Universitatea din Dacia

Există un document foarte credibil că primul ‚visiting professor’ la o universitate din Romania (Dacia)* a fost un anume Boetius, profesor de filosofie până  la 1277 la Sorbonne. Unde să fi fost acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 ? Este plauzibil că Bram Stoker speculează tocmai acest mister când dezvăluie cititorilor săi un Curriculum al universităţii carpatine Scholomance din romanul Dracula. Totuşi, nu cred că acea universitate din Dacia anului 1277, înfrăţită cu Universitatea Sorbonne, era şcoala de magie albă, magie neagră, Scholomance, zugrăvită de Bram Stoker. Pentru că în acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 începea să fie predat, odata cu venirea lui Boetius, averroismul latin, înseamnă că exista o privilegiere a raţionalismului. S-a aflat cumva la Castro Zeurini, oraşul ce s-a dezvoltat la Drobeta- Turnu Severin după Diploma cavalerilor ioaniţi ? Cum trebuie să interpretăm oare masa aceea de documente în spiritul averroismului latin lăsate de Ştefan Odobleja în Arhivele de la Turnu Severin, scrise parcă în transă, dar logice şi într-o limbă perfectă, când în franceză, când în română? În averroismul latin, cunoaşterea sufletului nemuritor şi intelectiv era importantă. Îndrăznesc să afirm că Psihologia consonantistă a lui Ştefan Odobleja continuă, de facto, averroismul latin.

Mai cred că decizia universităţii din Paris privitoare la destinul profesorului Boetius trebuie pusă în legătură cu concluziile celui de al doilea conciliu general de la Lyon, din anul 1274. Conciliu înseamna, stricto sensu, ‚adunare de conciliere’, o reuniune pentru împăcare. Istoria consemnează trei asemenea ‚concilii generale’ ale bisericilor creştine. Pentru istoria noastră, cele mai importante concilii generale au fost al doilea şi al treilea. Cel de al doilea conciliu general de la Lyon a fost gestionat după un plan stabilit de împăratul Mihail al VIII—lea Paleologul şi de papa Urban al IV-lea. Iară cel de al treilea conciliu general, din Florenţa anului 1439, este remarcabil pentru noi datorită participării mitropolitului Moldovei, Damian.

Pentru interpolarea francică în textul Crezului de la Nicaea, papa  Urban al IV-lea i-a  cerut marelui său contemporan, teologul   Toma din  Aquino care forjase primul Weltanschauung pentru Europa medievală, să pregătească  apărarea insertului Filioque  (însemnând ‘şi Fiul’). Aşa  că   eseul de 55 de pagini,   în limba latină   şi intitulat  Contra errores Graecorum, a fost scris de  filosoful scolastic Toma din  Aquino exact cu prilejul Conciliului de la Lyon din anul 1274. ‘Împăratul de aur’, adică bazileul Mihail al VIII-lea Paleologul  l-a citit, şi a fost de acord cu intelectualismul sacralizat de  Toma din Aquino, acceptând insertul carolingian  Filioque  în Crez. Toma din Aquino va fi  ghidul poetului Dante în Paradis, unde păgânul Virgiliu nu este îngăduit să urce : ‘Eu Toma sînt, d ‘Aquino./ De vrei  ca să-i cunoşti pe toţi de -aice,/mergând îi voi numi, iar tu urmează/cu ochii- n jur’ (a fost traducerea lui George Coşbuc). Dante Alighieri bănuia că Toma din  Aquino ar fi fost ucis la ordinul regelui napolitan Charles I d’Anjou, marele duşman al lui Mihail al VIII—lea Paleologul.

Teologul ortodox român Dumitru Stăniloae, cărturar de  vastă cultură, alimentată din cele mai vechi surse  păstrate de biserica noastră ortodoxă,  construieşte o puternică  argumentaţie în sprijinul poziţiei luate de Mihail al VIII-lea Paleologul care accepta valorile scrise  de  Toma din  Aquino. Într-adevăr, punctul de vedere al  bisericii ortodoxe române diferă radical de poziţiile celorlalte biserici ortodoxe “frăţeşti”  în privinţa importanţei şi valorii insertului francic – şi Fiul-  în Crez, la  vremurile când la noi se cânta prima dată  Lerui, Ler la sărbătoarea  bucuriei şi speranţei după solstiţiul de iarnă: naşterea   Mântuitorului nostru Iisus Christos, Fiul, la Vicleimul din Ţara Sfântă. Încoronarea lui Charlemagne (Le Roy)  la anul 800  avea  loc în ziua de Crăciun. Colindul românesc Lerui, Ler este asociat cu aceeaşi zi din an, şi cred că această periodicitate calendaristică transmite   informaţie despre identificarea Leroy – Lerui. În textul foarte riguros şi dens,  strict  de dogmatică ortodoxă,   părintele  Dumitru Staniloae  îndreptăţeşte  şi felul în care Lerui, adică împăratul Charlemagne, îşi spunea Crezul.

