„Este biserica ortodoxă română anacronică în sec 21 ?”

Am cules întrebarea de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2014/08/08/procesul-marii-tradari-nationale-2/ Dogmatica ortodoxă, aşa cum a fost pusă în carte românească de Părintele teolog Dumitru Stăniloae, răspunde unor probleme fundamentale de epistemologie. Chestiunea limitelor cunoaşterii noastre nu poate să fie eliminată. Atunci, ai nevoie de religie. Apoi, întrucât Eul persoanei este fragmentat, iar nu continuu, ai nevoie de un cadru care să asigure un suport minim pentru această discontinuitate.
Titus Filipas

O parte din ideologia românească

Citesc aici, http://grupareaaproape.wordpress.com/2007/01/07/pestera-istoria-si-balcanii/ , şi aici, http://grupareadeparte.wordpress.com/2008/05/13/capul-lui-patapievici-din-gura-lui-staniloae/, două intervenţii împotriva părintelui Dumitru Stăniloae.

Eu nu neg eforturile autorilor celor două intervenţii (profesorul Daniel Barbu de la Universitatea din Bucureşti, şi tînărul eseist “dandy”, doctor în teologie ortodoxă, domnul Mihail Meamţu). Numai că trebuie să adaug:  “Ars longa, vita brevis”.  Poziţia ideologică anti-românească a profesorului Daniel Barbu nu mai trebuie demonstrată. Cum a reacţionat la criza civică din Ferentari – Zăbrăuţi partea cea mai competentă, şi cea mai avizată în principiile de justiţie distributivă aplicabile pentru rezolvarea chestiunii, anume Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti ? Catedra de Sociologie de la acea facultate a efectuat o cercetare sociologică în cartier. Cu funcţie subliminală, în felul cum se formulează chestionarul, ar fi trebuit strecurată şi întrebarea privind modelul fiducial aplicabil la cazul Ferentari – Zăbrăuţi. Acea întrebare cheie lipsea. Pe bună dreptate,  ziaristul va surprinde şi va sublinia din studiul sociologic elementul şocant, de scandal : „O parte dintre locuitorii din cartierul bucureştean Ferentari nu ar ezita să iasă din nou în stradă pentru a-şi cere drepturile. Mai mult, aproape 30 % dintre aceştia ar fi dispuşi să participe chiar şi la manifestări violente.”                 De ce lipsea tocmai întrebarea incluzînd modelul fiducial, din chestionarul Catedrei de Sociologie la tema Ferentari – Zăbrăuţi? Pentru că aşa a fost concepută Facultatea de Ştiinţe                 Politice a Universităţii din Bucureşti de către ctitorul ei, profesorul universitar Daniel Barbu. În principiu, Facultatea „lui” de Ştiinţe Politice nu trebuie să propună modele fiduciale, soluţii înţelepte şi fezabile pentru România. De ce? Într – un articol găzduit de paginile revistei “Observator cultural” (Nr. 174), domnul Adrian-Paul Iliescu arăta dificultăţile lui Daniel Barbu de a construi discursul românesc al protocolului bogat în semnificaţii. Datorită intervenţiei doamnei conferenţiar universitar dr. Alexandra Ionescu, de la aceeaşi facultate, domnul Adrian-Paul Iliescu îşi urma analiza acidă : „La critica făcută unui text de Daniel Barbu, se impunea un răspuns detaliat; autorul a evitat să profite însă de dreptul la replică – decizie (cred) înţeleaptă: argumentele mele se bazau pe date riguros exacte, ducînd la concluzii greu de eludat. Mai puţin adecvată mi se pare iniţiativa Alexandrei Ionescu, membră a colectivului academic condus de Daniel Barbu, de a interveni în apărarea conducătorului instituţiei sale. Aceasta ne pune în faţa unei dileme: dacă ar fi existat temeiuri solide în favoarea lui Daniel Barbu, atunci el insuşi ar fi fost (desigur) cel mai bine pregătit să le formuleze – oare de ce n-a făcut-o? Iar dacă acestea lipsesc, ce rost are să se mascheze acest lucru prin intervenţii colaterale? De exemplu, Alexandra Ionescu susţine că textul lui Daniel Barbu ar fi rezultatul unui (neînţeles!) demers tip Foucault.”                  Demersul de tip Foucault, sau „Langage à l’infini”, dacă într – adevăr despre aşa ceva este vorba în textul lui Daniel Barbu, ascunde pentru intelectualul român şi teama epistemologică justificată a limbajului aflat dincolo de verificare şi de control. Aceasta este o problemă reală, asociată pentru intelectualul sincer şi cu presimţirea inevitabilului : dispariţia Limbii Române ca magistrală pe care pot să circule idei noi şi concepte complexe. Dar nu cred că tocmai „demersul de tip Foucault” ar trebui să fie blamat pentru „conceptul” dubios pe care a fost ctitorită Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. El nu este un concept constructiv pentru România, cea prezentă şi cea viitoare. Am privit, pe televiziunea ProTV, o emisiune talk show a domnului Cristian Tabără cu universitarii bucureşteni Daniel Barbu şi Alexandra Ionescu de la această facultate care ar trebui să propună studenţilor tutoriale         menite să- i transforme în elitele politice ce apără, cu inteligenţă şi abnegaţie, interesele României. Cu mult regret trebuie să spun că domnul Cristian Tabără a rămas fără de                   replici, şi astfel nu a oferit nişte linii de ghidare pentru telespectatori. Apărarea intereselor româneşti, aici incluzând şi valorile culturale, era clasificată de universitarii bucureşteni Daniel Barbu şi Alexandra Ionescu ca aparţinînd paradigmei „post-marxist-leniniste“, deci ar fi o continuare a doctrinei comuniste. Aceasta din motivul că interesele româneşti fuseseră apărate la stilul „pompieristic” (dar nu cel din Dealul Spirii), şi de comuniştii naţionalişti români. O flagrantă lipsă de onestitate intelectuală din partea universitarilor amintiţi. Corelat, atacul împotriva intereselor şi valorilor româneşti este inventariat de aceiaşi universitari în „paradigma neo-weberiană“. Fără să fi venit informat şi pregătit pentru complexitatea, duritatea, chiar                 lipsa de scrupule a luptei intelectuale din emisiunea televizată, domnul Cristian Tabără se dovedea a fi fost literalmente copleşit de aroganţa verbală manifestă, –dar totuşi lipsită de argumente coerente–, a doamnei conferenţiar universitar dr. Alexandra Ionescu. Emisiunea realizată de domnul Cristian Tabără a putut lăsa, cred, unor telespectatori impresia că universitarii noştri „neo-weberiani“ quintesenţiali, anume Daniel Barbu şi Alexandra Ionescu, ar fi avut cumva dreptate. Dar sociologul şi economistul politic german Maximilian Weber (1864–1920), în lucrarea sa despre etica şi succesul capitalismului protestant, trecea sub tăcere, – la fel ca şi neo-weberienii de acum –, faptul că acel capitalism foarte mult lăudat din nordul Europei a fost doar un imitator al capitalismului catolic timpuriu din sudul continentului. Capitalism                   implementat mai întîi de oraşele portuare italiene. Romania era demult piaţă comercială pentru capitaliştii italieni ai începuturilor modernităţii din Europa. Nicolae Iorga (1871 – 1940) are intuiţia unui adevăr când scrie : “Înjghebarea ţerii Moldovei ca principat românesc deosebit a                  venit printr-o descălecare, în clipa când se stabilea noua legătură de comerţ între Caffa genoveză (primul loc din Europa bântuit de ‚Ciuma cea Mare’, la 1347, n.n.) şi oraşele germane ale Galiţiei”. „Clipa descălecarii” a fost determinată de supărarea papei Nicolae al IV-lea. Provocată la alungarea cruciaţilor din Ţara Sfântă de către mamelucii sultanului Malek-Aschraf (28 mai 1291). Sub Talmud, Biblie ori Coran se ascund totdeauna abace, computere şi registre contabile. De la prima cruciadă şi până la evenimentul din 1291, Genova crease o întreprindere gigantică de comerţ şi transport pe mare. O „compagna communis” obligată, pentru menţinerea vieţii comunităţii, să funcţioneze în continuare şi în plin regim. Această organizaţie de comerţ şi transport era securizată printr-un sistem de asigurări de extraordinară credibilitate. Dacă la 1291 „oferta” acestei organizaţii rămânea fără „cerere”, întrucât statele cruciate din Ţara Sfântă dispar,                   „organizaţia” nu dispare. Ea trebuia doar transformată şi focalizată altfel. În concluzie, trebuie să înţelegem decizia acelui papă Nicolae IV ca decuplare a registrelor contabile creştine de registrele contabile arăbeşti. O desprindere de interese văzută acum şi ca stopare a « occidentalizării » Levantului. Urmările se resimt şi se văd. „În diverse grade, actualitatea prelungeşte alte experienţe mult mai îndepărtate în timp”, scria justificat Fernand Braudel în ‘Grammaire des civilisations’. Profesorul Daniel Barbu nu a citit, sau dacă a citit nu a asimilat, teoria lui Fernand Braudel despre importanţa perioadelor lungi în istoria civilizaţiei noastre. În perioada scurtei guvernări CDR, Daniel Barbu făcea parte din grupul de universitari avându-i ca figuri centrale pe Emil Constantinescu şi Zoe Petre. Emil   Constantinescu „devoala” faptul că ei considerau universitatea de stat românească drept loc propice unde se pot face „cariere”. Să reamintesc aici şi faptul, –astăzi uitat–, că                   studenţii revoltaţi din Franţa anului 1968 atacau în mod expres şi virulent tocmai sistemul universităţilor „mandarinale” de stat, unde banii erau cheltuiţi în primul rând pentru a se finanţa „strălucite cariere universitare”. Eşecul flagrant al guvernării CDR, (după eliminarea lui Victor                   Ciorbea de către pionul plasat de Petre Roman), trebuie pus în primul rând pe seama universitarilor carierişti din CDR care mimau şi acţiunea civică. Dar valorile care îi „mânau în luptă” nu erau cele româneşti, ci fuseseră stabilite din exterior, împotriva intereselor României.

