Ducele de Marlborough

S-a întâmplat că în bătălia de la Blenheim, Bavaria, ce a avut loc pe 13 august 1704, au luptat alături şi împotriva unui nefericit mareşal al regelui Louis XIV al Franţei, două genii militare, Eugeniu de Savoia, –eliberatorul Timişoarei–,  şi ducele de Marlborough (în fapt chiar primul duce de Marlborough, căci tatăl său fusese un om de rând pe nume Winston Churchill). Este amuzant că, în trupele lui Eugeniu de Savoia, şi luptând cu vitejie împotriva Franţei la Tournay,  Mons şi Malplaquet, sub comanda prinţului de Savoia  îşi face ucenicia un alt geniu militar din secolul XVIII, Mauriciu de Saxa (1696-1750), viitorul  mareşal al  Franţei, poreclit şi „spada” regelui francez  „le Bien- Aimé”,  adică Louis XV (1715–1774). Din cele trei bătălii unde copilul Mauriciu de Saxa care la Tournay  avea numai doisprezece ani!  a luptat contra Franţei, cea mai periculoasă a fost cea de la Malplaquet, unde pierderile în rândurile  aliaţilor care luptau contra Franţei au fost îngrozitoare, la un moment dat se lansase zvonul parizian că ar fi fost rănit însuşi ducele de Marlborough.  Deşi ducele de Marlborough nu a  lăsat urmaşi pe linie bărbătească, omul politic englez din secolul XX, Winston Churchill, se considera urmaşul său, şi sărbătorea în fiecare an, pe  data de 13 august, chiar şi în anii celui de al doilea război mondial!, celebra bătălie de pe malul Dunării din  1704. După Blenheim,  luptele împotriva altor mareşali ai Franţei au continuat, întrucât Regele Soare (sintagma reprezenta concepţia potrivit căreia în Franţa şeful statului trebuie să fie un personaj public cu program de lucru pentru binele Franţei respectat ca şi ritmul solar, concepţie îmbrăţişată şi de Charles de Gaulle) pur şi simplu nu admitea că trupele sale nu aveau şanse  împotriva unor comandanţi militari străluciţi,  cooperând exemplar. În numărul 6 al revistei de istorie militară în limba rusă „Serjant”, prezentat şi pe web, a apărut un articol în care este descrisă structura armatelor celor doi comandanţi. Pentru adăpostirea şi îngrijirea numărului imens de soldaţi francezi schilodiţi în confruntarea cu armatele lui Eugeniu de Savoia şi ducele de Marlborough exista deja cazarma-spital Hotel des Invalides. Ca loc de rugăciune pentru salvarea sufletelor soldaţilor morţi,  a fost construită  o capelă  majestuoasă:  „Dôme des Invalides”. Nici ducele de Marlborough n-a fost scutit de primejdiile şi vătămarile luptei. Spuneam că  în cursul bătăliei de la Malplaquet, bătălie capitală pentru că ar fi putut deschide calea trupelor aliate către Paris, în oraş apăruse zvonul că ducele Marlborough ar fi fost grav rănit. O legendă urbană spunea că soldaţii ducelui se roagă pentru grabnica lui vindecare : „For He’s a Jolly Good Fellow!„. Melodie ce avea să cunoască o carieră surprinzător de longevivă. După altă legendă urbană, aflată în contradicţie cu prima, locuitorii Parisului ar fi compus primii melodia, în varianta parodică  : „Malborough s’en va- t –en guerre „. La început nu s-a bucurat de mare succes. Până când melodia pariziană a fost auzită  întâmplător, cântată de doica Delfinului prunc în anul 1781. Ascultată şi  de regina Franţei, o antibritanică declarată. Maria Antoaneta, căreia strofele de genul „Malbrouk s’en va-t-en guerre/Mironton, ton ton mirontaine/Malbrouk s’en va-t-en guerre/Ne sait quand reviendra”  i-au plăcut la nebunie,  a relansat moda acelui cântec în franţuzeşte. În romanul „Război şi pace„, (este surprinzător şi relevant că până şi în U.S. Air Force Manual este dat un excerpt din acest roman pentru a ilustra haosul ce se poate instala într-o luptă), Lev Tolstoi îl pune şi pe bătrânul prinţ Nikolai Bolkonski să-l fredoneze. Îmi veţi spune că a învăţat cântecul de la mademoiselle Bourienne. Da, dar nu şi limba franceză, pe care o ştia la perfecţie, ca orice membru al înaltei nobilimi ruse. De altminteri citind „Război şi Pace” veţi realiza că întreaga aristocraţie europeană folosea limba franceză. Cât despre nobilimea maghiară, în mod cert între franceza învăţată  pe vremea lui Charles Robert d’Anjou şi franceza învăţată pe vremea lui François Eugène  de Savoie-Carignan a existat un hiatus când au trebuit să înveţe turceşte. Ceea ce nici nu le-a fost probabil prea greu, ţinând cont de originea altaică comună a limbilor maghiară, turcă şi coreeană.

