Strigătura “ilaila ilailai”

Domnul Adrian Năstase ne informează aici http://nastase.wordpress.com/2013/06/01/doina-gorjului-a-implinit-65-de-ani/ că “Doina Gorjului” a împlinit 65 de ani. Şi că la spectacolul de aniversare „Au fost invitaţi şi ambasadorii ţărilor arabe acreditaţi la Bucureşti.” Şi au venit ? Probabil că da. Şi s-a cântat cumva şi “Mărioară de la munte” ? – “Foaie verde, foi mărunte, ilaila ilailai/Mărioară de la munte, ilaila ilailai măi./Nu purta părul pe frunte, ilaila ilailai/Că ţi-or ieşi vorbe multe, ilaila ilailai măi.//Lasă, lasă că nu-mi pasă,ilaila ilailai,/M-a făcut mama frumoasă, ilaila ilailai măi./Nici la apă nu mă lasă, ilaila ilailai,/Nici la lemne-n bătătură, că-i e frica că mă fură.//Căci m-a mai furat odată, ilaila ilailai,/Şi m-a cătat vara toată, ilaila ilailai măi./Şi amu de m-o fura, ilaila ilailai,/Înapoi nu m-o mai da, ilaila ilailai măi.“ Duşmanii noştri spun că expresia „ilaila ilailai“ derivă din fraza de jubilare arabo-islamică :”lâ ilâha illâ allah.” Colegul @dlnimeni comentează : “o fi călătorit vreun rapsod, dintre cei care au cîntat-o, pe la Stambul şi versiunea lui a prins.” Mulţumesc pentru cele două cântece populare româneşti, incorporând, pe întortocheate căi de schimburi culturale petrecute în istorie, o strigătură de juisare cu limpede sorginte arabo-islamică. Da, mi se pare că este foarte bună explicaţia pe care o propuneţi. Poate să fie realmente vorba despre un împrumut popular de “strigătură” cu valoare strictă de jubilare ori şi de juisare, deloc religioasă şi deloc inserată într-un context Islamic, aşa cum interpretează răuvoitor cercetătorii de la Moscova, aceia de la Institutul anti-România înfiinţat de Mihail Gorbaciov pentru a pregăti căderea lui Ceauşescu. Mi se pare că Institutul funcţionează încă. În 1990 ei au angajat oameni din Secuime care ştiau cât de cât româneşte. Aceştia au amorsat pe 12 ianuarie 1990 mineriada din Bucureşti împotriva lui Ion Iliescu, iar la 15 martie 1990 tot ei au dinamizat mişcarea anti-românească de la Târgu Mureş care trebuia să-l extermine pe Ion Iliescu. Secesiunea tiraspoleană din 1990 a fost în sinergie cu acea mişcare de la Târgu Mureş.
Titus Filipas

Urletul revoluţionarilor

„Am auzit pentru prima oară urletul acela prelung ce se ridică din mulţime şi cere sânge, strigăt întunecat de ură şi nebunie.” – „J’entendis pour la première fois ce long hurlement qui monte de la foule et qui demande le sang, ce cri sombre de haine et de folie.”

Irina Nemirovski (1903-1942) spunea acestea despre revoluţia din 1917 de la Petrograd. Dar cele spuse sunt adevărate şi pentru revoluţia din decembrie 1989 de la Bucureşti, şi pentru “fenomenul” din Piaţa Universităţii, şi pentru mineriade.

