Posts Tagged ‘Mihail Sadoveanu’

Psihologia victorioasă

iulie 5, 2015

Narativul “psihologiei victorioase” a maselor în două evenimente contemporane : votul “OXI” grecesc din 5 iulie, şi enciclica papei Francisc care cheamă la o resuscitare robespierriană (adică dinainte de 9 Thermidor anul II) a politicii. FMI ameninţă lumea cu un covor de bombe financiare. Dictatorul Nicolae Ceauşescu le-a evitat în anul 1989, dar s-a pomenit apoi cu o “revoluţie” exogen indusă la Timişoara.
Titus Filipas

Reclame

Amenajările din Gorj, rostul

iunie 28, 2015

Ştiu de la un orheian, profesorul Vasile P. Mihu, că Gheorghiu-Dej a participat la amenajările din Gorj pentru a-l transforma într-un „judeţ vestigiu” acceptat de Stalin la tratativele de la Stockholm conduse de Alexandra Kollontai. Faptele acestea pun un semn de întrebare peste alegaţiile domnului Neagu Djuvaru, că la Stockholm nu se ajunsese la vreun acord mai convenabil României. „judeţ vestigiu” (calchiat de la sintagma englezească „rump state”) înseamnă că se păstrau intacte tradiţia şi valorile româneşti. Vasile P. Mihu, proaspăt întors de pe front, venise la Gorj din partea Universităţii din Bucureşti. La Tîrgu Jiu l-a cunoscut personal pe Gheorghiu-Dej. Sindicalistul avea o memorie fenomenală ! Mai târziu, „căpitanul” Mihu (Mihail Sadoveanu îi portretizează un strămoş cu acest nume în romanul istoric Neamul Şoimăreştilor) a intervenit pe lângă Gheorghiu-Dej pentru eliberarea lui Onisifor Ghibu, senatorul de Orhei.
Titus Filipas

Acest om fenomenal, această jertfă tragică

mai 28, 2015

Cred că putem pronunţa şi despre Nicolae Ceauşescu vorbele spuse de Mihai Eminescu despre Mihai Viteazu : “Acest om fenomenal, această jertfă tragică.” http://adevarul.ro/locale/targoviste/mihai-viteazul-reporter-razboi-romania-pus-domnitorul-umarul-intemeierea-presei-1_556480c4cfbe376e359d8cc4/index.html?ref=yfp
Titus Filipas

trendy să fii anti-Mihail Sadoveanu

mai 9, 2015

Dan Culcer :+Pălăvrăgeala Magna / De ceva zile, puține, tot intelectualul are păreri despre intervenția scriitorului Nicolae Breban la înscăunarea dlui Radu Boroianu ca director al noii versiuni, post băsesciene, a Institutului Cultural Român. Pe blogul poetului Dorin Tudoran citesc această intervenție de bun simț semnată Jordan: “Distinse domnule Dorin Tudoran şi distinşilor domni oameni de cultură (sic) care se-nfierbântă în acest subiect (numirea noului preşedinte I.C.R.). Ce bine ar fi dacă v-aţi consuma energia şi inspiraţia în scopuri de cultură, de conservarea ei şi mai ales de susținerea valorilor culturale, adevărate, româneşti. Intelectualitatea de astăzi, mă refer la cea scriitoricească, este mai mult ocupată de politichie decât de a-şi forţa mintea în a scrie lucruri frumoase şi interesante. Lupta asta pentru putere vă distruge domnilor… Aşa cum România este lipsită de şosele, de infrastructura economică normală, aşa şi arta de după 1990 a căzut într-o mizerie lamentabilă. Personal, nu pot să constat că, plecat de 35 de ani din România, la ora actuală, ceea ce se întâmplă dupa 1990 d.p.d.v. cultural este pur şi simplu o catastrofă …..Unii din scriitori fecunzi dinainte de 1990 s-au transformat subit în politicieni…, alţii şi-au făcut un modus vivendi în a-l împroşca cu rahat pe Mihail Sadoveanu (că de, este trendy să faci aşa ceva, după 1990, dar culmea este că nimeni dintre savanţii României nu l-a împroşcat cu rahat pe Acad. I.C. Parhon care a fost ditamai Preşedintele M.A.N. câţiva ani buni până în 1952!!). Se pare însă că, în România actuală, politica de interese este mai presus de vocația sacră de scriitor,……Ehhh..” Dl Jordan crede în Scriitor. Vocație sacră. Firește, se poate scrie mai clar, mai dichisit și mai dur. Dar măcar dl. Jordan nu participă la pălăvrăgeala asta dominantă. Cunoașterea directă a dosarelor de urmărire informativă pe care Securitatea i le-a dedicat lui Nicolae Breban ar fi mai utilă. Gabriel Andreescu le-ar fi putut edita, dacă tot a stat să le citească. În rest, prea mult urechism peste tot. Ce-ar fi să mai dăm cu nasul sau ochii prin sursele primare? Deși nu locuiesc în România, eu am încercat. Se reduce plăcerea pălăvrăgelii, desigur. Dar s-ar înțelege ceva mai mult din lumea prin care cei mai vârstnici dintre noi am trecut. Nici eroi, dar nici lichele.+ Publicat de către Blogger la Dan Culcer Jurnalul unui vulcanolog , 5/08/2015 06:14:00 p.m.
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Necesitatea catedrei generice de patriotism românesc