În paginile cărţii „O teorie a dreptăţii”,  acum  lectură obligatorie pentru învăţarea filosofiei morale,  John Rawls încerca  să  rezolve problema justiţiei distributive cu ajutorul unei versiuni personale  de Contract Social. În construcţia discursivă din textul „A Theory of Justice”, John Rawls se baza pe teoriile clasice ale Contractului Social, elaborate de John Locke (1632-1704), Jean Jacques Rousseau (1712-1778), şi Immanuel Kant (1724–1804). “Contractul social” înseamnă la  John Rawls  o cooperare conştientă  între grupuri, prin negocieri pe un set de  valori  etice. Cursul profesorului John Rawls despre ‚teoria dreptăţii’  şi  distribuţia  bogăţiei a  influenţat  nu doar filosofia politică şi morală, ci şi gândirea economică. Aş fi preferat sublinierea aspectelor rawlsiene în campania de educaţie civică în şcoli. Nu se întâmplă. 

Fără să înţeleagă teoria lui Fernand Braudel despre gramatica generativă a civilizaţiilor, profesorul universitar Daniel Barbu îşi permite evaluarea depreciativă la adresa unui exponent important al civilizaţiei româneşti: „Exemplul clasic care imi vine in minte, pentru ca e vorba de un personaj care ocupa un loc important in cultura romaneasca a secolului al XX-lea, este cel al lui Dumitru Staniloae. Acesta procedeaza intocmai ca si Nicodim Aghioritul. E un teolog format in Romania, la facultatile de teologie, care face la fata locului o teza de doctorat de cateva pagini (o biografie a Patriarhului Dosoftei al Ierusalimului, fara nici un element de noutate in raport cu eruditia istorica precedenta). Plecat la studii, incepe sa citeasca autori germani si francezi, grupati in jurul centrului iezuit de la Lyon. Acestia pornisera deja, de 20-30 de ani, in cautarea parintilor greci pe care ii editau si comentau, potrivit celor mai riguroase norme filologice, dupa manuscrise aflate in bibliotecile occidentale. Dumitru Staniloae, nu la Bucuresti, nu in Carpati, nu in manastirile romanesti, are revelatia traditiei patristice bizantine. Aceasta ii este oferita, gata prelucrata, de savantii occidentali. Structura cartii sale de capatai, Teologia dogmatica ortodo­xa, este preluata intocmai (o simpla consultare a cuprinsului ne dovedeste acest lucru) dupa Die Kirchliche Dogmatik a lui Karl Barth, cel mai important teolog reformat al secolului XX si, probabil, unul dintre cei mai mari teologi din toate timpurile. Preia cartea lui Barth, pe care o impaneaza cu literatura patristica greaca, ea insasi sistematizata de Henri de Lubac sau Hans Urs von Balthasar, teologi catolici care redescopereau pentru stiinta secolului XX traditia orientala. Pe acest temei prefabricat, Staniloae reinventeaza ortodoxia, cu aerul ca a stiut-o dintotdeauna si ca ceea ce scrie el nu a parasit niciodata cunoasterea acestei parti de lume. E doar un exemplu, dupa parerea mea extrem de clar, de modernizare defensiva in care pana si propria traditie este citita prin ochii carturarilor occidentali.”

