Împotriva alegaţiilor profesorului Boia Lucian

În cartea sa “History and Myth in Romanian Consciousness”, profesorul universitar Lucian Boia acceptă fără de vreo critică actul Ausgleich de la anul 1867. O dovadă apare aici : “The tale of Dracula fits perfectly this image. When the famous novel first appeared, Transylvania belonged to Hungary, and Count Dracula himself is not a Romanian, but a Magyar aristocrat.” De facto, în romanul Dracula, Bram Stoker ni-l prezintă clar pe mândrul conte Dracula drept unul dintre aristocraţii secuilor ce au refuzat jugul ungar (despre bătălia de la Mohaci din 1526, contele Dracula vorbeşte cu entuziasm: “After the battle of Mohacs, we threw off the Hungarian yoke”! ). Forţându -i să înveţe limba maghiară, ei şi-au pierdut identitatea lor de secui. Toate documentele confirmă, secuii nu sunt o Săgeată ungară, nu au fost vreodată un trib ungar, au fost o cu totul altă etnie. Continuitatea multimilenară a secuilor în ţinutul lor nu este una anagogică, ci este una sistemică, nu le -a fost oferită de blândeţea istoriei, ci de stabilitatea unui ecosistem. Pe vremea lui Iulius Caesar, depresiunile şi poienile montane favorabile vieţuirii umane, dar climatic nefavorabile pentru Vitis Vinifera, au fost “nişe ecologice” pentru acele fracţiuni ale dacilor care l-au sprijinit politic pe Deceneu în lupta de eradicare a viţei de vie, într-o extinsă lume dacică formată din entităţi foarte deosebite, –vezi de pildă percepţia foarte contrastantă a congenialităţii aduse de vin–, o lume tribală numai temporar unificată de Burebista. Acele triburi singulare de daci care nu s-au romanizat decât parţial şi reversibil, –precum kurzii, poate, numiţi ‘romani’ de catre arabii cuceritori–, s-au transformat prin evoluţia istorică în secui şi huţuli. Numărul siturilor dacice din ‘ţinuturile secuieşti’ vorbeşte cât se poate de pertinent în sprijinul tezei. Chiar şi după 2000AD, naţionaliştii extremişti maghiari au distrus sistematic dovezile arheologice dacice din ţinuturile secuieşti.
Titus Filipas

Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş

În secolul XI, oştenii valahi angajaţi de străini erau descrişi ca  „oameni perverşi, în care nu poţi avea încredere”. Gradual se clădeşte printre occidentali  percepţia negativă  şi  faţă  de voievozii noştri, atingând climaxul în bătălia de la Varna. Din poveştile acelei bătălii de la 1444,  se nasc două mituri în răsăritul Europei: Mitul  regelui  tînăr, viteaz, frumos, ce îşi dă  viaţa pentru creştinătate, şi mitul satanicului « latin monstrum » Dracula, fiul prinţului Vlad Dracul.   Personajele sunt  nominalizate în versurile lui Bolintineanu despre Varna: „Acolo se vede regele Lehiei,/Huniad, eroul ţării Unguriei,/Mari prelaţi ai papii, tineri cavaleri,/Vlad al României cu mai mulţi boieri.” Regele  tînăr al mitului a fost Vladislav I al Ungariei şi Poloniei sau « Lehiei ». ‘Vlad al României’ a fost Vlad Dracul, participant cu angajament  « dubios » în  lupta anti-otomană, judecata  occidentalilor este foarte corectă, trebuie să admitem cinstit. În poezia «Bătălia de la Varna », Dimitrie Bolintineanu  imaginează   dialogul  între eroi  după redactarea ordinului de luptă : « Regele întreabă: – Doamne, ce durere/Inima-ţi inclină  astfel spre tăcere? ».  Vlad Dracul încearcă să tempereze elanul tînărului suveran: „Inimile voastre cată  generos;/ Dar tot ce-i din inimi poate fi frumos?” Dimitrie Bolintineanu  dezvăluie alegerea  de valoare făcută de prinţul  valah : « Vlad atunci răspunde celor adunaţi:/- „Eu sunt de părere lupta să  nu daţi! […] Sire, preoţi, nobili! Astăzi, m-ascultaţi!/Ar fi mult mai bine să  vă  înturnaţi” ! »  Tînărul rege încearcă, –în poezia lui Bolintineanu–,   să răstoarne opinia lui Vlad Dracul cu argumentul suprem: „Flota genoveză  credem că  ne-ajută“ ! Vlad Dracul încearcă să-l aducă la înţelegerea situaţiei reale a Genovei în lumea anului 1444 :  „Robi ai fericirii cei materiale,/ Genovezii încă nu se cumpănesc/Între fala dalbă  şi-aurul turcesc./  Să nu cereţi fapte nobile, mărite,/Limbilor ce-s date speculei josite!”.  Bolintineanu  exprimă un punct de vedere clar ghibellin. Trebuie să   vedem  în  versurile citate,  reflecţiile lui  Dimitrie Bolintineanu despre ce  s-a întâmplat pe parcursul unei  jumătăţi  de veac. De la 1409,  când Mircea cel Bătrân aşeza capitala valahă la Giurgiu (întemeiere genoveză mai veche), şi până la 1459,  când Vlad III  sigila hrisovul pentru cetatea lui Bucur. La fel ca Mihail al VIII-lea Paleologul,  fără îndoială  că şi  prinţul român Vlad Ţepeş  dădea  valoare absolută   hrisovului ca parte esenţială în gestionarea istoriei. Pentru drepturile cetăţii Bucureşti,  Vlad III, viitorul Dracula din povestirea lui Bram Stoker,  organizează  o punere în scenă de neuitat : Parafează  hrisovul  de fondare lângă  o pădure de ţepe în care stăteau  otomanii răspunzători de vărsarea de sânge la căderea Bizanţului.  Despre această scenă, Petre Ţuţea spune: „Vlad Ţepeş  are meritul  că  a coborît morala absolută  […] la nivel absolut.” Dacă  opinia lui Petre Ţuţea despre Vlad Ţepeş este excelentă,  Nicolae Iorga avea  rezerve întemeiate. Profesorul Nicolae Iorga găseşte dovezi că Vlad Ţepeş  ucidea  o mare parte din populaţia românească urbanizată  a zonei ripariane asociate Dunării inferioare, populaţia  românească  din cetăţile Podunaviei. Astfel Vlad Ţepeş a retezat din start  posibile puncte de sprijin pentru elanul  unui Mihai Viteazul spre Constantinopol.

Titus Filipas

Insidioasa Wikipedia de limba română

Ne reamintim că la anii  1437/38,  tratatele Unio Trium Nationum întăreau de facto privilegiile enorme ale ungurilor minoritari, nu-i protejau deloc pe secui de agresiunea prin asimilare maghiară, şi îi excludeau complet pe români, populaţia majoritară din Transilvania ! Nici măcar vechile cronici ale maghiarilor  nu îi prezentau pe secui drept una dintre Săgeţile ungureşti. Forţându –i să înveţe limba maghiară, ungurii le–a distrus  identitatea de secui. Faptul că secuii nu sunt trib ungur este consemnat de savanţii Occidentului, Encyclopedia Britannica îl menţionează.  Bram Stoker (scriitor extraordinar de bine documentat prin lecturi în British Library) ni-l prezintă pe mândrul conte Dracula  drept unul dintre aristocraţii secuilor care au refuzat jugul ungar: “After the battle of Mohacs, we threw off the Hungarian yoke”!  Cursul vieţuirii secuilor în ţinutul  intramontan din Carpaţii Orientali le -a fost oferit  de stabilitatea unui ecosistem.  Pe vremuri antice marcate de  legiferarea calendarului iulian, depresiunile şi poienile  montane favorabile vieţuirii umane, dar climatic nefavorabile pentru Vitis Vinifera,  au fost  “nişe ecologice”  pentru  dacii tribali care l-au sprijinit politic  pe Deceneu în lupta de eradicare a viţei de vie, într-o extinsă  lume dacică formată din entităţi foarte deosebite, vezi de pildă numai percepţia foarte contrastantă  a  congenialităţii aduse de vin! Triburile  singulare de daci care nu s-au romanizat decât parţial şi reversibil, –precum kurzii, numiţi ‘romani’ de către arabii cuceritori–, s-au transformat prin  evoluţie istorică în secui şi huţuli. Numărul siturilor dacice din ‘ţinuturile secuieşti’ vorbeşte pertinent în sprijinul tezei noastre. Dar chiar şi după 2000AD, naţionaliştii extremişti maghiari au distrus sistematic dovezile arheologice dacice din ţinuturile secuieşti.

Hungaria-1 (numerotarea este obligatorie) a fost aneantizată prin consecinţele bătăliei de la Mohaci (1526). Laleaua a fost adusă în Europa  de slujitorii turci ai lui Soliman cel Măreţ. Secuii au adoptat ca simbol de identitate naţionalistă Laleaua, sărbătorind astfel distrugerea Hungariei -1 de sultanul turc Soliman Magnificul!

Hungaria -2 a fost reconstruită  de la zero de către prinţul regent latin Eugeniu de Savoia (1663-1736),  care nu ştia măcar o boabă din  limba maghiară. Deoarece a fost şi  eliberatorul Timişoarei, acest Eugeniu de Savoia născut la Paris a fost  de facto « prinţ  regent » pentru Romania Neoacquistica ai cărei regi dintr-o dinastie  hotărâtă tot la Paris încă nu se născuseră. Dar Hungaria -2, renăscută  prin geniul organizatoric  latin, a fost apoi distrusă brutal de pseudo-elita   maghiară  odată cu inventarea “sistemei, a constituţiunei, a dualismului”, cum numea poetul Mihai Eminescu actul Ausgleich  (Compromisul) de la 1867 care instaurase  regimul „K und K”. Se năştea astfel Hungaria -3. Unde metodic se forţa ideologia maghiarizării populaţiilor secuieşti şi româneşti. După 1 decembrie 1918, această maghiarizare brutală a populaţiei româneşti se aplică doar pe versanţii Tisei, de unde dispar complet nenumăratele  sate româneşti existente  înainte de 1914.

