Un Weltanschauung pentru generaţia Y

Să lămurim mai întâi ce înseamnă Weltanschauung . După academicianul Alexandru Duţu (membru fondator la Fundaţia Europeană Titulescu), este un substitut scolastic pentru mentalitate. Sigur, dar ce anume înseamnă “generaţia Y“ ? Este prima generaţie de fiinţe umane care a cunoscut experienţa imersării totale în mediul numeric. Dar pe un calendar, ce înseamnă exact “generaţia Y“? Să chemăm în ajutor generaţia X. Eu îi aparţin. La fel şi domnul Adrian Năstase. Generaţia X este formată din persoanele născute în primii zece ani după WWII. Pentru mine este destul de bizar să constat că trebuie să folosesc drept reper mai departe luna “decembrie 1989”. Într-adevăr, “generaţia Y“ este generaţia persoanelor născute pe un interval de timp centrat, mai mult sau mai puţin exact, pe “decembrie 1989”. Acest interval de timp este de zece ani, sau chiar mai mult. După francezul Olivier Rollot, intervalul minim de caracterizare pentru poziţionarea datelor de naştere ale persoanelor din “generaţia Y“ este 1982-1997, iar intervalul maxim de caracterizare este 1980-1999. În fine, ceea ce contează la ei în gradul cel mai înalt este imersia în lumea numerică. “Şi ce dacă ?” Aici apare translaţia de la “simulare” la “stimulare”. Vă mai amintiţi trilogia Matrix a fraţilor Wachowski ? Acolo, personajul principal, eroul Neo, îşi ascundea codurile ilicite (programele de computer) între coperţile unei cărţi semnate de Jean Baudrillard . Ultimul personaj citat de mine a existat în realitatea sa fragilă. A scris multe cărţi de filosofie. Fraţii Wachowski i-au oferit, pe bune!, 3 milioane dolari USA numai ca să spună câteva replici proprii în filmul Matrix. Jean Baudrillard a refuzat, cu tact şi prudenţă. Care-i titlul cărţii pe care o folosea Neo ca ascunzătoare pentru coduri (cine posedă codurile, stăpâneşte lumea!) ? Titlul este “Simulacrele şi simularea”. De ce spuneam noi că propunem un Weltanschauung pentru generaţia Y ? Pe un fir anterior am transcris mitul platonic al peşterii pentru lumea post-post modernă. Adică tocmai această lume la care este cel mai bine adaptată generaţia Y. În transpunerea românească pe care am făcut-o, am subliniat ce rol important joacă “gura peşterii” ca sursă de lumină pentru teatrul de umbre chinezesc folosind ca ecran peretele peşterii. Şi am marcat distinct lumea fenomenologică, pe de o parte, şi lumea numenală, pe de altă parte. Subliniez, fiecare dintre ele sunt realităţi ! Imersarea în spaţiul numeric creează pentru fiecare membru al generaţiei Y un fel de proiector ce ţine locul de “gură a peşterii” din mitul platonic. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/11/23/astazi-la-gaudeamus/#comment-193700
Titus Filipas

Mentalitate siloz

Liderii maghiarimii au drept Weltanschauung o mentalitate siloz.
Titus Filipas

Postmodernismul şi Teoria culturală

Trăim în postmodern, se spune frecvent. Prin ce-i deosebit  timpul modern,  din care venim noi, cei influenţaţi de generaţiile încă mai vechi, de timpul postmodern  al vieţuirii de-acum ? Omul postmodern dovedeşte ‘l’incrédulité à l’égard des métarécits’, nu arată credulitatea omului modern faţă de metanarativ, l-am citat pe Jean-François Lyotard, inventatorul conceptului. Metanarativul include marile poveşti europene ale timpului modern: revoluţiile de la 1848, Independenţa de la 1877, şi revoluţiile anului 1989. În virtutea neîncrederii faţă de metanarativ, postmodernismul nu posedă agendă, nu construieşte strategii. Totuşi, după 1989, România a semnat şi ratificat, prin cei mai înalţi demnitari, Agenda 21, care stabileşte planul cadru pentru dezvoltarea durabilă. Atunci, cum este posibilă creşterea sustenabilă în timpul postmodern? Prin recurs la un Weltanschauung agregat din cunoaşterea prudenţială, cunoaşterea teoretică, şi cunoaşterea tehnico-productivă.

Teoria culturală se referă în mod expres la cultura populară şi la arhetipurile culturale. Cultura populară acceptă şi o definiţie negativă, revelatoare pentru noi. Despre cultura populară de acum nu s-ar putea spune că-i purtătoarea sau depozitara unui mesaj de autenticitate arhaică. Cultura populară nu are vreo legătură cu folclorul, chiar este total opusă folclorului. Cultura populară  ideală, mesianică, pentru „salvarea Pământului”, ar putea fi numită : “Cultura asimilării etichetelor ecologice”. Cultura populară ar putea deveni parte esenţială a discursului public.

Dezvoltarea durabilă este centrată  pe economia de piaţă a produselor de calitate. Atât în sensul calităţii ontice, cât şi al calităţii statistice. Calitatea ontică a produsului înseamnă racordarea produsului la înclinaţia ontică a individului, constatată de el prin faptul că achiziţionarea produsului duce la creşterea forţelor personale, a capacităţilor individuale. Aceasta constituie esenţa conceptului “democraţie achiziţională”. Iar calitatea statistică  a produsului este controlată  de instrumentul managerial Sixsigma aplicat în industrii, –patentul aparţine firmei Motorola–, dar în cultura română ea este controlată cu ‚metodologia Ioan Plăcinţeanu’ pentru prelucrarea datelor numerice dintr-un laborator şi dintr-o industrie. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, produsele de ‚calitate ontică’ totală trebuie sa fie însoţite, când sunt oferite pe piaţă, de ‚etichete ecologice’ care certifică valoarea lor pentru durabilitatea noastră holistică. Nu este suficient să oferi pe piaţă produse de ‚calitate ontică’  dacă ‚etichetele ecologice’ nu sunt sprijinite de Teoria culturală.

Să ne lămurim ce-nseamnă cuvântul cultura, înainte de a defini, – nu riguros, ci ostensiv–, Teoria culturală. Termenul cultura se referă la diverse activităţi umane , fie, –printr-o unificare holistică a diversităţii–, la ‚activitatea umană’ în general, incluzând toate acţiunile antropice de control şi dominare a naturii. Cuvântul cultura provine din latinescul colere, ceea ce se traduce fie a locui, fie a cultiva, fie a onora. Definiţiile diferite ale culturii reflectă  teorii felurite ale cunoaşterii, ale înţelegerii, şi criterii diverse în evaluarea activităţilor antropice. Scriind o carte cu titlul ‘Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions’, în 1952 Alfred Kroeber  şi Clyde Kluckhohn compilau un inventar cu peste 200 intrări ale cuvântului cultură. In secolul XVIII şi începutul de veac XIX, cărturarii Occidentului postulau congruenţa între Cultură  şi Civilizaţie, amândouă  fiind opuse Naturii. Întrebuinţarea populară a termenului  cultura  reflectă  accentuat stratificarea socială. Cuvântul cultura  este utilizat ca referire la activităţile unei elite bogate, (deja în perspectiva din Împărat şi proletar, Mihai Eminescu  sublinia consumerismul exclusivist al acestor elite), fine cuisine, haute couture, arhitectura şi decorarea  locuinţelor, achiziţionarea operelor de artă. Către sfârşitul de veac XIX, în Belle Époque şi dominarea pozitivismului, antropologii propuneau  o definiţie a culturii pe care Occidentul putea s-o aplice la o paletă mai largă de societăţi. Se exprima clar ideea relaţiei, chiar identificarea culturii, cu firea omenească în general şi  natura intrinsecă a omului. Rădăcinile culturii par a se ascunde în universala capacitate umană de a clasifica experienţele, de a le codifica şi comunica simbolic. Grupuri de oameni aflate la mari distanţe dezvoltă  culturi distincte şi caracterizate prin unicitate, însă elemente ale diverselor culturi se pot propaga “prin civilizaţie” de la un grup de oameni la altul. În general, se ştie, există cultură materială şi cultură simbolică, nu doar prin reflectarea unor tipuri diferite de activităţi umane, ci şi pentru că ele furnizează tipuri distincte de date, cu metodologii de tratare diferite. Ca ecologist industrial, consider că arheologii îşi focalizează cercetarea pe cultura materială, iar antropologii culturali ai aceleeaşi epoci sunt interesaţi mai ales de cultura simbolică. Dar în finalul integrator ambele grupuri de cercetători se arată preocupate  de relaţiile între cele două dimensiuni ale culturii.