Excerptul acesta însăilat tendenţios de profesorul universitar Daniel Barbu este luat din articolul său PEŞTERA, ISTORIA ŞI BALCANII, al cărui conţinut a fost prezentat mai întâi în anul 2006, ca o “intervenţie la Conferinţele Cuvântul”, am citat.

O minciună prin omisiune a profesorului Daniel Barbu este aceea că el nu spune nimic despre faptul că părintele Dumitru Stăniloae studiase teologia ortodoxă în perioada interbelică la Universitatea din Cernăuţi ! De ce “uită” acest detaliu  profesorul Daniel Barbu? Pentru că Universitatea din Cernăuţi avea un prestigiu uriaş, compabil cu al oricărei universităţi de maxim prestigiu din lumea occidentală ! De exemplu, la Universitatea din Cernăuţi se forma ca tînăr profesor de economie politică Joseph Schumpeter, care ulterior va fi primit cu onoruri şi va înregistra apoteza  carierei  la Universitatea Harvard, unde competenţa lui dobândită la Universitatea din Cernăuţi nu va fi măcar vreun moment contestată!  Poziţia profesorului Daniel Barbu, de negare ab initio a  valorilor româneşti, este mai mult decât evidentă.

Mai departe, profesorul Daniel Barbu reuşeşte performanţa, –rarissimă chiar şi în noua lume academică românească–, să creeze un binom dintre o minciună prin omisiune şi o  minciună prin comisiune. Care este minciuna prin omisiune din acest binom? Faptul că Daniel Barbu nu aminteşte nimic despre adevărurile sintetice care se predau studenţilor de la  facultatea de teologie ortodoxă din cadrul Universităţii din Cernăuţi.  Or, aceste adevăruri sintetice erau prezente în primul rând în învăţăturile dogmatice ale Sfîntului Ierarh Vasile cel Mare, şi  ale Sfîntului Ierarh Grigore Bogoslovul. După cum erau prezente şi în doctrina antropologică a Sfîntului Grigore de Nyssa, cel de al treilea dintre marii filosofi teologi cappadocieni, şi Părinţi ai Bisericii.

Minciunile acestea prin omisiune produse în serie trădează ele vreo intenţionalitate ideologică, ori ne vorbesc pur şi simplu despre cultura foarte aproximativă a profesorului  Daniel Barbu de la Universitatea din Bucureşti ? Dar, în fine, să arătăm care este minciuna prin comisiune din acest binom :“Pe acest temei prefabricat, Staniloae reinventeaza ortodoxia, cu aerul ca a stiut-o dintotdeauna si ca ceea ce scrie el nu a parasit niciodata cunoasterea acestei parti de lume.”

Păi, dacă pleacă de la nişte adevăruri sintetice, întâia oară spuse de Părinţii Bisericii Orientale, ce vroiai, tovarăşe profesor Daniel Barbu ?

Pornind  de la aceleaşi vechi adevăruri sintetice, părintele Dumitru Stăniloae construieşte frumosul aforism: „Credinţa este adevărata ştiinţă.”, vezi

http://victor-roncea.blogspot.com/2008/10/taina-omului-si-ortodoxiei-marturia.html .

Această dogmă teologică fundamentalistă din Romania Orientală a secolelor IV, V, VI  era atât de prezentă în cultura populară de la noi, încât o întâlnesc aici, http://roxanaiordache.wordpress.com/2008/10/04/bunica-mea-sava-tita-mica-poveste-de-familie/ , în structura altui aforism : “Bunica mea m-a învăţat credinţa. Adică totul.” (Roxana Iordache).

În această dogmă fundamentalistă a ortodoxismului românesc, Sfînta Treime este un adevăr sintetic, pe când în ortodoxismul  mistic  rusesc, Sfînta Treime rămâne un mister.

Este de domeniul evidenţei că trebuie recurs la un model occidental pentru transformarea culturii române. Acest model occidental adecvat nu poate fi iniţiat de Universitate, pentru moment  controlată  de internaţionalişti ce îşi arogă  agresiv rolul  managerial pentru cultura română. Acest model de ameliorare în  cultura română  poate fi iniţiat numai de Biserica Ortodoxă Română.  Însă care model occidental ni se potriveşte ? Dacă studiem istoria culturală a Occidentului în general, si istoria Bisericii Occidentale în particular, observăm că rolul liderului cultural novator în Occident îi revine Sfântului Anselme din Aosta (1033-1109), numit de asemenea Anselme de Cantorbéry. În anul 1060, Anselme din Aosta intra la mănăstirea benedictină din Bec, în Normandia. Acolo studiază cu atenţie şi diligenţă  doctrina teologică a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Orientale dimpreună cu Logica ! Mănăstirea benedictină era deja organizată după modelul oferit în scrierile călugărului scit Ioan Cassian din Romania Orientală. Sfântul Anselme,   născut din părinţi lombarzi (tatăl  era Gundulph, iar mama – Ermenberga),  va condensa pentru uzul occidentalilor cel mai clar rezumat al teologiei Părinţilor Bisericii Orientale din secolul IV.  ‘Softul’ anselmian,  extras din doctrina cappadocienilor, continuă în Europa Occidentală elanul de civilizaţie a excelenţei, elanul Romaniei Orientale din veacurile IV, V, VI. Dar hai să vorbim acum numai despre importanţa argumentului ontologic al lui Anselme pentru  toată cultura Europei occidentale, pentru felul în care evoluează prin ceea ce numim ‚progres’ spre ‚modernitate’. De obicei argumentul ontologic al lui Anselme este formulat printr-o înşiruire de trei propoziţii : «Avem o idee despre Fiinţa  perfectă; perfecţiunea comportă existenţa ; deci Fiinţa  perfectă  există. » Totuşi,  dacă în argumentul ontologic al lui Anselme  este implicat ca un datum predefinit principiul logic al identităţii, atunci ultimele două propoziţii devin redundante. Principiul identităţii era cunoscut încă de pe vremea lui Aristotel. Cu acesta, argumentul ontologic al lui Anselme se reduce la o singură propoziţie : « Avem o idee despre Fiinţa  perfectă. ». Or, această idee vagă despre Fiinţa  perfectă  este numai caz particular de reprezentare ontologică. Şi, în general, argumentul lui Anselme este asigurat şi validat  prin orice reprezentare ontologică. Reductibil la o formulare mai inteligibilă, avem demonstrat faptul că Dumnezeu există prin  însuşi faptul că omul este capabil să construiască reprezentări ontologice. Dar, bineînţeles, mai este implicat aici, predefinit,  principiul scolastic enunţat de Sfîntul Anselme: „Fides quoerens intellectum.” – ‚Credinţa caută inteligenţa, eu nu caut să înţeleg pentru a crede, ci cred în Absolut şi astfel înţeleg’. Argumentul ontologic constituie nucleul ‚softului’ anselmian ce va permite europenilor occidentali să construiască reprezentări ontologice despre realitate. Aceste reprezentări ontologice constituie instrumentalitatea  raţională cu ajutorul căreia europenii occidentali vor descoperi şi cuceri lumea.