Prin conivenţa dintre Hitler şi Stalin, maghiarizarea populaţiilor secuieşti şi româneşti este reluată după Diktatul de la Viena, împreună cu incalificabila  deportare a evreilor ardeleni la Auschwitz, unde aceştia vor fi exterminaţi. Wikipedia de  limba română pune acest fragment de Holocaust tot în responsabilitatea românilor , aleşi a fi ţapi ispăşitori pentru istoria din această parte a Europei. Astfel, la adresa URL http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Ursu , găsesc scris : “Gheorghe Ursu (1926 – 1985) a fost un inginer de construcţii, poet, scriitor şi disident. […] Gheorghe Ursu s-a născut în oraşul Soroca […], a învăţat la şcoala din Soroca pînă în anul 1941 cînd familia s-a mutat la Galaţi. […] Bunicii lui din partea mamei, împreună cu încă 10 membri ai familiei (care erau evrei) au fost ucişi la Auschwitz.” Insidioasă,  această Wikipedia de  limba română.

După cel de al doilea război mondial, Stalin impunea Republicii Populare Române instaurată la 30 decembrie 1947, crearea Regiunii Autonome Maghiare (RAM). În acest “stat în stat” unde  securiştii erau maghiari, activiştii comunişti de etnie maghiară forţează absolut nestingheriţi  aplicarea maghiarizării. Unde erau comuniştii români Constantin Pârvulescu şi Vasile Paraschiv, cum au reaţionat ei atunci ? Nicolae Ceauşescu, trimis de Gheorghe Gheorghiu-Dej la Tîrgu Mureş ca să  supervizeze o şedinţă cu activul partidului unic (PMR) din regiunea RAM,  constată stupefiat că oamenii de la tribună vorbeau numai în limba maghiară! Atunci Nicolae Ceauşescu s-a ridicat în picioare şi le-a ţinut un discurs foarte scurt şi convingător . Seamănă, oarecum, cu spusele lui Mihai Eminescu, pe vremuri : “E timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră,   nu suntem nici vrem să fim maghiari…” Activiştii partidului unic PMR beneficiau de nişte privilegii enorme. Nicolae Ceauşescu le reaminteşte aceasta, cifrat : “Nu vă e ruşine ? Mâncaţi pâine albă, românească, şi nu vreţi să vorbiţi româneşte?”

Acelaşi  discurs  ar trebui poate ţinut şi anonimilor universitari din Sfatul Bătrânilor care controlează articolele din Wikipedia de  limba română. Şi care strecoară, la fel de insidios, mesaje impregnate cu ideologia  maghiarizării. De exemplu, citesc la  adresa URL http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Rom%C3%A2niei ? : “Cucerirea ungară a Transilvaniei a început spre mijlocul secolului X, fiind încheiată în secolul XII. Un aport important în procesul ocupării Transilvaniei l-au avut secuii.” Or, secuii nu sunt unguri. Secuii erau din vremuri antice în Transilvania. În limba română trebuie spus adevărul.

Titus Filipas

Mai sumbru decât personajele Evului Mediu

Vorbesc despre episcopul reformat Laszlo Tökes, reprezentant al României în Parlamentul UE de la Bruxelles. Atunci când declara  : “Eu nu spun că vreau să retrocedez Ardealul de Nord Ungariei, că nu modificarea graniţelor este rezolvarea, deoarece situaţia nu ne permite, dar este o alternativă la modificarea graniţelor şi aceasta este autonomia naţională. Vorbesc de autonomia pe trei nivele, inclusă şi în programul UDMR”, domnul Laszlo Tökes se dovedea mai  sinistru şi mai cinic decât personajele cele mai sinistre, –cărora trebuie să le recunoaştem sinceritatea–, ale Evului Mediu transilvan !

Domnule László Tőkés, de ce uitaţi ce au făcut ungurii cu secuii? După Compromisul (Ausgleich) de la 1867, a fost elaborată o ideologie a maghiarizării obligatorii a populaţiei româneşti şi secuieşti din Transilvania, cu o metodologie extrem de bine pusă la punct. Cererea permanentă pentru universitatea pur maghiară din Cluj, panourile  ostentative anunţând  Ţinutul Secuiesc ungarofon, arată continuarea implementării acelei ideologii şi în România de acum. Dar ne întoarcem în Evul Mediu, domnule epicop Tőkés? Acestea sunt încălcări ale drepturilor omului mai grave chiar decât pe vremea lui Unio Trium Nationum, care nu stipula maghiarizarea secuimii. Ce aţi făcut dumneavoastră cu secuii, Domnule László Tőkés ? Nici măcar vechile cronici maghiare nu îi prezintă pe secui a fi una dintre Săgeţile ungureşti. Faptul e consemnat chiar şi în cărţile Occidentului, Encyclopedia Britannica îl menţionează.  În  romanul Dracula, Bram Stoker ni-l prezintă foarte clar pe mândrul conte Dracula  drept unul dintre aristocraţii secuilor ce au refuzat jugul ungar (despre bătălia de la Mohaci din 1526, contele Dracula vorbeşte cu entuziasm: “After the battle of Mohacs, we threw off the Hungarian yoke”! ). Forţându –i să înveţe limba maghiară, ei şi–au pierdut identitatea lor de secui. Toate documentele confirmă,  secuii nu sunt o Săgeată ungară, nu au fost vreodată un trib ungar, au fost o cu totul altă etnie.  Continuitatea multimilenară a  secuilor  în ţinutul lor nu este una anagogică, ci este una sistemică, nu  le -a fost oferită de blândeţea istoriei, ci de stabilitatea unui ecosistem.  Pe vremea lui Iulius Caesar, depresiunile şi poienile  montane favorabile vieţuirii umane, dar climatic nefavorabile pentru Vitis Vinifera,  au fost  “nişe ecologice”  pentru acele fracţiuni ale dacilor care l-au sprijinit politic  pe Deceneu în lupta de eradicare a viţei de vie, într-o extinsă  lume dacică formată din entităţi foarte deosebite, –vezi de pildă percepţia foarte contrastantă  a  congenialităţii aduse de vin–,  o lume tribală numai  temporar unificată  de Burebista. Acele triburi  singulare de daci care nu s-au romanizat decât parţial şi reversibil, –precum kurzii, poate, numiţi ‘romani’ de catre arabii cuceritori–, s-au transformat prin  evoluţia istorică în secui şi huţuli. Numărul siturilor dacice din ‘ţinuturile secuieşti’ vorbeşte cât se poate de  pertinent în sprijinul tezei. Chiar şi după 2000AD, naţionaliştii extremişti maghiari au distrus sistematic dovezile arheologice dacice din ţinuturile secuieşti. De ce, domnule László Tőkés?

La anii  1437/38,  Unio Trium Nationum întărea de facto privilegiile enorme ale ungurilor nobili dar minoritari, nu–i proteja deloc pe secui de agresiunea de absorbire maghiară, şi îi excludea complet pe români, populaţie majoritară în Transilvania ! De ce nu luptaţi pentru a se repara sechelele nedreptăţilor istorice, de ce militaţi numai pentru a le adânci, domnule László Tőkés?

Cred că pentru intelectualii români este  absolut  necesară, în sensul că este absolut prioritară,  demantelarea ideologiei maghiarizării populaţiei româneşti şi secuieşti din Transilvania. Elevii de etnie maghiară din România şi elevii secui nu vor putea învăţa româneşte dacă nu vor fi demantelate ideologiile Unio Trium Nationum şi Ausgleich. Episcopul reformat Laszlo Tökes luptă acum în Parlamentul de la Bruxelles pentru resuscitarea acestor ideologii anti- româneşti.

Titus Filipas

Why the tulip?

Bram Stoker, the author of Dracula, studied in the Library of the British Museum in London. In the 19^th century, the Library of the British Museum was a source of knowledge as important as the universities Oxford and Cambridge. So the Count Dracula speaks with enthusiasm on the basis of the culture learned in the Library of the British Museum: „…after the battle of Mohacs, we threw off the Hungarian yoke”. The victor in the battle of Mohacs was the sultan Soliman the Magnificent. During his rule,  the tulip was brought from Asia to Europe. Now the image of the tulip is on the Hungary coat of arms, and also was adopted as a graphic symbol by UDMR, the  ethnocratic corporatist organization of the Hungarian minority in Romania. Why?

Titus Filipas

PS

This post was not accepted as a commentary on the blog:

http://limbacailor.wordpress.com/2008/03/14/the-christian-republic-of-romania/

Universitatea din Dacia

Există un document foarte credibil că primul ‚visiting professor’ la o universitate din Romania (Dacia)* a fost un anume Boetius, profesor de filosofie până  la 1277 la Sorbonne. Unde să fi fost acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 ? Este plauzibil că Bram Stoker speculează tocmai acest mister când dezvăluie cititorilor săi un Curriculum al universităţii carpatine Scholomance din romanul Dracula. Totuşi, nu cred că acea universitate din Dacia anului 1277, înfrăţită cu Universitatea Sorbonne, era şcoala de magie albă, magie neagră, Scholomance, zugrăvită de Bram Stoker. Pentru că în acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 începea să fie predat, odata cu venirea lui Boetius, averroismul latin, înseamnă că exista o privilegiere a raţionalismului. S-a aflat cumva la Castro Zeurini, oraşul ce s-a dezvoltat la Drobeta- Turnu Severin după Diploma cavalerilor ioaniţi ? Cum trebuie să interpretăm oare masa aceea de documente în spiritul averroismului latin lăsate de Ştefan Odobleja în Arhivele de la Turnu Severin, scrise parcă în transă, dar logice şi într-o limbă perfectă, când în franceză, când în română? În averroismul latin, cunoaşterea sufletului nemuritor şi intelectiv era importantă. Îndrăznesc să afirm că Psihologia consonantistă a lui Ştefan Odobleja continuă, de facto, averroismul latin.

