Ioan Buduca a fost activist comunist?

Citesc în periodicul  Ziua  din 28-02-2008, articolul semnat Ioan BUDUCA: “Geopolitica si literatura/Cornel Ungureanu, critic si istoric literar din Timisoara, apare cu o carte noua, care se cheama „Istoria secreta a literaturii romane”, Aula, Brasov, 2007, 512 pagini. Cum adica secreta? S-a dat liber la notele informative ale scriitorilor?Dupa cum bine stim, inca nu s-a    dat. Fostul CNSAS a concluzionat, de pilda, ca Stefan Augustin Doinas a fost informator al Securitatii, dar nu a putut cerceta nimeni aceasta „comoara” de istorie literara. Altii zic ca o „comoara” si mai importanta ar fi transcrierile dupa ascultarile telefonice ale lui Noica. Nici aceste transcrieri nu sunt accesabile. Legea fostului CNSAS permitea si mult, si putin. Notele unui informator nu sunt stocate intr-un unic „fisier”. Daca vrei sa le cercetezi, trebuie sa umbli in dosarele celor turnati, sa faci deductii despre identitatea cate unui „Felix” sau „Laurentiu” (nume conspirative) si apoi sa ceri tu, CNSAS, la SRI sa-ti comunice identitatea reala a conspiratului, dar tot nu ajungi sa dai peste toata „opera” sa literara, imprastiata in sute de dosare de urmarire informativa.”Istoria secreta…” este, deocamdata, doar o istorie politica si geopolitica a literaturii romane, dar Cornel Ungureanu spera sa apara curand si adevaratele istorii secrete bazate pe „comorile” de la CNSAS. Se insala. Din ratiuni deductibile in cele spuse mai sus. A putut fi publicata opera de turnator a lui Ion Caraion, de pilda, pentru ca s-a stiut, dinainte, unde sa cauti, in ce dosare, stiute fiind persoanele, unele, pe care le-a turnat si acest lucru a fost posibil pentru ca, inainte de 1989, Securitatea insasi l-a deconspirat pe Ion Caraion, prin bunavointa lui Eugen Barbu, primul CNSAS-ist al tarii.”Istoria…” lui Cornel Ungureanu, de pilda, nu a putut beneficia de notele informative despre Eminescu aflate la Viena si la Budapesta. De ce? Nu sunt accesabile inca. Se             vede treaba ca melcul CNSAS-ist se misca, peste tot, cu o viteza de doua, trei exceptii pe secol cand e vorba de mari interese politice si iute ca sageata cand e vorba de micile interese ale momentului.”

“A concluziona” este barbarism născocit de foştii activişti comunişti. Ei nu ştiau că în limba română cultă există verbele a conchide şi a conclude.  

Dar există, poate, incertitudini salvatoare în text. Ghilimelele din rândul de mai sus au fost puse de mine, dacă ar fi fost puse de  Ioan Buduca, totul era perfect, pentru că, într- adevăr, CNSAS- ul nu putea decât să “concluzioneze”   în cazul marelui poet care a fost şi rămâne, cât va exista Limba Română, Ştefan Augustin Doinaş.

Salut formula:  “Eugen Barbu, primul CNSAS-ist al ţării.”

Îmi pare rău că proletcultistul Mircea Dinescu de la CNSAS nu a cerut în mod special căutarea manuscriselor confiscate de securitate, de  exemplu cele aparţinând lui  Vasile Voiculescu. Şi nu doar atât.    

Titus Filipas

Gropi comune de vlahi pe Valea Timocului

Am citit cu plăcere analiza politică “Frăţia ortodoxă şi dubla măsură”, din ziarul România liberă de Marţi, 26 Februarie 2008, vezi

http://www.romanialibera.ro/a118770/fratia-ortodoxa-si-dubla-masura.html

Articolul este excelent scris, mărturisesc că şi eu aş face exact aceleaşi judecăţi de valoare  ca şi domnul Nicolae Prelipceanu.