Apoi, în afara aspectelor strict teologice, a mai influenţat acea universitate medievală din Romania, înfrăţită cu Universitatea din Paris, gândirea românească şi într-alt fel? Fără prea multă surprindere observăm că atunci când inventează conceptul mito-poetic al ’spaţiului mioritic’, filosoful român Lucian Blaga intra pe linia expunerii medievale scolastice prezentă în textul sorbonian De configurationibus qualitatum et motuum, unde spaţiul era definit ca un depozitar al Calităţii şi al Mişcării. Autorul scrierii vechi era nimeni altul decât autorul unui tratat al monedei, normandul Nicolae Oresmus (1323-1382), profesor de la Universitatea din Paris. Ideea ‚spaţiului mioritic’ se integrează în ‚arhetipul cultural Eratostene’, arhetipul helenistic fiind  reflectat şi în invocaţia mioritică : „Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai”. În expunerea conceptuală a filosofului Lucian Blaga,  ideea ‚spaţiului mioritic’ pare influenţată de “şcoala mecanistă” a Universităţii din Paris iniţiată de Jean Buridan, profesorul lui Nicolae Oresmus.

Mai ştim că Mihail al VIII—lea Paleologul a furnizat adunării din Lyon un set important de date privind credinţa şi educaţia în Romania Orientală, adică ţinuturile asupra cărora se mai exercita influenţa bizantină. Episcopul din Paris, care a fost prezent la 1274 în adunarea de conciliere de la Lyon, a avut acces la acea ‚bază de date’ privind educaţia în Romania anului 1274. Când şi cum a fost creată această universitate de limba latină din Romania (Dacia)? Probabil că între 1270, anul când murea regele Franţei: Ludovic cel Sfânt, fratele mai mare al regelui napolitan Carol I de Anjou, şi anul 1274. Reamintim că într-o pictură celebră, El Greco îl reprezenta pe Ludovic cel Sfânt aproape ca pe un voievod moldo-valah, mă rog, intenţia cretanului fusese de a-l face egalul unui bazileu bizantin. Sfinţii longilini pictaţi de El Greco, pentru a da vizibilitate ideologiei Romania Neoacquistica, seamănă uimitor portretului Sfântului Andrei, Apostol de Cincizecime prezent şi în versurile colindului românesc pre – Slavic: “Crucea de tei / a Sfântului Andrei”.  Apostolul Andrei era pictat de varengul rus Rubliov.

La 1270, influenţa moderatoare a lui Ludovic cel Sfânt asupra lui Carol I de Anjou dispare, şi regele napolitan devine făţiş inamic al împăratului roman Mihail al VIII—lea Paleologul. Pentru a contracara chiar din interiorul Apusului european incidenţa acestui pericol, Mihail al VIII—lea Paleologul depune orice efort necesar şi posibil din partea sa pentru convocarea celui de al doilea conciliu general de împăcare a bisericilor creştine. Este plauzibil că el delocalizează funcţia unei universităţi teologice de limba latină similară Sorbonei, într-o zonă din imperiu unde se vorbea o limbă neolatină. Această zonă se chema, văzută din Occident, Romania (Dacia). Oricum, există o doză mare de plauzibilitate, dacă nu chiar de veridicitate, că ‚împăratul de aur’, Mihail al VIII—lea Paleologul promulgă diploma de întemeiere a primei universităţi neolatine din Romania Neoacquistica  înainte de conciliul general de la Lyon din 1274. Mai cred că modelul fiducial a fost diploma împăratului Frederick al II-lea de Hohenstaufen pentru universitatea din Neapole. Subliniem, acea universitate din Romania (Dacia), acreditată internaţional şi de senatul de la Sorbonne la anul 1277, nu era şcoala de magie neagră Scholomance. Dar ideea lui Bram Stoker despre universitatea Scholomance din Romania nu se naşte dintr -un neant!