Mai cred că decizia universităţii din Paris privitoare la destinul profesorului Boetius trebuie pusă în legătură cu concluziile celui de al doilea conciliu general de la Lyon, din anul 1274. Conciliu înseamna, stricto sensu, ‚adunare de conciliere’, o reuniune pentru împăcare. Istoria consemnează trei asemenea ‚concilii generale’ ale bisericilor creştine. Pentru istoria noastră, cele mai importante concilii generale au fost al doilea şi al treilea. Cel de al doilea conciliu general de la Lyon a fost gestionat după un plan stabilit de împăratul Mihail al VIII—lea Paleologul şi de papa Urban al IV-lea. Iară cel de al treilea conciliu general, din Florenţa anului 1439, este remarcabil pentru noi datorită participării mitropolitului Moldovei, Damian.

Pentru interpolarea francică în textul Crezului de la Nicaea, papa  Urban al IV-lea i-a  cerut marelui său contemporan, teologul   Toma din  Aquino care forjase primul Weltanschauung pentru Europa medievală, să pregătească  apărarea insertului Filioque  (însemnând ‘şi Fiul’). Aşa  că   eseul de 55 de pagini,   în limba latină   şi intitulat  Contra errores Graecorum, a fost scris de  filosoful scolastic Toma din  Aquino exact cu prilejul Conciliului de la Lyon din anul 1274. ‘Împăratul de aur’, adică bazileul Mihail al VIII-lea Paleologul  l-a citit, şi a fost de acord cu intelectualismul sacralizat de  Toma din Aquino, acceptând insertul carolingian  Filioque  în Crez. Toma din Aquino va fi  ghidul poetului Dante în Paradis, unde păgânul Virgiliu nu este îngăduit să urce : ‘Eu Toma sînt, d ‘Aquino./ De vrei  ca să-i cunoşti pe toţi de -aice,/mergând îi voi numi, iar tu urmează/cu ochii- n jur’ (a fost traducerea lui George Coşbuc). Dante Alighieri bănuia că Toma din  Aquino ar fi fost ucis la ordinul regelui napolitan Charles I d’Anjou, marele duşman al lui Mihail al VIII—lea Paleologul.

Teologul ortodox român Dumitru Stăniloae, cărturar de  vastă cultură, alimentată din cele mai vechi surse  păstrate de biserica noastră ortodoxă,  construieşte o puternică  argumentaţie în sprijinul poziţiei luate de Mihail al VIII-lea Paleologul care accepta valorile scrise  de  Toma din  Aquino. Într-adevăr, punctul de vedere al  bisericii ortodoxe române diferă radical de poziţiile celorlalte biserici ortodoxe “frăţeşti”  în privinţa importanţei şi valorii insertului francic – şi Fiul-  în Crez, la  vremurile când la noi se cânta prima dată  Lerui, Ler la sărbătoarea  bucuriei şi speranţei după solstiţiul de iarnă: naşterea   Mântuitorului nostru Iisus Christos, Fiul, la Vicleimul din Ţara Sfântă. Încoronarea lui Charlemagne (Le Roy)  la anul 800  avea  loc în ziua de Crăciun. Colindul românesc Lerui, Ler este asociat cu aceeaşi zi din an, şi cred că această periodicitate calendaristică transmite   informaţie despre identificarea Leroy – Lerui. În textul foarte riguros şi dens,  strict  de dogmatică ortodoxă,   părintele  Dumitru Staniloae  îndreptăţeşte  şi felul în care Lerui, adică împăratul Charlemagne, îşi spunea Crezul.

Apoi, în afara aspectelor strict teologice, a mai influenţat acea universitate medievală din Romania, înfrăţită cu Universitatea din Paris, gândirea românească şi într-alt fel? Fără prea multă surprindere observăm că atunci când inventează conceptul mito-poetic al ’spaţiului mioritic’, filosoful român Lucian Blaga intra pe linia expunerii medievale scolastice prezentă în textul sorbonian De configurationibus qualitatum et motuum, unde spaţiul era definit ca un depozitar al Calităţii şi al Mişcării. Autorul scrierii vechi era nimeni altul decât autorul unui tratat al monedei, normandul Nicolae Oresmus (1323-1382), profesor de la Universitatea din Paris. Ideea ‚spaţiului mioritic’ se integrează în ‚arhetipul cultural Eratostene’, arhetipul helenistic fiind  reflectat şi în invocaţia mioritică : „Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai”. În expunerea conceptuală a filosofului Lucian Blaga,  ideea ‚spaţiului mioritic’ pare influenţată de “şcoala mecanistă” a Universităţii din Paris iniţiată de Jean Buridan, profesorul lui Nicolae Oresmus.

Mai ştim că Mihail al VIII—lea Paleologul a furnizat adunării din Lyon un set important de date privind credinţa şi educaţia în Romania Orientală, adică ţinuturile asupra cărora se mai exercita influenţa bizantină. Episcopul din Paris, care a fost prezent la 1274 în adunarea de conciliere de la Lyon, a avut acces la acea ‚bază de date’ privind educaţia în Romania anului 1274. Când şi cum a fost creată această universitate de limba latină din Romania (Dacia)? Probabil că între 1270, anul când murea regele Franţei: Ludovic cel Sfânt, fratele mai mare al regelui napolitan Carol I de Anjou, şi anul 1274. Reamintim că într-o pictură celebră, El Greco îl reprezenta pe Ludovic cel Sfânt aproape ca pe un voievod moldo-valah, mă rog, intenţia cretanului fusese de a-l face egalul unui bazileu bizantin. Sfinţii longilini pictaţi de El Greco, pentru a da vizibilitate ideologiei Romania Neoacquistica, seamănă uimitor portretului Sfântului Andrei, Apostol de Cincizecime prezent şi în versurile colindului românesc pre – Slavic: “Crucea de tei / a Sfântului Andrei”.  Apostolul Andrei era pictat de varengul rus Rubliov.

La 1270, influenţa moderatoare a lui Ludovic cel Sfânt asupra lui Carol I de Anjou dispare, şi regele napolitan devine făţiş inamic al împăratului roman Mihail al VIII—lea Paleologul. Pentru a contracara chiar din interiorul Apusului european incidenţa acestui pericol, Mihail al VIII—lea Paleologul depune orice efort necesar şi posibil din partea sa pentru convocarea celui de al doilea conciliu general de împăcare a bisericilor creştine. Este plauzibil că el delocalizează funcţia unei universităţi teologice de limba latină similară Sorbonei, într-o zonă din imperiu unde se vorbea o limbă neolatină. Această zonă se chema, văzută din Occident, Romania (Dacia). Oricum, există o doză mare de plauzibilitate, dacă nu chiar de veridicitate, că ‚împăratul de aur’, Mihail al VIII—lea Paleologul promulgă diploma de întemeiere a primei universităţi neolatine din Romania Neoacquistica  înainte de conciliul general de la Lyon din 1274. Mai cred că modelul fiducial a fost diploma împăratului Frederick al II-lea de Hohenstaufen pentru universitatea din Neapole. Subliniem, acea universitate din Romania (Dacia), acreditată internaţional şi de senatul de la Sorbonne la anul 1277, nu era şcoala de magie neagră Scholomance. Dar ideea lui Bram Stoker despre universitatea Scholomance din Romania nu se naşte dintr -un neant!

Mai există amintiri ale acelei universităţi de la 1277  în memoria românească? Se pare că da. În timpuri moderne, Ioan Eliade Rădulescu transcrie această  mărturie în textul său esenţial: „Echilibru între antiteze”, la capitolul  de funcţionare a vechilor case boiereşti, ce asigurau prin tradiţie un învăţământ de nivel universitar prin politica lor internă de formare a personalului. Apoi, să amintim că  tînărul Miron Costin îşi începea studiile academice de economie politică şi de finanţe publice în casa boierului Iordache Cantacuzino din Moldova. În pagina Letopiseţului său, Miron Costin îşi va elogia profesorii întru excelenţă pe care i-a avut la universitatea din acea casă boierească, scriind în mod expres : „Toma vornicul şi Iordache visternicul, care capete de-abea de au avut cândva această ţară sau de va mai avea”. Iată de aici şi o explicaţie a tezei lui Petre Carp,  cum că boierii cei vechi deţineau şi foarte multă cunoaştere, în special o  ştiinţă prudenţială ce ar  fi putut  ajuta România chiar şi în vremurile moderne!  Teza lui Petre Carp se baza deci pe fapte bine ştiute.  Iar în Oltenia, să mai spunem  aici, Tudor Vladimirescu (1780 – 1821) s-a format la un foarte înalt grad profesional, şi de patriotism, tocmai în casa boierului Ioan Glogoveanu din Craiova. Chiar şi în cea de a doua jumătate a secolului XIX, în concepţia lui Petre Carp, Junimea s-a vrut a fi de fapt o curte boierească universitară pentru cunoaştere şi patriotism. În acest context, sintagma  „boierii minţii”  pare a fi justificată.  