 

Această ştiinţă integratoare se cheamă “Teoria culturală”. Este o ştiinţă generativă născută din Trivium, nu din Quadrivium. Care-i locul ei în cultura română ? Când Titu Maiorescu vorbea românilor despre “Forma fără fond”, construia de fapt discursul despre fondul “Teoriei culturale”. Ce a însemnat Junimismul, altceva decât un sistem de producţie animat de “nouă meşteri mari, calfe şi zidari” ai cuvântului care încercau să construiască  în România  peretele dinspre Răsăritul european al modernităţii, după schiţe şi planuri ce veneau din Apus,   prin expansiunea iluminismului scoţian? Societatea Junimea se afirma ca far de valori culturale urmând programul cărturarului scoţian Thomas Carlyle (1795–1881), cunoscut şi admirat în Germania unde  studiaseră junimiştii ce proveneau din familii înstărite. Junimismul era programul tranziţiei de la Iluminismul clasic al secolului XVIII, cu idealuri prevestind liberalismul şi  incorporate deja  în paşoptismul românesc, la spiritualitatea dinamică a secolului XIX,  ilustrată mai ales prin cultura germană, insista Carlyle.

 

Cel puţin pentru că fundamentează  acum acordarea  etichetelor ecologice  pentru produsele comerciale, “Teoria culturală”  devine ‚cale regală’ pentru înţelegerea lumii postmoderne, a  felului cum evoluează, şi mai ales, a felului cum va  supravieţui. Dintre toate ştiinţele de până acum, tocmai “Teoria culturală” este esenţială pentru supravieţuirea omenirii.

 

“Teoria culturală” doar întârzie venirea Zilei de Apoi, căci Apocalipsul nu poate fi evitat. Bibliografia pentru “Teoria culturală” e vastă. Titluri relevante pot fi întâlnite în locuri neaşteptate. În primul episod al trilogiei cinematografice “Matrix” a fraţilor Wachowski, eroul Neo ascundea programele de computer,  pe care le vindea la negru, între coperţile unei cărţi semnate de Jean Baudrillard. Autorul a fost un filosof real, cu texte formidabil de revelatoare pentru “Teoria culturală”. Jean Baudrillard fusese  influenţat de ‚Oracolul erei electronice’, Marshall McLuhan, despre care s-a argumentat serios că a fost ‚primul postmodernist’. Universitarul canadian Marshall  McLuhan devenea cunoscut în România la  insistenţa protocronistului Mircea Maliţa, şi prin titlul unei cărţi tradusă în anul 1975 : “Galaxia Gutenberg”. Unde profesorul McLuhan argumenta ideea că inventarea tiparului a fost heraldul revoluţiei industriale. O consecinţă a „revoluţiei tiparului” ar fi fost neaşteptată fragmentare a societăţii umane din Europa,  după unificarea religioasă prin creştinism, ducând la înflorirea individualismului. McLuhan susţinea că, spre deosebire de ascultarea colectivă a mesei liturgice, citirea în gând a Bibliei, –sau oricărei cărţi–, era un act individualist de percepere a lumii. Cu  inventarea tiparului se nasc stelele pieritoare ale Galaxiei Gutenberg, cărţile multiplicate în serie pe hârtie, fiecare Carte fiind semnată  de un „honnête homme”.

 

Mediile de comunicare electronice erau prezentate de Marshall McLuhan drept o revenire la “gura satului”. Adică la modul ontologic colectiv de percepere şi prezentare a lumii. Ubicuitatea manifestă a  mediilor de comunicare electronice duce însă la emergenţa „satului global”, formula-i celebră. Opera filosofică a lui Marshall McLuhan este relevantă mai ales prin tentativa de normare a eticii mijloacelor de comunicaţie electronice. Acolo, se pare, Marshall McLuhan a fost influenţat de filosoful iezuit Pierre Teilhard de Chardin. Acela care gândea că utilizarea electronicii de către om preia, extinde, şi amplifică impulsurile electrice neuronale din creier.

 

În istoria Teoriei culturale, de la McLuhan a rămas faimosul dicton : “Mediul este mesajul”. Expresie extremă. Ea identifică “forma” cu ”fondul”, şi aminteşte, –dar antinomic–, formula “Forma fără fond”. Marshall McLuhan se referea atunci la explozia informaţională adusă de televiziune, cu audienţa sa largă, pe care Jean Baudrillard o va denumi Agora-display, expandată apoi în realitatea virtuală a filmelor fraţilor Wachowski. Reamintim că  “Matrix” este o producţie a celei de a şaptea arte cu acţiunea plasată într-o lume super-high-tech, unde IT, –“Information Technology” ori “tehnologia informaţiei”–,  va fi crescut la stadiul generării lui Homo Cyber Sapiens. Fraţii Wachowski sesizau faptul că între dezvoltarea tehnologică şi Teoria culturală există o legăturã.  “Teoria culturală” de azi  este  deosebit de importantă chiar şi pentru Banca Mondială care finanţează proiectele dezvoltării durabile şi măsoară impactul ambiental al încălzirii globale, măsuri după care sunt acordate şi etichetele ecologice. Deci Teoria culturală este acel domeniu al studiilor culturale în care-i analizată cultura consumului de bunuri (incluzând aici şi serviciile) produse industrial, „de masă”, şi comercializate pe piaţa liberă.

 

 

 

Imperialismul cultural este definit acum prin cultura populară cea mai comună : cultura consumerismului. Dar antropologii care văd cultura ca o reţea complexă de organigrame mobile, conectând oameni reali din diverse locuri şi formaţiuni sociale, resping identificarea între cultură şi consumul de bunuri. Practic numai prin această identificare, cultura populară instituie o “logică a consumerismului”. În această înţelegere a termenului, postmodernismul se (re)defineşte tocmai prin „cultura populară”. Chiar titlul cărţii lui Fredric Jameson din anul 1991 : „Postmodernismul, o logică a culturii capitalismului târziu”, este relevant. Deja profesorul  Marshall McLuhan, filosof în termeni informali dar ocupând funcţia de director la Center for Culture and Technology  al Universităţii din Toronto, era solicitat de oameni de afaceri nord-americani să ţină prelegeri  foarte bine plătite privind felul în care un nou tip de cultură ar putea influenţa şi augmenta consumul, considerat în doctrina economică a Statelor  Unite ale Americii a fi  Motorul Dezvoltării.

 

Cultura populară devine  multiplicarea etichetelor consumeriste mai mult ori mai puţin identice, o “copy culture” – cultură a copiei. Începuturile postmodernismului ar fi fost astfel marcate, pe scara de timp a istoriei, prin transfigurarea subiectului naturii moarte din tablourile  clasice, în reprezentări de mărfuri identice stivuite pe rafturile magazinelor. Evident, cele mai cunoscute producţii culturale care glorifică produsele de consum sunt imaginile multiplicate ale sticlelor de Coca Cola şi ale cutiilor de supă Campbell din arta-pop a lui Andy Warhol. Conţinutul acelor opera de artă acoperea ca o viitură creaţiile expresionismului  abstract, căci după Fredric Jameson, finalul apoteotic al modernismului avea drept decor tablourile de acţiune ale unor artişti plastici precum Jackson Pollock ori Willem de Kooning.

 

Deşi joncţiunea aceea cu nenumărate pericole anunţate,  vorbesc despre  anul 2000, a fost depăşită benign, să adăugăm că Fredric Jameson corela emergenţa postmodernismului cu tipul particular de milenarism aflat la îmbinarea dintre mileniul al doilea şi mileniul al treilea.

 

S-a ajuns să se vorbească despre „sfârşituri”, printre care, să rîdem acum!, despre sfârşitul Istoriei. Altminteri este intelectualiceşte riscant să vorbeşti despre postmodernism, a cărui premisă definitorie este tocmai respingerea metanarativului. Tind să cred că interdicţia impusă metanarativului înseamnă de facto restatuarea pozitivismului care introducea un cloazon între Observator şi Obiect, un cloazon care blochează din actul de observaţie fluxul ne-standardizat  al experienţei ontice.

 

Faptul că nu există anecdotă ce uneşte intrarea intuitivă cu experienţa pentru a fabrica noul adevăr universal –în postmodernism este interzis op-ul  „De inventione veritatis”– creează dificultatea înţelegerii postmodernismului într-o unitate. Ce anume înseamnă integral şi de facto postmodernismul, altfel decât în fragmente de subiect conectate discursiv prin conjuncţie Booleană ?

 

 

Dincolo de chestiuni ţinând de tranziţii arhetipale în cultură şi religiozitate, logica teoriilor postmodernului poartă în ea şi conotaţiile unor generalizări sociologice. Lumea postmodernă este asociată cu inaugurarea unui „nou tip de societate”, botezată cu o mulţime de nume alternative : postindustrială, consumeristă, informaţională, electronică, de înaltă tehnologie, societate media etc. Dar în primul rând o societate caracterizatã prin emergenţa fenomenului „cool”.

