Posts Tagged ‘Alexandru Soljenitzîn’

Superficialitatea lui Soljeniţîn

ianuarie 4, 2008

După ce Marele Cneaz Ivan al III- lea  (1440 -1505),   Gosudarul ori „Cel care a strâns Rusiile”,  se căsătoreşte cu Zoe -Sofia, fiica lui Toma Paleologul, frate al lui Constantin al XI -lea Paleologul, ultimul împărat la Constantinopol, se creează mitul că Rusia moscovită preia drepturile Paleologilor. Căsătoria lui Ivan cu Zoe avusese loc  pe data de 12  noiembrie 1472. Fixarea datei  nu era întâmplătoare.  Ea ne arată cât  de bine funcţiona la acea dată spionajul Moscoviei. Cu o lună mai devreme, mai precis pe data de 14 septembrie  1472, avusese loc în Moldova căsătoria voievodului Ştefan cel Mare cu prinţesa Maria de Mangop, din familia imperială a Comnenilor. În felul acesta se stabileşte legitim o continuitate legală între  Moldova Comnenă şi  Moldova Muşatină.  Cel puţin un spion al Moscoviei fusese impresionat de fastul nunţii în cetatea de scaun de la Suceava, şi a raportat Gosudarului ce a văzut. Nouă, ne povesteşte frumos despre acestea Mihail Sadoveanu în romanul  „Fraţii  Jderi”, volumul al doilea.Scrisoarea călugărului Filofei din Pskov adresată fiului Sofiei, Marele Cneaz Vassili al  III- lea (1479 – 1533) care la 1510 cucerea oraşul, îi precizează acestuia şi semnificaţiile Rusiilor  unite:  „Două Rome au căzut. Cea de a treia Romă s-a ridicat acum.” Scrisoarea păstrată este de fapt un text apocrif. Dar nu aceasta contează, ci starea de spirit în Rusii care ducea la crearea acelui document apocrif, mărturisind pentru starea ignară a călugărului generic Filofei. În anul 1589, este surprins de această  stare de spirit agresivă patriarhul Ieremia al II-lea de la Constantinopol, ce  călătorea  în Rusii pentru a colecta ajutoare. Clerul rus profită. Îi cere imediat să recunoască o biserică autocefală la Moscova, capitală pe care să o declare “Cea de a treia Romă”. La început, marele teolog şi cărturar   Ieremia al II-lea rezistă la aceste presiuni lipsite de elementară civilitate.  El ştia mult mai multe decât ruşii. Anume că  epitetul “a treia Romă” avea  o semnificaţie apocaliptică. Dar muscalii pravoslavnici insistă în ignoranţă. Grecul cedează aparent, însă redactează un document conţinând de fapt numai venin prin recunoaşterea patriarhului Iov la Moscova – “a treia Romă”. Abia prinţul nostru Dimitrie Cantemir îl lămureşte în 1721 pe imperatorul Petru cel Mare despre adevărata semnificaţie din actul scris de patriarhul grec Ieremia al II-lea de la Constantinopol la anul 1589. Incontestabil, Petru cel Mare  detesta prostia. Prin ukaz, el desfiinţează imediat patriarhatul.  Eugen Ionescu povestea că un mare intelectual francez vorbea compătimitor despre românul Paul Goma „care nu are suprafaţă”, spre deosebire de rusul Soljeniţîn. Stalin reînfiinţează, în anul 1941, patriarhatul de Moscova. Dizidentul anti- stalinist Soljeniţîn nu protestează în vreuna din cărţile sale  pentru a denunţa patriarhatul apocaliptic de Moscova reînfiinţat de Stalin.  Superficialitatea lui Soljeniţîn?Titus Filipas

Reclame

Curriculum pentru Scholomance

ianuarie 1, 2008

„Este ajunul sărbătorii Sfântului Gheorghe. Nu ştii că în noaptea asta, când ceasul va bătea miezul nopţii, toate lucrurile rele de pe lume se vor arăta?”

Bram Stoker, „Dracula”

Nu exista vreun motiv aprioric să citesc cartea lui Bram Stoker, dacă nu era cumva şi  prejudecată împotriva ei, indusă de seria necontenită a filmelor ‘ieftine’ inspirate de textul romanului. Însă Dracula Park, proiectul economic cu valoare adăugată  incertă şi impact ambiental sigur, m-a lansat într-o cursă pentru dezlegarea enigmelor. Şi am descoperit în ce măsură romanul e deasupra filmelor. Din datele biografice, am înţeles că Bram Stoker a studiat matematicile, însă n-a ajuns profesor de mate, ci scriitor ; un drum iniţiatic asemănător va fi urmat de Alexandru Soljenitzîn. Textul romanului ‘Dracula’  poate fi enunţul unei probleme, autorul propune căutarea unei soluţii, sau cel puţin a  grilei pentru lectura unui mit.