Mai există amintiri ale acelei universităţi de la 1277  în memoria românească? Se pare că da. În timpuri moderne, Ioan Eliade Rădulescu transcrie această  mărturie în textul său esenţial: „Echilibru între antiteze”, la capitolul  de funcţionare a vechilor case boiereşti, ce asigurau prin tradiţie un învăţământ de nivel universitar prin politica lor internă de formare a personalului. Apoi, să amintim că  tînărul Miron Costin îşi începea studiile academice de economie politică şi de finanţe publice în casa boierului Iordache Cantacuzino din Moldova. În pagina Letopiseţului său, Miron Costin îşi va elogia profesorii întru excelenţă pe care i-a avut la universitatea din acea casă boierească, scriind în mod expres : „Toma vornicul şi Iordache visternicul, care capete de-abea de au avut cândva această ţară sau de va mai avea”. Iată de aici şi o explicaţie a tezei lui Petre Carp,  cum că boierii cei vechi deţineau şi foarte multă cunoaştere, în special o  ştiinţă prudenţială ce ar  fi putut  ajuta România chiar şi în vremurile moderne!  Teza lui Petre Carp se baza deci pe fapte bine ştiute.  Iar în Oltenia, să mai spunem  aici, Tudor Vladimirescu (1780 – 1821) s-a format la un foarte înalt grad profesional, şi de patriotism, tocmai în casa boierului Ioan Glogoveanu din Craiova. Chiar şi în cea de a doua jumătate a secolului XIX, în concepţia lui Petre Carp, Junimea s-a vrut a fi de fapt o curte boierească universitară pentru cunoaştere şi patriotism. În acest context, sintagma  „boierii minţii”  pare a fi justificată.  

Ciudata clamare a lui Alexandru Macedonski (1854 – 1920),  asertarea unei superiorităţi culturale faţă de geniul poetic al lui Mihai Eminescu, cred de asemenea că provine din abisalul subconştient al percepţiei arhetipului cultural instituit de Universitatea din Romania (Dacia) anului 1277.

*Romania se referă de fapt la vechiul imperiu Romania Orientală, iar Dacia desemnează efectiv teritoriul cunoscut încă din antichitate sub acest nume.

 Titus Filipas

 

Fixaţia cărturarului nostru Ioan Eliade Rădulescu pe italiana lui Dante Alighieri poate fi interpretată în termenii potenţialului de atractivitate al averroismului latin. Un arhetip cultural prezent în poezia lui Dante şi în poezia italiană timpurie. Arhetip ce aparţine  psihologiei abisale, arhetip recunoscut de subconştientul lui Ioan Eliade Rădulescu. Pentru că în balada Sburătorul (din anul 1843) de Heliad este vizibil incorporată psihologia averroismului latin!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