Deja primul teoretician postmodernist, Marshall McLuhan, introducea dihotomia de clasificare a mijloacelor de comunicare, în categoriile „hot” şi „cool”. Marshall McLuhan caracteriza un mediu informaţional ca fiind „cool”  dacă el necesită un mare număr de participanţi pentru a crea vreun sens acolo. Marshall McLuhan se referea într-un mod specific la televiziune. Chiar şi acum, telenovelele capătă sens doar pentru că sunt privite de foarte multe persoane. Ceea ce McLuhan nu a trăit să mai vadă, era unificarea globală între text,  având potenţialul conceptului, şi mijloacele de comunicare electronice,  uniune făcută  posibilă  de Internet.

 

Împrumutând de la McLuhan, fiindu-i, într-un fel, continuator intelectual, Jean Baudrillard – „the French McLuhan” statua discursivitatea  electronică drept „cool”. În practicile discursului electronic, sublinia Baudrillard, comunicarea înlocuieşte schimbul de simboluri cu comutabilitatea, exterminând realul semnificaţiei. Luciditatea lui Jean Baudrillard este echivalentã unei „Terori exercitate de Spirit”, cum îl acuza ideologul Alain Minc ? Împingând acuzaţia lui Alain Minc până la punctul de evanescenţă, am conchide că Buda, Confucius, Zoroastru, Iisus Christos şi Mahomed au fost cei mai mari „terorişti spirituali” din Istorie.

 

Într-o lume unde Zeul Omiscient a fost înlocuit de Semiologie, ne putem întreba : Este „cool” un limbaj ? În cartea  „Culture Jam: The Uncooling of America”, Kalle Lasn supralicita importanţa factorului ‚cool’, ce transformă cultura nord-americană într-un capitalism în care consumerismul nu-i doar stil de viaţă, ci şi un limbaj. ‚Cool’ ar fi un ‚etos al corporaţiilor’, extrem de manipulativ şi motivând cultura americană doar pentru a impulsiona creşterea economică. Privind  conceptul „cool” în contextul consumerismului şi al exploziei globalizante a economiei de piaţă, atunci „cool” este acel detaliu din ‘calitatea ontică’ a unui produs care intensifică individualitatea, în singularitea sa radicală, pentru persoana care achiziţionează produsul respectiv.

În numărul din noiembrie 2001 al revistei „Wired magazine”, apărea articolul „Fenomenul Cool” , insistând pe conceptul ‚cool’ ca ‘forţă revoluţionară’ atât în istoria culturală, cât şi în istoria producţiei tehnologice : „Cool could be beamed into 100 million homes, tracked and data-processed. Downloaded from across an ocean. Or bounced off a satellite on your wrist.”

 

„Cool” rezultă dintr-o suprapunere între Cornul abundenţei şi conul invidiei. ‚Cool’ este un obiect al societăţii de consum, de exemplu un gadget etc la care nu ai acces. Însă invidia este înlocuită în secolul XXI cu o depreciere egalizatoare : „Dacă  vecinii tăi au un produs cool, atunci în mod hotărât produsul nu mai este cool.”

 

Deci încercarea de a prinde fenomenul ‚cool’ în cultura populară este mai curând o capcană consumeristă. Cum remarca şi Lewis MacAdams, autorul cărţii „Birth of the Cool” : „Oricine încearcă să definească termenul ‚cool’ constată repede natura lui mercurială, de argint viu ce nu poate fi prins. În momentul în care un subiect este definit drept ‚cool’, natura sa ,cool’ se evaporă.”

 

Printr-o identificare şi o multiplicare industrială a produsului, dispare curând acel caracter de singularitate radicală care intensifică individualitea. Fenomenul ,cool’ este deci caracterizat printr-un orizont de timp foarte scurt.

 

Adaptarea la cerinţele ‚cool’, şi integrarea culturii populare, înseamnă în acelaşi timp o aculturaţie ce introduce o fractură majoră între tradiţie şi post-modernitate. Să mai observăm că în România comunistă, unde ‚cool’ era prohibit, însă ţara era supusă unui program de asimilare a ‚revoluţiei tehnico-stiinţifice contemporane’, protocronismul lui Edgar Papu a încercat să construiască atunci o punte între tradiţie şi o post-modernitate fără ‚cool’. 

Titus Filipas 

Universitatea din Dacia

Există un document foarte credibil că primul ‚visiting professor’ la o universitate din Romania (Dacia)* a fost un anume Boetius, profesor de filosofie până  la 1277 la Sorbonne. Unde să fi fost acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 ? Este plauzibil că Bram Stoker speculează tocmai acest mister când dezvăluie cititorilor săi un Curriculum al universităţii carpatine Scholomance din romanul Dracula. Totuşi, nu cred că acea universitate din Dacia anului 1277, înfrăţită cu Universitatea Sorbonne, era şcoala de magie albă, magie neagră, Scholomance, zugrăvită de Bram Stoker. Pentru că în acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 începea să fie predat, odata cu venirea lui Boetius, averroismul latin, înseamnă că exista o privilegiere a raţionalismului. S-a aflat cumva la Castro Zeurini, oraşul ce s-a dezvoltat la Drobeta- Turnu Severin după Diploma cavalerilor ioaniţi ? Cum trebuie să interpretăm oare masa aceea de documente în spiritul averroismului latin lăsate de Ştefan Odobleja în Arhivele de la Turnu Severin, scrise parcă în transă, dar logice şi într-o limbă perfectă, când în franceză, când în română? În averroismul latin, cunoaşterea sufletului nemuritor şi intelectiv era importantă. Îndrăznesc să afirm că Psihologia consonantistă a lui Ştefan Odobleja continuă, de facto, averroismul latin.

Mai cred că decizia universităţii din Paris privitoare la destinul profesorului Boetius trebuie pusă în legătură cu concluziile celui de al doilea conciliu general de la Lyon, din anul 1274. Conciliu înseamna, stricto sensu, ‚adunare de conciliere’, o reuniune pentru împăcare. Istoria consemnează trei asemenea ‚concilii generale’ ale bisericilor creştine. Pentru istoria noastră, cele mai importante concilii generale au fost al doilea şi al treilea. Cel de al doilea conciliu general de la Lyon a fost gestionat după un plan stabilit de împăratul Mihail al VIII—lea Paleologul şi de papa Urban al IV-lea. Iară cel de al treilea conciliu general, din Florenţa anului 1439, este remarcabil pentru noi datorită participării mitropolitului Moldovei, Damian.

Pentru interpolarea francică în textul Crezului de la Nicaea, papa  Urban al IV-lea i-a  cerut marelui său contemporan, teologul   Toma din  Aquino care forjase primul Weltanschauung pentru Europa medievală, să pregătească  apărarea insertului Filioque  (însemnând ‘şi Fiul’). Aşa  că   eseul de 55 de pagini,   în limba latină   şi intitulat  Contra errores Graecorum, a fost scris de  filosoful scolastic Toma din  Aquino exact cu prilejul Conciliului de la Lyon din anul 1274. ‘Împăratul de aur’, adică bazileul Mihail al VIII-lea Paleologul  l-a citit, şi a fost de acord cu intelectualismul sacralizat de  Toma din Aquino, acceptând insertul carolingian  Filioque  în Crez. Toma din Aquino va fi  ghidul poetului Dante în Paradis, unde păgânul Virgiliu nu este îngăduit să urce : ‘Eu Toma sînt, d ‘Aquino./ De vrei  ca să-i cunoşti pe toţi de -aice,/mergând îi voi numi, iar tu urmează/cu ochii- n jur’ (a fost traducerea lui George Coşbuc). Dante Alighieri bănuia că Toma din  Aquino ar fi fost ucis la ordinul regelui napolitan Charles I d’Anjou, marele duşman al lui Mihail al VIII—lea Paleologul.

Teologul ortodox român Dumitru Stăniloae, cărturar de  vastă cultură, alimentată din cele mai vechi surse  păstrate de biserica noastră ortodoxă,  construieşte o puternică  argumentaţie în sprijinul poziţiei luate de Mihail al VIII-lea Paleologul care accepta valorile scrise  de  Toma din  Aquino. Într-adevăr, punctul de vedere al  bisericii ortodoxe române diferă radical de poziţiile celorlalte biserici ortodoxe “frăţeşti”  în privinţa importanţei şi valorii insertului francic – şi Fiul-  în Crez, la  vremurile când la noi se cânta prima dată  Lerui, Ler la sărbătoarea  bucuriei şi speranţei după solstiţiul de iarnă: naşterea   Mântuitorului nostru Iisus Christos, Fiul, la Vicleimul din Ţara Sfântă. Încoronarea lui Charlemagne (Le Roy)  la anul 800  avea  loc în ziua de Crăciun. Colindul românesc Lerui, Ler este asociat cu aceeaşi zi din an, şi cred că această periodicitate calendaristică transmite   informaţie despre identificarea Leroy – Lerui. În textul foarte riguros şi dens,  strict  de dogmatică ortodoxă,   părintele  Dumitru Staniloae  îndreptăţeşte  şi felul în care Lerui, adică împăratul Charlemagne, îşi spunea Crezul.