Titus Filipas

Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş

În secolul XI, oştenii valahi angajaţi de străini erau descrişi ca  „oameni perverşi, în care nu poţi avea încredere”. Gradual se clădeşte printre occidentali  percepţia negativă  şi  faţă  de voievozii noştri, atingând climaxul în bătălia de la Varna. Din poveştile acelei bătălii de la 1444,  se nasc două mituri în răsăritul Europei: Mitul  regelui  tînăr, viteaz, frumos, ce îşi dă  viaţa pentru creştinătate, şi mitul satanicului « latin monstrum » Dracula, fiul prinţului Vlad Dracul.   Personajele sunt  nominalizate în versurile lui Bolintineanu despre Varna: „Acolo se vede regele Lehiei,/Huniad, eroul ţării Unguriei,/Mari prelaţi ai papii, tineri cavaleri,/Vlad al României cu mai mulţi boieri.” Regele  tînăr al mitului a fost Vladislav I al Ungariei şi Poloniei sau « Lehiei ». ‘Vlad al României’ a fost Vlad Dracul, participant cu angajament  « dubios » în  lupta anti-otomană, judecata  occidentalilor este foarte corectă, trebuie să admitem cinstit. În poezia «Bătălia de la Varna », Dimitrie Bolintineanu  imaginează   dialogul  între eroi  după redactarea ordinului de luptă : « Regele întreabă: – Doamne, ce durere/Inima-ţi inclină  astfel spre tăcere? ».  Vlad Dracul încearcă să tempereze elanul tînărului suveran: „Inimile voastre cată  generos;/ Dar tot ce-i din inimi poate fi frumos?” Dimitrie Bolintineanu  dezvăluie alegerea  de valoare făcută de prinţul  valah : « Vlad atunci răspunde celor adunaţi:/- „Eu sunt de părere lupta să  nu daţi! […] Sire, preoţi, nobili! Astăzi, m-ascultaţi!/Ar fi mult mai bine să  vă  înturnaţi” ! »  Tînărul rege încearcă, –în poezia lui Bolintineanu–,   să răstoarne opinia lui Vlad Dracul cu argumentul suprem: „Flota genoveză  credem că  ne-ajută“ ! Vlad Dracul încearcă să-l aducă la înţelegerea situaţiei reale a Genovei în lumea anului 1444 :  „Robi ai fericirii cei materiale,/ Genovezii încă nu se cumpănesc/Între fala dalbă  şi-aurul turcesc./  Să nu cereţi fapte nobile, mărite,/Limbilor ce-s date speculei josite!”.  Bolintineanu  exprimă un punct de vedere clar ghibellin. Trebuie să   vedem  în  versurile citate,  reflecţiile lui  Dimitrie Bolintineanu despre ce  s-a întâmplat pe parcursul unei  jumătăţi  de veac. De la 1409,  când Mircea cel Bătrân aşeza capitala valahă la Giurgiu (întemeiere genoveză mai veche), şi până la 1459,  când Vlad III  sigila hrisovul pentru cetatea lui Bucur. La fel ca Mihail al VIII-lea Paleologul,  fără îndoială  că şi  prinţul român Vlad Ţepeş  dădea  valoare absolută   hrisovului ca parte esenţială în gestionarea istoriei. Pentru drepturile cetăţii Bucureşti,  Vlad III, viitorul Dracula din povestirea lui Bram Stoker,  organizează  o punere în scenă de neuitat : Parafează  hrisovul  de fondare lângă  o pădure de ţepe în care stăteau  otomanii răspunzători de vărsarea de sânge la căderea Bizanţului.  Despre această scenă, Petre Ţuţea spune: „Vlad Ţepeş  are meritul  că  a coborît morala absolută  […] la nivel absolut.” Dacă  opinia lui Petre Ţuţea despre Vlad Ţepeş este excelentă,  Nicolae Iorga avea  rezerve întemeiate. Profesorul Nicolae Iorga găseşte dovezi că Vlad Ţepeş  ucidea  o mare parte din populaţia românească urbanizată  a zonei ripariane asociate Dunării inferioare, populaţia  românească  din cetăţile Podunaviei. Astfel Vlad Ţepeş a retezat din start  posibile puncte de sprijin pentru elanul  unui Mihai Viteazul spre Constantinopol.

Titus Filipas

La mulţi ani – Colegiului Naţional “Sfântul Sava”

Titlul este împrumutat de la postarea http://nastase.wordpress.com/2008/12/05/la-multi-ani-colegiului-national-%e2%80%9csfantul-sava%e2%80%9d/ , unde am comentat.