Ciudata clamare a lui Alexandru Macedonski (1854 – 1920),  asertarea unei superiorităţi culturale faţă de geniul poetic al lui Mihai Eminescu, cred de asemenea că provine din abisalul subconştient al percepţiei arhetipului cultural instituit de Universitatea din Romania (Dacia) anului 1277.

*Romania se referă de fapt la vechiul imperiu Romania Orientală, iar Dacia desemnează efectiv teritoriul cunoscut încă din antichitate sub acest nume.

 Titus Filipas

 

Fixaţia cărturarului nostru Ioan Eliade Rădulescu pe italiana lui Dante Alighieri poate fi interpretată în termenii potenţialului de atractivitate al averroismului latin. Un arhetip cultural prezent în poezia lui Dante şi în poezia italiană timpurie. Arhetip ce aparţine  psihologiei abisale, arhetip recunoscut de subconştientul lui Ioan Eliade Rădulescu. Pentru că în balada Sburătorul (din anul 1843) de Heliad este vizibil incorporată psihologia averroismului latin!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Curriculum pentru Scholomance

„Este ajunul sărbătorii Sfântului Gheorghe. Nu ştii că în noaptea asta, când ceasul va bătea miezul nopţii, toate lucrurile rele de pe lume se vor arăta?”

Bram Stoker, „Dracula”

Nu exista vreun motiv aprioric să citesc cartea lui Bram Stoker, dacă nu era cumva şi  prejudecată împotriva ei, indusă de seria necontenită a filmelor ‘ieftine’ inspirate de textul romanului. Însă Dracula Park, proiectul economic cu valoare adăugată  incertă şi impact ambiental sigur, m-a lansat într-o cursă pentru dezlegarea enigmelor. Şi am descoperit în ce măsură romanul e deasupra filmelor. Din datele biografice, am înţeles că Bram Stoker a studiat matematicile, însă n-a ajuns profesor de mate, ci scriitor ; un drum iniţiatic asemănător va fi urmat de Alexandru Soljenitzîn. Textul romanului ‘Dracula’  poate fi enunţul unei probleme, autorul propune căutarea unei soluţii, sau cel puţin a  grilei pentru lectura unui mit.

Dintru început, cititorul e avertizat că autorul ştie mult mai multe decât dezvăluie într-un mod direct. Să luăm din capitolul întâi al cărţii excerptul referitor la traversarea Dunării peste podul dintre Buda şi Pesta: “the most western of splendid bridges over the Danube, which is here of noble width and depth, took us among the traditions of Turkish rule”; romanul a apărut în 1897, iar extraordinarul pod de la Cernavodă fusese inaugurat în 1895. Mi-am pus şi eu aceeaşi întrebare, ca atâţia alţi cititori înaintea mea: De unde şi până unde legătura dintre arhipelagul britanic, unde şi-a scris Bram Stoker cartea şi unde în bună măsură curge acţiunea ei, şi Transilvania ? Într-o vară, un prieten de la Oxford, de care mă legau nişte interese ştiinţifice pe teme de evapotranspiraţie, anunţându-l că am renunţat la o campanie de măsuratori pe câmpia nisipoasă din sudul Olteniei pentru că am ales să  merg împreună cu familia în Masivul Vlădeasa, în Transilvania, tărâm care, am insistat eu, nu-i ţara sumbră descrisă în cartea de groază a lui Bram Stoker, mi- a revelat că şi  el a călătorit special în Transilvania, imediat după ’89 , pentru că a vrut să vadă ţinutul unde se află sursa credinţei sale şi a părinţilor săi, întrucât este un membru al bisericii unitariene. A adăugat că nu a putut exclude Sighişoara din itinerarul său, chiar dacă, a subliniat, nu în căutarea originilor lui Dracula, ci a splendidului oraş medieval. Aşa am aflat că instituţia bisericii unitariene s-a născut în veacul XVI în Transilvania, iar simbolul ei distinctiv este ‘caliciul’, cupa cu sânge, unde au fost adunate picăturile din arterele lui Isus Christos chinuit pe cruce. Aici apare o discordanţă, ca să nu spunem o ciudăţenie. În timp ce pentru noi, creştinii ortodocşi, Domnul Isus Christos este Mântuitorul, pentru unitarieni, care nu recunosc Sfânta Treime, Isus Christos este un om obişnuit, un om cu un comportament înălţător şi într-adevăr exemplar pentru oricare altă fiinţă umană, însă El Însuşi, în dogmatica unitariană, o fiinţă umană până la capăt şi pentru totdeauna. Dacă instituţia bisericii unitariene se naşte în Transilvania, totuşi textul fundamental de dogmatică unitariană, ‘De Trinitatis Erroribus’ , nu a fost scris de un ardelean, ci de un spaniol, Miguel Servieto, considerat a fi originar din Villanueva, la mai puţin de o sută de kilometri de Zaragoza, în provincia Aragon.

Personajul acesta renascentist din secolul XVI este atât de important pentru cultura europeană, încât era citat chiar şi în cărţile publicate la noi în vremea comunismului, dar nu sub numele său adevărat, nici sub cel latinizat, Michaelum Servetus, ci în varianta franceză, Michel Servet; amintindu- se, obligatoriu, condiţia sa de ‘martir’, om de ştiinţă ars pe rug pentru descoperirile sale revoluţionare. Într-adevăr, Michael Servetus se încadrează şi el în acel standard renascentist al intelectualului om universal, să-i cităm specializările? fie, într-o primă parte să dezvăluim că a fost un geograf, re-editor al ‘Geografiei’ lui Ptolemeu Claudii Ptolemaei Alexandrini geographicae enarrationis”, pentru primă oară însoţită de comentarii ştiinţifice pertinente, apoi un cosmograf şi un astrolog inspirat, desigur, nu şi în ceea ce priveşte prezicerea destinului propriu! să-l amintim ca specialist în ştiinţele juridice pe care le-a studiat, la îndemnul tatălui său, în Franţa, la Toulouse. Dar după citirea Bibliei, la vârsta de optsprezece ani, interesul său intelectual se focalizează pe studiul amănunţit al textului Cărţii Sfinte. Abandonează  intenţia avocaturii şi notariatului, în fapt nu îl va mai întâlni pe tatăl său, notar regal, niciodată, şi-l va însoţi pe părintele Juan de Quintana, confesorul tînărului împărat Carol Quintul, până la Bologna, unde va asista la ceremonialul religios în care papa Clement al VII-lea pune pe ţeasta lui Carol coroana de fier a Lombardiei şi coroana Sfântului Imperiu Roman. Mai târziu, acel Quintana, primul sfătuitor spiritual al lui Miguel, va dobândi o putere nemăsurată asupra dreptului însuşi de existenţă a cărţilor în imperiul lui Carol Quintul. Din fericire, după bătălia de la Mohaci din 1526, despre care contele Dracula vorbeşte cu atâta entuziasm: „…after the battle of Mohacs, we threw off the Hungarian yoke”, această putere asupra dreptului la viaţă a textului tipărit nu se extindea şi pe teritoriul Transilvaniei. Circumstanta respectivă avea sa joace rolul ei in aparitia cultului unitarian. Pentru a capata dreptul sa practice medicina ca mod de a-si castiga existenta, Michel Servet studiaza arta vindecarii la Universitatea din Montpellier (unde, cativa ani mai tarziu, va invata o persoana ce va domni pe tronul Moldovei sub numele Despot Voda, cel care va pune temeliile mitului draculian Scholomance) si Universitatea din Paris, devenind profund cunoscator al operei fiziologului antic Gallenus, medicul personal al imparatului Marcus Aurelius, lipsind totusi din Campia Panoniei cand cezarul a murit. Servetus a descoperit, poate mirat, o inadvertenta in fiziologia teoretica a lui Gallenus, pentru rezolvarea careia a trebuit sa efectueze nenumarate disectii pe cadavre, deslusind felul cum circula in realitate sangele in arterele si venele omului. Astfel, depasindu-l pe Gallenus, Michel Servet e creditat cu descrierea ‘circulatiei mici’ a sangelui, mersul sangelui de la inima la plamani si inapoi. Ceilalti medici credeau, urmandu-l in litera textului pe Gallenus, ca sangele venos, -de un rosu mai intunecat dacat sangele arterial, iar realizatorii de filme acorda o atentie deosebita respectarii acestor detalii atunci cand infatiseaza scene cu varsare de sange-, ar fi produs in ficat si circulat in ventriculul drept al inimii; de acolo ar fi trecut, ca si cum peretele interior al cordului ar avea o porozitate extraordinara, in ventriculul stang al inimii, unde isi ameliora calitatile primind ‘caldura’, fiind distribuit apoi catre periferiile corpului, in asa-numitul ‘model centrifugal’ al circulatiei sangelui. In textul sau ce era in primul rand un discurs teologic, „Christianismi restitutio”, Servetus afirma, intr-o maniera cat se poate de clara, ca sangele trece prin plamani, unde primeste un ‘spirit vital’ de la aerul inspirat, ceea ce inseamna arterializarea sangelui in contact cu plamanii, apoi este directionat catre ventriculul stang, de unde lucrul cordului il distribuie catre periferiile corporale.