Apoi, în afara aspectelor strict teologice, a mai influenţat acea universitate medievală din Romania, înfrăţită cu Universitatea din Paris, gândirea românească şi într-alt fel? Fără prea multă surprindere observăm că atunci când inventează conceptul mito-poetic al ’spaţiului mioritic’, filosoful român Lucian Blaga intra pe linia expunerii medievale scolastice prezentă în textul sorbonian De configurationibus qualitatum et motuum, unde spaţiul era definit ca un depozitar al Calităţii şi al Mişcării. Autorul scrierii vechi era nimeni altul decât autorul unui tratat al monedei, normandul Nicolae Oresmus (1323-1382), profesor de la Universitatea din Paris. Ideea ‚spaţiului mioritic’ se integrează în ‚arhetipul cultural Eratostene’, arhetipul helenistic fiind  reflectat şi în invocaţia mioritică : „Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai”. În expunerea conceptuală a filosofului Lucian Blaga,  ideea ‚spaţiului mioritic’ pare influenţată de “şcoala mecanistă” a Universităţii din Paris iniţiată de Jean Buridan, profesorul lui Nicolae Oresmus.

Mai ştim că Mihail al VIII—lea Paleologul a furnizat adunării din Lyon un set important de date privind credinţa şi educaţia în Romania Orientală, adică ţinuturile asupra cărora se mai exercita influenţa bizantină. Episcopul din Paris, care a fost prezent la 1274 în adunarea de conciliere de la Lyon, a avut acces la acea ‚bază de date’ privind educaţia în Romania anului 1274. Când şi cum a fost creată această universitate de limba latină din Romania (Dacia)? Probabil că între 1270, anul când murea regele Franţei: Ludovic cel Sfânt, fratele mai mare al regelui napolitan Carol I de Anjou, şi anul 1274. Reamintim că într-o pictură celebră, El Greco îl reprezenta pe Ludovic cel Sfânt aproape ca pe un voievod moldo-valah, mă rog, intenţia cretanului fusese de a-l face egalul unui bazileu bizantin. Sfinţii longilini pictaţi de El Greco, pentru a da vizibilitate ideologiei Romania Neoacquistica, seamănă uimitor portretului Sfântului Andrei, Apostol de Cincizecime prezent şi în versurile colindului românesc pre – Slavic: “Crucea de tei / a Sfântului Andrei”.  Apostolul Andrei era pictat de varengul rus Rubliov.

La 1270, influenţa moderatoare a lui Ludovic cel Sfânt asupra lui Carol I de Anjou dispare, şi regele napolitan devine făţiş inamic al împăratului roman Mihail al VIII—lea Paleologul. Pentru a contracara chiar din interiorul Apusului european incidenţa acestui pericol, Mihail al VIII—lea Paleologul depune orice efort necesar şi posibil din partea sa pentru convocarea celui de al doilea conciliu general de împăcare a bisericilor creştine. Este plauzibil că el delocalizează funcţia unei universităţi teologice de limba latină similară Sorbonei, într-o zonă din imperiu unde se vorbea o limbă neolatină. Această zonă se chema, văzută din Occident, Romania (Dacia). Oricum, există o doză mare de plauzibilitate, dacă nu chiar de veridicitate, că ‚împăratul de aur’, Mihail al VIII—lea Paleologul promulgă diploma de întemeiere a primei universităţi neolatine din Romania Neoacquistica  înainte de conciliul general de la Lyon din 1274. Mai cred că modelul fiducial a fost diploma împăratului Frederick al II-lea de Hohenstaufen pentru universitatea din Neapole. Subliniem, acea universitate din Romania (Dacia), acreditată internaţional şi de senatul de la Sorbonne la anul 1277, nu era şcoala de magie neagră Scholomance. Dar ideea lui Bram Stoker despre universitatea Scholomance din Romania nu se naşte dintr -un neant!

Mai există amintiri ale acelei universităţi de la 1277  în memoria românească? Se pare că da. În timpuri moderne, Ioan Eliade Rădulescu transcrie această  mărturie în textul său esenţial: „Echilibru între antiteze”, la capitolul  de funcţionare a vechilor case boiereşti, ce asigurau prin tradiţie un învăţământ de nivel universitar prin politica lor internă de formare a personalului. Apoi, să amintim că  tînărul Miron Costin îşi începea studiile academice de economie politică şi de finanţe publice în casa boierului Iordache Cantacuzino din Moldova. În pagina Letopiseţului său, Miron Costin îşi va elogia profesorii întru excelenţă pe care i-a avut la universitatea din acea casă boierească, scriind în mod expres : „Toma vornicul şi Iordache visternicul, care capete de-abea de au avut cândva această ţară sau de va mai avea”. Iată de aici şi o explicaţie a tezei lui Petre Carp,  cum că boierii cei vechi deţineau şi foarte multă cunoaştere, în special o  ştiinţă prudenţială ce ar  fi putut  ajuta România chiar şi în vremurile moderne!  Teza lui Petre Carp se baza deci pe fapte bine ştiute.  Iar în Oltenia, să mai spunem  aici, Tudor Vladimirescu (1780 – 1821) s-a format la un foarte înalt grad profesional, şi de patriotism, tocmai în casa boierului Ioan Glogoveanu din Craiova. Chiar şi în cea de a doua jumătate a secolului XIX, în concepţia lui Petre Carp, Junimea s-a vrut a fi de fapt o curte boierească universitară pentru cunoaştere şi patriotism. În acest context, sintagma  „boierii minţii”  pare a fi justificată.  

Ciudata clamare a lui Alexandru Macedonski (1854 – 1920),  asertarea unei superiorităţi culturale faţă de geniul poetic al lui Mihai Eminescu, cred de asemenea că provine din abisalul subconştient al percepţiei arhetipului cultural instituit de Universitatea din Romania (Dacia) anului 1277.

*Romania se referă de fapt la vechiul imperiu Romania Orientală, iar Dacia desemnează efectiv teritoriul cunoscut încă din antichitate sub acest nume.

 Titus Filipas

 

Fixaţia cărturarului nostru Ioan Eliade Rădulescu pe italiana lui Dante Alighieri poate fi interpretată în termenii potenţialului de atractivitate al averroismului latin. Un arhetip cultural prezent în poezia lui Dante şi în poezia italiană timpurie. Arhetip ce aparţine  psihologiei abisale, arhetip recunoscut de subconştientul lui Ioan Eliade Rădulescu. Pentru că în balada Sburătorul (din anul 1843) de Heliad este vizibil incorporată psihologia averroismului latin!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Principiul precauţionar la Cartesius

Găsesc pe blogul http://brainstormer07.wordpress.com/2007/12/24/frica/ , excerptul: “Frica sau groaza, care este contrariul cutezanţei, nu-i numai o răceală, ci şi o tulburare şi o spaimă a sufletului; ea îi taie puterea de a rezista nenorocirilor pe care le bănuieşte la tot pasul. (…) De aceea, nu-i un sentiment particular; e numai un prisos de laşitate, de spaimă si de teamă întotdeauna vicios. (…) Şi pentru că principala cauză a fricii este surpriza, nu-i leac mai bun ca să te fereşti de ea decât acela de a folosi premeditarea şi de a te pregăti să întâmpini toate evenimentele care pot stârni teama.” După Descartes, “Les passions de l’âme”.Citatul cartezian este bine ales pentru sfârşitul de an 2007, când s-a tot vorbit despre dezvoltarea durabilă. Este chiar formularea carteziană a principiului precauţionar din cunoaşterea prudenţială, parte necesară de weltanschauung postmodern.Titus Filipas

Academicianul Alexandru Duţu şi spiritul lui Condillac

Cred că academicianul Alexandru Duţu –care îl citează frecvent în opera lui pe Fernand Braudel–, a fost unul dintre cei mai oneşti, şi fericiţi! intelectuali români din perioada comunistă. Îmi place cum întreabă: ‘Ce-i „mentalitatea”?, şi explică:  “Un succedaneu popular pentru  Weltanschauung”. Splendidă zicere, nu-i aşa ? Trebuie să amintim în mod expres faptul că academicianul Alexandru Duţu  fusese marcat în formarea sa intelectuală de  spiritul mişcării culturale ortodoxe române Rugul Aprins. Această mişcare culturală ortodoxă a demonstrat  că patriarhul  Bisericii  Ortodoxe Române,  –chiar şi în cele mai aspre condiţii politice–,  a îndeplinit funcţia de locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei, aceea  de a  permite condiţiile  legăturii celei mai fertile  între gândirea filosofică şi teologie.