Titus Filipas

Alt blog al Rusiei, atreiacale.wordpress.com/

Purtam o discuţie interesantă cu domnul Cezar Salahor despre marele savant român Eugeniu Coşeriu, vezi http://cezarsalahor.wordpress.com/2008/07/27/eugeniu-coseriu/ .

După ce am inserat : “La ora actuală Rusia, ce şi – a recâştigat puterea economică şi avansează pe “curba de învăţare” postmodernă, a resuscitat vechiul proiect generat de succesul pactului Ribbentrop- Molotov, şi îl aplică în ciberspaţiu! Constat pe panoul blog -ului meu, lipite precum căpuşele, link – uri spre articole din blogosferă concepute într- o subvernaculară pseudo- neolatină grotescă, care îşi spune “limba moldovenească”! La un moment dat am scris pe blog despre “Temele mari ale ortodoxismului românesc : (i) Trebuie să fie furnizate răspunsuri coerente în limba română la atacurile non-ortodocşilor, atacuri care se fac de pe poziţiile filosofiei analitice, împotriva ortodoxiei în general. (ii)Trebuie să eliminăm critic influenţa misticismului rusesc (de genul Vladimir Lossky) din ortodoxismul românesc. (iii) Patriarhul BOR trebuie să îşi asume la modul cel mai serios funcţia de locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei.” Imediat au reacţionat în subvernaculara lor pseudo- neolatină înţesată cu barbarisme printr -un articol violent. Un nou link – căpuşă care ducea spre acel articol a fost fixat pe panoul blogului meu! Bănuiesc că lucrează în ture (4 oameni pe 24 de ore, cel puţin aşa au   lăsat să se înţeleagă, de exemplu m -au ameninţat cu 4 înjurături!), şi cineva îi plăteşte pentru această muncă. Mai presupun că sunt cetăţeni ruşi veniţi ca stăpâni obraznici în respublika Moldova, cetăţeni ruşi care au făcut şi ceva studii universitare în România (cu burse plătite de statul român!). Dar centrala lor care îi plăteşte şi coordonează acum se găseşte indubitabil la   Moskova. Spun eu aici centralei din Moskova că îi plăteşte degeaba pe acei indivizi care apar cu totul patetici unui basarabean român autentic!”, a intervenit autoritar în discuţie cineva de pe blogul atreiacale (atreiacale.wordpress.com/ ) :

+precizati va rog ce inseamna “eliminarea misticismului rusesc”? Eu stiu ca ortodoxia fara misticism devine un “cod etic de conduita”, lipsita de fond.  Oare exista “misticism rusesc” in timp ce misticismul este o trasatura esentiala a civilizatiei ortodoxe?+

Am răspuns: “Misticismul este o trasatura esentiala a civilizatiei ortodoxe.” Credeţi ce spuneţi?

La acest punct, patronul blogului pe care se făcea disputa, domnul Cezar Salahor, încearcă să arunce o punte de împăciuire între cei doi preopinenţi.

Am răspuns :  Dumitru Stăniloae a fost numai unul dintre absolvenţii facultăţii de teologie din Cernăuţi. Unchiul meu, de asemenea un absolvent al facultăţii de teologie din Cernăuţi, îmi spunea că Dumnezeu este Absolutul. Negaţi că Dumnezeu este Absolutul?

Lucrătorul aflat în acel moment de serviciu pe  atreiacale intervine energic : +Absolutul este un produs al filosofiei, nu al teologiei. “Absolutul” poate fi utilizat la nivel de “limbaj”, “instrument”, asa cum au folosit si Sfintii Parinti sistemul filosofic a lui Platon pentru a reda spiritualitatea ortodoxa. “Absolutul” poate fi echivalent cu Dumnezeu doar în cazul în care este   utilizat în contextul teologiei ortodoxe. Un Absolut “hinduist” nu poate fi Dumnezeu, este un lucru absolut diferit.+

Se pare că lucrătorul acesta nu citise atent tratatul de teologie pozitivă al lui Hegel!

A trebuit să îi explic  : După publicarea scrisorilor sale, găsesc comentarii la presupusele momente lipsite de credinţa în Dumnezeu, pe care Maica Tereza, catolica aromână beatificată de Vatican în 2002, le-ar fi arătat în viaţă. Pe un blog inserat în ziarul britanic Guardian citesc titlul : “A nuanced paragon. Mother Teresa’s letters reveal a woman waging an existential struggle with doubt and depression.” – ‘Nuanţe asupra unui exemplu. Epistolele sale ne dezvăluie o Maica Tereza în luptă existenţială cu deprimarea şi îndoielile .” Iar în Le Monde citesc excerptul dintr-o epistolă a Maicii Tereza : “Quand j’essaie de me tourner vers le Paradis, il y a un tel vide (…) J’appelle, et il n’y a personne pour répondre.” “Când încerc să mă întorc spre Paradis, în faţa mea există vidul (…) Chem, şi nu răspunde nimeni.” Doamne, dar comentariile –nu le redau aici– pe forum de ziar la aceste cuvinte arată un orizont teologic limitat ! Maica Tereza doar ne spune că este imposibilă o relaţie personală a omului cu Dumnezeu. Socot că tocmai aceasta e dovada credinţei adevărate. Atunci când este crucificat, ultimele cuvinte ale lui Iisus Hristos au fost : “Eli Eli lama sabactani?”. Este o întrebare în aramaică, inserată în Psalmii greceşti (Evanghelia lui Matei versetul 27:46, Evanghelia lui Marcu versetul 15:34). Unii teologi au clamat că Tatăl Ceresc pare a-l fi părăsit pe Fiul său. Teologii uită că acestea erau ultimele cuvinte ale Fiului ce era încă simplu om. Iar în Evanghelia lui Marcu, citind versetele numărate de la 16:1 la 16:8, aflăm dezlegarea imposibilăţii relaţiei personale a omului cu Dumnezeu. Când Părintele Dumitru Stăniloae scria: “Nimeni nu poate inainta spre unirea mistica cu Dumnezeu pasind pe o alta cale decat Hristos si nimenea nu poate ajunge la aceasta unire dincolo de Hristos”, de fapt întindea cititorilor o capcană (Constantin Noica proceda la fel în Mathesis, probabil că era modă printre cărturarii români ai perioadei interbelice). Încercaţi să faceţi disjuncţia necesară în echivocul frazei scrise de Părintele Stăniloae.