Introducerea culturală a secolului  XIX  românesc, ostensivă şi agresivă  cât a trebuit, a fost   « Şcoala de la Sfântul Sava ». Despre care Ion Ghica mărturisea:  „Când a venit în Bucureşti dascălul Lazăr, băieţii de la Udricani, de la Sfântu Gheorghe, de la Colţea şi de la toate bisericile, au golit acele şcoli şi au alergat la ‘Sfântu Sava’ cu Petrache Poenaru, cu Eufrosin Poteca, cu  Simion Marcovici, cu Pandele, cu Costache Moroiu  şi cu mulţi alţi  tineri din şcoala grecească.”  Ion Ghica  povesteşte despre obrăznicia  pegrei împotriva intelectualităţii româneşti „in statu nascendi”.  Istoria  renaşterii naţionale româneşti,   spusă de Ion Ghica,   sprijină  titlul cărţii lui Fernand Braudel (1902-1985):  « Gramatica generativă a civilizaţiilor », ‘Grammaire des civilisations’, în fapt un  manual de istorie a  civilizaţiilor. Teoria gramaticilor lui Condillac şi Destutt de Tracy a fost  pusă în practică de „romanticul paşoptist” Ioan Eliade Rădulescu în lecţiile cu elevii sârguincioşi de la şcoala Sfântu Sava. Gramatica de la  Sfântu Sava  era tipărită în anul 1828 la Sibiu. „The good time will come”, era înscrisul profetic indefinit de pe  inelul romanticului  englez  Percy Bysshe Shelley (1792-1827). Romanticii pleacă  de la un  ingenium al limbajului, ori de la codul sursă, cum s-ar spune în terminologia  programatorilor de azi. Academicianul Alexandru Duţu avea dreptate: Sîntem romantici pentru a fi într-o continuitate românească, pentru a fi  şi pentru a rămâne într-o stare naturală de drept. Romanticul nostru întemeietor Ioan Eliade Rădulescu  explica  rosturile  „gramaticii româneşti” într-o scrisoare către Costache Negruzzi (1808-1868): „Am vrut mai întâi, să-mi fac şi să-mi hotărăsc mie o limbă prin care să mă exprim şi să înţeleg aceea ce gândesc ; am vrut să-mi fac vocabularul termenilor tehnici şi m-am apucat de traducţii ; am început mai întâi gramatica şi nu ca să pui la locul lor zicerile unei limbi ce nu o cunoşteam, ci ca să trec prin tipii limbii şi ca să pot pune pe vocabularul meu termenii cei mai gramaticali şi să-mi formez limba gramaticei. Pe urmă am făcut sau am cules o geografie, am tradus cursul de matematică al lui Francoeur, logica lui Condillac şcl., câteva lecţii de literatură sau de poetică şi retorică. Prin urmare, eu a trebuit, vrând şi nevrând, a trece prin toţi termenii trebuincioşi în aceste ştiinţe, a-i boteza într-un fel, bine sau rău, şi a-mi îmbogăţi vocabularul meu.”  „Ca să nu-mi rămâie lucrarea neroditoare, ca să mă pot folosi dintr’însa cugetând de mai multe ori asupra unui objet ce-am cugetat odată, m-am făcut apostat din casa părintească, care îmi propunea înainte protecţii, slujbe, chiverniseli şi m’am pus în mijlocul zidurilor celor dărâmate ale Sfântului Sava, un biet dascăl cu câţtiva leuşori pe lună, înconjurat de câţiva şcolari săraci, hotărâţi şi fanatici în prieteşugul meu şi în cugetul şi alegerea lor. Am început lecţiile mele de la gramatică până am sfârşit cu dânşii un mic curs de matematice cu geografia împreună în limba naţională, în vreme de şase ani, fără să mă întrebe