Fără să ştie, în ruptura sa de Moscova din anul 1962, guvernarea comunistă a României va resuscita spiritul lui Condillac într-o formă modernă. Reamintim că  spiritul abatelui  francez Bonnot de Condillac  influenţase ideologic şi formarea  Partidei Naţionale a primilor liberali  români din secolul XIX. Dar la începutul anilor 1960,  iată cum şi  comuniştii naţionalişti  români realizează importanţa educaţiei, precum  şi revenirea la modelul cultural francez! Care, din fericire, era   promovat cu foarte mare acurateţe de către intelectuali de seamă din Partidul Comunist Francez. Aceşti  intelectuali comunişti din Franţa generalului Charles de Gaulle nu întrebuinţau  ‚limbajul de lemn’, ci reprezentări ontologice  autentice.

Tot la fel,  ministrul culturii din guvernul  patronat de Charles de Gaulle, scriitorul André Malraux (1901-1976),  un simpatizant al cauzei comuniştilor şi în războiul civil din China, şi în războiul civil din Spania, şi în lupta Uniunii Sovietice împotriva lui Adolf Hitler,  demonstra totuşi  că era tensionat de Absolut  atunci când pronunţa  fraza scolastic- anselmiană: « Le XXIe siècle sera religieux ou ne sera pas. » („Secolul XXI  va fi religios ori nu va fi deloc”). Era  poate îndemnul lui Malraux la o nouă Contra Reformă. Iar mesajul lui nu era exprimat în ‚langue de bois’.  Să mai observ că ‚limbajul de lemn’ este destinat să blocheze lucrul  gramaticii generative naturale. În materie de educaţie, comuniştii francezi aveau pregătit, încă de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, „planul Langevin-Wallon”, a cărui esenţă o redă fraza : „Spiritul copilului este un rug  ce trebuie aprins, nu un vas care urmează să fie  umplut.”-  „L’enfant est un feu à allumer, pas un vase à remplir”. Citatul este de fapt din François  Rabelais. Prin  expresia criptică : „un feu à allumer”, trebuie să înţelegem  “cuvintele ce le rosteşte copilul însufleţit de gramatica  naturală ”. Folosindu-se limbajul figurativ, acelaşi mesaj era deja înscris şi în picturile  bisericeşti  exterioare de pe volumul Moldoviţa al Marii Enciclopedii româneşti din secolul al XVI-lea.

Paul Langevin (1872-1946) , un fizician celebru, provenea dintr-o familie muncitorească. În 1871 pe colina Montmartre, mama lui asistase ca martoră adolescentă îndurerată  la împuşcarea communarzilor. Putem bănui că istorisirile mamei despre amintirile adolescenţei i-au determinat în mare măsură atitudinea politică foarte radicală. Istoricul sorbonnard Pierre Miquel are  dreptate   să  caracterizeze  urmările  uciderii communarzilor: „Rana deschisă se va cicatriza cu greu: asemenea masacru influenţează viitorul politic şi împinge mentalităţile spre atitudini extreme” (traducerea aparţine domnului Florin Hera). Prima reacţie populară, neaşteptată!,  a fost să asocieze sângele communarzilor cu sângele cuplului regal Louis XVI şi Marie – Antoinette. În consecinţă, se creează atunci pentru prima oară condiţiile cele mai  propice de restaurare,  sinceră şi larg  acceptată,  a regalităţii în Franţa. Contele de Chambord putea deveni atunci regele Henric al V-lea. Aşa cum ne povesteşte Victor Hugo în Mizerabilii, Henri era un nume regal  foarte iubit de  popor. Aceasta pentru bunul motiv  că Henric al IV-lea  dorea ca fiecare familie franceză  să  aibă duminical o găină grasă  în oala de supă! Contele de Chambord nu devine rege  doar  dintr – un simplu capriciu personal. El  nu acceptă ca drapel naţional tricolorul, sub care obţinuse atâtea victorii armata franceză. Care la rândul ei nu va accepta baniera  cu florile de crin, niciodată steag naţional francez. Însă  baniera  cu florile de crin  va fi votată  ca drapel  naţional  de către  cetăţenii  Quebec-ului modern !

Paul Langevin,  –Angevinul, dacă am încerca să-i traducem numele–,  a fost savantul francez  care l-a invitat pe Albert Einstein să conferenţieze în Franţa după primul război mondial. Tot el a facilitat şi plecarea fizicianului George Gamow din Uniunea Sovietică. Iar Henri Wallon (1879-1962) era un pedagog şi psiholog  francez  mergând pe linie „senzualistă”, adică în siajul gândirii lui Condillac, fiind  specialist în psihologia copilului. El este nepotul politicianului francez Henri Wallon (1812-1904),  acela care  observa  după zdrobirea Comunei din Paris  că Republica franceză  nu avea legitimitate, şi   propunea un apendice legislativ cunoscut ca  ‘amendament Wallon’. Amendamentul  înscrie pentru prima oară cuvântul République în Constituţia Franţei. Acelaşi parlamentar Henri Wallon  din secolul XIX  are  şi  ideea  septenatului prezidenţial. Îl va inspira  mai târziu  pe generalul Charles de Gaulle  pentru textul instituţional la  crearea celei de a V-a  republici franceze.

În secolul XVIII, un alt Henri Wallon, strămoş cu încă două generaţii mai vechi, trăia modest ca  profesor meditator particular  – maître libre,  pentru  citire şi  scriere, însă la înălţimea spirituală  a Epocii Luminilor. Totuşi nu toţi intelectualii Epocii Luminilor aveau dreptul să intre în saloane! Stră–strănepotul acestui intelectual ce nu era admis în saloanele Franţei din secolul XVIII va scrie cartea „De l’acte à la pensée” (Flammarion, Paris, 1942). Îl consider a fi cel mai consistent text de psihologie din secolul XX, extrem de greu de tradus în alte limbi decât în cele neolatine, şi poate încă mai greu de „digerat” intelectual (citiţi de pildă excelentul capitol despre « indicii », la fel de dificil  ca şi capitolul matematic despre varietatea Cantoriană).  Bine, acum este necesar să precizăm că Henri Wallon se simţea  comunist numai în dimensiunea foarte restrictivă că el accepta materialismul dialectic. Care-i un fel de Weltanschauung comunist. Adevărul este că lucrările ştiinţifice ale lui Henri Wallon erau pline de judecăţi inedite. Iar în măsura în care acele judecăţi erau formulate şi acceptate prima dată numai de el, se constituiau automat în tot atâtea exemple de judecăţi dialectice în cel mai pur sens al epitetului dialectic.  

În limba română, textul lui Henri Wallon despre psihologia formării gândirii copilului plecând de la actele sale în interacţiunea cu lumea,  va fi tradus de academicianul Alexandru Duţu. Într-o emisiune de televiziune, un inimos istoric român de astăzi se arăta indignat pentru faptul că, la facultatea militară unde învăţase, profesorii  veniţi de la Universitatea  din Bucureşti îl obligau să înveţe „psihologia copilului mic”! Din moment ce etologul Konrad Lorentz, laureat al premiului Nobel,   extrăgea concluzii asupra comportării oamenilor în războaie din studiul comportării bobocilor de gâscă sălbatică, nu văd de ce ar fi inutilă studierea „psihologiei  copilului mic”  de către un viitor ofiţer. Capitolul principal în ‘Psihologia copilului’ este ‘Personalitatea copilului’, ce tratează despre felurile în care infantul alege acţiunile sale. În prima parte din „Mémoires de guerre”, generalul Charles de Gaulle scria că în lupta efectivă   contează extraordinar de mult felul în care combatantul  selectează prompt acţiunile, atunci când orice sursă de ordin cazon superior  a fost pierdută. Acest ‘modus operandi’ al alegerilor personale în diverse situaţii din ambianţă se formează încă la vârsta copilăriei, rămânând stabil toată viaţa.