Dintru început, cititorul e avertizat că autorul ştie mult mai multe decât dezvăluie într-un mod direct. Să luăm din capitolul întâi al cărţii excerptul referitor la traversarea Dunării peste podul dintre Buda şi Pesta: “the most western of splendid bridges over the Danube, which is here of noble width and depth, took us among the traditions of Turkish rule”; romanul a apărut în 1897, iar extraordinarul pod de la Cernavodă fusese inaugurat în 1895. Mi-am pus şi eu aceeaşi întrebare, ca atâţia alţi cititori înaintea mea: De unde şi până unde legătura dintre arhipelagul britanic, unde şi-a scris Bram Stoker cartea şi unde în bună măsură curge acţiunea ei, şi Transilvania ? Într-o vară, un prieten de la Oxford, de care mă legau nişte interese ştiinţifice pe teme de evapotranspiraţie, anunţându-l că am renunţat la o campanie de măsuratori pe câmpia nisipoasă din sudul Olteniei pentru că am ales să  merg împreună cu familia în Masivul Vlădeasa, în Transilvania, tărâm care, am insistat eu, nu-i ţara sumbră descrisă în cartea de groază a lui Bram Stoker, mi- a revelat că şi  el a călătorit special în Transilvania, imediat după ’89 , pentru că a vrut să vadă ţinutul unde se află sursa credinţei sale şi a părinţilor săi, întrucât este un membru al bisericii unitariene. A adăugat că nu a putut exclude Sighişoara din itinerarul său, chiar dacă, a subliniat, nu în căutarea originilor lui Dracula, ci a splendidului oraş medieval. Aşa am aflat că instituţia bisericii unitariene s-a născut în veacul XVI în Transilvania, iar simbolul ei distinctiv este ‘caliciul’, cupa cu sânge, unde au fost adunate picăturile din arterele lui Isus Christos chinuit pe cruce. Aici apare o discordanţă, ca să nu spunem o ciudăţenie. În timp ce pentru noi, creştinii ortodocşi, Domnul Isus Christos este Mântuitorul, pentru unitarieni, care nu recunosc Sfânta Treime, Isus Christos este un om obişnuit, un om cu un comportament înălţător şi într-adevăr exemplar pentru oricare altă fiinţă umană, însă El Însuşi, în dogmatica unitariană, o fiinţă umană până la capăt şi pentru totdeauna. Dacă instituţia bisericii unitariene se naşte în Transilvania, totuşi textul fundamental de dogmatică unitariană, ‘De Trinitatis Erroribus’ , nu a fost scris de un ardelean, ci de un spaniol, Miguel Servieto, considerat a fi originar din Villanueva, la mai puţin de o sută de kilometri de Zaragoza, în provincia Aragon.

Personajul acesta renascentist din secolul XVI este atât de important pentru cultura europeană, încât era citat chiar şi în cărţile publicate la noi în vremea comunismului, dar nu sub numele său adevărat, nici sub cel latinizat, Michaelum Servetus, ci în varianta franceză, Michel Servet; amintindu- se, obligatoriu, condiţia sa de ‘martir’, om de ştiinţă ars pe rug pentru descoperirile sale revoluţionare. Într-adevăr, Michael Servetus se încadrează şi el în acel standard renascentist al intelectualului om universal, să-i cităm specializările? fie, într-o primă parte să dezvăluim că a fost un geograf, re-editor al ‘Geografiei’ lui Ptolemeu Claudii Ptolemaei Alexandrini geographicae enarrationis”, pentru primă oară însoţită de comentarii ştiinţifice pertinente, apoi un cosmograf şi un astrolog inspirat, desigur, nu şi în ceea ce priveşte prezicerea destinului propriu! să-l amintim ca specialist în ştiinţele juridice pe care le-a studiat, la îndemnul tatălui său, în Franţa, la Toulouse. Dar după citirea Bibliei, la vârsta de optsprezece ani, interesul său intelectual se focalizează pe studiul amănunţit al textului Cărţii Sfinte. Abandonează  intenţia avocaturii şi notariatului, în fapt nu îl va mai întâlni pe tatăl său, notar regal, niciodată, şi-l va însoţi pe părintele Juan de Quintana, confesorul tînărului împărat Carol Quintul, până la Bologna, unde va asista la ceremonialul religios în care papa Clement al VII-lea pune pe ţeasta lui Carol coroana de fier a Lombardiei şi coroana Sfântului Imperiu Roman. Mai târziu, acel Quintana, primul sfătuitor spiritual al lui Miguel, va dobândi o putere nemăsurată asupra dreptului însuşi de existenţă a cărţilor în imperiul lui Carol Quintul. Din fericire, după bătălia de la Mohaci din 1526, despre care contele Dracula vorbeşte cu atâta entuziasm: „…after the battle of Mohacs, we threw off the Hungarian yoke”, această putere asupra dreptului la viaţă a textului tipărit nu se extindea şi pe teritoriul Transilvaniei. Circumstanta respectivă avea sa joace rolul ei in aparitia cultului unitarian. Pentru a capata dreptul sa practice medicina ca mod de a-si castiga existenta, Michel Servet studiaza arta vindecarii la Universitatea din Montpellier (unde, cativa ani mai tarziu, va invata o persoana ce va domni pe tronul Moldovei sub numele Despot Voda, cel care va pune temeliile mitului draculian Scholomance) si Universitatea din Paris, devenind profund cunoscator al operei fiziologului antic Gallenus, medicul personal al imparatului Marcus Aurelius, lipsind totusi din Campia Panoniei cand cezarul a murit. Servetus a descoperit, poate mirat, o inadvertenta in fiziologia teoretica a lui Gallenus, pentru rezolvarea careia a trebuit sa efectueze nenumarate disectii pe cadavre, deslusind felul cum circula in realitate sangele in arterele si venele omului. Astfel, depasindu-l pe Gallenus, Michel Servet e creditat cu descrierea ‘circulatiei mici’ a sangelui, mersul sangelui de la inima la plamani si inapoi. Ceilalti medici credeau, urmandu-l in litera textului pe Gallenus, ca sangele venos, -de un rosu mai intunecat dacat sangele arterial, iar realizatorii de filme acorda o atentie deosebita respectarii acestor detalii atunci cand infatiseaza scene cu varsare de sange-, ar fi produs in ficat si circulat in ventriculul drept al inimii; de acolo ar fi trecut, ca si cum peretele interior al cordului ar avea o porozitate extraordinara, in ventriculul stang al inimii, unde isi ameliora calitatile primind ‘caldura’, fiind distribuit apoi catre periferiile corpului, in asa-numitul ‘model centrifugal’ al circulatiei sangelui. In textul sau ce era in primul rand un discurs teologic, „Christianismi restitutio”, Servetus afirma, intr-o maniera cat se poate de clara, ca sangele trece prin plamani, unde primeste un ‘spirit vital’ de la aerul inspirat, ceea ce inseamna arterializarea sangelui in contact cu plamanii, apoi este directionat catre ventriculul stang, de unde lucrul cordului il distribuie catre periferiile corporale.