[…]  Ca parte a ecumenismului, o armie de ‘idiota ‘ -termen folosit în Evul Mediu pentru desemnarea neştiutorilor de teologie– sunt chemaţi să ‘predea religia’ în şcoli. Sînt curios să aflu câţi dintre cei care capătă dreptul de a preda religia cunosc argumentul ontologic al lui Anselme despre existenţa lui Dumnezeu, şi mai ales câţi ştiu că argumentaţia ontologică a Sfântului Anselme reprezintă cea mai concentrată sinteză a doctrinei Sfintei Treimi, elaborată de filosofii teologi cappadocieni din secolul IV ? Câţi ştiu că inceptul doctrinei se datorează Sfântului Ierarh Vasile cel Mare care a fost episcop în Cezareea Cappadociei? În şcoli se va preda de acum înainte ceva despre ‘relaţia omului cu Dumnezeu’, ceea ce este o prostie imensă, căci Dumnezeu   este Absolutul.

[…] Lucrătorul de pe cea de atreiacale mă apostrofează  : + Vreti sa spuneti ca toti Sfintii Parinti sunt eretici. oare Sfintele Taine nu sunt parte a misticii ortodoxe? Oare “Rugaciunea Inimii” este o erezie?+

Trebuie să îi reamintesc o parte din schimbul nostru anterior de replici :  Aţi spus :+Vad ca ca va preocupa mai mult latura rationalista a ortodoxiei, ceea ce unul din Sfinti Parinti numea “nascocire papistasa”.+

Am întrebat atunci :Care ?

“Vreti sa spuneti ca toti Sfintii Parinti sunt eretici.”

Am spus eu aşa ceva ? Când, şi unde ? Totuşi, nu prea înţeleg de ce ţineţi atâta la păstrarea misticismului slav/rusesc, incorporat în ortodoxismul românesc din vremuri slavonice.

Agentul de la atreiacale mă apostrofează iar, cu maxim tupeu :

+Grigorie de Nyssa este si el rus???+

Întreb, realmente uimit  : Şi a vorbit Sfântul Grigorie de Nyssa despre o “nascocire papistasa”? Când şi unde ? Vă rog să citaţi clar documentul.

Agentul de serviciu pe  atreiacale îmi răspunde, prudent :

 +Niciurea nu am scris ca Grygorie de Nyssa spune acest lucru.+

Trebuie să îi menţionez agentului de serviciu ce a postat anterior unul din ei:   +atreiacale (09:19:54) : […] Vad ca ca va preocupa mai mult latura rationalista a ortodoxiei, ceea ce unul din Sfinti Parinti numea “nascocire papistasa”.+

@ atreiacale. Sunteţi o echipă de fapt, lucraţi în ture pe blog, şi nu mai ştie unul ce a postat celălalt ?

Agentul de la atreiacale îmi răspunde  :

+Am scris unul din Sfinţii Părinţi, ai cărui nume, din păcate, îmi scapă. Dar în mod sigur acesta nu este Grigorie de Nyssa.+

Subtil, şi acest agent al Rusiei.

Titus Filipas

Universitatea din Dacia

Există un document foarte credibil că primul ‚visiting professor’ la o universitate din Romania (Dacia)* a fost un anume Boetius, profesor de filosofie până  la 1277 la Sorbonne. Unde să fi fost acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 ? Este plauzibil că Bram Stoker speculează tocmai acest mister când dezvăluie cititorilor săi un Curriculum al universităţii carpatine Scholomance din romanul Dracula. Totuşi, nu cred că acea universitate din Dacia anului 1277, înfrăţită cu Universitatea Sorbonne, era şcoala de magie albă, magie neagră, Scholomance, zugrăvită de Bram Stoker. Pentru că în acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 începea să fie predat, odata cu venirea lui Boetius, averroismul latin, înseamnă că exista o privilegiere a raţionalismului. S-a aflat cumva la Castro Zeurini, oraşul ce s-a dezvoltat la Drobeta- Turnu Severin după Diploma cavalerilor ioaniţi ? Cum trebuie să interpretăm oare masa aceea de documente în spiritul averroismului latin lăsate de Ştefan Odobleja în Arhivele de la Turnu Severin, scrise parcă în transă, dar logice şi într-o limbă perfectă, când în franceză, când în română? În averroismul latin, cunoaşterea sufletului nemuritor şi intelectiv era importantă. Îndrăznesc să afirm că Psihologia consonantistă a lui Ştefan Odobleja continuă, de facto, averroismul latin.

Mai cred că decizia universităţii din Paris privitoare la destinul profesorului Boetius trebuie pusă în legătură cu concluziile celui de al doilea conciliu general de la Lyon, din anul 1274. Conciliu înseamna, stricto sensu, ‚adunare de conciliere’, o reuniune pentru împăcare. Istoria consemnează trei asemenea ‚concilii generale’ ale bisericilor creştine. Pentru istoria noastră, cele mai importante concilii generale au fost al doilea şi al treilea. Cel de al doilea conciliu general de la Lyon a fost gestionat după un plan stabilit de împăratul Mihail al VIII—lea Paleologul şi de papa Urban al IV-lea. Iară cel de al treilea conciliu general, din Florenţa anului 1439, este remarcabil pentru noi datorită participării mitropolitului Moldovei, Damian.