nimeni ce fac, fără  să vie cineva să încurajeze pe bieţii şcolari. Venea iarna, lemne de nicăiri, fiecare şcolar aducea câte un lemn de pe unde găsea, care abia era în stare să încălzească  preajma unei sobe sparte ce umplea casa de fum, şi să topească fulgii de zăpadă  ce vijelia îi repezea  pe ferestrele cele sparte. Tremurând, cu mâna îngheţată pe compas şi pe cretă, ne făceam lecţia şi Dumnezeu a binecuvântat ostenelile noastre, care erau nişte minuni ale dragostei şi ale hotărârei”. În dezvoltarea limbii româneşti,  efortul educaţional şi gramatical depus de  Eliad  este catapultat  de modelul rugăciunilor create, păstrate,  de biserica română ortodoxă, în care elementul laic şi elementul ecleziastic se contopesc. Era şi racordarea ideologiei româneşti din secolul XIX, când „boierii deveneau rumâni” printr-o alegere hotărâtă de ei,  la tradiţia românească din „prima epocă de renaştere culturală  la noi – epoca lui Matei Basarab şi a lui Vasile Lupu.” (apud  P.P. Panaitescu), când înceta „boscorodeala” slavonă a  popilor, îngăduiţi de acum să vorbească frumos româneşte.  La lecţiile de gramatică generală, şcolarii de la Sfântu Sava repetau şi texte  paradigmatice de rugă pentru cultură, precum: „Fie binecuvântată toată tinerimea, coboară-se mila şi fericirea Cerului peste dânsa ; slăvească-se naţia Românească, înmulţească-se cei ce o apără şi o ajută; stingă-se numărul celor ce voiesc să o derapene; stingă-se cu sunetul numele lor din cartea pomenirii şi a vieţii; păşească  cu repeziciune sfânta filozofie şi ştiinţele de la marginile pământului până la celelalte, întinză-se,  înmulţească-se şi în nenorocita noastră Patrie; fie bine primite ca să rămâie şi să se vecineze între noi!”, ori „Dea Domnul ca să sporească râvna culturii între Români şi să înceteze toate împotrivirile,  coboară-se pacea şi fericirea Cerului peste mult suferitoarea noastră patrie; fie lacrimile şi năcazurile ei cele îndelungate şi pline de deznădăjduire auzite de Cer, şi vază de acolo mângâiere; împărăţească sfânta unire în braţele ei cele ostenite şi dreptatea însoţească toate pasurile şi săvârşirile Românilor, ca să fie ei toţi fraţi şi toţi să se bucure de drepturile pământului lor celui blagostovit, fie! fie! fie!… „  Nu era bigotism. Era sublinierea faptului că Limba Română, chiar  standardizată gramatical după sfaturile lui Condillac şi de Tracy, continua  să ofere  calea  spre Absolut. Prin încorporarea rugăciunilor, această carte de gramatică româneasca din 1828 construia o punte de retro-compatibilitate până în secolul XVII.  Să ne reamintim bine că în lipsa evidentă a unui Paradis pământesc,  Nichita Stănescu  revendica ontologiile scrise în Limba Română drept Patria sa! Instinctiv şi intuitiv, Poetul Naţional Nichita recunoştea naşterea unui Imperiu cultural neolatin. Imperiu ale cărui frontiere livreşti  se extindeau după gramatica de la 1828, când  explodau numeric, într-o „lege a marelui J” (graficul exponenţialei în dreapta zeroului seamănă cu litera J mare), tipăriturile  româneşti  sub forma periodicelor  şi cărţilor!
Titus Filipas