Deoarece Michael Servetus era o figura minora in viata Universitatii, iar interesul sau principal era focalizat spre teologie, opera lui de pionierat in fiziologia umana a ramas in general necunoscuta. Dupa o suta de ani, in Marea Britanie, doctorul William Harvey va redescoperi aceeasi circulatie a sangelui ca si Servetus, doctrinarul unitarian. Stia Bram Stoker acest lucru? Cred ca da. Arestat de Inchizitia catolica pentru opiniile sale, Miguel Serveto reuseste totusi sa fuga, si socoteste ca ar fi mai sigur pentru el sa se refugieze in Elvetia, la Geneva, unde predica, impotriva doctrinelor bisericii catolice, un important lider al Reformei, Jean Calvin. Cu acest personaj, Servetus intretinea chiar o asidua corespondenta secreta, pe teme tinand de dogmatica Sfintei Treimi. Ceea ce nu cunostea Servetus, si ar fi fost salvator pentru el sa stie, era faptul ca delatiunea catre Inchizitia Sfantului Scaun fusese facuta de un individ aflat in anturajul apropiat lui Calvin. In plus, se pare ca implacabilul moralist din Geneva nu era si un as in arta argumentatiei logice, astfel ca a ales sa sfarseasca dialogul sau contradictoriu cu Servetus prin punerea acestuia

in atentia judecatorilor sindici. Care au hotarat sa fie ars pe rug. Sentinta a fost executata pe 26 octombrie, anul 1553. In urma indicatiilor lui Quintana, cartea ‘cea mai pestilenta’ a lui Servetus fusese prohibita atat de riguros pe teritoriul imperiului, incat atunci cand judecarea lui Servetus pentru erezie a trebuit sa capete o forma bazata pe dovezi incriminatorii, doar cu foarte mare greutate a mai putut fi gasit un exemplar al lucrarii ‘De Trinitatis Erroribus’. Din fericire, copiile cartii ajunse in Transilvania scapasera de persecutia lui Quintana. Oricum, dupa batalia de la Mohaci, aflandu-se intre doua imperii, Sfantul Imperiu Roman si Imperiul Otoman, Transilvania devine teritoriul unde infloresc libertatile ce indeobste sunt ofilite inlauntrul imperiilor. Reformele luterana si calvinista ajunsesera deja in Transilvania, iar unul dintre predicatorii cei mai ferventi era un fost preot romano-catolic, pe nume Francisc David, despre care biografii sai ne informeaza cu infinita candoare ca era un maghiar nascut dintr-un tata german si o mama rusoaica.

Jocurile de aliante matrimoniale intre diversele case regale ori princiare antreneaza si miscari ale suitelor ce insotesc VIP – urile. Astfel ca un medic italian, Giovanni Giorgio Biandrata, nascut in anul 1516 la Saluzzo, in Piemont, este intalnit in anul 1584 de ambasadorul domnului muntean Petru Cercel, aflam aceasta din excelenta pagina creata de domnul Florin Stan , La Curtea princiara de la Alba Iulia în vremea Bathorestilor”. Doctorul Giorgio Biandrata studiase medicina tot la Montpellier, ca si Servetus, iar unul dintre colegii sai a fost François Rabelais. Medicul Biandrata ajunge in Transilvania, insotind-o pe regina Isabella, nascuta in Italia. Giorgio Biandrata cunostea extrem de amanuntit opera fiziologica si teologica a lui Michel Servet. De altminteri, el va retipari un fragment din „Christianismi restitutio” la Alba Iulia : De Regno Christi Liber primus. De Regno Antichristi Liber secundus. Accessit tractatus de Paedobaptismo, et circuncisione. Rerum capita sequens pagella demonstrabit. Ioan. 15. ver 14. Vos amici mei estis, si feceris quaecunq ego praecipio vobis. Albae Juliae. Anno Domini 1569. Astfel ca Giorgio Biandrata chiar impartasea in totalitate nu doar ideile fiziologice ale lui Servetus, ci si pe cele teologice. Lucrul acesta era bine cunoscut anturajului sau din Italia, pe care a trebuit sa o paraseasca imediat dupa arderea pe rug a lui Servetus.