Titus Filipas

Insidioasa Wikipedia de limba română

Ne reamintim că la anii  1437/38,  tratatele Unio Trium Nationum întăreau de facto privilegiile enorme ale ungurilor minoritari, nu-i protejau deloc pe secui de agresiunea prin asimilare maghiară, şi îi excludeau complet pe români, populaţia majoritară din Transilvania ! Nici măcar vechile cronici ale maghiarilor  nu îi prezentau pe secui drept una dintre Săgeţile ungureşti. Forţându –i să înveţe limba maghiară, ungurii le–a distrus  identitatea de secui. Faptul că secuii nu sunt trib ungur este consemnat de savanţii Occidentului, Encyclopedia Britannica îl menţionează.  Bram Stoker (scriitor extraordinar de bine documentat prin lecturi în British Library) ni-l prezintă pe mândrul conte Dracula  drept unul dintre aristocraţii secuilor care au refuzat jugul ungar: “After the battle of Mohacs, we threw off the Hungarian yoke”!  Cursul vieţuirii secuilor în ţinutul  intramontan din Carpaţii Orientali le -a fost oferit  de stabilitatea unui ecosistem.  Pe vremuri antice marcate de  legiferarea calendarului iulian, depresiunile şi poienile  montane favorabile vieţuirii umane, dar climatic nefavorabile pentru Vitis Vinifera,  au fost  “nişe ecologice”  pentru  dacii tribali care l-au sprijinit politic  pe Deceneu în lupta de eradicare a viţei de vie, într-o extinsă  lume dacică formată din entităţi foarte deosebite, vezi de pildă numai percepţia foarte contrastantă  a  congenialităţii aduse de vin! Triburile  singulare de daci care nu s-au romanizat decât parţial şi reversibil, –precum kurzii, numiţi ‘romani’ de către arabii cuceritori–, s-au transformat prin  evoluţie istorică în secui şi huţuli. Numărul siturilor dacice din ‘ţinuturile secuieşti’ vorbeşte pertinent în sprijinul tezei noastre. Dar chiar şi după 2000AD, naţionaliştii extremişti maghiari au distrus sistematic dovezile arheologice dacice din ţinuturile secuieşti.

Hungaria-1 (numerotarea este obligatorie) a fost aneantizată prin consecinţele bătăliei de la Mohaci (1526). Laleaua a fost adusă în Europa  de slujitorii turci ai lui Soliman cel Măreţ. Secuii au adoptat ca simbol de identitate naţionalistă Laleaua, sărbătorind astfel distrugerea Hungariei -1 de sultanul turc Soliman Magnificul!

Hungaria -2 a fost reconstruită  de la zero de către prinţul regent latin Eugeniu de Savoia (1663-1736),  care nu ştia măcar o boabă din  limba maghiară. Deoarece a fost şi  eliberatorul Timişoarei, acest Eugeniu de Savoia născut la Paris a fost  de facto « prinţ  regent » pentru Romania Neoacquistica ai cărei regi dintr-o dinastie  hotărâtă tot la Paris încă nu se născuseră. Dar Hungaria -2, renăscută  prin geniul organizatoric  latin, a fost apoi distrusă brutal de pseudo-elita   maghiară  odată cu inventarea “sistemei, a constituţiunei, a dualismului”, cum numea poetul Mihai Eminescu actul Ausgleich  (Compromisul) de la 1867 care instaurase  regimul „K und K”. Se năştea astfel Hungaria -3. Unde metodic se forţa ideologia maghiarizării populaţiilor secuieşti şi româneşti. După 1 decembrie 1918, această maghiarizare brutală a populaţiei româneşti se aplică doar pe versanţii Tisei, de unde dispar complet nenumăratele  sate româneşti existente  înainte de 1914.