Pentru interpolarea francică în textul Crezului de la Nicaea, papa  Urban al IV-lea i-a  cerut marelui său contemporan, teologul   Toma din  Aquino care forjase primul Weltanschauung pentru Europa medievală, să pregătească  apărarea insertului Filioque  (însemnând ‘şi Fiul’). Aşa  că   eseul de 55 de pagini,   în limba latină   şi intitulat  Contra errores Graecorum, a fost scris de  filosoful scolastic Toma din  Aquino exact cu prilejul Conciliului de la Lyon din anul 1274. ‘Împăratul de aur’, adică bazileul Mihail al VIII-lea Paleologul  l-a citit, şi a fost de acord cu intelectualismul sacralizat de  Toma din Aquino, acceptând insertul carolingian  Filioque  în Crez. Toma din Aquino va fi  ghidul poetului Dante în Paradis, unde păgânul Virgiliu nu este îngăduit să urce : ‘Eu Toma sînt, d ‘Aquino./ De vrei  ca să-i cunoşti pe toţi de -aice,/mergând îi voi numi, iar tu urmează/cu ochii- n jur’ (a fost traducerea lui George Coşbuc). Dante Alighieri bănuia că Toma din  Aquino ar fi fost ucis la ordinul regelui napolitan Charles I d’Anjou, marele duşman al lui Mihail al VIII—lea Paleologul.

Teologul ortodox român Dumitru Stăniloae, cărturar de  vastă cultură, alimentată din cele mai vechi surse  păstrate de biserica noastră ortodoxă,  construieşte o puternică  argumentaţie în sprijinul poziţiei luate de Mihail al VIII-lea Paleologul care accepta valorile scrise  de  Toma din  Aquino. Într-adevăr, punctul de vedere al  bisericii ortodoxe române diferă radical de poziţiile celorlalte biserici ortodoxe “frăţeşti”  în privinţa importanţei şi valorii insertului francic – şi Fiul-  în Crez, la  vremurile când la noi se cânta prima dată  Lerui, Ler la sărbătoarea  bucuriei şi speranţei după solstiţiul de iarnă: naşterea   Mântuitorului nostru Iisus Christos, Fiul, la Vicleimul din Ţara Sfântă. Încoronarea lui Charlemagne (Le Roy)  la anul 800  avea  loc în ziua de Crăciun. Colindul românesc Lerui, Ler este asociat cu aceeaşi zi din an, şi cred că această periodicitate calendaristică transmite   informaţie despre identificarea Leroy – Lerui. În textul foarte riguros şi dens,  strict  de dogmatică ortodoxă,   părintele  Dumitru Staniloae  îndreptăţeşte  şi felul în care Lerui, adică împăratul Charlemagne, îşi spunea Crezul.

Apoi, în afara aspectelor strict teologice, a mai influenţat acea universitate medievală din Romania, înfrăţită cu Universitatea din Paris, gândirea românească şi într-alt fel? Fără prea multă surprindere observăm că atunci când inventează conceptul mito-poetic al ’spaţiului mioritic’, filosoful român Lucian Blaga intra pe linia expunerii medievale scolastice prezentă în textul sorbonian De configurationibus qualitatum et motuum, unde spaţiul era definit ca un depozitar al Calităţii şi al Mişcării. Autorul scrierii vechi era nimeni altul decât autorul unui tratat al monedei, normandul Nicolae Oresmus (1323-1382), profesor de la Universitatea din Paris. Ideea ‚spaţiului mioritic’ se integrează în ‚arhetipul cultural Eratostene’, arhetipul helenistic fiind  reflectat şi în invocaţia mioritică : „Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai”. În expunerea conceptuală a filosofului Lucian Blaga,  ideea ‚spaţiului mioritic’ pare influenţată de “şcoala mecanistă” a Universităţii din Paris iniţiată de Jean Buridan, profesorul lui Nicolae Oresmus.

Mai ştim că Mihail al VIII—lea Paleologul a furnizat adunării din Lyon un set important de date privind credinţa şi educaţia în Romania Orientală, adică ţinuturile asupra cărora se mai exercita influenţa bizantină. Episcopul din Paris, care a fost prezent la 1274 în adunarea de conciliere de la Lyon, a avut acces la acea ‚bază de date’ privind educaţia în Romania anului 1274. Când şi cum a fost creată această universitate de limba latină din Romania (Dacia)? Probabil că între 1270, anul când murea regele Franţei: Ludovic cel Sfânt, fratele mai mare al regelui napolitan Carol I de Anjou, şi anul 1274. Reamintim că într-o pictură celebră, El Greco îl reprezenta pe Ludovic cel Sfânt aproape ca pe un voievod moldo-valah, mă rog, intenţia cretanului fusese de a-l face egalul unui bazileu bizantin. Sfinţii longilini pictaţi de El Greco, pentru a da vizibilitate ideologiei Romania Neoacquistica, seamănă uimitor portretului Sfântului Andrei, Apostol de Cincizecime prezent şi în versurile colindului românesc pre – Slavic: “Crucea de tei / a Sfântului Andrei”.  Apostolul Andrei era pictat de varengul rus Rubliov.

La 1270, influenţa moderatoare a lui Ludovic cel Sfânt asupra lui Carol I de Anjou dispare, şi regele napolitan devine făţiş inamic al împăratului roman Mihail al VIII—lea Paleologul. Pentru a contracara chiar din interiorul Apusului european incidenţa acestui pericol, Mihail al VIII—lea Paleologul depune orice efort necesar şi posibil din partea sa pentru convocarea celui de al doilea conciliu general de împăcare a bisericilor creştine. Este plauzibil că el delocalizează funcţia unei universităţi teologice de limba latină similară Sorbonei, într-o zonă din imperiu unde se vorbea o limbă neolatină. Această zonă se chema, văzută din Occident, Romania (Dacia). Oricum, există o doză mare de plauzibilitate, dacă nu chiar de veridicitate, că ‚împăratul de aur’, Mihail al VIII—lea Paleologul promulgă diploma de întemeiere a primei universităţi neolatine din Romania Neoacquistica  înainte de conciliul general de la Lyon din 1274. Mai cred că modelul fiducial a fost diploma împăratului Frederick al II-lea de Hohenstaufen pentru universitatea din Neapole. Subliniem, acea universitate din Romania (Dacia), acreditată internaţional şi de senatul de la Sorbonne la anul 1277, nu era şcoala de magie neagră Scholomance. Dar ideea lui Bram Stoker despre universitatea Scholomance din Romania nu se naşte dintr -un neant!