Deoarece Michael Servetus era o figura minora in viata Universitatii, iar interesul sau principal era focalizat spre teologie, opera lui de pionierat in fiziologia umana a ramas in general necunoscuta. Dupa o suta de ani, in Marea Britanie, doctorul William Harvey va redescoperi aceeasi circulatie a sangelui ca si Servetus, doctrinarul unitarian. Stia Bram Stoker acest lucru? Cred ca da. Arestat de Inchizitia catolica pentru opiniile sale, Miguel Serveto reuseste totusi sa fuga, si socoteste ca ar fi mai sigur pentru el sa se refugieze in Elvetia, la Geneva, unde predica, impotriva doctrinelor bisericii catolice, un important lider al Reformei, Jean Calvin. Cu acest personaj, Servetus intretinea chiar o asidua corespondenta secreta, pe teme tinand de dogmatica Sfintei Treimi. Ceea ce nu cunostea Servetus, si ar fi fost salvator pentru el sa stie, era faptul ca delatiunea catre Inchizitia Sfantului Scaun fusese facuta de un individ aflat in anturajul apropiat lui Calvin. In plus, se pare ca implacabilul moralist din Geneva nu era si un as in arta argumentatiei logice, astfel ca a ales sa sfarseasca dialogul sau contradictoriu cu Servetus prin punerea acestuia

in atentia judecatorilor sindici. Care au hotarat sa fie ars pe rug. Sentinta a fost executata pe 26 octombrie, anul 1553. In urma indicatiilor lui Quintana, cartea ‘cea mai pestilenta’ a lui Servetus fusese prohibita atat de riguros pe teritoriul imperiului, incat atunci cand judecarea lui Servetus pentru erezie a trebuit sa capete o forma bazata pe dovezi incriminatorii, doar cu foarte mare greutate a mai putut fi gasit un exemplar al lucrarii ‘De Trinitatis Erroribus’. Din fericire, copiile cartii ajunse in Transilvania scapasera de persecutia lui Quintana. Oricum, dupa batalia de la Mohaci, aflandu-se intre doua imperii, Sfantul Imperiu Roman si Imperiul Otoman, Transilvania devine teritoriul unde infloresc libertatile ce indeobste sunt ofilite inlauntrul imperiilor. Reformele luterana si calvinista ajunsesera deja in Transilvania, iar unul dintre predicatorii cei mai ferventi era un fost preot romano-catolic, pe nume Francisc David, despre care biografii sai ne informeaza cu infinita candoare ca era un maghiar nascut dintr-un tata german si o mama rusoaica.

Jocurile de aliante matrimoniale intre diversele case regale ori princiare antreneaza si miscari ale suitelor ce insotesc VIP – urile. Astfel ca un medic italian, Giovanni Giorgio Biandrata, nascut in anul 1516 la Saluzzo, in Piemont, este intalnit in anul 1584 de ambasadorul domnului muntean Petru Cercel, aflam aceasta din excelenta pagina creata de domnul Florin Stan , La Curtea princiara de la Alba Iulia în vremea Bathorestilor”. Doctorul Giorgio Biandrata studiase medicina tot la Montpellier, ca si Servetus, iar unul dintre colegii sai a fost François Rabelais. Medicul Biandrata ajunge in Transilvania, insotind-o pe regina Isabella, nascuta in Italia. Giorgio Biandrata cunostea extrem de amanuntit opera fiziologica si teologica a lui Michel Servet. De altminteri, el va retipari un fragment din „Christianismi restitutio” la Alba Iulia : De Regno Christi Liber primus. De Regno Antichristi Liber secundus. Accessit tractatus de Paedobaptismo, et circuncisione. Rerum capita sequens pagella demonstrabit. Ioan. 15. ver 14. Vos amici mei estis, si feceris quaecunq ego praecipio vobis. Albae Juliae. Anno Domini 1569. Astfel ca Giorgio Biandrata chiar impartasea in totalitate nu doar ideile fiziologice ale lui Servetus, ci si pe cele teologice. Lucrul acesta era bine cunoscut anturajului sau din Italia, pe care a trebuit sa o paraseasca imediat dupa arderea pe rug a lui Servetus.

Ajungand in anul 1556 in Transilvania, Biandrata remarca imediat figura centrala a lui Francisc David in miscarea religioasa de acolo. Biandrata este cel care il indeamna pe teologul transilvan sa citeasca si sa analizeze cu atentie argumentele din cartile de dogmatica in limba latina ale lui Servetus, ceea ce ne arata ca, din punct de vedere cultural cel putin, si cred ca numai in felul acesta poate fi definit omul, Francisc David gravita pe orbita latinitatii. Gandirea lui Francisc David evolueaza pana cand ii da dreptate lui Servetus impotriva trinitarienilor (sa observam ca Bram Stoker era trinitarian in dubla conotatie, si prin credinta, si prin faptul ca studiase la ‘Trinity College’, in Dublin). Astfel ca, in biserica unitariana cel putin, se considera ca Francisc David, in Transilvania, ajungand sa fie primul predicator al ideilor spaniolului Miguel Serveto, marcheaza inceputul tolerantei religioase in Europa!

Cat de puternic instaurata este aceasta toleranta? Evenimentele din fosta Iugoslavie sunt atat de apropiate de noi! Sa ne intoarcem spre timpuri europene mai frumoase. In 1903, deci in plina Belle Epoque, consiliul municipal al orasului Geneva ridica o stela pe locul rugului unde s-a consumat, in viata fiind si pronuntand cuvinte pentru totdeauna memorabile, Michel Servet. Pe stela se poate citi inscriptia: „Fils respectueux et reconnaissants de Calvin, notre grand réformateur, mais condamnant une erreur qui fut celle de son siecle et fermement attachés a la liberté de conscience selon les vrais principes de la Réformation et de l’Evangile, nous avons élevé ce monument expiatoire”. Dupa 350 de ani scursi de la acea abominabila crima, calvinistii genevezi, ce vor ramane pentru toate timpurile niste persoane extrem de respectabile, refuzau sa aminteasca numele lui Michel Servet!

Prima predica in spirit unitarian a lui Francisc David, dezghiocand unui public transilvan uimit ideile lui Michael Servetus, marca una dintre acele faimoase ‘ore astrale’ ale Europei. ‘Caliciul’ unitarian cu sange, transportat, cel putin ca un simbol daca nu intr-adevar ca un obiect real, chiar si contrafacut, din Transilvania in taramul insular aflat in vestul Europei, nu are semnificatia sfanta a Graalului, ci insemnatatea unei cupe obisnuite, care inainte de a contine sangele cu eritrocite normale al unui om supus la chinuri, poate ca a continut o bautura alcoolica. Gandurile acestea intortochiate puteau sa-i vina unui connoisseur de vinuri dintr-o Irlanda aflata inca sub coroana britanica, privind la o cupa obisnuita de pe masa din fata lui, connoisseur care, transformandu-se in ‘degustator de cursa lunga’, a putut-o asemana la un moment dat ‘caliciului’ transilvan cu sange?

Cine poate fi intodeauna absolut sigur de sursele inspiratiei literare, si daca aforismul ‘in vino veritas’ poate fi extins la orice bautura fermentata, cine ar avea curajul sa indeparteze intr-un mod peremptoriu un astfel de gand despre sursa ‘creatiei’ mitului Dracula? Oricum, in materie de vinuri, Bram Stoker ni se dezvaluie ca un fin connoisseur, cel putin asa ni-l imaginam din felul in care descrie senzatia pe care o produce pe limba eroului Jonathan Harker degustarea unui pahar de Golden Mediasch. Care millesime? Autorul ne lasa cu o anumita ‘sete’ asupra raspunsului. Sa fie oare enuntul unei noi teme pentru cititor? Indraznesc sa spun : 1894. Oricum, podgoria cea mai apropiata de Bistritza este Lechinta, unde se produc numai vinuri albe, care prin invechire incep sa semene, cel putin la culoare, cu un amontillado, ingredientul central dintr-o povestire gotica a lui Edgar Allan Poe; fixat pe detaliile acelei povestiri, ma gandesc ca Dracula e poate doar un alt Montresor, iar sangele un amontillado augmentat.

Desi nicaieri in roman nu este amintit numele lui Vlad Tepes, „The Impaler”, totusi chiar titlul ne trimite direct la capitolul Draculestilor din istoria Romaniei ; primul dintre Draculesti, chiar Vlad Dracul, a fost apartinator al ordinului cavaleresc al Dragonului, infiintat de un imparat Sigismund, prin concurenta si opozitie cu ordinul cavaleresc al Sfantului Gheorghe, ni se explica. Dragonul simbolizeaza ‘balaurul’ ucis de Sfantul Gheorghe. Iconografia crestina timpurie il infatiseaza pe Sfantul Gheorghe ucigand balaurul devorator care ameninta o fata (de imparat?). Sa nu uitam ca Bram Stoker publica intr-o imparatie victoriana, iar Sfantul Gheorghe, ‘the Dragonslayer’, era, inca de pe vremea lui Richard the Lionheart, sfantul patron al Angliei. Din acest motiv el trebuia sa fie pana la capat ‘puritanically correct’ cu interpretarea acestei iconografii. Daca Dracula reprezenta balaurul ce trebuia invins pentru eliberarea fecioarei, sa admitem ca un modest doctor Van Halsing nu putea aspira la conditia de ‘sfant salvator’. Probabil ca succesul enorm al romanului ‘Dracula’ se explica prin stilul scrierii lui Bram Stoker, el in permanenta pare sa sugereze mai mult decat spune: ‘Intr-o anumita noapte a anului, o flacaruie albastra palpaie deasupra locului unde a fost ingropata o comoara’, dar aceasta s-ar intampla, dezlegam dintr-o lectura atenta a enuntului problemei, numai in noaptea de Sfantul Gheorghe. Deci iata, tot indirect, prezenta Sfantului Gheorghe, pentru ca iconografia medievala amintita sa fie completa si in romanul lui Bram Stoker.