Dar Nicolae Iorga atrăgea atenţia asupra dificultăţii enorme a dialogului cu sîrbii. Politicianul  Ionel Brătianu pur şi simplu îi ignora. Nichita Stănescu are o poezie despre prima regulă a dialogului cu sîrbii. Problema cu sîrbii este aceea că ei sunt, vor rămâne, barbari sângeroşi, pe care îi jigneşte simpla prezenţă a vlahilor şi românilor. De fapt sîrbii din Kosovo au plecat să slavizeze vlahi şi români pe Valea Timocului şi în Banat. Vidul pe care l-au lăsat în Kosovo a fost ocupat de mafioţi balcanici: falşi albanezi, falşi islamici. SUA îi sprijină pentru a demonstra că au şi ei nişte prieteni  fideli în lumea Islamului. Americanii îi vor abandona imediat ce nu vor mai fi utili. La fel au procedat cu Slobodan Miloşevici, care avea nişte conexiuni puternice cu lumea bancară din New York, unul dintre pilonii de putere în USA. Pe acele canale, mai întâi i s –a  transmis lui Miloşevici mesajul că are liber la curăţirea Iugoslaviei de islamici. Universitarii şi studenţii sîrbi care protestează acum în contra furtului de Kosovo ştiu prea bine toate acestea.

Titus Filipas

Universitatea din Dacia

Există un document foarte credibil că primul ‚visiting professor’ la o universitate din Romania (Dacia)* a fost un anume Boetius, profesor de filosofie până  la 1277 la Sorbonne. Unde să fi fost acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 ? Este plauzibil că Bram Stoker speculează tocmai acest mister când dezvăluie cititorilor săi un Curriculum al universităţii carpatine Scholomance din romanul Dracula. Totuşi, nu cred că acea universitate din Dacia anului 1277, înfrăţită cu Universitatea Sorbonne, era şcoala de magie albă, magie neagră, Scholomance, zugrăvită de Bram Stoker. Pentru că în acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 începea să fie predat, odata cu venirea lui Boetius, averroismul latin, înseamnă că exista o privilegiere a raţionalismului. S-a aflat cumva la Castro Zeurini, oraşul ce s-a dezvoltat la Drobeta- Turnu Severin după Diploma cavalerilor ioaniţi ? Cum trebuie să interpretăm oare masa aceea de documente în spiritul averroismului latin lăsate de Ştefan Odobleja în Arhivele de la Turnu Severin, scrise parcă în transă, dar logice şi într-o limbă perfectă, când în franceză, când în română? În averroismul latin, cunoaşterea sufletului nemuritor şi intelectiv era importantă. Îndrăznesc să afirm că Psihologia consonantistă a lui Ştefan Odobleja continuă, de facto, averroismul latin.

Mai cred că decizia universităţii din Paris privitoare la destinul profesorului Boetius trebuie pusă în legătură cu concluziile celui de al doilea conciliu general de la Lyon, din anul 1274. Conciliu înseamna, stricto sensu, ‚adunare de conciliere’, o reuniune pentru împăcare. Istoria consemnează trei asemenea ‚concilii generale’ ale bisericilor creştine. Pentru istoria noastră, cele mai importante concilii generale au fost al doilea şi al treilea. Cel de al doilea conciliu general de la Lyon a fost gestionat după un plan stabilit de împăratul Mihail al VIII—lea Paleologul şi de papa Urban al IV-lea. Iară cel de al treilea conciliu general, din Florenţa anului 1439, este remarcabil pentru noi datorită participării mitropolitului Moldovei, Damian.