Cu atât mai mult este necesară înţelegerea „Psihologiei copilului” în secolul XXI. Accentul exagerat  pus la noi pe  ‘Şcoala de la Păltiniş’, ceea ce înseamnă de obicei  triada  „Pleşu, Liiceanu,  Noica”, a obliterat din cultura română influenţa  lui Alexandru Duţu, cărturar la fel de important ca şi Constantin Noica. Pentru Gabriel Liiceanu, această  desconsiderare a textelor într-o Limbă Română perfectă,  ce aparţin lui Alexandru Duţu, l-a condus spre afirmaţii extreme. Citez din „Uşa interzisă”: „După  ce am  scris 200 de pagini despre limită mi s-a părut că am aflat „ce este viaţa”. Ba mai rău: l-am descoperit pe Dumnezeu la capătul unei demonstraţii, ca „sursă  a libertăţii noastre”. Mă  chinuisem, ce-i drept, să  înţeleg, dar lucrul dăduse roade: dintr-un pas ajunsesem la capătul drumului”. Din păcate, textul domnului Gabriel Liiceanu este  contagios. Găsesc pe un forum electronic (sau pe un weblog?)  în limba română un ecou la frazările sale: „Despre cum visez/  Publicat de Deea Syra la 19/02/2005. […]  Liiceanu m-a învăţat, în “Despre limită”, că eu mă compun dintr-un “eu primit” şi un “eu construit”. Tot el spune că înainte de a-mi da formă sau de a da formă la tot ce mă înconjoară,  pot-sau pot să nu fiu- în acord cu setul de limite primit şi pot să-mi construiesc viaţa în armonie sau în intim dezacord cu tot ce  mi s-a dat.” Doamne, ce ni s-a dat? întreb eu. Mărturisesc că nu ştiu, de aceea mă grăbesc să parcurg în fuga lecturii eseul  “Despre limită”.  Şi găsesc în lucrarea filosofului Liiceanu nişte fraze ce mă îndeamnă la suicid: „Determinaţiile cu care orice fiinţă  umană  porneşte la drum şi care fac parte din zestrea ei, ca „limite“ pe care nu ea le-a ales, dar dinlăuntrul cãrora se înalţă şi se exersează  propria noastră  putinţă  de alegere, au fost numite „fondul intim străin“. Noi existăm ca fiinţe libere în măsura în care rămînem să „atîrnăm“, să depindem de tot ceea ce vine de dinaintea alegerii noastre şi care în felul acesta, fără  să  ne aparţină  propriu zis,  ne constituie în chipul cel mai intim”. Cu alte cuvinte domnul Gabriel Liiceanu îmi spune  ca eu sînt o insectă, adică sînt complet determinat de „fondul intim străin“, sînt complet determinat de un ‘set de valori’ primite, şi nu pot să mă construiesc pe mine însumi decât plecând de la acel set. În contextul lumii de azi, trebuie să ascult mereu de o normare externă ce nu poate fi altfel decât una „politiceşte corectă”. Cu alte cuvinte, setul de valori corecte este impus lumii de azi de un ‘popor dominator’. Întrucât noi, românii, nu sîntem un ‘popor dominator’, este clar că „atârnăm” –zice Gabriel Liiceanu–, de ‚străini’ (este vreun cuvânt mai potrivit?). Ceva mă trimite să recitesc „Doina” lui Mihai Eminescu, de unde reţin: „Şi străinul te tot paşte/De nu te mai poţi cunoaşte”. Adică  nu mai poţi cunoaşte ‚setul de valori’ al propriului tău popor, ci trebuie să adopţi setul valorilor ‚poporului dominator’. Se subînţelege că atât eu, cât şi orice om  căruia i se impun prin educaţie ‘valorile politiceşte corecte’, va munci toată viaţa, chiar fără să ştie, întru sporirea puterii ‘poporului dominator’, pentru că exact aşa ceva se întâmplă atunci când respecţi şi urmezi valorile sale. Părinţii americani sunt primii care s-au conformat, şi îşi execută copiii, împuşcându-le creierii cu artileria chimică a medicamentelor inventate pentru a fi „politiceşte corecţi”.

Am văzut pe canalul TV  Discovery emisiuni unde apar părinţi inconştienţi ce declară: „Copilul meu este normal. Însă vreau ca el să fie perfect integrat în viaţa societală,  şi să exceleze”. Iar pentru aceasta îşi dopează copiii  cu droguri ce influenţează „pozitiv” metabolismul serotoninei. Numele drogurilor pe româneşte este acela de „medicamente antidepresive”. Orice copil visător, eventual un copil „melancolic” cum a fost un Blaise Pascal infantil care desena cercuri, este obligat de părintele lui american să ingurgiteze cantităţi de medicamente SSRI (Selective Serotonin Reuptake Inhibitors). Or, este un fapt medical recunoscut la ora actuală, că aceste droguri produc modificări în morfologia creierului. Unii dintre copii vor excela poate la capitolul ‘integrare societală’. Dar vor mai fi şi încăpăţînaţi ce se vor sinucide după alungarea din melancolia lor prin  medicaţia  ciclonică prescrisă de medic.

Nu cunoşteam în mod concret  până la mărturia acelui istoric român, –deşi, cumva,  bănuiam–, cât de mult respectau profesorii de la Universitatea din Bucureşti textele lui  Henri Wallon despre „psihologia copilului mic”  traduse de academicianul Alexandru Duţu. Găsim numele acestui mare intelectual român,  însărcinat de comuniştii naţionalişti cu  traducerea pedagogiei lui Wallon, surprinzător, într-o pagină din  „Jurnalul fericirii” ţinut  de marele cărturar Nicolae Steinhardt (tatăl său a fost coleg  de facultate cu Albert Einstein!):    „Ianuarie 1955/Orele 14. Telefon al părintelui   Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi vedea de ce. S-a petrecut ceva rău? Vreo boală? /- Sunt eu om să mă  adresez  (traducerea franceză: suis-je homme à ?) unui avocat în caz de boală? Îl aud surâzând la celălalt  capăt al  firului. În odăiţa-hol din casa parohială a Schitului găsesc lume multă de  tot, numai  crema şi elita. Mă lămuresc de îndată asupra temei reuniunii. Părintele Cleopa, spiritualul mănăstirii  Slatina, călugăr de  origine ţărănească şi cu reputaţii de sfânt, şade pe scaunul oaspetelui, iar   acesta pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus. De ce oare  gestul acesta de firească  smerenie pare călcat pe vorbele din Fapte 22, 3.  Dacă cel ce stă  la  picioarele maestrului e Pavel, cel de pe scaun nu mai e decât Gamaliel. Părintele Cleopa, destul de tânăr,  simplu, vorbitor înlesnit, cu privire  blândă, părul, barba şi mustăţile foarte negre, şi purtare  serioasă. I se pun tot felul de întrebări şi răspunde la toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă,  dar şi cu vădită  atenţie, reflectând îndelung.  Codin Mironescu [Alexandru  Mironescu], Todiraşcu  [Ştefan Todiraşcu], Pillat [Dinu Pillat], Alice Voinescu, Mihai Musceleanu, doctorul Voiculescu [Vasile  Voiculescu], Alexandru Duţu, mulţi tineri cu ochii aprigi şi calzi   ascultă  răpiţi şi se cunoaşte că au parte  de fericire. Unii dintre ei, ca Pavel Sim. [Paul Simionescu], Virg. Cd. [Virgil Cândea] şi alţii  studiază  teologia în orele libere şi dau examenele clandestin. Da,  ăştia n-ar  pleca întristaţi de la Domnul.”  