România în primul război mondial

Winston Churchill  a primit premiul Nobel literar în primul rând pentru Memoriile  sale, text lipsit complet de calităţi literare, nici un editor nu s-a aventurat să-l publice în româneşte, socotind pe bună dreptate că e o pierdere sigură, având însă o valoare incontestabilă ca document istoric. În Memorii, analizând greşeala tactică a unui general britanic în campania din Africa de Nord, cred că era vorba despre Claude Auchinleck, Winston Churchill menţionează la un moment dat, prin contrastul cu o situaţie similară, geniul tactic al generalului turc Osman Pasha, demonstrat în războiul din 1877-1878. Când am citit prima oară afirmaţia aceasta, fiind educat şi edificat  asupra temei numai din textele româneşti, remarca mi s-a părut de-a dreptul surprinzătoare! De altminteri, deşi Memoriile sunt dedicate celui de al doilea război mondial, Churchill nu ezită să menţioneze şi performanţele proaste ale armatei române în primul război mondial, cu toate că intrarea României în război de partea puterilor Antantei fusese aşteptată cu o anumită speranţă, întrucât armata română făcuse până atunci  bună impresie. Să fi fost o aluzie indirectă la războiul din 1877-1878 ? Comentariul acela, pentru mine chiar neaşteptat, la un eveniment militar întâmplat cu trei sferturi de veac înaintea faptelor relatate şi implicându-l pe Osman Pasha, mă îndreptăţeşte să cred că, realmente, campania unei armate române ce se îndreptase odinioară către Sud într-un superb efort de război a lăsat un anumit siaj şi a jucat apoi un rol în gândirea lui Winston Churchill ca lider de război. Când era lord al Amiralităţii şi a proiectat campania militară balcanică şi debarcarea nenorocoasă de la Gallipoli, unde a murit Henry Moseley (1887 – 1915), unul dintre cei mai promiţători tineri fizicieni britanici, probabil că omul Winston aflat în disperare aşteptase un ajutor de la acea armată, dacă România, ce efectiv negocia participarea ei, s-ar fi hotărât să intre în război într-un moment mai timpuriu. Ceea ce ar fi fost un act extrem de stupid, într-adevăr, la care pleiada de oameni politici geniali care au făurit România Mare nu s-a angajat, cel puţin nu în prima fază a războiului, când Germania părea să fie atât de puternică, şi chiar era, înainte de instaurarea defetismului provocat de refuzul bancherilor lumii de a-i mai avansa fonduri pentru finanţarea efortului de război, -criză pe care Germania s-a amăgit că a rezolvat-o prin inventarea economiei planificate, pe care marioneta lor Vladimir Ilici Ulianov a copiat-o, luând-o ca bază pentru construirea economiei comuniste în Rusia de după Romanovi şi Kerenski. Însă resentimentele lui Churchill faţă de România s-au forjat atunci, în prima fază a războiului, iar Winston ne-a plătit până la urmă acea poliţă, pentru faptul că armata română nu l-a ajutat la greu; s-a văzut aceasta spre finalul celui de al doilea război mondial, în cabinetul lui Stalin, la împărţirea sferelor de influenţă de după al doilea război mondial, atunci când a oferit URSS – ului o pondere de 90 % asupra României (ce s-a dovedit în fapt a fi de 100 %, iar subiectiv aş spune chiar mai mult, daca lucrul ar fi şi matematic posibil), mâzgălind neglijent un document istoric pe care chiar şi crudul dictator roşu îl considera ruşinos.În  primul război mondial,  jucând bizar de mult pe frontul otoman, Winston Churchill s-a lăsat furat de inspiraţia  glorioasă că ar fi  posibil să folosească modelul succesului debarcării veneţiene la Gallipoli (1366),  în beneficiul imperiului britanic.Turcia se raliase  Puterilor Centrale chiar din anul 1914. Forţele Antantei considerau această ţară inamică a fi punctul slab, care putea fi atacat uşor. Deschizându -se  un culoar din Gallipoli în Cadrilater,  forţându -se  alianţa cu  o Românie până atunci reticentă să intre în război. Mă  rog, aceasta este  o interpretare. Alt înţeles  dădea însă Petre Carp, politicianul ieşean,  acelei acţiuni militare: anume că Anglia şi Rusia vor şterge împreună Romania Neoacquistica de pe chipul  pământului.  Din fericire pentru neamul nostru,  Winston Churchill nu a fost  un al doilea Amedeo de Savoia, generalul veneţian care asigurase victoria din 1366.  Corpul expediţionar al imperiului britanic (englezi, australieini, neo-zeelandezi) s-a întâlnit cu iadul la Gallipoli, în anul 1915. Fizicianul englez Moseley, în vîrstă de 27 de ani, era ucis de un glonţ  turcesc pe data de 10 august 1915. El ar fi primit în mod sigur premiul Nobel pentru tot ceea ce realizase până atunci.  