Tradiţia de la Udricani

Introducerea culturală a secolului  XIX  românesc, ostensivă şi agresivă  cât a trebuit, a fost « Şcoala de la Sfântu Sava »,  despre care Ion Ghica mărturisea:  „Când a venit în Bucureşti dascălul Lazăr, băieţii de la Udricani, de la Sfântu Gheorghe, de la Colţea şi de la toate bisericile, au golit acele şcoli si au alergat la ‘Sfântu Sava’ cu Petrache Poenaru, cu Eufrosin Poteca, cu  Simion Marcovici, cu Pandele, cu Costache Moroiu  şi cu multi alţi  tineri din şcoala grecească.” 

Dar mai aflăm de aici, http://stiri.kappa.ro/magazin-monden/traditia-scolii-reluata-udricani/stire_162224.html , despre +Traditia scolii reluata la Udricani: 10-11-2008/  Vechea scoala romaneasca a parohiei Udricani, la care au invatat personalitati precum boierii Vacaresti, logofatul Greceanu, Anton Pann sau Petre Ispirescu, va fi redeschisa, fondatorii dorind sa aduca profesori „buni crestini” si elevi inteligenti din diferite medii sociale. Refacerea scolii face parte din proiectul „Extinderea si refacerea Asezamintelor Udricani”, care se va lansa astazi (ora 10.00), la Parohia „Sfantul Nicolae”. Proiectul include reconstruirea mai multor institutii culturale ale familiei Udricani: biserica parohiei, scoala, o gradinita, un azil pentru batrani si un muzeu. Biserica Sfantul Nicolae Udricani a fost construita la 1734 de catre clucerul Udricani si Maria Doamna, cu acordul domnului Tarii Romanesti, Ioan Grigore Ghica al II-lea si al     Mitropolitului Stefan. Pe langa ea au existat Scoala Romaneasca de la Udricani si Scoala de             Caligrafie, dar si chilii pentru saraci si pentru oameni in varsta. Pe la 1877 s-a amenajat, cu banii protopopului Teodor Iconomu, un azil pentru vaduvele de razboi, constructie care exista si astazi, dar care se afla intr-o stare avansata de degradare.Proiectul Asezamintelor vizeaza o reluare, dupa zeci de ani, a activitatii de odinioara de la Udricani. Astfel, „Scoala Romaneasca”din secolul XVIII va deveni scoala confesionala, cu o programa analitica normala, iar „Scoala de Caligrafie” de odinioara se va regasi in cadrul gradinitei. Copiii vor putea lua masa la cantina proiectata la subsolul paraclisului ce urmeaza sa fie construit. Tot aici vor fi amenajate si atelierele de creatie, unde copiii vor putea ramane dupa programul scolar. De asemenea, vor fi promovate programe cu caracter social. In muzeul de istorie, propus spre constructie, vor fi expuse obiectele pastrate la Biserica Udricani si cele descoperite in urma sapaturilor arheologice: icoane, epitafuri, evanghelii, inele, cruci din piatra, monede, ceramica din Anglia sau din Siria.Proiectul a fost demarat in 2005, prin consolidarea si restaurarea bisericii, care va fi gata pana in primavara anului viitor. Proiectul Asezamintelor a fost intocmit sub indrumarea         arhitectei Constanta Carp, vicepresedintele Comisiei Nationale a Monumentelor Istorice, si a fost realizat de arhitectul Victor Modoran, cel care a lucrat si la Manastirea Sambata de Sus.    Valoarea totala a lucrarilor de refacere a Asezamintelor Udricani va fi de aproximativ 4-5 milioane de euro.In scopul promovarii si sustinerii activitatilor acestor asezaminte, a fost infiintata Asociatia „Prietenii Asezamintelor Udricani”, din care fac parte personalitati precum: academicianul Razvan Theodorescu, secretarul general al Ministerului Culturii si Cultelor dr.           Virgil Nitulescu, arheologul Gheorghe Manucu-Adamesteanu, omul de afaceri Monica Tatoiu, soprana Felicia Filip, actorul Dan Puric.+

Mulţumesc Doamnei Cristina Spiridon de la periodicul Ziua pentru remarcabilul text informativ.

Titus Filipas

Tranziţia politicii româneşti din 1962

Tranziţia politicii româneşti din anul 1962 se desfăşoară pe fondul „crizei rachetelor” din Cuba. Atunci, preşedintele american JFK a ameninţat Europa de Răsărit cu un bombardament nuclear. Însă JFK era un realist care nu vroia să expună inutil teritoriul american unui bombardament nuclear  cu acele cumplite Intercontinental Ballistic Missiles cu ogive multiple create de „glavnyi konstruktor ” (proiectantul-sef)  Koroliov, ce nume regal!, ucis ulterior de un „complot al halatelor albe”. Fără uciderea lui Koroliov, primul om pe Lună ar fi fost rus. Savantul şi omul de litere  Ivan Efremov, care îl cunoştea personal pe Koroliov, aserta în nuvela Cor Serpentis că numai un regim societal ţinând de un soi de SETI-comunism ar fi putut crea noosfera expansivă anticipată  de către Pierre Teilhard de Chardin.

În fine, să revenim la România anului 1962. Spuneam că JFK era un realist care nu risca să ordone un bombardament nuclear asupra Moskovei. Prin intermediul comuniştilor francezi, care deţineau şi poziţii importante în aparatul de spionaj al Franţei, comuniştii români află că ţinta vizată de bombardamentul nuclear american în Europa de Răsărit  era oraşul Bucureşti. Disperaţi, comuniştii naţionalişti români întreprind eforturi salutare şi energice prin diplomaţia românească, şi promit americanilor că vor decupla imediat politica României de politica Moskovei.

Titus Filipas

Cu cine discut /sau nu Kant

Cu fostul meu coleg de la Facultatea de Fizică din Bucureşti, Constantin (Costel) Marghitoiu. Colegul nostru comun, Meder Laszlo Ferencz, care a terminat această facultate extrem de dură cu 10 (zece) pe linie, spunea foarte serios despre Costel Marghitoiu că era cel mai “deştept” din generaţia noastră.

Acum,  Costel Marghitoiu  întreţine un site de filosofie la această adresă, http://www.filozofiadesueta.com/ . Un articol  pe care mi l- a trimis în urmă cu câţiva ani prin  e-mail, şi l -am salvat pe blog-ul meu sub titlul Scrisoare despre noumen şi fenomen, a fost accesat de peste 100 de ori.  Sigur, în alţi termeni şi alte categorii aceasta poate înseamnă  prea puţin, dar amintesc faptul că aici este vorba, totuşi, despre un articol de filosofie!