Personalitatea academicianului Alexandru Duţu  influenţează viaţa noastră intelectuală printr-o  mulţime de alegeri esenţiale. În primul rând mi se pare relevant faptul că trebuie să respectăm valorile din cunoaşterea prudenţială transmise prin învăţătura de înţelepciune a  părintelui Cleopa. Cea de a doua alegere a lui Alexandru Duţu  se referă la ‘modelul psihologic’ al omului folosit în pedagogia românească, precum şi în ‘studiul mentalităţilor’. În lucrarea sa din 1982,  “Literatura comparată şi istoria mentalităţilor” (Editura Univers, Bucuresti), academicianul Alexandru Duţu nota că el este autorul traducerii acelui text ‘senzualist’ de excepţie: «  … la Congresul de Ştiinţe istorice de la Bucureşti, din 1980, istoricii francezi au oferit participanţilor un bilanţ al cercetărilor din 1965 încoace, în care i se consacră un capitol istoriei mentalităţilor nu în partea dedicată istoriei medievale sau moderne, ci în partea consacrată lumii contemporane, precizându-se că « nimic nu interzice studiul mentalităţilor contemporane, mai ales sub latura lor colectivă. (amintim aici că o lucrare fundamentală a lui Henri Wallon a apărut în traducerea noastră, în 1964.) ». Psihologia înseamnă, cum scria Victor Hugo, în primul rând:  „Conduite de l’homme vis-à-vis de lui-même”. Dacă  în poemul cu acelaşi  titlu, Victor Hugo simte că este absolut necesar  să amintească, poate influenţat   prea mult de spiritul modern promovat de  Montesquieu,  ipocrizia bizantină a lui   Cantemir şi Bossuet: „Le jour où du milieu des vivants il sortit ; /Ô honte ! on trouvera toujours, grand ou petit, / Un homme pour verser ces pleurs de crocodile ;/ Ce sera Cantemir, si ce n’est Chalcondyle, /Si ce n’est Karamsin, ce sera Bossuet.”  Era invocată în versuri deriva  epistemică,  într – adevăr de dimensiuni continentale, prin care  Victor Hugo îi exila, deja!, pe Dimitrie Cantemir şi pe episcopul Bossuet, departe, departe, pe continentul cunoaşterii prudenţiale, devenit de atunci „Lumea dispărută”, precum aceea căutată de Arthur Conan Doyle. Când arhitectul Ioanid  îl întreabă pe tînărul Filip, pretendent la titlul de împărat  de Romania : « -Tinere, ai citit cărţi de istorie ? Care e cartea cea mai importantă pe care ai studiat – o ? », primeşte răspunsul care îl uluieşte : “Discours sur l’histoire universelle de Bossuet.” Dar măsura  efortului  cerut pentru a înainta  « contra curentului » pe cascada  înaltă şi violentă care se scurge  pe tepuiul Kaieteur nu mi se pare a fi  o scuză suficientă pentru lenea mintală. Henri Wallon disocia şi valoriza din Inconştient numai sursele de armonie pentru individul uman, într-un text ce aminteşte pagini din  „Logica rezonanţei” a lui Ştefan  Odobleja: „Ritmurile  scandează  activitatea noastră  psihică, marchează momentul  propice   unei  diversiuni  fortuite,  unei  asociaţii  oportune,  unui ocol  necesar,   unei schimbări a punctului de  vedere,  unei abordări noi a obiectului de către spirit… Ritmurile  diferă de la un individ la altul. Ele  diferă de asemenea cu vîrsta.”  Adolescentului numai paşii de dans în ritmurile nectice ale cauzalităţii pe un pavaj al discursului îi dezvăluie realitatea. Dar „Copilul are alte ritmuri decât adultul. El este de asemenea mult mai supus acestor ritmuri. Ritmurile  sunt una dintre  cauzele ce îl  sustrag acţiunii obiectului,  favorizând   distracţiile sale.  În  activitatea sa,   influenţele  succesive au predominanţă  asupra  scopurilor….În oricare moment, activitatea  senzorială sau mentală trebuie să realizeze echilibrul între  incitaţiile  organice interne, şi  cele exterioare, obiective.”  Psihologia „senzualistă” a lui Henri Wallon  constituia, pentru comuniştii naţionalişti români, o alternativă  palatabilă şi convenientă  atât  la psihanaliza occidentală, .cât şi la psihologia hedonică pe  care se bazează logica „agentului raţional” din economia  de piaţă liberă.  Psihanaliza occidentală era supărătoare şi pentru că ea se construieşte ca “discurs despre discursul pacientului”. Jacques Lacan spunea chiar că nu există „l’Inconscient”– „Inconştientul”  ca stare de fapt, în exteriorul  acestei analize. Asertare de mare profunzime, ce îl  atrage pe Henri  Wallon  către  un anumit grad de   reconsiderare pozitivă a psihanalizei;  totuşi pentru el   Condillac va rămâne  totdeauna infinit mai important decât Sigmund Freud.  Pe toată perioada traducerii cărţii de psihologie senzualistă a lui Henri Wallon, viitorul academician Alexandru Duţu a păstrat legătura spirituală cu părintele Ilie Cleopa (1912-1998).  Cartea tradusă de Alexandru Duţu trebuie citită şi recitită de toţi psihologii români. Fără această lectură formatoare, “alinierea rapidă  la trendul internaţional” nu este decât altă formă de alienare. Spiritul cărţii ‚De la act la gândire’ este apropiat de spiritul Instrumentalismului pragmatic american. Numai datorită lecturii cărţii ‚De la act la gândire’  am putut imediat înţelege  Instrumentalismul  lui John Dewey  care completează Pragmatismul american, dar este tot atât de apropiat spiritului culturii româneşti.  Dacă anii,  şapte la număr,  deschiderii culturale a Primăverii Bucureştilor ar fi continuat, fără îndoială că Instrumentalismul ar fi fost integrat culturii noastre tehnico- productive, şi revoluţia industrială ar fi triumfat în România.  Dar, în mod neaşteptat, FMI -ul aprobă, iar Banca Mondială acordă sume exorbitante regimului Nicolae Ceauşescu pentru blocarea revoluţiei tehnico –ştiinţifice din România,  o revoluţie corectă, în spiritul raţionalităţii instrumentale. Însăşi apariţia cărţii comunistului  francez Henri Wallon într-o vitrină pariziană la 1942 ca  noutate editorială absolută era ceva  neobişnuit. Opera psihanalitică a  lui  Sigmund Freud  producea în cultura secolului XX   dihotomia majoră între ‚fiducial’ şi ‚falic’. Henri Wallon şi Jacques Lacan preferă să rămână pe drumul fiducial, pavat cu ‘legile  fatale’. Cartea lui Henri Wallon fusese  favorizată de autorităţile germane  de ocupaţie pentru că germanii cunoşteau opoziţia sa  la ideile lui Sigmund Freud, şi pentru că vroiau  să arate ostentativ cu acea expoziţie de cărţi noi: „Iată, aceasta e  calea intelectuală demnă de urmat!”. Peste două decenii, marcată de ritmuri ascunse, la fel de neobişnuită a fost alegerea traducătorului cărţii lui Henri Wallon de către comuniştii naţionalişti români.  Cărturarul  selectat într-un mod special de comuniştii români care deţineau deja puterea efectivă în România, învingându-i,  –temporar, doar până în decembrie 1989–,  pe comuniştii internaţionalişti instalaţi la 1944 de tancurile sovietice,  provenea din cercurile de laici care studiau la modul cel mai temeinic cu putinţă teologia ortodoxă,  însă  nu pentru a o combate, ci pentru a crede în ea.  Traducerea  românească  oferită  nouă  de cărturarul Alexandru Duţu, îndrumat spiritual de părintele Cleopa,  este tot atâta de bogată în sensuri ca şi originalul cărţii în Limba Franceză. Pe pagina de titlu a cărţii lui  Wallon  era  precizat în mod expres:  „Lucrarea a apărut sub îngrijirea prof.dr. Stanciu Stoian, membru corespondent al Academiei R.P.R.” Înainte de venirea comuniştilor la putere, Stanciu Stoian fusese învăţător, avea chiar o carte publicată în seria „Cunoştinţe folositoare” despre învăţătorul Ion Creangă. Seria „Cunoştinţe folositoare” era editată în spiritul ideologic primar, oferind texte foarte utile pentru îndoctrinarea ‚dăscălimii’ în direcţia apărării intereselor pur româneşti. Dacă privim la ea „politiceşte corect”, trebuie să spunem că era aproape  îndoctrinare pentru Romania Neoacquistica, o îndoctrinare  certamente anti-voltairiană. După venirea comuniştilor în fruntea ţării, Stanciu Stoian se ocupă simultan de Pedagogie şi de ‚Culte’. Se pot spune oricât de multe lucruri foarte rele şi negative despre activitatea de atunci a lui Stanciu Stoian, însă alegerea pe care a făcut-o pentru a fi traducătorul  cărţii lui Henri Wallon a fost providenţială.  În varianta lui Alexandru Duţu este un text de psihologie pe româneşte frumos, dificil, tulburător.  Aş spune că se încadrează în spiritul seriei „Cunoştinţe folositoare”. Nu se poate nega faptul că naţionaliştii comunişti români au favorizat şi chiar încurajat reflecţia, dar nu depindea totul numai de ei! Textele din Epoca Luminilor  scrise de abatele Condillac pentru educaţia Micului Prinţ (Infantele de Parma) conţin  reprezentări ontologice şi pentru psihologie, şi pentru introducere în doctrina economică neoclasică. Astfel, ele devin  texte esenţiale şi pentru educaţia Micului Capitalist din Noua Economie. Unde  arta identificării  şi definirii valorii   economice (să reamintim, sunt tot atâtea doctrine economice distincte câte definiţii ale valorii economice există!),  psihologia alegerilor individuale şi psihologia grupurilor  de oameni organizaţi în comunităţi epistemice ce lucrează sinergic la economia de piaţă sunt  abilităţi esenţiale pentru succesul durabil. 