mai 7, 2015

Maria Diana Popescu : +Daţi-i şi lui Crin Antonescu, acolo, din mila măriei voastre, ceva de lucru!, domnule Iohannis! Undeva pe la o ambasadă sau la un consulat! Măcar uşier! Bietul Crin Antonescu, cel care ameninţa organizaţiile naţionaliste din România cu prigoana şi puşcăria, a rămas în afara schemei! Naţionalist nu înseamnă nici extremist, nici nazist, nici fascist, nici rasist sau inamic al străinilor, cum i se năzărise în mintea ameţită de politician liberal, fostului profesor de istorie Crin Antonescu. Naţionalist înseamnă dragoste de neam şi de ţară. Există patrie trebuie să existe şi patriotism. Şi dacă printr-o fişă a postului mi-ar fi revenit competenţele necesare aş fi instituit o catedră de patriotism în toate formele de învăţămînt din România şi, doi, aş fi înaintat un proiect de lege prin care toţi funcţionarii instituţiilor de stat, toţi politicienii şi celelalte categorii din structurile puterii de stat şi politice să fie pensionaţi obligatoriu la vîrsta de 65 de ani, nu înainte de a absolvi acest curs de patriotism. Revenind la Crin Antonescu, tocmai el care l-a adus pe Iohannis în PNL şi i-a cedat locul, a rămas cu mîna întinsă în aer . Şi el şi Traian Băsescu i-au deschis calea, cu condiţia să meargă drept pe potecă, să nu se împiedice şi să nu cadă în bălăriile de pe margine.+ SURSA http://www.art-emis.ro/editoriale/2900.html
Titus Filipas

„Nistrule, pe malul tău …”