Ajungand in anul 1556 in Transilvania, Biandrata remarca imediat figura centrala a lui Francisc David in miscarea religioasa de acolo. Biandrata este cel care il indeamna pe teologul transilvan sa citeasca si sa analizeze cu atentie argumentele din cartile de dogmatica in limba latina ale lui Servetus, ceea ce ne arata ca, din punct de vedere cultural cel putin, si cred ca numai in felul acesta poate fi definit omul, Francisc David gravita pe orbita latinitatii. Gandirea lui Francisc David evolueaza pana cand ii da dreptate lui Servetus impotriva trinitarienilor (sa observam ca Bram Stoker era trinitarian in dubla conotatie, si prin credinta, si prin faptul ca studiase la ‘Trinity College’, in Dublin). Astfel ca, in biserica unitariana cel putin, se considera ca Francisc David, in Transilvania, ajungand sa fie primul predicator al ideilor spaniolului Miguel Serveto, marcheaza inceputul tolerantei religioase in Europa!

Cat de puternic instaurata este aceasta toleranta? Evenimentele din fosta Iugoslavie sunt atat de apropiate de noi! Sa ne intoarcem spre timpuri europene mai frumoase. In 1903, deci in plina Belle Epoque, consiliul municipal al orasului Geneva ridica o stela pe locul rugului unde s-a consumat, in viata fiind si pronuntand cuvinte pentru totdeauna memorabile, Michel Servet. Pe stela se poate citi inscriptia: „Fils respectueux et reconnaissants de Calvin, notre grand réformateur, mais condamnant une erreur qui fut celle de son siecle et fermement attachés a la liberté de conscience selon les vrais principes de la Réformation et de l’Evangile, nous avons élevé ce monument expiatoire”. Dupa 350 de ani scursi de la acea abominabila crima, calvinistii genevezi, ce vor ramane pentru toate timpurile niste persoane extrem de respectabile, refuzau sa aminteasca numele lui Michel Servet!

Prima predica in spirit unitarian a lui Francisc David, dezghiocand unui public transilvan uimit ideile lui Michael Servetus, marca una dintre acele faimoase ‘ore astrale’ ale Europei. ‘Caliciul’ unitarian cu sange, transportat, cel putin ca un simbol daca nu intr-adevar ca un obiect real, chiar si contrafacut, din Transilvania in taramul insular aflat in vestul Europei, nu are semnificatia sfanta a Graalului, ci insemnatatea unei cupe obisnuite, care inainte de a contine sangele cu eritrocite normale al unui om supus la chinuri, poate ca a continut o bautura alcoolica. Gandurile acestea intortochiate puteau sa-i vina unui connoisseur de vinuri dintr-o Irlanda aflata inca sub coroana britanica, privind la o cupa obisnuita de pe masa din fata lui, connoisseur care, transformandu-se in ‘degustator de cursa lunga’, a putut-o asemana la un moment dat ‘caliciului’ transilvan cu sange?

Cine poate fi intodeauna absolut sigur de sursele inspiratiei literare, si daca aforismul ‘in vino veritas’ poate fi extins la orice bautura fermentata, cine ar avea curajul sa indeparteze intr-un mod peremptoriu un astfel de gand despre sursa ‘creatiei’ mitului Dracula? Oricum, in materie de vinuri, Bram Stoker ni se dezvaluie ca un fin connoisseur, cel putin asa ni-l imaginam din felul in care descrie senzatia pe care o produce pe limba eroului Jonathan Harker degustarea unui pahar de Golden Mediasch. Care millesime? Autorul ne lasa cu o anumita ‘sete’ asupra raspunsului. Sa fie oare enuntul unei noi teme pentru cititor? Indraznesc sa spun : 1894. Oricum, podgoria cea mai apropiata de Bistritza este Lechinta, unde se produc numai vinuri albe, care prin invechire incep sa semene, cel putin la culoare, cu un amontillado, ingredientul central dintr-o povestire gotica a lui Edgar Allan Poe; fixat pe detaliile acelei povestiri, ma gandesc ca Dracula e poate doar un alt Montresor, iar sangele un amontillado augmentat.