Este bizar că în Wikipedia, sursa numărul 1 a informaţiilor despre academicianul Alexandru Duţu este un scurt necrolog, –ce acoperă maximum o pagină–, scris de americanul Keith Hitchins. Faptul că profesorul Keith Hitchins răstălmăceşte istoria noastră, este chiar dezinformant prin omiterea unor elemente esenţiale despre istoria noastră (vezi „Românii 1774-1866”, traducerea originalului în limba engleză The Romanians, 1774–1866, New York), este arătat şi de circumstanţa că textul  despre Alexandru Duţu a fost publicat într-o revistă de studii slavice!  Titus Filipas

Umbrela lui Vigotski

Accentul exagerat  pus la noi pe  ‘Şcoala de la Păltiniş’, ceea ce înseamnă de obicei  triada  „Pleşu, Liiceanu,  Noica”, a obliterat din cultura română influenţa  lui Alexandru Duţu, cărturar la fel de important ca şi Constantin Noica. Îmi place cum întreabă: ‘Ce-i „mentalitatea”?, şi explică:  “Un succedaneu popular pentru  Weltanschauung”. Splendidă zicere, nu-i aşa ? Comuniştii români realizează importanţa educaţiei şi revenirea la modelul cultural francez  promovat cu mare acurateţe de intelectuali din Partidul Comunist Francez. Alexandru Duţu  a sprijinit  revenirea la modelul cultural francez în educaţie.  Comuniştii francezi aveau formulat  „planul Langevin-Wallon”, a cărui esenţă o redă fraza : „Spiritul copilului este un rug  ce trebuie aprins, nu un vas care urmează să fie  umplut.”-  „L’enfant est un feu à allumer, pas un vase à remplir”. Citatul este din François  Rabelais, şi prin  expresia „un feu à allumer” înţelegem  “cuvintele ce le rosteşte copilul însufleţit de gramatica  naturală ”. Într-o emisiune de televiziune, un inimos istoric român se arăta indignat pentru faptul că, la facultatea militară unde învăţase, profesorii  veniţi de la Universitatea  din Bucureşti îl obligau să înveţe „psihologia copilului mic”! Din moment ce etologul Konrad Lorentz, laureat al premiului Nobel,   extrăgea concluzii asupra comportării oamenilor în războaie din studiul comportării bobocilor de gâscă sălbatică, nu văd de ce ar fi inutilă studierea „psihologiei  copilului mic”  de către un viitor ofiţer. Charles de Gaulle scria că în lupta efectivă   contează extraordinar de mult felul în care combatantul  selectează prompt acţiunile, atunci când orice sursă de ordin cazon superior  a fost pierdută. Acest ‘modus operandi’ al alegerilor personale în diverse situaţii din ambianţă se formează încă la vârsta copilăriei, rămânând stabil toată viaţa. Din cauza aceasta este  importantă studierea ‘Psihologiei copilului’ pentru un viitor ofiţer. Nu cunoşteam în mod concret  până la mărturia acelui istoric român, –deşi, cumva,  bănuiam–, cât de mult respectau profesorii de la Universitatea din Bucureşti textele lui  Henri Wallon despre „psihologia copilului mic”  traduse de academicianul Alexandru Duţu. Găsim numele acestui mare intelectual român,  însărcinat de comuniştii naţionalişti cu  traducerea pedagogiei lui Wallon, pe o pagină din  „Jurnalul fericirii” ţinut  de Nicolae Steinhardt :    „Ianuarie 1955/Orele 14. Telefon al părintelui   Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi vedea de ce. S-a petrecut ceva rău? Vreo boală? /- Sunt eu om să mă  adresez  (traducerea franceză: suis-je homme à ?) unui avocat în caz de boală? Îl aud surâzând la celălalt  capăt al  firului. În odăiţa-hol din casa parohială a Schitului găsesc lume multă de  tot, numai  crema şi elita. Mă lămuresc de îndată asupra temei reuniunii. Părintele Cleopa, spiritualul mănăstirii  Slatina, călugăr de  origine ţărănească şi cu reputaţii de sfânt, şade pe scaunul oaspetelui, iar   acesta pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus. De ce oare  gestul acesta de firească  smerenie pare călcat pe vorbele din Fapte 22, 3.  Dacă cel ce stă  la  picioarele maestrului e Pavel, cel de pe scaun nu mai e decât Gamaliel. Părintele Cleopa, destul de tânăr,  simplu, vorbitor înlesnit, cu privire  blândă, părul, barba şi mustăţile foarte negre, şi purtare  serioasă. I se pun tot felul de întrebări şi răspunde la toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă,  dar şi cu vădită  atenţie, reflectând îndelung.  Codin Mironescu [Alexandru  Mironescu], Todiraşcu  [Ştefan Todiraşcu], Pillat [Dinu Pillat], Alice Voinescu, Mihai Musceleanu, doctorul Voiculescu [Vasile  Voiculescu], Alexandru Duţu, mulţi tineri cu ochii aprigi şi calzi   ascultă  răpiţi şi se cunoaşte că au parte  de fericire. Unii dintre ei, ca Pavel Sim. [Paul Simionescu], Virg. Cd. [Virgil Cândea] şi alţii  studiază  teologia în orele libere şi dau examenele clandestin. Da,  ăştia n-ar  pleca întristaţi de la Domnul.”  

Personalitatea academicianului Alexandru Duţu  influenţează viaţa noastră intelectuală printr-o  mulţime de alegeri esenţiale. În primul rând mi se pare relevant faptul că trebuie să respectăm valorile din cunoaşterea prudenţială transmise prin învăţătura de înţelepciune a  părintelui Cleopa. Cea de a doua alegere a lui Alexandru Duţu  se referă la ‘modelul psihologic’ al omului folosit în pedagogia românească, precum şi în ‘studiul mentalităţilor’.

În lucrarea sa din 1982,  “Literatura comparată şi istoria mentalităţilor” (Editura Univers, Bucureşti), academicianul Alexandru Duţu nota că el este autorul traducerii acelui text ‘senzualist’ de excepţie: «  … la Congresul de Ştiinţe istorice de la Bucureşti, din 1980, istoricii francezi au oferit participanţilor un bilanţ al cercetărilor din 1965 încoace, în care i se consacră un capitol istoriei mentalităţilor nu în partea dedicată istoriei medievale sau moderne, ci în partea consacrată lumii contemporane, precizându-se că « nimic nu interzice studiul mentalităţilor contemporane, mai ales sub latura lor colectivă. (amintim aici că o lucrare fundamentală a lui Henri Wallon a apărut în traducerea noastră, în 1964. ».

 Henri Wallon disocia şi valoriza din Inconştient sursele de armonie pentru individul uman: „Ritmurile  scandează  activitatea noastră  psihică, marchează momentul  propice   unei  diversiuni  fortuite,  unei  asociaţii  oportune,  unui ocol  necesar,   unei schimbări a punctului de  vedere,  unei abordări noi a obiectului de către spirit… Ritmurile  diferă de la un individ la altul. Ele  diferă de asemenea cu vîrsta.” Adolescentului numai paşii de dans în ritmurile nectice ale cauzalităţii pe un pavaj al discursului îi dezvăluie realitatea.  Dar „Copilul are alte ritmuri decât adultul. El este de asemenea mult mai supus acestor ritmuri. Ritmurile  sunt una dintre  cauzele ce îl  sustrag acţiunii obiectului,  favorizând   distracţiile sale.  În  activitatea sa,   influenţele  succesive au predominanţă  asupra  scopurilor….În oricare moment, activitatea  senzorială sau mentală trebuie să realizeze echilibrul între  incitaţiile  organice interne, şi  cele exterioare, obiective.”   Psihologia „senzualistă” a lui Henri Wallon  constituia, pentru comuniştii naţionalişti români, o alternativă  palatabilă şi convenientă  atât  la psihanaliza occidentală, cât şi la psihologia hedonică pe  care se bazează logica „agentului raţional” din economia  de piaţă liberă.   Pe toată perioada traducerii cărţii de psihologie senzualistă a lui Henri Wallon, viitorul academician Alexandru Duţu a păstrat legătura spirituală cu părintele Ilie Cleopa (1912-1998).  Cartea tradusă de Alexandru Duţu trebuie citită şi recitită de toţi psihologii români, fără această lectură formatoare, “alinierea rapidă  la trendul internaţional” nu este decât altă formă de alienare. Spiritul cărţii ‚De la act la gândire’ este apropiat de spiritul Instrumentalismului pragmatic american. Numai datorită lecturii cărţii ‚De la act la gândire’  am putut înţelege  Instrumentalismul  lui John Dewey  care completează Pragmatismul american, dar este tot atât de apropiat spiritului culturii româneşti.  Cultura română scrisă  era controlată subtil în perioada comunistă  prin “psihologia formării conştiinţei” instrumentată de  mediaţia semiotică a lui  Lev Semenovici Vigotski (1896-1934). Acea  psihologie fusese  în mod expres incorporată în funcţionarea unor instituţii impuse nouă de către Uniunea Sovietică. O asemenea instituţie de “formare a  conştiinţei” a fost în mod special Uniunea Scriitorilor. Operele scrise ori declamările de cenaclu  ale unor Dan Deşliu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu, se aflau, încă se află, sub umbrela  lui Vigotski. 

Titus Filipas