Moseley lucrase la Universitatea din  Manchester  sub conducerea profesorului Ernest Rutherford (1871-1937),  colaborase de asemenea cu fizicianul Charles Darwin Galton (1887–1962). După uciderea lui Moseley pe câmpul de luptă, guvernul britanic hotărăşte să oprească trimiterea oamenilor de ştiinţă pe front. Francezii nu vor proceda la fel. Comunitatea lor ştiinţifică va suferi o hecatombă în primul război mondial, similară decimării ‘dăscălimii române’. După război, stilul intelectual francez se schimbă foarte mult, pentru a crea printr -un nou stil de educaţie, o nouă comunitate de cognoscenti. Matematicienii  francezi vor inventa un personaj virtual, un fel de geniu  policefal chemat Nicolas Bourbaki  care folosea teoria mulţimilor cantoriene pentru externalizarea cunoaşterii. Străpungerea pe uscat din Dardanele în Dobrogea s-a dovedit a fi fost imposibilă la 1915, spre deosebire de ceea ce se  întâmplase  la anul de graţie 1366. La Gallipoli, în anul 1915,  decidentul militar suprem din partea Puterilor Centrale era un general german, absent în momentul debarcării surpriză a forţelor Antantei.  Trupele prezente erau cele turceşti, conduse de un colonel, care va fonda ulterior statul turcesc laic modern. Motiv pentru care va fi cunoscut sub numele Gazi Mustafa Kemal Atatürk (1881-1938). Când eram copil, tata mi-a dat să citesc un volum mare, pe româneşte ! despre Atatürk. Două lucruri am înţeles din acea carte. În primul rând, anume ce însemna la anul 1938 „România Mare”. În seria de fotografii  de la  funeraliile preşedintelui Atatürk, apărea extrem de  impresionantă şi onorantă prezenţa  unui echipaj din Marina  Regală Română. Faptul biografic că la şcoala militară cadetul  Gazi Mustafa dovedea  un talent remarcabil la matematici, pentru care a fost supranumit Kemal, însemnând Perfecţiunea, nu m-a impresionat. Dar detaliul aparent insignifiant al vieţii sale de tînăr ofiţer, anume  că reflecta îndelung (exact în spiritul contemplării sufite), asupra cărţilor de ideologie primară pe care le citea, mi-a ghidat  înclinaţia ontică a lecturilor.  La Gallipoli, colonelul Mustafa Kemal îşi arată personalitatea de excepţie: cumpăneşte corect evenimentele atunci când ordinul cazon superior nu venea, şi ia decizia corectă. Or, lucrul acesta nu a fost fructul pur al hazardului. Prea puţin se ştie la noi, că după războiul ruso-turc din 1877-1878, Osman Pasha a fost în mai multe rânduri, şi pe o lungă durată de timp, ministrul de război al imperiului otoman. În această calitate,  reorganizează şcolile militare, şi organizează asigurarea liniştii interne a imensei împărăţii a sultanilor. De exemplu, întregul teritoriu acoperit de Irakul actual era menţinut în stare de linişte  numai cu 400 de soldaţi ! Iar în şcolile militare depăşeşte principiul formării de caractere, punând accentul pe formarea personalităţii. Şcolile militare constituie  ‘rezerva de cadre’  pentru organizaţia  “Tinerii Turci”, iniţial formată exclusiv din cadeţi. Dintre politicienii români,  se pare că numai junimistul Petre Carp a urmărit cu atenţie, chiar cu simpatie, evoluţiile din imperiul otoman după 1877-1878. Surprinzând şi elementele pozitive. Chiar dacă mulţi nu dădeau crezare strigătelor de alarmă pronunţate de  Petre Carp, a fost totuşi un merit incontestabil al oamenilor politici români de la 1915 faptul că nu au mers orbeşte pe  „conexiunea engleză”, soluţiunea  propusă de Winston Churchill. Păguboasă din start, de altminteri ca orice soluţiune hotărâtă  de  englezi  pentru România.  Petre Carp  ştia multe lucruri. În virtutea  faptului  că au hotărât să nu atace Turcia în primul război mondial, marii oameni de stat români din  anul 1915 reînnoiau de facto  valabilitatea capitulaţiilor otomane decurgând din hrisoavele  bizantine pentru Romania. Pe lângă incompetenţa lui Winston Churchill, am fost poate ajutaţi atunci şi de competenţa colonelului T.E. Lawrence, trimis să câştige Ierusalimul. Pentru cine? Ştim doar acum. ‘Lawrence al Arabiei’ scria că lumea arabă a trecut prin secolele ei  de istorie fără să înveţe nimic. Implicată în această alegaţie a lui T.E. Lawrence era viziunea despre istorie ca o  categorie ontică. Însă deja în ‘Ştiinţa cea nouă’, napolitanul  Giambattista Vico ne