Desi nicaieri in roman nu este amintit numele lui Vlad Tepes, „The Impaler”, totusi chiar titlul ne trimite direct la capitolul Draculestilor din istoria Romaniei ; primul dintre Draculesti, chiar Vlad Dracul, a fost apartinator al ordinului cavaleresc al Dragonului, infiintat de un imparat Sigismund, prin concurenta si opozitie cu ordinul cavaleresc al Sfantului Gheorghe, ni se explica. Dragonul simbolizeaza ‘balaurul’ ucis de Sfantul Gheorghe. Iconografia crestina timpurie il infatiseaza pe Sfantul Gheorghe ucigand balaurul devorator care ameninta o fata (de imparat?). Sa nu uitam ca Bram Stoker publica intr-o imparatie victoriana, iar Sfantul Gheorghe, ‘the Dragonslayer’, era, inca de pe vremea lui Richard the Lionheart, sfantul patron al Angliei. Din acest motiv el trebuia sa fie pana la capat ‘puritanically correct’ cu interpretarea acestei iconografii. Daca Dracula reprezenta balaurul ce trebuia invins pentru eliberarea fecioarei, sa admitem ca un modest doctor Van Halsing nu putea aspira la conditia de ‘sfant salvator’. Probabil ca succesul enorm al romanului ‘Dracula’ se explica prin stilul scrierii lui Bram Stoker, el in permanenta pare sa sugereze mai mult decat spune: ‘Intr-o anumita noapte a anului, o flacaruie albastra palpaie deasupra locului unde a fost ingropata o comoara’, dar aceasta s-ar intampla, dezlegam dintr-o lectura atenta a enuntului problemei, numai in noaptea de Sfantul Gheorghe. Deci iata, tot indirect, prezenta Sfantului Gheorghe, pentru ca iconografia medievala amintita sa fie completa si in romanul lui Bram Stoker.

Intorcandu-ne la primul excerpt, sa adaugam ca Dunarea, insa nu doar tronsonul dintre Buda si Pesta, ci tot cursul dintre Moesia si Dacia, -in treacat fie adaugat, Transilvania e definita tocmai in raport cu acest curs, separat de Carpatii meridionali printr-o padure ce i-a inspaimantat pe turci-, este prezenta in ‘Dracula’ tot la fel de mult ca si Carpatii. Or, aflam de la un scriitor dunarean, Zaharia Stancu, citim aceasta in romanul ‘Descult’, prelucrand o tema a lor-ului popular care certamente nu venea din realismul socialist, ca aceeasi legenda a focului ce apare deasupra vechilor comori ingropate exista si in Campia Romana, nu doar in Transilvania. Lupii apar in diverse episoade din romanul lui Bram Stoker, iar castelul inconjurat de paduri justifica prezenta lor. Contele ii descrie aproape cu simpatia unui activist sincer si eroic de la World Wild Fund : „Listen to them, the children of the night. What music they make!”. De pe un sit romanesc al traditiilor, aflam despre legatura dintre strigoi, lupi si sarbatoarea Sfantului Gheorghe: „In Noaptea Strigoilor, imparte prada pentru iarna care incepe fiecarui lup. Tot in aceasta noapte zamisleste lupoaica pui, pe care ii fata in noaptea de Sfantul Gheorghe”. Despre importanta sarbatorii de Sfantul Gheorghe, in ideologia autentica a taranului roman, am avut pe vremuri sansa sa aflu mai multe de la un functionar-activist cu probleme culturale lucrand la primaria de la Maglavit. Fusesem tarat in aceasta actiune, ce era totusi pana la un punct constructiva. In primul rand ea insemna o anumita participare a noastra la viata unei comunitati, de asemenea oferea prilejul unor persoane de specializari stiintifice foarte diferite sa comunice idei intre ele.

Imi amintesc ca am prezentat atunci, la caminul cultural de la Maglavit, in Dolj, o serie de diapozitive ale „Marii Pete Rosii” de pe planeta Jupiter luate de sondele Voyager trimise de NASA intr-un fantastic drum in spirala prin sistemul nostru solar. Un medic specialist in cardiologie a comentat imediat acele fotografii, de ‘turbulenta in rosu’ , printr-o replica oarecum mirata: „Domnule, dar seamana cu imaginile din interiorul inimii!”. Cu sociologul care analiza temele din rugaciunile lasate in permanenta la locul viziunii marturisite de Petrache Lupu, am comentat ‘Dacia hiperboreana’, ‘Europa libera’ difuzase o recenzie, lasand totusi un semn de intrebare asupra numelui autorului, Vasile Lovinescu. La cina frugala, insotita de un pahar din vinul nou, – nu-mi amintesc daca era chiar a treia joi din noiembrie!-, activistul cultural ne-a povestit despre eforturile intreprinse de el pentru a resuscita ceremoniile taranesti de mare amploare si complicatie ce aveau loc la Maglavit de ziua Sfantului Gheorghe. Era o traditie din Campia Romana a miracolului ingaduit in acea zi din an, miracolelele chiar explodau atunci si acolo intr-o mare ceremonie taraneasca, iar in opinia lui, numai pe fondul acelor traditii a putut sa apara credibilitatea ‘fenomenului Petrache Lupu’, in toata extensia sa.