Intorcandu-ne la primul excerpt, sa adaugam ca Dunarea, insa nu doar tronsonul dintre Buda si Pesta, ci tot cursul dintre Moesia si Dacia, -in treacat fie adaugat, Transilvania e definita tocmai in raport cu acest curs, separat de Carpatii meridionali printr-o padure ce i-a inspaimantat pe turci-, este prezenta in ‘Dracula’ tot la fel de mult ca si Carpatii. Or, aflam de la un scriitor dunarean, Zaharia Stancu, citim aceasta in romanul ‘Descult’, prelucrand o tema a lor-ului popular care certamente nu venea din realismul socialist, ca aceeasi legenda a focului ce apare deasupra vechilor comori ingropate exista si in Campia Romana, nu doar in Transilvania. Lupii apar in diverse episoade din romanul lui Bram Stoker, iar castelul inconjurat de paduri justifica prezenta lor. Contele ii descrie aproape cu simpatia unui activist sincer si eroic de la World Wild Fund : „Listen to them, the children of the night. What music they make!”. De pe un sit romanesc al traditiilor, aflam despre legatura dintre strigoi, lupi si sarbatoarea Sfantului Gheorghe: „In Noaptea Strigoilor, imparte prada pentru iarna care incepe fiecarui lup. Tot in aceasta noapte zamisleste lupoaica pui, pe care ii fata in noaptea de Sfantul Gheorghe”. Despre importanta sarbatorii de Sfantul Gheorghe, in ideologia autentica a taranului roman, am avut pe vremuri sansa sa aflu mai multe de la un functionar-activist cu probleme culturale lucrand la primaria de la Maglavit. Fusesem tarat in aceasta actiune, ce era totusi pana la un punct constructiva. In primul rand ea insemna o anumita participare a noastra la viata unei comunitati, de asemenea oferea prilejul unor persoane de specializari stiintifice foarte diferite sa comunice idei intre ele.

Imi amintesc ca am prezentat atunci, la caminul cultural de la Maglavit, in Dolj, o serie de diapozitive ale „Marii Pete Rosii” de pe planeta Jupiter luate de sondele Voyager trimise de NASA intr-un fantastic drum in spirala prin sistemul nostru solar. Un medic specialist in cardiologie a comentat imediat acele fotografii, de ‘turbulenta in rosu’ , printr-o replica oarecum mirata: „Domnule, dar seamana cu imaginile din interiorul inimii!”. Cu sociologul care analiza temele din rugaciunile lasate in permanenta la locul viziunii marturisite de Petrache Lupu, am comentat ‘Dacia hiperboreana’, ‘Europa libera’ difuzase o recenzie, lasand totusi un semn de intrebare asupra numelui autorului, Vasile Lovinescu. La cina frugala, insotita de un pahar din vinul nou, – nu-mi amintesc daca era chiar a treia joi din noiembrie!-, activistul cultural ne-a povestit despre eforturile intreprinse de el pentru a resuscita ceremoniile taranesti de mare amploare si complicatie ce aveau loc la Maglavit de ziua Sfantului Gheorghe. Era o traditie din Campia Romana a miracolului ingaduit in acea zi din an, miracolelele chiar explodau atunci si acolo intr-o mare ceremonie taraneasca, iar in opinia lui, numai pe fondul acelor traditii a putut sa apara credibilitatea ‘fenomenului Petrache Lupu’, in toata extensia sa.

Isi amintea ca vazuse, mic copil, acele sarbatori din sat iar inima lui era inca plina de ele. Detaliile ceremonialului, m-a asigurat el, erau extraordinar de complicate, iar batranii obositi ai satului, cati mai supravietuisera, refuzau sa participe la resuscitarea acelui pageant de la Maglavit, in urma unui ordin venit ‘de sus’, spunand ca nu si le mai amintesc. Era poate sincera confesiunea lor, la fel si confesiunea ‘activistului’, in fond un slujbas onest al statului roman despre care Constantin Noica presupunea, si pe buna dreptate, ca ar putea exista in toate timpurile in care manifestarea nationalismului romanesc este ingaduita. Stim ca gandul lui Bram Stoker a trecut printr-o serie de oscilatii inainte de a hotari numele romanului care i-a asigurat celebritatea post-mortem. In mod neasteptat, prin traseul peste Mediterana si Marea Neagra al vasului ‘Tarina Ecaterina’, Transilvania capata si o conotatie Outremer! Dupa ce, la capatul croazierei, Dracula a fost invins sub semnul crucii, romanul s-ar fi putut numi foarte bine si Pro Cruce Transmarina”. Mai constatam ca in roman conturul tarii noastre e prezentat intr-o geografie neobisnuita, cu Varna intre granite, aici autorul irlandez interpretand in felul sau, dar in favoarea Romaniei, explozia inflationista a granitelor consecutiva pacii de la San Stefano, in care teritoriul Bulgariei crescuse la fel ca universul cosmologilor moderni, impins de o Rusie ce se iluziona ca prin gonflarea Bulgariei putea sa ajunga la Stramtori.

Romania primise dupa razboiul din 1877-1878 dubioasa Independenta, pe care nici macar n-o ceruse, ci fusese obligata, de Rusia si de altii, sa o pretinda Imperiului Otoman ! Care au fost amanuntele secrete ale discutiilor dintre ministrii rusi si romani ai anului 1878? Unul dintre refugiatii din Cadrilater imi povestea o legenda care circula in mediul lor, anume ca Rusia ar fi cerut Romaniei sa renunte la cele trei judete din sudul Basarabiei restituite dupa razboiul Crimeii, Romania primind in schimb teritoriul litoral de la Chilia pana la Varna! Prima mentiune despre Varna apare in cartea lui Bram Stoker in capitolul 3. Asa cum aflam din capitolul 25, Jonathan Harker et comp. strabat calea de la Paris la Varna intr-un compartiment din Orient Express. Drumul din vestul Europei pana la Varna era bine cunoscut de cruciatii din vestul Europei. Varna este locul ultimei cruciade avortate, in 1444. Vlad Dracul, tatal lui Dracula, a luptat si el in batalia de la Varna, impotriva turcilor otomani, desi prima cruciada fusese o ridicare a Europei impotriva turcilor selgiucizi. Este ciudat ca, desi aminteste batalia de la Kossovo, din 1389, apoi pe aceea de la Mohaci, contele Dracula nu spune absolut nimic despre Varna! In batalia de la Varna s-a creat, pentru imaginatia publicului european, minunata poveste a unui rege tanar si frumos, animat de nobile idealuri, care moare luptand impotriva fortelor raului. Era Vladislav I, regele polonez al Ungariei, pentru ca in toate timpurile Ungaria a suferit de ‘Penuria Hominum’.

Cristalizarea efortului de eliberare a Bizantului printr-o noua cruciada si o deturnare a luptei anti-husite a bisericii catolice, -amintim ca o parte dintre husitii persecutati se refugiaza in Moldova, urmasii unora dintre ei sunt acei ‘Slovaks’ mentionati de Bram Stoker, iar cei care s-au romanizat au dat numele orasului Husi, intr-un exercitiu de imaginatie al localnicilor care il infuria pe Iorga -, fusese intiata de cardinalul Giuliano Cesarini, mort si el la Varna. Cesarini fusese ‘manat in lupta’ de proiectul ambitios al unirii bisericilor de la Roma si de la Nova Roma, despartite dupa gestul insolent din 15 iulie 1054 al legatilor papali ce depuneau pe altarul grandioasei biserici Sfanta Sophia, poate bolta civilizatiei pe aceasta planeta, bula de excomunicare a patriarhului Constantinopulului. Marea Schisma nu a fost doar un act de necivilitate occidentala, ea a contorsionat tot atata de nefiresc istoria cat si invaziile barbare! Bossuet admira inteligenta si extraordinara putere intelectuala a cardinalului Cesarini, egalul marilor carturari de la Constantinopol in disputele teologice. Si poate ca nu doar strict teologice, ci imbratisand tot sistemul intelectual de atunci. Giuliano Cesarini a fost profesor la Universitatea din Padova, cursurile sale au fost audiate de Nicolaus Cusanus, carturarul care formuleaza primul enunt stiintific al legii fizice a inertiei si de asemenea arata un drum spre China peste Ocean, spunand ca Pamantul este rotund, stire incurajatoare pe care a aflat-o si Christofor Columb, ce a inceput sa caute mijloacele pentru a porni la drum. Din fericire pentru europeni, dar din pacate pentru amerindieni, Cusanus nu a fost scutierul lui Cesarini si nu a murit in batalia de la Varna. Dupa cum n- a murit nici albanezul proapat trecut la catolicism, faimosul Scanderbeg, a carui forta in confruntarea bratelor incordate n-a avut efect asupra cavalerilor islamici. Intr-o Varna romaneasca, textul cartii lui Bram Stoker lasa impresia ca in anul de gratie 1897 exista un tren direct de la Varna la Galati! In capitolul 25 apare episodul de-a dreptul hilar : ‘”Cand pleaca urmatorul tren spre Galati?”, spuse Van Helsing adresandu-se oricui. „La 6:30 maine dimineata!” , soseste raspunsul prompt al doamnei Mina Harker’. Profesorul Van Halsing ramane extrem de mirat de sursa, rapiditatea si acuratetea raspunsului. Mina explica de ce stia atat de bine orarul trenului: „I knew that if anything were to take us to Castle Dracula we should go by Galatz”; este interesant ca mai exista o localitate Galati chiar langa Bistrita.