învăţa că istoria nu este  categorie ontică. Şi urmându-l  pe Nicolae Iorga, noi, românii, îl credem pe Vico: Istoria este conjecturală, fiind un construct epistemic prin care omul ajunge să înţeleagă lucrarea umană. ‘Materialismul istoric’ al lui Karl Marx s-a străduit să ne ascundă acest adevăr. După deciziile de la Gallipoli, ofiţerul Gazi Mustafa Kemal a cărui personalitate se formase în şcoala de cadeţi reorganizată de bătrânul ministru de război Osman Pasha,  – un fel de Petre Carp al turcilor–, va lua alte decizii independente, inspirate şi de mare succes. Dar care determină un foarte venal ministru de război otoman să îl trimită forţat într-un fictiv concediu de boală, deşi  era avansat în gradul de general. Abia după ce  britanicii şi marionetele lor,  –din care provine şi actuala familie regală saudită –,  formate de ‚Lawrence al Arabiei’  ocupă Ierusalimul, noul şi energicul ministru de război turc  îl recheamă la datorie pe Gazi  Kemal. Generalul  Kemal înţelege că nu mai poate face nimic altceva  pentru imperiul turcesc, decât să comande  retragerea  ordonată  a  rămăşiţelor forţelor otomane care asiguraseră până atunci pacea şi prosperitatea în  Marele Orient Mijlociu. Oricum, cred că tocmai acea ocupare a Ierusalimului va slăbi presiunea predatorială asupra României de atunci (dar nu întrutotul). Astfel, prin alegerile lor  inteligente,  politicienii români reuşeau să dea concreteţe unei  foarte  mici   extensii a conceptului de Romania Neoacquistica, numită în mod exagerat şi total eronat: România Mare. La Trianon, occidentalii acceptă România Mare numai pentru că  vedeau partea de răsărit  din Romania Neoacquistica ca pe o felie de tort de pe un menue rezervat pentru altcineva. Unii dintre tinerii intelectuali români din perioada interbelică  resimt totuşi  condiţia de colonie a unor interese străine pe care o poseda România Mare de facto. Unii tineri români, organizaţi ca o mişcare de eliberare din colonii (observaţie  de substanţă aparţinând  politologului Ion Varlam, strănepotul istoricului Radu  Rosetti)   îşi vor da viaţa  ca să incendieze foaia pe care era tipărit acel menue. Aveam cenuşă în România, dar ei nu ştiau că existau copii ale condamnării noastre  în cancelariile occidentale, din Londra şi până la Washington D.C., copii  ale unui   menue păstrat just in case. Deşi România a fost tratată precum ţările baltice în 1939, ei nu i s-au mai restituit drepturile istorice după 1989. Ţărilor  baltice le-au fost asigurate drepturile întrutotul.  Din cauza aceasta, putem caracteriza drept bizară şi ignară declaraţia preşedintelui României făcută pe data de 6 august 2007 la Mărăşeşti : “Începutul ostilităţilor din Primul Război Mondial ne-a găsit cu o armată nepregătită, din cauza politicienilor inconştienţi.” Domnul Cristian Oprea, jurnalist la  Cotidianul, vine cu următoarele detalii în ediţia din 07-08-2007 a ziarului  său: “Surse apropiate şefului statului ne-au precizat că, la alcătuirea discursului, el a avut în vedere activitatea guvernului liberal al acelor vremuri, care a cumpărat tunuri ruginite, nefuncţionale, de tip Skoda.”  Consilierii în istorie ai   preşedintelui României au caracteristica generală de a fi manipulatori şi ignoranţi. Astfel, uzinele Skoda aparţineau Puterilor Centrale împotriva cărora lupta  România. Maiştrii militari din armata română ştiau că tunurile erau ruginite, şi le- au transmis imediat acea informaţie politicienilor români. În consecinţă, ei vor decide să intre în război de partea Antantei, condiţiile preliminare stipulând în mod expres ajutorul Antantei în  dotarea României cu tehnică militară nouă.  Antanta nu s -a ţinut de  înţelegere decât foarte târziu. Conferenţiarul Armand Goşu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti comentează: “Corpul ofiţeresc era slab pregătit. A trebuit să vină misiunea militară franceză, condusă de generalul Berthelot, ca să repare situaţia.” (am folosit aceeaşi sursă Cotidianul). Majoritatea corpului ofiţeresc din primul război mondial era constituită din învăţători şi profesori, –dăscălimea română–, care erau ofiţeri rezervişti. Obiectivul  major al strategiei generalului Berthelot în România  a fost acela de a-i  folosi pe aceşti învăţători şi profesori care învăţau foarte repede. Dar ei erau folosiţi drept carne de tun. Aşa se explică hecatomba dăscălimii române în primul război mondial. Titus Filipas