Isi amintea ca vazuse, mic copil, acele sarbatori din sat iar inima lui era inca plina de ele. Detaliile ceremonialului, m-a asigurat el, erau extraordinar de complicate, iar batranii obositi ai satului, cati mai supravietuisera, refuzau sa participe la resuscitarea acelui pageant de la Maglavit, in urma unui ordin venit ‘de sus’, spunand ca nu si le mai amintesc. Era poate sincera confesiunea lor, la fel si confesiunea ‘activistului’, in fond un slujbas onest al statului roman despre care Constantin Noica presupunea, si pe buna dreptate, ca ar putea exista in toate timpurile in care manifestarea nationalismului romanesc este ingaduita. Stim ca gandul lui Bram Stoker a trecut printr-o serie de oscilatii inainte de a hotari numele romanului care i-a asigurat celebritatea post-mortem. In mod neasteptat, prin traseul peste Mediterana si Marea Neagra al vasului ‘Tarina Ecaterina’, Transilvania capata si o conotatie Outremer! Dupa ce, la capatul croazierei, Dracula a fost invins sub semnul crucii, romanul s-ar fi putut numi foarte bine si Pro Cruce Transmarina”. Mai constatam ca in roman conturul tarii noastre e prezentat intr-o geografie neobisnuita, cu Varna intre granite, aici autorul irlandez interpretand in felul sau, dar in favoarea Romaniei, explozia inflationista a granitelor consecutiva pacii de la San Stefano, in care teritoriul Bulgariei crescuse la fel ca universul cosmologilor moderni, impins de o Rusie ce se iluziona ca prin gonflarea Bulgariei putea sa ajunga la Stramtori.

Romania primise dupa razboiul din 1877-1878 dubioasa Independenta, pe care nici macar n-o ceruse, ci fusese obligata, de Rusia si de altii, sa o pretinda Imperiului Otoman ! Care au fost amanuntele secrete ale discutiilor dintre ministrii rusi si romani ai anului 1878? Unul dintre refugiatii din Cadrilater imi povestea o legenda care circula in mediul lor, anume ca Rusia ar fi cerut Romaniei sa renunte la cele trei judete din sudul Basarabiei restituite dupa razboiul Crimeii, Romania primind in schimb teritoriul litoral de la Chilia pana la Varna! Prima mentiune despre Varna apare in cartea lui Bram Stoker in capitolul 3. Asa cum aflam din capitolul 25, Jonathan Harker et comp. strabat calea de la Paris la Varna intr-un compartiment din Orient Express. Drumul din vestul Europei pana la Varna era bine cunoscut de cruciatii din vestul Europei. Varna este locul ultimei cruciade avortate, in 1444. Vlad Dracul, tatal lui Dracula, a luptat si el in batalia de la Varna, impotriva turcilor otomani, desi prima cruciada fusese o ridicare a Europei impotriva turcilor selgiucizi. Este ciudat ca, desi aminteste batalia de la Kossovo, din 1389, apoi pe aceea de la Mohaci, contele Dracula nu spune absolut nimic despre Varna! In batalia de la Varna s-a creat, pentru imaginatia publicului european, minunata poveste a unui rege tanar si frumos, animat de nobile idealuri, care moare luptand impotriva fortelor raului. Era Vladislav I, regele polonez al Ungariei, pentru ca in toate timpurile Ungaria a suferit de ‘Penuria Hominum’.

Cristalizarea efortului de eliberare a Bizantului printr-o noua cruciada si o deturnare a luptei anti-husite a bisericii catolice, -amintim ca o parte dintre husitii persecutati se refugiaza in Moldova, urmasii unora dintre ei sunt acei ‘Slovaks’ mentionati de Bram Stoker, iar cei care s-au romanizat au dat numele orasului Husi, intr-un exercitiu de imaginatie al localnicilor care il infuria pe Iorga -, fusese intiata de cardinalul Giuliano Cesarini, mort si el la Varna. Cesarini fusese ‘manat in lupta’ de proiectul ambitios al unirii bisericilor de la Roma si de la Nova Roma, despartite dupa gestul insolent din 15 iulie 1054 al legatilor papali ce depuneau pe altarul grandioasei biserici Sfanta Sophia, poate bolta civilizatiei pe aceasta planeta, bula de excomunicare a patriarhului Constantinopulului. Marea Schisma nu a fost doar un act de necivilitate occidentala, ea a contorsionat tot atata de nefiresc istoria cat si invaziile barbare! Bossuet admira inteligenta si extraordinara putere intelectuala a cardinalului Cesarini, egalul marilor carturari de la Constantinopol in disputele teologice. Si poate ca nu doar strict teologice, ci imbratisand tot sistemul intelectual de atunci. Giuliano Cesarini a fost profesor la Universitatea din Padova, cursurile sale au fost audiate de Nicolaus Cusanus, carturarul care formuleaza primul enunt stiintific al legii fizice a inertiei si de asemenea arata un drum spre China peste Ocean, spunand ca Pamantul este rotund, stire incurajatoare pe care a aflat-o si Christofor Columb, ce a inceput sa caute mijloacele pentru a porni la drum. Din fericire pentru europeni, dar din pacate pentru amerindieni, Cusanus nu a fost scutierul lui Cesarini si nu a murit in batalia de la Varna. Dupa cum n- a murit nici albanezul proapat trecut la catolicism, faimosul Scanderbeg, a carui forta in confruntarea bratelor incordate n-a avut efect asupra cavalerilor islamici. Intr-o Varna romaneasca, textul cartii lui Bram Stoker lasa impresia ca in anul de gratie 1897 exista un tren direct de la Varna la Galati! In capitolul 25 apare episodul de-a dreptul hilar : ‘”Cand pleaca urmatorul tren spre Galati?”, spuse Van Helsing adresandu-se oricui. „La 6:30 maine dimineata!” , soseste raspunsul prompt al doamnei Mina Harker’. Profesorul Van Halsing ramane extrem de mirat de sursa, rapiditatea si acuratetea raspunsului. Mina explica de ce stia atat de bine orarul trenului: „I knew that if anything were to take us to Castle Dracula we should go by Galatz”; este interesant ca mai exista o localitate Galati chiar langa Bistrita.