Mai există amintiri ale acelei universităţi de la 1277  în memoria românească? Se pare că da. În timpuri moderne, Ioan Eliade Rădulescu transcrie această  mărturie în textul său esenţial: „Echilibru între antiteze”, la capitolul  de funcţionare a vechilor case boiereşti, ce asigurau prin tradiţie un învăţământ de nivel universitar prin politica lor internă de formare a personalului. Apoi, să amintim că  tînărul Miron Costin îşi începea studiile academice de economie politică şi de finanţe publice în casa boierului Iordache Cantacuzino din Moldova. În pagina Letopiseţului său, Miron Costin îşi va elogia profesorii întru excelenţă pe care i-a avut la universitatea din acea casă boierească, scriind în mod expres : „Toma vornicul şi Iordache visternicul, care capete de-abea de au avut cândva această ţară sau de va mai avea”. Iată de aici şi o explicaţie a tezei lui Petre Carp,  cum că boierii cei vechi deţineau şi foarte multă cunoaştere, în special o  ştiinţă prudenţială ce ar  fi putut  ajuta România chiar şi în vremurile moderne!  Teza lui Petre Carp se baza deci pe fapte bine ştiute.  Iar în Oltenia, să mai spunem  aici, Tudor Vladimirescu (1780 – 1821) s-a format la un foarte înalt grad profesional, şi de patriotism, tocmai în casa boierului Ioan Glogoveanu din Craiova. Chiar şi în cea de a doua jumătate a secolului XIX, în concepţia lui Petre Carp, Junimea s-a vrut a fi de fapt o curte boierească universitară pentru cunoaştere şi patriotism. În acest context, sintagma  „boierii minţii”  pare a fi justificată.  

Ciudata clamare a lui Alexandru Macedonski (1854 – 1920),  asertarea unei superiorităţi culturale faţă de geniul poetic al lui Mihai Eminescu, cred de asemenea că provine din abisalul subconştient al percepţiei arhetipului cultural instituit de Universitatea din Romania (Dacia) anului 1277.

*Romania se referă de fapt la vechiul imperiu Romania Orientală, iar Dacia desemnează efectiv teritoriul cunoscut încă din antichitate sub acest nume.

 Titus Filipas

 

Fixaţia cărturarului nostru Ioan Eliade Rădulescu pe italiana lui Dante Alighieri poate fi interpretată în termenii potenţialului de atractivitate al averroismului latin. Un arhetip cultural prezent în poezia lui Dante şi în poezia italiană timpurie. Arhetip ce aparţine  psihologiei abisale, arhetip recunoscut de subconştientul lui Ioan Eliade Rădulescu. Pentru că în balada Sburătorul (din anul 1843) de Heliad este vizibil incorporată psihologia averroismului latin!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În cuvinte folosite numai pentru duşmani