aprilie 26, 2015

Comentarii adunate de pe SURSA https://nastase.wordpress.com/2015/04/21/prelegere-despre-frontiera-estica/
@fostă basarabeancă spune : +Bine că vă regăsesc sănătos. De pe frontiera de Est vin și eu astăzi, unde fără să vreau și fără să pot evita, mă gândesc la redesenarea fără de sfârșit a frontierelor României. Mai țineți minte grădina mea de pe malul Prutului? Nu-i chiar pe mal, cum ar fi putut să fie acum vreo 60 de ani, căci satul s-a mutat pe un loc mai drept și mai stabil, la vreo doi kilometri de firul apei (nu țipa nimeni că le alunecă în apă casele și mormintele, nu cereau ajutor de la guvern, pur și simplu și-au refăcut satul pe un loc, unde aveau ogoarele, renunțând la confortul de lângă apă). În fiecare an, înainte de Paști, mergem pe un deal înalt și ascuțit, unde stă să cadă oricând, fosta bisericuță a satului. Acolo sunt mormintele celor pe care îi moștenesc. Facem curat la morminte și povestim copiilor despre bunicii lor: cum au fost, ce au avut și nu mai au; despre satul din vale ce stătea să alunece în Prut, nu alta, despre granița care nu era. Cimitirul nu are gard, însă îi ține loc o perdea de salcâmi spinoși, răsădiți în două rânduri; printre ei, ajutând la împiedicarea intrușilor de natură bovină și ovină să pătrundă și să pască mormintele, crește o încâlceală de tufe de măceșe și porumbele. Nu că nu trec vacile, cred că nu trece nici musca. În ciuda celor câteva morminte îngrijite, cimitirul este o junglă împânzită cu tot felul de copaci semănați de vânt și de grija urmașilor de acum o sută de ani: mere pădurețe, pere busuioace, soc negru, liliac ce invadează și cărările (știți cum își croiește drum pe sub pământ!), perje drepte, zarzări amari… Iar pe sub toate astea, un fân aspru plin de căpușe, de șerpi și de șopârle. Conform tradiției, când terminăm cu florile de pe morminte, traversăm cimitirul către buza abruptă a dealului ca să vedem apa. Trecem pe lângă mormântul unui preot, ale cărui gard și cruce au fost furate de hoții de fier vechi, răzbatem eroic prin „gard”, sărim pârâul dintre spini și urcăm pe margine. De aici vedem Basarabia, chiar la picioarele noastre, peste apă. De obicei așternem o pătură și stăm puțin acolo, privind. Uneori pomenim morții, alteori tăcem, fiecare cu gândurile sale. Vântul ne sparge ochii și ne smulge părul din cap așa că decidem să intrăm în șanț. Este rămășița unor tranșee din cel de-al doilea război mondial, unde încăpem și în picioare. Eu n-am văzut satul vechi și încerc să mi-l imaginez în fiecare an, după cele auzite de pe la moșnegii care mai trăiesc. Mai sunt câteva ruine de beciuri din lespede fărâmicioasă de piatră, se mai cunosc unele locuri de casă… Mi-l închipui cu huidițe strâmbe în loc de uliți, pe unde aleargă plozi desculți și dezbrăcați, fugărind seara cârlanii, cu niște căsuțe mici, ca niște hribi, cu garduri împletite din nuiele (asta-i precis, că din scândură nu aveau), cu lalele și narcise în fața prispelor lipite cu lut amestecat cu balegă de cal. Îmi închipui fumul de strujeni recuperați după ce au hrănit vitele, care cuprindea valea seară de seară fix la ora de mămăliguță… Cred că aici, pe dealul acesta, unde te îmbată și azi la vremea ei, floarea de salcâm cu parfumul ei dulce, era un loc numai bun pentru întâlniri de taină pentru flăcăi și fete, de aici de sus dădeau drumul vălătucilor de foc în noaptea de Înviere. Cine știe ce loc viu și gălăgios a fost? De peste Prut, spun cei mai bătrâni, veneau neamurile la Paști, cei de aici se duceau dincolo, la surori și frați, cuscri, cumătri și nași. Când se putea, desigur. Gardul de sârmă i-a despărțit, după război, pentru eternitate. Când spun eternitate, mă refer chiar la ea, pentru că oamenii mi-au povestit fel și fel de povești: nimeni nu s-a mai revăzut cu rudele, nici măcar tați cu fii. M-am mirat când am simțit resemnarea lor… senină! Nu știe fiu despre tată, pe unde-i putrezesc oasele, ori unde le strălucesc ochii urmașilor lor. După ce a scăpat care și pe unde, am aflat cu stupoare, că nimeni nu a făcut nici un efort să ajungă la familie, ori să încerce să-i aducă încoace; pur și simplu s-au recăsătorit, au făcut alți copii și pe ceilalți i-au șters de pe tabla vieții lor. Oare sunt eu un spirit prea zbuciumat, minte agitată care caută nod în papură? Cum poți să stai acolo, la doi pași de sârma care te desparte de tot sângele tău, și apoi să te duci liniștit acasă, hrănești vitele, mergi la nunți, faci copii, chefuiești, trăiești parcă exiști?.. Mai stăm un pic și mai rezistăm vântului turbat, cuprinzând cu ochii lanurile de aici și de dincolo. Vedem și bisericuța lor. O vedem, pentru că e tot pe un vârf de deal, simetrică, aproape, cu a noastră. Numai că a lor e tot în sat și nu e părăsită. Nu-mi vine să plec acasă. Să nu credeți că-mi vine să plec dincolo. Simt că nu pot pleca de acolo și atât. Pe valea accidentată văd că trece mașina de la poliția de frontieră, paznicul frontierei de Est. Plecăm și noi acasă, se face seară.+
@Criticos spune : +@fostă basarabeancă : Am fost de două ori dincolo de Prut, prin anii 90 şi am regăsit acum tristeţea cu care m-am întors în ambele dăţi şi care, îmi pare mie, e cuprinsă în versurile cu care se încheie volumul al II-lea al Jderilor: „Nistrule, pe malul tău/ Creşte-or iarbă şi dudău. / Iarba creşte şi-nfloreşte / Inimioara putrezeşte.” M-au însoţit insistent şi fără voie în ambele peripluri ale căror episoade, foarte prezente în memorie, îmi toarnă plumb în mâini.
@Cris spune : +Oamenii AU TRĂIT. Mai ales țăranii ASTA fac: trăiesc. Pentru ei e esențial. Restul nu e foarte important.+
Este, @Cris, foarte important şi Restul. Adică ideologia fiziocrată. Bunicul meu analfabet din judeţul Soroca nu ştia nimic despre Turgot şi David Ricardo. Însă, în refugiu, spunea mereu că „Omul sfinţeşte locul”. În programele şcolare de la noi, se consideră că fraza citată este un proverb. Dar citind studiul economic al iluministului Turgot despre exploataţia agricolă, constatam că el extindea şi dădea claritate înţelepciunii bătrâneşti din fraza „Omul sfinţeşte locul”. David Ricardo preia aproape nemodificate ideile lui Turgot din analiza sistemului de producţie (doar exploataţia agricolă la Turgot). Sunt principii de bază şi în microeconomia neoclasică de acum. Tot aşa, chinezii nu ştiau mai nimic despre colbertism (mandarinii probabil că ştiau 🙂 ). Dar succesul lor economic de acum este colbertism/mercantilism în toată legea !
Titus Ffilipas