Pentru mine, cea mai mare enigma pe care o formuleaza Bram Stoker e Scholomance : Universitatea de magie neagra, scoala mult mai de top” decat colegiul de vrajitorie unde si-a dobandit invatatura Harry Potter ! Pentru ca acolo se studia un trivium din care facea parte si alchimia. In cartea lui Bram Stoker, profesorul Arminius de la Universitatea din Budapesta ne da amanunte despre academia de magie din Carpati. Ea s-ar afla in muntii de dincolo de Sibiu. Iar in textul englezesc, la douazeci de cuvinte dincolo de Hermanstadt apare cuvantul pokol. Din aceeasi radacina s-a format Pociovaliste, numele unei localitati de la poalele masivului muntos Cozia, care din cele mai vechi timpuri se bucura de reputatia de a fi un loc incarcat cu daruri mistice. Poate si datorita climei ; celebrul pentru noi Kogaionon, muntele sfant al dacilor, identificat cu ‘Salbaticul’, langa care a fost cladita manastirea Stanisoara, este in primul rand un miracol climatic, marturisit de caracterul aproape mediteranean al vegetatiei precum si de prezenta scorpionilor… De altminteri intreaga zona pana la Hermanstadt e punctata cu manastiri si schituri, despre care stim ca actualitatea lor este repetitiva, ele au fost inaltate pe temeliile altor biserici ori schituri, iar mergand inapoi pe firul definit prin periodicitatea distrugerii si reconstruirii se ajunge intotdeauna la niste vechi temple ori locuri sacre pagane! In capitolul 4, Jonathan Harker gaseste o gramada de monezi de aur intr-una din camerele castelului lui Dracula, ‘gold of  all kinds, Roman… , as though it had lain long in the ground’ ( consecinta a legii lui Gresham?). Oricum, aurul Roman avea garantia puritatii. Se stie ca distrugerea cea mai mare a manuscriselor vechi de alchimie de pe teritoriul Imperiului Roman a avut loc din ordinul imparatului Diocletian, intr-o inversunare impotriva alchimiei. Moneda lui Diocletian, chemata aureus si divizata ca valoare in raport cu argintul in 24 de parti numite carate, o parte fiind valoarea unui ban de argint, argenteus, s-a bucurat de cea mai lunga credibilitate in istorie. Distrugand manuscrisele ce aratau cum se fabrica ‘aurul’, Diocletian a vrut sa dea incredere populatiei imperiului ca banul sau de aur aproape pur (99,5% aur) n-ar fi putut sa fie falsificat de alchimisti. Insa pe vremea aceea Dacia nu se mai afla in limitele imperiului. Retragerea aureliana a insemnat de fapt rezolvarea radicala a imensului dezechilibru financiar adus de migratiile barbare in acea provincie; impozitele colectate acolo devenisera intr-o asemenea masura insignifiante, incat nu mai avea sens mentinerea unei administratii pentru a le colecta. Daca regula Nu se colecteaza impozite, deci nu exista populatie” ar fi adevarata, atunci s-ar putea conchide ca si populatia Romaniei actuale ar fi mai mica! Faptul ca administratia romana la 271 A.D. a incetat, intr-un mod oficial, sa mai stranga impozitele nu arata ca populatia Daciei a disparut! Unui advocatus fisci, ma refer la Zosimus, functionar bizantin care la inceputul veacului VI a scris o Historia Nova, ii erau atat de evidente lucrurile acestea, incat nici macar nu mentioneaza retragerea aureliana din Dacia! Iar la fel cum, dincolo de limitele imperiului habsburgic, pe teritoriul Transilvaniei, parte a vechii Dacii, s-au pastrat o parte din cartile lui Servetus, tot la fel, intre limitele anticei Dacii s-ar mai fi pastrat, dupa timpurile lui Diocletian, manuscrise de alchimie. Aceasta da un anumit germene de plauzibilitate ideii lui Bram Stoker despre Scholomance, care oricum este o fantezie, nu o epifanie! Cum a inventat Bram Stoker cuvantul Scholomance ? Mi se pare naturala despartirea Scholo- mance, adica termenul provine din reunirea a doua radacini. Fiind vorba despre un loc de educatie, Scholo- pare a veni de la Schola, scoala in limba latina; mance pare a avea aceeasi radacina ca segmentul secund din chiro-mantie. Cuvantul Scholomance nu contine nimic infricosator, e chiar o spunere foarte blanda, o ‘scoala de divinatie’, iar ca sa nu il contrazic prea tare pe Arminius, as augmenta printr-o ‘scoala a solomonarilor’. Cand vorbim despre solomonari ne intalnim cu Mihail Sadoveanu. Si nu numai aici : pe calea de apa urmata pe Siret in sus, pana la intalnirea cu gura de varsare a Bistritei, tensiunea trista din ‘Dracula’ se ingemaneaza cu aceea din ‘Venea o moara pe Siret’. In secolul XVI, o Schola Latina cu multi savanti din Occident fusese infiintata de catre Despot Voda la Cotnari, in acea Moldova latina brazdata de Siret. Oamenii de rand sa-i fi vazut pe invatati drept ‘solomonari’, iar Scholomance sa se afle in acest ‘taram al solomonarilor’, adica departe de Hermanstadt ? Mai multe decat ne spune Arminius, despre alchimia din taramul solomonarilor putem afla citind textele ramase de la Vasile Lovinescu, si pe care editura Rosmarin le-a editat, intr-un remarcabil efort de aducere la lumina a spiritualitatii romanesti ezoterice. Cineva constata la un moment dat, cu sincera si entuziasta uimire, asemanarea dintre atmosfera lumii transfigurate dintr-un roman SF al scriitoarei Ursula LeGuin si aerul de livada inflorita al bine-cunoscutului ‘La Medeleni’. Am semnalat si noi prin aceasta modesta contributie, ce pare doar a fi teologica si sanguina, intersectia drumurilor literare ale lui Bram Stoker, Zaharia Stancu, Mihail Sadoveanu si Vasile Lovinescu pe taramurile vechii Dacii. Acolo vad arzand torte, insa-i greu de crezut ca vor fi inaltate vreodata si troite.