Prin conivenţa dintre Hitler şi Stalin, maghiarizarea populaţiilor secuieşti şi româneşti este reluată după Diktatul de la Viena, împreună cu incalificabila  deportare a evreilor ardeleni la Auschwitz, unde aceştia vor fi exterminaţi. Wikipedia de  limba română pune acest fragment de Holocaust tot în responsabilitatea românilor , aleşi a fi ţapi ispăşitori pentru istoria din această parte a Europei. Astfel, la adresa URL http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Ursu , găsesc scris : “Gheorghe Ursu (1926 – 1985) a fost un inginer de construcţii, poet, scriitor şi disident. […] Gheorghe Ursu s-a născut în oraşul Soroca […], a învăţat la şcoala din Soroca pînă în anul 1941 cînd familia s-a mutat la Galaţi. […] Bunicii lui din partea mamei, împreună cu încă 10 membri ai familiei (care erau evrei) au fost ucişi la Auschwitz.” Insidioasă,  această Wikipedia de  limba română.

După cel de al doilea război mondial, Stalin impunea Republicii Populare Române instaurată la 30 decembrie 1947, crearea Regiunii Autonome Maghiare (RAM). În acest “stat în stat” unde  securiştii erau maghiari, activiştii comunişti de etnie maghiară forţează absolut nestingheriţi  aplicarea maghiarizării. Unde erau comuniştii români Constantin Pârvulescu şi Vasile Paraschiv, cum au reaţionat ei atunci ? Nicolae Ceauşescu, trimis de Gheorghe Gheorghiu-Dej la Tîrgu Mureş ca să  supervizeze o şedinţă cu activul partidului unic (PMR) din regiunea RAM,  constată stupefiat că oamenii de la tribună vorbeau numai în limba maghiară! Atunci Nicolae Ceauşescu s-a ridicat în picioare şi le-a ţinut un discurs foarte scurt şi convingător . Seamănă, oarecum, cu spusele lui Mihai Eminescu, pe vremuri : “E timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră,   nu suntem nici vrem să fim maghiari…” Activiştii partidului unic PMR beneficiau de nişte privilegii enorme. Nicolae Ceauşescu le reaminteşte aceasta, cifrat : “Nu vă e ruşine ? Mâncaţi pâine albă, românească, şi nu vreţi să vorbiţi româneşte?”

Acelaşi  discurs  ar trebui poate ţinut şi anonimilor universitari din Sfatul Bătrânilor care controlează articolele din Wikipedia de  limba română. Şi care strecoară, la fel de insidios, mesaje impregnate cu ideologia  maghiarizării. De exemplu, citesc la  adresa URL http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Rom%C3%A2niei ? : “Cucerirea ungară a Transilvaniei a început spre mijlocul secolului X, fiind încheiată în secolul XII. Un aport important în procesul ocupării Transilvaniei l-au avut secuii.” Or, secuii nu sunt unguri. Secuii erau din vremuri antice în Transilvania. În limba română trebuie spus adevărul.