Pentru mine, cea mai mare enigma pe care o formuleaza Bram Stoker e Scholomance : Universitatea de magie neagra, scoala mult mai de top” decat colegiul de vrajitorie unde si-a dobandit invatatura Harry Potter ! Pentru ca acolo se studia un trivium din care facea parte si alchimia. In cartea lui Bram Stoker, profesorul Arminius de la Universitatea din Budapesta ne da amanunte despre academia de magie din Carpati. Ea s-ar afla in muntii de dincolo de Sibiu. Iar in textul englezesc, la douazeci de cuvinte dincolo de Hermanstadt apare cuvantul pokol. Din aceeasi radacina s-a format Pociovaliste, numele unei localitati de la poalele masivului muntos Cozia, care din cele mai vechi timpuri se bucura de reputatia de a fi un loc incarcat cu daruri mistice. Poate si datorita climei ; celebrul pentru noi Kogaionon, muntele sfant al dacilor, identificat cu ‘Salbaticul’, langa care a fost cladita manastirea Stanisoara, este in primul rand un miracol climatic, marturisit de caracterul aproape mediteranean al vegetatiei precum si de prezenta scorpionilor… De altminteri intreaga zona pana la Hermanstadt e punctata cu manastiri si schituri, despre care stim ca actualitatea lor este repetitiva, ele au fost inaltate pe temeliile altor biserici ori schituri, iar mergand inapoi pe firul definit prin periodicitatea distrugerii si reconstruirii se ajunge intotdeauna la niste vechi temple ori locuri sacre pagane! In capitolul 4, Jonathan Harker gaseste o gramada de monezi de aur intr-una din camerele castelului lui Dracula, ‘gold of  all kinds, Roman… , as though it had lain long in the ground’ ( consecinta a legii lui Gresham?). Oricum, aurul Roman avea garantia puritatii. Se stie ca distrugerea cea mai mare a manuscriselor vechi de alchimie de pe teritoriul Imperiului Roman a avut loc din ordinul imparatului Diocletian, intr-o inversunare impotriva alchimiei. Moneda lui Diocletian, chemata aureus si divizata ca valoare in raport cu argintul in 24 de parti numite carate, o parte fiind valoarea unui ban de argint, argenteus, s-a bucurat de cea mai lunga credibilitate in istorie. Distrugand manuscrisele ce aratau cum se fabrica ‘aurul’, Diocletian a vrut sa dea incredere populatiei imperiului ca banul sau de aur aproape pur (99,5% aur) n-ar fi putut sa fie falsificat de alchimisti. Insa pe vremea aceea Dacia nu se mai afla in limitele imperiului. Retragerea aureliana a insemnat de fapt rezolvarea radicala a imensului dezechilibru financiar adus de migratiile barbare in acea provincie; impozitele colectate acolo devenisera intr-o asemenea masura insignifiante, incat nu mai avea sens mentinerea unei administratii pentru a le colecta. Daca regula Nu se colecteaza impozite, deci nu exista populatie” ar fi adevarata, atunci s-ar putea conchide ca si populatia Romaniei actuale ar fi mai mica! Faptul ca administratia romana la 271 A.D. a incetat, intr-un mod oficial, sa mai stranga impozitele nu arata ca populatia Daciei a disparut! Unui advocatus fisci, ma refer la Zosimus, functionar bizantin care la inceputul veacului VI a scris o Historia Nova, ii erau atat de evidente lucrurile acestea, incat nici macar nu mentioneaza retragerea aureliana din Dacia! Iar la fel cum, dincolo de limitele imperiului habsburgic, pe teritoriul Transilvaniei, parte a vechii Dacii, s-au pastrat o parte din cartile lui Servetus, tot la fel, intre limitele anticei Dacii s-ar mai fi pastrat, dupa timpurile lui Diocletian, manuscrise de alchimie. Aceasta da un anumit germene de plauzibilitate ideii lui Bram Stoker despre Scholomance, care oricum este o fantezie, nu o epifanie! Cum a inventat Bram Stoker cuvantul Scholomance ? Mi se pare naturala despartirea Scholo- mance, adica termenul provine din reunirea a doua radacini. Fiind vorba despre un loc de educatie, Scholo- pare a veni de la Schola, scoala in limba latina; mance pare a avea aceeasi radacina ca segmentul secund din chiro-mantie. Cuvantul Scholomance nu contine nimic infricosator, e chiar o spunere foarte blanda, o ‘scoala de divinatie’, iar ca sa nu il contrazic prea tare pe Arminius, as augmenta printr-o ‘scoala a solomonarilor’. Cand vorbim despre solomonari ne intalnim cu Mihail Sadoveanu. Si nu numai aici : pe calea de apa urmata pe Siret in sus, pana la intalnirea cu gura de varsare a Bistritei, tensiunea trista din ‘Dracula’ se ingemaneaza cu aceea din ‘Venea o moara pe Siret’. In secolul XVI, o Schola Latina cu multi savanti din Occident fusese infiintata de catre Despot Voda la Cotnari, in acea Moldova latina brazdata de Siret. Oamenii de rand sa-i fi vazut pe invatati drept ‘solomonari’, iar Scholomance sa se afle in acest ‘taram al solomonarilor’, adica departe de Hermanstadt ? Mai multe decat ne spune Arminius, despre alchimia din taramul solomonarilor putem afla citind textele ramase de la Vasile Lovinescu, si pe care editura Rosmarin le-a editat, intr-un remarcabil efort de aducere la lumina a spiritualitatii romanesti ezoterice. Cineva constata la un moment dat, cu sincera si entuziasta uimire, asemanarea dintre atmosfera lumii transfigurate dintr-un roman SF al scriitoarei Ursula LeGuin si aerul de livada inflorita al bine-cunoscutului ‘La Medeleni’. Am semnalat si noi prin aceasta modesta contributie, ce pare doar a fi teologica si sanguina, intersectia drumurilor literare ale lui Bram Stoker, Zaharia Stancu, Mihail Sadoveanu si Vasile Lovinescu pe taramurile vechii Dacii. Acolo vad arzand torte, insa-i greu de crezut ca vor fi inaltate vreodata si troite.

Titus Filipas,  

Craiova, ianuarie 2001

PS. Am trimis mai întâi articolul  acesta unui fost coleg de facultate, domnului Costel Marghitoiu.  Care mi -a  răspuns :“Dragă Titus, sînt foarte plăcut surprins de calitatea articolului trimis, mulţimea şi savoarea informaţiilor pe care le cuprinde m-au încântat. De unde ai cules atâtea date exotice, pe unde ţi-a umblat mintea să le găseşti şi aduci la lumină? Dar nu numai mulţimea informaţiilor dă savoare articolului,  ci şi organizarea treptată, aproape piramidală, a unei argumentaţii susţinute cu exemple istorice, că pământul românesc nu e chiar o palmă de lut ca oricare alta, ci este un loc de graţie, în care au înflorit în vechime idei profunde, ezoterice, fie originale, fie originate în ezoterismul roman sau poate grec. Desfăşori o suită crescătoare de afirmaţii documentate şi faci relaţii la distanţă între diferite personaje celebre şi evenimente deloc separate, care sugerează că vîrfurile mentale ale neamului nostru au cunoscut cândva idei adânci şi originale care ar putea concura cu cele mai pătrunzătoare idei ale antichităţii clasice, consacrate valoric, pe când dimensiunea ideaticii dacice  şi ulterioare rămâne cumva ascunsă, locală, ignorată în spaţiul civilizaţiei apusene. Descopăr în tine un patriot de calitate, care încearcă să argumenteze valoarea neamului său prin acea valoare a trecutului, care nu se baza pe victorii în bătălii, ci pe victorii spirituale atât de profunde, încât prea puţini le-au înţeles importanţa şi noutatea. Din perspectiva ta, practica solomonarilor care din câte ştiu sunt şi vrăjitori şi prezicători, este fundată pe vechea artă a divinaţiei romane, şi în acelaşi timp are filiaţii cu vechea ezoterie dacică, topind într-un amalgam subtil, două fluxuri de cunoaştere profundă, cel latin şi cel local, rezultatul putând fi o şcoală locală a prezicerii, şi probabil şi de control alchimic al transmutaţiei elementelor. Nu am informaţii în domeniu, nu pot da evaluări asupra plauzibilităţii ipotezei tale, dar dacă ar fi chiar şi numai procentual adevărată, ar însemna mult pentru re- dimensionarea prezentului cam mizer al ţării, izvorât dintr-un asemenea trecut valoros. În dezvoltarea treptată  a discursului, aduci mereu informaţii noi şi încerci să le unifici şi utilizezi în argumentaţie, oferind o desfăşurare de ingeniozitate aproape detectivă, în căutarea corelărilor  istorice care să fundamenteze anumite premise, pe care le crezi adevărate. Am impresia că ai deja, sau ai putea dezvolta, o întreagă teorie asupra dimensiunii gnozei subtile a strămoşilor noştri, asupra familiarizării lor cu cele mai profunde concepte ale gândirii abstracte şi ezoterice vechi, şi nu ştiu încă dacă crezi că unele idei foarte profunde ale filosofiei antice au fost preluate sau au fost reinventate independent aici, în acest receptacul de istorie şi magie, care pari a crede că este plaiul mioritic. Oricare ţi-ar fi convingerile profunde , ele îşi trimit ecourile în articolele tale şi cred că ar fi bine să încerci odată o operă originală de sinteză de mari dimensiuni, care să exploreze noutatea conceptuală ezoterică a strămoşilor noştri şi capacitatea lor de a pătrunde în orizonturile cele mai secrete ale gândirii umane. […]Aştept şi alte scrieri. Îţi doresc numai bine şi putere de invenţie.