Ideologie pentru scriitorul T.O.Bobe care se lamentează

aprilie 3, 2015

http://www.romanialibera.ro/cultura/carte/interviu-cu-t-o–bobe–scriitorii-romani-nu-pot-supravietui-din-drepturile-de-autor–373663: “Scriitorii români nu pot supraviețui din drepturile de autor.” Dar o frază mă siderează : „O mașină, de fapt, este un puzzle de piese concepute pentru a se adapta unele altora și pentru a funcționa în armonie. Înlăuntrul acestui joc, de o desăvârșită exactitate, intervine un joc de altă natură, ceea ce-i dă viață. Primul este asamblare strictă și mecanism de ceasornic, al doilea, elasticitate și libertate de mișcare.” Ce-i, dragă Maestre, puzzle pe româneşte ? Apoi, după Karl Popper, ştii că există probleme de tip ceasornic, şi probleme de tip nor? Literatura (beletristica) lasă intenţionat loc mult incertitudinii, deci este o problemă de tip nor. Aş zice că scriitorul român trebuie să se adapteze la samizdat, de refuză taxonomia. În fine, de ce nu iei exemplu de la Mihail Sadoveanu, care se inspira din Miron Costin ? Mi-ar place genul acesta de literatură. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul https://nastase.wordpress.com/2015/04/02/wikileaks-sau-ziua-in-care-google-a-invins-secretul-de-stat/
Titus Filipas

Mihail Sadoveanu despre solomonari

martie 23, 2015

Atunci când Mihail Sadoveanu scrie despre solomonari, el consemnează practic că a existat şi Moldova Comnenă, de unde vine acea tradiţie. Or, asta înseamnă drepturi istorice enorme pentru noi! Nu ştiu de ce ziarul în linie Adevărul a lansat o campanie de înnegrire constantă a lui Mihail Sadoveanu. Este probabil aceeaşi cauzalitate care a distrus România prin evenimentele din decembrie 1989 numite înşelător „revoluţia română”.
Titus Filipas

Istoricitate şi ontologie

martie 12, 2015

Cele mai importante capitole ale istoricităţii noastre naţionale ţin strict de ontologie.
Titus Filipas