Mai recent, şi în cuvinte de obicei folosite exclusiv pentru duşmani, tînărul teolog român Cristian Bădiliţă atacă virulent în presă opera teologică scrisă a părintelui Dumitru Stăniloae.  Să prezentăm aici spre substanţiere numai excerptul:   “Cine realmente l-a citit pe Stăniloae, nu poate să nu constate o involuţie a acestuia din tinereţe până la moarte, care se poate explica, parţial, prin semiizolarea culturală în care a fost condamnat să trăiască după 1950.  Last but not least, Stăniloae nu trebuie uitat pentru volumul publicat, sub Ceauşescu, împotriva Bisericii greco-catolice, desfiinţată dictatorial de regimul comunist. Nimic nu poate scuza un asemenea gest, josnic în contextul respectiv. Cine încearcă   să-l apere se discreditează şi ca om, şi ca istoric.”, este un citat de ameninţare copiat de noi din articolul publicat de cotidianul bucureştean ZIUA pe data de 20-10-2007. Există lucruri în aparenţă elementare, dar care se află mai presus de noi, mai presus de presa cotidiană, chiar mai presus şi este aproape blasfemic ce spun –desigur glumesc– decât  ameninţările  acestea de ridicol extrem proferate de  Cristian Bădiliţă ! Deşi conform injuncţiei impuse scrisului nostru de către  Cristian Bădiliţă, “Cine încearcă  să-l apere se discreditează şi ca om, şi ca istoric.”, noi suntem chemaţi în primul rând să apărăm logica elementară în construcţia textului românesc. Este aceasta o lecţie bine învăţată de noi, şi pe care o respectăm cu dreaptă credinţă. Astfel că noi categorisim injuncţia –altminteri obraznică–   pronunţată de către  Cristian Bădiliţă  doar ca pe o ambuscadă de dialog, de genul tacticii mereu uzitate  şi de tovarăşul Mircea Dinescu în apariţiile sale publice pe treptele CNSAS,   alături de fruntaşul în construcţia socialismului şi capitalismului, veşnicul  onorat cu funcţii Constantin Ticu Dumitrescu. Cu mai mult respect pentru reflecţie, Cristian Bădiliţă ar fi înţeles poate şi viaţa reflexivă păstrată într -o intensitate magnifică “din tinereţe până la moarte” a cărturarului Dumitru Stăniloae. Cum poţi  plasa epitetul de “involuţie” –how can you tag as involution, ca să spunem lucrurilor şi pe englezeşte– peste gândirea teologului Dumitru Stăniloae! Reperele  de timp sunt decelabile în frazele citării din ziar. Noi le vom folosi. Pentru a demonstra aici cât   de vie şi cât de aprinsă a fost mereu puterea de cugetare a teologului ortodox Dumitru Stăniloae, un cărturar  şi un teolog  român pentru toate timpurile. Se ştie că Nicolae Ceauşescu a preluat puterea în anul 1965. Dar anul acesta este foarte important pentru biserică şi teologie! La Conciliul Vatican II, în anul 1965, se decidea renunţarea la Messa Tridentină, într- o tentativă de aşa zisă modernizare a bisericii catolice.  Să înţelegem că   prin mutaţia de cod teologic  produsă la Conciliul Vatican II, totodată  şi uniatismul  greco- catolic  românesc îşi pierdea orice legitimitate şi justificare. Făcând zadarnică, inutilă,   jertfa supremă a martirilor greco – catolici din temniţele comuniste. Astfel Conciliul Vatican II a lucrat chiar mai eficient decât Stalin,  ce ura în general uniatismul  greco- catolic, şi în mod special pe   cel   malorus,  adică uniatismul  din Ucraina, pentru detronarea gloriei martirilor uniaţi. Deci studiul  teologic al părintelui Dumitru Stăniloae,   cu opinii exprimate clar împotriva  uniatismului  greco- catolic,   era după anul 1965 perfect justificat  de evenimentele istoriei de atunci. Pentru că, iată !   o neplăcută surpriză  ulterioară  a pontificatului a fost să constate pierderea elanului bisericii catolice de facto prin acea mişcare  aproape sinucigaşă de la Vatican II. Messa tridentină   pe care o denunţă  şi la care renunţă catolicismul prin hotărârea conciliului Vatican II fusese adoptată de conciliul de la Trent pentru Contra Reformă, din secolul XVI. Textul esenţial după   care se conduce messa tridentină este Vulgata Sfântului Ieronim, unul dintre călugării sciţi, iar teologia incorporată de acesta în Vulgata este chiar teologia Bisericii Orientale din secolul IV. De fapt, tînărul călugăr scit care avea să devină  Sfântul Ieronim, autorul Vulgatei, asculta cu devoţiune la Nova Roma predicile Sfântului Ierarh Grigore Teologul (Bogoslovul). Aşa numita ‘modernizare’ a catolicismului făcută la Vatican II prin renunţarea la messa tridentină era motivată de facto de ’spălarea’ de influenţa Bisericii Orientale în Occident. Dar catolicismul ar trebui să renunţe simultan şi deschis la dogma Sfintei Treimi, care este o creaţie a teologilor filosofi cappadocieni din secolul IV. După cum Occidentul   ar trebui să renunţe şi la ’softul’ anselmian  care se bazează pe dogma Sfintei Treimi. Toată civilizaţia de calitate a Occidentului este doar un acquis universalist căpătat din Romania Orientală, deci împrumutat din Biserica Orientală sau ‘biserica ortodoxismului’, cum se mai numeşte acum. Cristian Bădiliţă mai  scrie de asemenea dispreţuitor şi cu suplimentare accente de condamnare  despre părintele Dumitru Stăniloae : “Părinţii latini nu-l interesează deloc! Singura excepţie o constituie Laurenţiu de Novae, un sfânt “proto-român” din secolul VI sau VII, căruia i-a consacrat o introducere din raţiuni… patriotice.” Cristian Bădiliţă este aşa de nullum  la istoria noastră  pentru situarea unuia  dintre importanţii cărturari   străromâni pe scala timpului  cu atâta incertitudine ? Ironia este amplificată de circumstanţa că teologul ortodox Cristian Bădiliţă pare a se fi integrat perfect lumii francofone, dar  totodată el nu a găsit “timpul material” să citească studiul în limba franceză intitulat  ’Laurentiu de Novae et la nouvelle conception du temps’,     elaborat de cărturarul  N. Zugravu încă din anul 1993. Mulţi dintre  Părinţii latini ţin de Nova Roma, o idee mare, o idee cu atracţie imperială, o idee încapsulată în discursul creştin al Bisericii Universale de la anul   381. Conciliul ecumenic ce a avut loc în Constantinopol  la 381 AD este totodată şi punctul cel mai vizibil de ancorare pentru teritoriul Latium Novum (de unde este şi Laurenţiu de Novae )  în mirabila civilizaţie ariană din Romania Orientală. Civilizaţie  care se creează în secolele IV, V, VI,  şi la care noi participăm prin « cărturarii   sciţi ». Ale căror scrieri, într- o  latinească aspră dar clară,  formează capitolul  din cultura noastră care se cheamă acum literatura străromână. În acest capitol putem adăuga şi Vulgata lui Ieronim, text care asigură succesul Contra Reformei dar este respins de Conciliul Vatican II din anul 1965. Abia pe parcursul lucrărilor îndelungatului  conciliu din Trent (1545- 1563), în biserica apostolică occidentală s – a recunoscut în modul cel mai explicitat faptul că textul Bibliei Sfântului Ieronim, Vulgata, constituie cea mai limpede traducere a Cuvântului Divin. Însă nici măcar la acel faimos conciliu tridentin,   în Europa occidentală nu se recunoaşte încă importanţa învăţăturilor Sfântului Ierarh Grigore Teologul la făurirea spiritului  de  luciditate şi de reflecţie al traducătorului Bibliei în limba latină. Probabil de aceea domnul Cristian Bădiliţă  nu a reţinut nici acum  informaţia de esenţă  că  marşul Contra Reformei catolice înspre victorie a fost extraordinar de mult facilitat de incorporarea textului unui călugăr balcanic latinizant, “proto- român”  cum îi spune el folosind ghilimelele dispreţului,  un călugăr format spiritual în civilizaţia din Romania Orientală unde au fost generate  premisele civilizaţiei din Europa modernă. În acest sens, putem spune că pregătirea Contra Reformei avea câte   ceva din trăsăturile protocronismului actual de la noi. Geniul călugărului  scit  Eusebiu Sofronie Ieronim a fost mai important decât geniul lui Wallenstein pentru câştigarea victoriei uneia dintre  bisericile  creştine apostolice împotriva protestantismului. A  fost  o neplăcută surpriză pentru papă şi cardinali  să  constate pierderea elanului bisericii catolice prin acea mişcare de la Vatican II  petrecută în anul 1965. Astfel că printr – o epistolă Motu Proprio din anul 2007, papa Benedict al XVI anunţă  episcopii bisericii catolice despre faptul că pregăteşte revenirea la spiritul Contra Reformei prin  îngăduirea Messei Tridentine. Este mult prea târziu. Mai ales că într- o mişcare contraparalelă cu spiritul   oarecum promiţător afişat în  Motu Proprio, papa Benedict al XVI- lea  îşi anunţa   abdicarea de la  îndatorirea sacră de exercitare a funcţiei  de Patriarh al Occidentului. Această funcţie a fost conferită episcopului Romei de către Biserica Orientală pe vremea când această Biserică era încă  Universală.  Şi să adăugăm aici, concluzie la o teorie culturală,   faptul că Declinul Occidentului,  –  Der Untergang des Abendlandes-, întrevăzut de filosoful  german Oswald Spengler (1880 –1936), înseamnă declinul civilizaţiei occidentale care îşi refuză noi lecturi din   marea Vulgata a civilizaţiei europene, adică îşi refuză asimilarea unor valori generate în Romania Orientală.Titus Filipas

PS. O parte din acest text a fost postat si pe blog la patratosu  http://patratosu.wordpress.com/