CONSTANTIN MARGHITOIU”

Limbajul neolatin Bucureica

Căderea Constantinopolului la 1453 era  anunţată  lumii de Marea  Mediterană. „Trece valul sângerat / […] / Val pe val înştiinţează că  Bizanţu’ s-a predat.” ,  consemna Dimitrie Bolintineanu. Dar nu a însemnat sfârşitul definitiv. Mă gândesc,  –climax de gând  absurd–,  că în  reţeaua de planuri strategice moştenite de la  Mihail al VIII-lea Paleologul se afla şi întrebarea : « Unde va fi delocalizată  Nova Roma, după ce se va întâmpla iarăşi un eveniment precum cel de  la 1204 »?    Practic, tot ce existase în Biblioteca din Alexandria se găsea până  la 1204 şi în bibliotecile particulare ale cetăţenilor din Constantinopol, dacă  se făcea inventarul total. Nu vom şti exact niciodată câte cărţi s-au pierdut. Dacă fragmente din  cultura Bizanţului au putut  disemina în lume dând  naştere fenomenului denumit ulterior Renascentism, spiritul de tenacitate romană rămâne  în acest Novum Latium populat cu urmaşii traco- daco-moesilor ‘socii’- alizaţi.  În 1453,  unii romani ortodocşi alungaţi din cartierul Blachernae s-au oprit pe Via Egnatia. Alţii au mers pe ‘pămîntul’ aflat la nord de Dunăre. Ei  creează acolo un nou oraş, plauzibil  într-un tradiţional popas de transhumanţă: Bucureştii, ceea ce dă consistenţă legendei ciobanului Bucur. La anul 1459, locuitorii care l-au fondat, probabil macedo-români care până  la 1453 erau « navetişti »  la Constantinopol pe Via Egnatia,  cer recunoaşterea drepturilor la voievod  pentru această nouă întemeiere urbană. Pe  o pagină  web despre „umanistul nomad” sir Patrick Leigh Fermor (născut în anul  1915,  înnobilat la  2004), domnul Dan Culcer mi-a semnalat  informaţia  rarissimă   privind  existenţa unei limbi  neolatine   vorbite    în zonele locuite de vlahii de la sud de Dunăre: „There existed in Greece, in more or less semi-obscurity, until recently at least, […] „secret” or „private” languages. One of these was the boukoureika, a remnant idiom which is clearly unanbigous unGreek, and which is a coined on Vlach language. Boukooreika is spoken in areas where once Vlach languages was once the first language of use. Since the areas where is spoken became part of Greece already from the very beginning of the creation of the Greek state in the 1830’s, the Vlachs of these regions lost the use of their Vlach mother tongue quite rapidly adopting instead the official state Greek language. Nevertheless the language survived, though in a mutant manner, as a language spoken mainly by the elderly or by certain professionals, as an alternative way of communication between its few privileged speakers.” Domnul Dan Culcer experimentează şi simplifică, romanizând ortografia cuvântului: „Bucureica”. Ultima informaţie  pe care o găsim despre acest idiom  datează  din secolul XX, trecută în  Papiros Larousse (Geniki Pagkosmios Egkyklopaideia, Tomos Dekatos, Athinai 1964, p.303). Nu există motiv să  credem că  acest limbaj n-ar fi existat la 1453 AD, dimpotrivă. Terminaţia se va fi modificat, poate, în timp, dar rădăcina cuvântului: „Bucur”, s-a păstrat. Informaţia   forţează  refocalizarea reflecţiilor numite „Legenda ciobanului Bucur.” „Bucureştii” puteau să fie macedo-românii în transhumanţă  care vorbeau  limbajul Bucureica, după cum putea să fie, dar numai la 1459: „Cetatea ştiutorilor limbajului Bucureica”. Ne mai putem întreba : Era acest „limbaj Bucureica” forma neolatinei vorbite la Constantinopol? Dimitrie Cantemir nu povesteşte nimic, însă  el nu era un nativ acolo, şi  la Constantinopol era interesat probabil mai mult să înveţe latina scolastică de la dascălii din Blachernae. Cartierul Blachernae este amintit şi de Mihail Sadoveanu în ‘Creanga de aur’: “La începutul lunii mai, anul de la Hristos 787, Kesarion Breb se afla intrat în  Bizanţ de puţină vreme […] Umbla şi  privea acele locuri încântate, mai frumoase decât  oricare altele pe pămînt, scaunul împăraţilor lumii, de la unghiul unde stă palatul Halki, la ţărmul Propontidei, prin forul Augusteon unde poruncea  încă statuia lui Iustinian călare, peste hipodrom unde fierbeau marile petreceri ale domnilor şi poporului, peste toate colinele unde se înălţau sfinte biserici şi mănăstiri, pînă la Hevdomon şi Vlaherne.” Acolo, în Moldova lui, Mihail Sadoveanu nu avea informaţii despre limbajul Bucureica pentru a introduce detaliul în text.  Ştia Vlad Ţepeş acest limbaj neolatin?  Istoria din tinereţe a voievodului  nu exclude  ipoteza. La fel ca Mihail al VIII-lea Paleologul,  fără îndoială  că şi  prinţul român Vlad Ţepeş  dădea  valoare absolută   hrisovului ca parte esenţială în gestionarea istoriei. Pentru drepturile cetăţii Bucureşti,  Vlad III, viitorul Dracula din povestirea lui Bram Stoker,  organizează  o punere în scenă de neuitat : Parafează  hrisovul  de fondare lângă  o pădure de ţepe în care stăteau  otomanii răspunzători de vărsarea de sânge la căderea Bizanţului.  Despre această scenă, Petre Ţuţea spune: „Vlad Ţepeş  are meritul  că  a coborît morala absolută  […] la nivel absolut.”  Dacă  opinia lui Petre Ţuţea despre Vlad Ţepeş este excelentă,  Nicolae Iorga avea  rezerve întemeiate. Profesorul Nicolae Iorga găseşte dovezi că Vlad Ţepeş  ucidea  o mare parte din populaţia românească urbanizată  a zonei ripariene asociate Dunării inferioare, populaţia  românească  din cetăţile Podunaviei. Astfel Vlad Ţepeş a retezat din start  posibile puncte de sprijin pentru elanul  unui Mihai Viteazul  spre Constantinopol, un Mihai pe care Contra Reforma îl angajase condottier  pentru proiectul Romania Neoacquistica. Nicolae Iorga îl  vedea pe Mihai Viteazul  întruchipând  un nou Boucicaut. Şi mai credea că voievodul ar fi cucerit iute, iute, Nova Roma devenită Stambul. Ori poate  că Nicolae Iorga trasa cu gândul o paralelă între Mihai Viteazul  şi Mihail al VIII-lea Paleologul, istoricul român fiind impresionat de o propoziţie scrisă  de ‚Împăratul de aur’  după ce intra în Constantinopol la anul 1261: „Tocmai ce am preluat oraşul.”, arătând doza considerabilă de facilitate în acţiune.  Însă  chiar sprijiniţi de Contra Reforma ce  intenţiona  să  construiască  Romania Neoacquistica, din Occident până în Orient, unind Lumea Veche şi Lumea Nouă,  aveau „românii  supt Mihai Voievod Viteazul”  ştiinţa urbanistică necesară pentru a  întreţine  Stambulul,  oraş cu un milion de locuitori?  Trebuie să înţelegem bine mesajul lui Mircea cel Bătrân şi mesajul bravului cavaler Boucicaut: „Viteazul”, „Cavalerul Onoarei”, trebuie să  posede  arta  managementului strategic. Oricum, asasinarea voievodului Mihai Viteazul  a întrerupt derularea acelui proces grandios pentru Romania Neoacquistica, gândit de strategii  Contra Reformei. Abia în secolul XVIII, Petru Pavel Aron reia, dar cu mijloace eterice, adică pur intelectuale, marele proiect eclipsat, adică proiectul  Romania Neoacquistica declanşat de Contra Reformă. Titus Filipas

Grădina Maicii Domnului

 ‘Codrii’ de la câmpie  şi ‘Ţările’  dintre munţi fac parte din istoria noastră. Ecosistemul  oferă  locuitorilor săi  nişe de protecţie în calea năvălitorilor.  Continuitatea noastră  nu este anagogică, este una sistemică, nu  este oferită de blândeţea istoriei, ci de stabilitatea ecosistemului.  Depresiunile şi poienile  montane favorabile vieţuirii umane dar climatic nefavorabile pentru Vitis Vinifera vor fi nişe pentru acele fracţiuni ale dacilor care l-au sprijinit politic  pe Deceneu în lupta de eradicare a viţei de vie, într-o extinsă  lume dacică formată din entităţi foarte deosebite, –vezi de pildă  percepţia foarte contrastantă  a  congenialităţii aduse de vin!–,  o lume tribală numai  temporar unificată  de Burebista. Acele triburi  singulare de daci care nu s-au romanizat decât parţial şi reversibil, –precum kurzii, numiţi ‘romani’ de către arabii cuceritori–, s-au transformat prin  evoluţia istorică  în secui şi huţuli. Numărul siturilor dacice din ‘ţinuturile secuieşti’ vorbeşte cât se poate de  pertinent în sprijinul tezei. Chiar şi după  2000AD, extremiştii maghiari au distrus sistematic dovezile arheologice dacice din ţinuturile secuieşti. Bram Stoker ni-l prezintă  pe contele Dracula drept unul dintre aristocraţii secuilor care au refuzat jugul ungar, adică ei au făcut parte din neamul Tarabostes  precum geţii  descrişi de gotul  ‘socii’- alizat Jordanes care încerca să îşi asume o identitate balcanică (şi era mândru). În edenul ecosistemului numit ‘Grădina Maicii Domnului’, populaţia de sorginte dacică : români, secui,  huţuli,  este purtată  pe umerii timpului până  în Prezent. Sună mistic, dar  noi  am căutat analogia, nu anagogia. Titus Filipas