Recent, exprimându -mi opinia privind felul cum se învaţă limba română în respublika Moldova, am inserat un comentariu benign pe un blog care nu este redactat în limba română, spun aceasta din nou foarte clar, ci redactat într-  o subvernaculară pseudo – neolatină extrem de grotescă, pe care eu o denumesc limba moldovenească numărul “n”,  vezi aici http://urdumheit.wordpress.com/2008/07/18/savatie-bastovoi-din-nefericire-inca-un-bou/  .

Ca refugiat basarabean din vechiul judeţ Soroca, cu drepturile mele clare de răzeş, deţin legitimitatea  să mă exprim pe această temă. Insertul meu  pe acel blog suna aşa : +Întâmplător, am studiat la liceul ‚Fraţii Buzeşti’ din Craiova,   şi aveam un respect extraordinar faţă de vechii profesori ai şcolii, eliminaţi   de regimul comunist. Să-l amintesc aici numai pe Fanu Duţulescu, autorul unui  concentrat „Dicţionar al filosofiei” în care explica atât de bine conceptele metafizicii, printre care şi noumen-ul sau „lucrul în sine”.+

Amuzant, dar colectivul urdumheit (bănuiala mea este că sunt mai multe personaje acolo, persoane fizice  reale ce lucrează în ture şi primesc salarii ruseşti foarte bune pentru ceea ce fac) găseşte necesar să comenteze:“Din vagile cognoscinte kantiielniţe, ştiam que Ding an Sich-ul ie inaccesibil de tăt, allora putem cognoasce doar qu.il existe….dar s-ar putea sa ma inselez….cu Vernunftu n-am mai discutat de   hăt ani de zile.”

Fiind vorba despre Kant, trimit prin e-mail acest comentariu colegului meu Costel Marghitoiu:

“Dragă Costele,

După cum ştii, Rusia este în plin proces expansiv în toate domeniile. Iată un comentariu kgb-ist, absolut autentic, la Kant.”

Fostul meu coleg de facultate  mi – a răspuns  pertinent:

“Dragă Tit,

Simpatic comentariu şi nu de tot stupid. Ding an sich ar fi ‘lucrul în sine, sau lumea în sine’, a lui kant,  iar vernunft-ul ar fi raţiunea criticată-explicată  de Kant în celebra lui carte. Rusul tău moldovean greşeşte când spune că lumea în sine poate fi argumentată ca existând, dar nu poate fi şi cunoscută, ea nici nu este sau nu este existenţiabilă pe vreo cale fie ea şi demonstraţională. Din păcate ai noştri cetăţeni nu prea discută de loc cu vernunftu lor, dar omul tău zice că o face din când în când, stare evident superioară. “

Apoi, colegul  meu a continuat : ”Găsesc pe internet tot felul de texte interesante, despre numen, sau lucrul în sine, şi despre alte alea, dar nu aş zice că  sunt ceva promiţător. Există o complexitate banală, adică metafizica [filosofia, n.n.] care nu implică efecte interesante. Păcat că nu eşti amator, aş putea discuta cu tine despre confuziile şi contradicţiile kantiene, evident în viziunea mea. Spre exemplu despre faptul că noi putem cunoaşte fenomenul dar nu noumen-ul, presupusa lui sursă. Dacă ‘noumenul’ este un obiect-proces, similar cu fenomenul îl cunoaştem prin fenomen, iar dacă este mintea care creează fenomenul, atunci mintea asta ‘noumen’ nu mai e o lume, fie ea şi în sine, nu mai e un lucru sau colecţie de lucruri corelate cauzal, ea este un algoritm generativ de lucruri în conştientele reprezentante. Toate astea le-au înţeles filozofii din Orient care au admis doar vidul universal şi lumea impresie sau iluzie, lumea desfăşurată în minte dar căreia nu îi corespunde nici o realitate efectivă, fie ea şi în sine.”

Titus Filipas

Păstorel

Citesc aici

http://laportileorientului.wordpress.com/2007/11/01/pastorel-si-turma-de-epigrame/#comment-1374 ,

un bun articol de blog cu titlul „Păstorel şi turma de epigrame”.