Titus Filipas,  

Craiova, ianuarie 2001

PS. Am trimis mai întâi articolul  acesta unui fost coleg de facultate, domnului Costel Marghitoiu.  Care mi -a  răspuns :“Dragă Titus, sînt foarte plăcut surprins de calitatea articolului trimis, mulţimea şi savoarea informaţiilor pe care le cuprinde m-au încântat. De unde ai cules atâtea date exotice, pe unde ţi-a umblat mintea să le găseşti şi aduci la lumină? Dar nu numai mulţimea informaţiilor dă savoare articolului,  ci şi organizarea treptată, aproape piramidală, a unei argumentaţii susţinute cu exemple istorice, că pământul românesc nu e chiar o palmă de lut ca oricare alta, ci este un loc de graţie, în care au înflorit în vechime idei profunde, ezoterice, fie originale, fie originate în ezoterismul roman sau poate grec. Desfăşori o suită crescătoare de afirmaţii documentate şi faci relaţii la distanţă între diferite personaje celebre şi evenimente deloc separate, care sugerează că vîrfurile mentale ale neamului nostru au cunoscut cândva idei adânci şi originale care ar putea concura cu cele mai pătrunzătoare idei ale antichităţii clasice, consacrate valoric, pe când dimensiunea ideaticii dacice  şi ulterioare rămâne cumva ascunsă, locală, ignorată în spaţiul civilizaţiei apusene. Descopăr în tine un patriot de calitate, care încearcă să argumenteze valoarea neamului său prin acea valoare a trecutului, care nu se baza pe victorii în bătălii, ci pe victorii spirituale atât de profunde, încât prea puţini le-au înţeles importanţa şi noutatea. Din perspectiva ta, practica solomonarilor care din câte ştiu sunt şi vrăjitori şi prezicători, este fundată pe vechea artă a divinaţiei romane, şi în acelaşi timp are filiaţii cu vechea ezoterie dacică, topind într-un amalgam subtil, două fluxuri de cunoaştere profundă, cel latin şi cel local, rezultatul putând fi o şcoală locală a prezicerii, şi probabil şi de control alchimic al transmutaţiei elementelor. Nu am informaţii în domeniu, nu pot da evaluări asupra plauzibilităţii ipotezei tale, dar dacă ar fi chiar şi numai procentual adevărată, ar însemna mult pentru re- dimensionarea prezentului cam mizer al ţării, izvorât dintr-un asemenea trecut valoros. În dezvoltarea treptată  a discursului, aduci mereu informaţii noi şi încerci să le unifici şi utilizezi în argumentaţie, oferind o desfăşurare de ingeniozitate aproape detectivă, în căutarea corelărilor  istorice care să fundamenteze anumite premise, pe care le crezi adevărate. Am impresia că ai deja, sau ai putea dezvolta, o întreagă teorie asupra dimensiunii gnozei subtile a strămoşilor noştri, asupra familiarizării lor cu cele mai profunde concepte ale gândirii abstracte şi ezoterice vechi, şi nu ştiu încă dacă crezi că unele idei foarte profunde ale filosofiei antice au fost preluate sau au fost reinventate independent aici, în acest receptacul de istorie şi magie, care pari a crede că este plaiul mioritic. Oricare ţi-ar fi convingerile profunde , ele îşi trimit ecourile în articolele tale şi cred că ar fi bine să încerci odată o operă originală de sinteză de mari dimensiuni, care să exploreze noutatea conceptuală ezoterică a strămoşilor noştri şi capacitatea lor de a pătrunde în orizonturile cele mai secrete ale gândirii umane. […]Aştept şi alte scrieri. Îţi doresc numai bine şi putere de invenţie.

CONSTANTIN MARGHITOIU”