Adrian Pătruşcă, formator de opinie

februarie 7, 2015

http://www.evz.ro/ceahlaul-literaturii-a-condamnat-oameni-la-moarte.html Adrian Pătruşcă: “Mihail Sadoveanu a condamnat oameni la moarte”. Văd că jurnalistul acesta de la Evenimentul Zilei n-are vreo oprelişte în “a forma opinii” prin distorsionări monumentale. În „Dumbrava minunată”, epistemologia lui Mihail Sadoveanu ne arată puterea Limbii Române în descrierea luminii fluide, a luminii dinamice, a luminii prinse şi apoi eliberate dintr-o vîltoare a cerurilor : „De acolo de sus, curgea parcă de subt arcurile ramurilor un păienjeniş de ape trandafirii”. Fluiditatea asociată cu lumina este metafora unei inteligenţe vii ? Se spune că şi Nostradamus compunea versetele sale privind suprafaţa apei mobile. Colecţia de metafore dintr-un text literar e mărturia stării auctoriale ? În mult blamatul roman „Mitrea Cocor”, un Mihail Sadoveanu îmbătrânit descrie numai lumina statică : „Acuma nopţile erau senine, cu bolta de ametist, pe care străluceau puzderie de stele mărunte şi luceferi ca nişte flori de flacără”. Este un scurt „Imn al nopţii”, un remarcabil poem în proză sadovenian din capitolul V. Ni se cere vehement să-l condamnăm. De ce ? În fapt, primele şase capitole din „Mitrea Cocor” sunt frumoase şi demne, ca orice scriere clasică. Abia de la capitolul VII apar chestiile ideologice. Inserarea prematură a paragrafului despre Ametist („simbolul puterii şi aspiraţiei spirituale, al înţelepciunii şi al umilinţei”), fără conotaţie ideologică !, în programa de şcoală primară pare mai curând iniţiativa unui tovarăş Rubin de minister atras de simbol. Mistica pietrelor preţioase nu l-a stăpânit vreodată pe Mihail Sadoveanu! Tema centrală a operei sale este rezervată subtilelor decantări în memoria unui popor european îndatorat principalei forţe care a dus la naşterea lumii moderne, o forţă venită în Europa prin culoarul din Sciţia Mare : Tema „mongolă”, a „păcii mongole”, a „înţelepciunii nohaiului”, înţelepciunea orientală descrisă eventual de Mihail Sadoveanu cu o tentă împrumutată de la Jean-Baptiste Tavernier. Numai în registrul acesta ar trebui să interpretam mult hulita propoziţie : „Lumina vine de la Răsărit !”. Neamul nostru a fost spectator dar şi participant activ, de sute de ani, la Marele Joc din Eurasia continentală. El ştie că posibilităţile sale reale de a-şi apăra drepturile ca neam s-au născut abia în timpurile de Pax Mogolica ! Tocmai crâmpeie din ce am văzut noi ca popor în acea Istorie incorporată ca arhetip povesteşte Mihail Sadoveanu. Cred că nu îi putem nega vreunui scriitor dreptul, ori slăbiciunea, de a rămâne copleşit intelectualiceşte de amintirea Păcii Mongole. Descântările ei -în acelaşi timp mortale şi magice- să-i fie masiv izvor de inspiraţie. Opera lui Mihail Sadoveanu este masivă tocmai din acest motiv ? Apoi, întrebăm retoric, dacă alţi scriitori mari europeni au explorat subiectul conexiunii fără conturnare între Orient şi Occident în Eurasia, de ce lui Mihail Sadoveanu nu i se îngăduie ? În Scrinul negru, C. Călinescu ia ca reper paragraful celest despre ametist din ‘Mitrea Cocor’. Unul din personajele romanului său incantează : « Ascultă aici ce spune Ovidiu în Ars Amatoria: ‘Hic Paphios myrtos; hic purpureas amethystos’. » În fine, C. Călinescu adaugă o nouă aluzie la paragraful din Mihail Sadoveanu despre ametist: «Sufleţel făgădui deci să scrie un studiu: De amethysto lapide, în care avea să dovedească iubirea de natură a popoarelor antice, în ciuda cumplitei instituţii a sclavajului. » Ametistul leagă astfel scriitura cifrată a geniilor româneşti de literatura stră-română. Ce-i intrinsec rău în actul acesta ?
Titus Filipas