Ce pot comenta ? La vizita sa în Bucureşti din anul 1927, Hermann Alexander Keyserling observa : “România este singura ţară  în care epigrama se cultivă ca gen literar, iar epigramiştii au un statut literar.” (în traducerea, şi poate rescrierea, conului Alecu Paleologu).

Prima mea lectură din Păstorel a fost fără a şti că el este!

Citeam , –în copilărie, la un canton CFR aflat între o câmpie cu holde şi o pădure –,  “Taras Bulba” în traducerea lui Păstorel. La ora actuală acea traducere, deşi într-o Limbă Română extrem de frumoasă, este considerată a nu fi “politiceşte corectă”. Se recomandă elevilor din şcoala de tip nou ce se “implementează” acum în România,  o traducere nouă şi fadă, din care au fost eliminate sistematic “derapajele” lui Păstorel. Dar mai cred că i se face  pe blogul laportileorientului, o mare nedreptate lui Ionel Teodoreanu. Îmi amintesc că înainte de 1989, într –o cronică literară  la Radio Europa Liberă, cineva constata, cu sinceră şi entuziastă uimire, asemănarea dintre atmosfera lumii transfigurate dintr-un roman sci–fi al scriitoarei americane Ursula LeGuin, şi aerul de livadă înflorită al bine-cunoscutului ‘La Medeleni’.

Titus Filipas

Freeganism

Excelent reportajul acesta :

http://isabellelorelai.wordpress.com/2008/05/23/bloggerii-si-atitudinea/ ,

despre mediul din Bucureşti.

Alt comentariu ne  propunea  o comparaţie între mediul din Bucureşti şi mediul urban din New York. Într – adevăr, spiritul  civic urban în New York  cred că este cel mai evoluat din lume. Acolo, spiritul  civic urban s – a dezvoltat pînă la punctul în care a creat o inteligenţă colectivă care acţionează ca un  demon Maxwell macroscopic! Din start, deşeurile şi resturile menajere sunt atît de bine selectate de către cei care le duc la gunoi, încît aceasta a permis, în New York şi alte oraşe americane, dezvoltarea unei mişcări ecologiste anti-  turbo-  consumeriste de tip freeganism,  vezi Freegan.info  (http://freegan.info/) şi articolul din  Wikipedia http://en.wikipedia.org/wiki/Freeganism .

Titus Filipas

Despre Nikolai Rutkowskii

Colea Răutu era pseudonimul omului real care a fost  Nikolai Rutkowskii din Bălţi, Basarabia. De unde era şi răzeşul- savant Eugen Coşeriu, care emitea o serie de idei extrem de importante pentru Gramatica generativă înaintea lui  Noam Chomsky! Putem bănui că acest ‘Elvis of the Academia’, cum îl numeşte Bono de la U2, de fapt a împrumutat idei fundamentale de la Eugen Coşeriu din Bălţi. Tot de acolo provenea şi mama acelei femme fatale  care la un moment dat s-a numit Cecilia Sarkozy.  Cecilia a împrumutat stilul ei de la  mama, educată în oraşul basarabean Bălţi. Dar basarabenii-răzeşi  aveau imaginea cea mai proastă despre Nikolai Rutkowskii, care ‘nu avea soviste’, deşi poate că avea toate talentele. Mai mult decât orice în Basarabia conta ‘sovistea’. Am auzit lucruri foarte, foarte proaste despre Nikolai Rutkowskii în familia basarabeanului care a servit ca model pentru crearea personajului   ‘Mielul turbat’  din piesa cu acelaşi titlu de Aurel Baranga. Personajul real  ‘Mielul turbat’  a plecat la cinci ani la şcoală, a făcut apoi simultan Dreptul şi Academia Comercială în Bucureşti, a luat simultan două burse, câte una la fiecare facultate, până când a fost reclamat de liderul sindicatului studenţesc.  Dramaturgul Aurel Baranga a fost foarte impresionat de episodul în care studentul-răzeş venit de la Nistru merge nervos la Manea Mănescu (cum îl  chema pe liderul sindicatului studenţesc, bun prieten cu liderul muncitoresc Nicolae Ceauşescu) şi îi trage două perechi de palme! Erau cumpliţi în  mânie răzeşii  aceia de la Nistru. Nikolai Rutkowskii n-a fost  răzeş. Era o corcitură de tătar, la fel ca politrucul Gogu Rădulescu.

Titus Filipas