Titus Filipas

Ce nu spune Wikipedia despre Iuliu Maniu

Oricât de multă cazuistică ar fi  risipită de argumentatori, Ungaria modernă –« Hungaria Neoacquistica » sau ‚Hungaria 2’  este, şi ea ! produsul geniului latin. Îndepărtarea otomanilor din centrul Europei s-a datorat prinţului Eugeniu de Savoia care eliberează Timişoara şi Oltenia – vechiul Banat  de Severin. Într-adevăr, francezul acesta căutând un loc pentru a-şi exercita acţiunea, talentul, şi de ce să nu recunoaştem?, chiar geniul în partea răsăriteană a Europei,  a lucrat cel mai mult pentru implementarea doctrinei Neoaquistica în interesul latinităţii orientale. Prinţul Eugeniu de Savoia a fost  eliberatorul ‘banaturilor’ de sub ocupaţia otomană, fiind prinţ regent pentru toate aceste banaturi, nu doar pentru Hungaria 2, căci toţi regii Hungariei -1 muriseră de mult fără să lase urmaşi. Eugeniu de Savoia a fost  « prinţ  regent » şi pentru Romania Neoacquistica, ai cărei regi  încă nu se născuseră. Iar când timişorenii proclamă : „Banatu-i fruntea !”, au fără îndoială dreptate, pentru că nu doar provincia asta,  ci şi toate banaturile au fost regenerate în virtutea geniului prinţului Eugeniu de Savoia, geniu european. De altminteri numai proiectul pentru Ungaria gândit de regentul de Savoia era acceptat  de subiectul chezaro-crăiesc Iuliu Maniu. Intelectualii unguri din secolul XIX lamentau faptul că jumătate dintre magnaţii Ungariei din secolul al XVIII-lea nu ştiau limba maghiară, imitându-l întru această ignoranţă  pe eminentul  regent francez de Savoia. Înainte de a compune discursurile acelea rostite în parlamentul de la Budapesta, unde  apăra un concept foarte modern şi european despre Ungaria, deputatul Iuliu Maniu admira statuia ecvestră a prinţului Eugeniu de Savoia instalată în faţa palatului crăiesc din Buda la anul 1900, şi gândea la ‚doctrina neoacquistica’,  la fel ca boierii olteni cu două veacuri mai devreme. Să-l învinovăţeşti pe Iuliu Maniu că a trecut şi printr-o  fază de anti-românism în evoluţia sa doctrinară este absurd şi nedrept! Adevărul este că deputatul român din parlamentul maghiar,  Iuliu Maniu,  mai percepea încă pozitiv Hungaria Neoacquistica, deşi pentru politicienii  maghiari ideea Neoacquistica murise în „Compromisul” (Ausgleich) de la  1867. Maghiarii  luptaseră din greu pentru acel Ausgleich ucigaş ce instaurase  regimul „K und K”,  monarhia  duală pe care scriitorul Robert Musil (1880– 1942) o numea Kakania. Iuliu Maniu  nu dorea Kakania, ci Hungaria Neoacquistica. După 1867, Kakania  a  înlocuit Hungaria Neoacquistica. Că Iuliu Maniu nu dorea Unirea la România, aşa cum  s -a spus!? Chestiunile lingvistice nu fuseseră complet rezolvate, îngăduind un  ‘surfing al cunoaşterii’ în Limba Română. La 1900, Limba Română nu era încă  prilej de infinită  bucurie  nici măcar în şcoala din Vechiul Regat. Aducem din Moldova  mărturia foarte convingătoare a lui George Bacovia : «  Liceu, – cimitir/Al tinereţii mele -/Pedanţi profesori /Şi examene grele…/Şi azi mă-nfiori/Liceu, – cimitir/Al tinereţii mele! ». Chiar atunci când va fi preşedintele Consiliului de miniştri din România Mare, Iuliu Maniu nu va reuşi să vorbească  într–o Limbă Română impecabilă, spre deosebire de  transilvăneanul Octavian Goga.

Titus Filipas

Muzica bună

“Il n’y a plus de produit fini en matière de news.” De pe blogul lui Francis Pisani

Studiul acesta despre decorarea grupului Phoenix, –au şi nişte avantaje materiale,  cred că le merită–, pare inedit şi interesant. Trebuie să îl recitesc, vezi :

http://psihedelicul.wordpress.com/2008/03/19/comunicare-nonverbala-la-o-decorare/

Dar şi comunicarea verbală mi se pare a fi lămuritoare. Am discutat,  în compartimentul de tren, cu unul dintre membrii grupului Phoenix. Despre ce ?  Tema este aproape ezoterică.  În 1709, în cursul bătăliei de la Malplaquet, ducele Marlborough este grav rănit. Soldaţii lui se roagă pentru grabnica lui vindecare, într-un cântec compus special pentru el: „For He’s a Jolly Good Fellow!”. Melodie ce avea să cunoască o carieră surprinzător de longevivă.

Îmi amintesc că la câteva ore după  ce se întâmplase înmormântarea muzicianului  Teo Peter la Cluj, am urcat la Oradea în acceleratul Cluj-Timişoara. În compartimentul de clasa I se afla un personaj semănând uluitor  cu muzicianul Nicu Covaci de la grupul   Phoenix, dacă nu era chiar el!  Poseda o excelentă ştiinţă a construirii discursului verbal. Însă muzica bună nu aparţine discursului, general sau comun, fiind definită mai curând  ezoteric.

Am putut discuta cu acel personaj despre Eugeniu de Savoia, ducele de Marlborough, cântecul „For He’s a Jolly Good Fellow!” şi alte cântece, literatura care le-a inspirat textele, chiar şi despre uciderea muzicianului Teo Peter…

Titus Filipas