Pentru interpolarea francică în textul Crezului de la Nicaea, papa  Urban al IV-lea i-a  cerut marelui său contemporan, teologul   Toma din  Aquino care forjase primul Weltanschauung pentru Europa medievală, să pregătească  apărarea insertului Filioque  (însemnând ‘şi Fiul’). Aşa  că   eseul de 55 de pagini,   în limba latină   şi intitulat  Contra errores Graecorum, a fost scris de  filosoful scolastic Toma din  Aquino exact cu prilejul Conciliului de la Lyon din anul 1274. ‘Împăratul de aur’, adică bazileul Mihail al VIII-lea Paleologul  l-a citit, şi a fost de acord cu intelectualismul sacralizat de  Toma din Aquino, acceptând insertul carolingian  Filioque  în Crez. Toma din Aquino va fi  ghidul poetului Dante în Paradis, unde păgânul Virgiliu nu este îngăduit să urce : ‘Eu Toma sînt, d ‘Aquino./ De vrei  ca să-i cunoşti pe toţi de -aice,/mergând îi voi numi, iar tu urmează/cu ochii- n jur’ (a fost traducerea lui George Coşbuc). Dante Alighieri bănuia că Toma din  Aquino ar fi fost ucis la ordinul regelui napolitan Charles I d’Anjou, marele duşman al lui Mihail al VIII—lea Paleologul.

Teologul ortodox român Dumitru Stăniloae, cărturar de  vastă cultură, alimentată din cele mai vechi surse  păstrate de biserica noastră ortodoxă,  construieşte o puternică  argumentaţie în sprijinul poziţiei luate de Mihail al VIII-lea Paleologul care accepta valorile scrise  de  Toma din  Aquino. Într-adevăr, punctul de vedere al  bisericii ortodoxe române diferă radical de poziţiile celorlalte biserici ortodoxe “frăţeşti”  în privinţa importanţei şi valorii insertului francic – şi Fiul-  în Crez, la  vremurile când la noi se cânta prima dată  Lerui, Ler la sărbătoarea  bucuriei şi speranţei după solstiţiul de iarnă: naşterea   Mântuitorului nostru Iisus Christos, Fiul, la Vicleimul din Ţara Sfântă. Încoronarea lui Charlemagne (Le Roy)  la anul 800  avea  loc în ziua de Crăciun. Colindul românesc Lerui, Ler este asociat cu aceeaşi zi din an, şi cred că această periodicitate calendaristică transmite   informaţie despre identificarea Leroy – Lerui. În textul foarte riguros şi dens,  strict  de dogmatică ortodoxă,   părintele  Dumitru Staniloae  îndreptăţeşte  şi felul în care Lerui, adică împăratul Charlemagne, îşi spunea Crezul.

Apoi, în afara aspectelor strict teologice, a mai influenţat acea universitate medievală din Romania, înfrăţită cu Universitatea din Paris, gândirea românească şi într-alt fel? Fără prea multă surprindere observăm că atunci când inventează conceptul mito-poetic al ’spaţiului mioritic’, filosoful român Lucian Blaga intra pe linia expunerii medievale scolastice prezentă în textul sorbonian De configurationibus qualitatum et motuum, unde spaţiul era definit ca un depozitar al Calităţii şi al Mişcării. Autorul scrierii vechi era nimeni altul decât autorul unui tratat al monedei, normandul Nicolae Oresmus (1323-1382), profesor de la Universitatea din Paris. Ideea ‚spaţiului mioritic’ se integrează în ‚arhetipul cultural Eratostene’, arhetipul helenistic fiind  reflectat şi în invocaţia mioritică : „Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai”. În expunerea conceptuală a filosofului Lucian Blaga,  ideea ‚spaţiului mioritic’ pare influenţată de “şcoala mecanistă” a Universităţii din Paris iniţiată de Jean Buridan, profesorul lui Nicolae Oresmus.

Mai ştim că Mihail al VIII—lea Paleologul a furnizat adunării din Lyon un set important de date privind credinţa şi educaţia în Romania Orientală, adică ţinuturile asupra cărora se mai exercita influenţa bizantină. Episcopul din Paris, care a fost prezent la 1274 în adunarea de conciliere de la Lyon, a avut acces la acea ‚bază de date’ privind educaţia în Romania anului 1274. Când şi cum a fost creată această universitate de limba latină din Romania (Dacia)? Probabil că între 1270, anul când murea regele Franţei: Ludovic cel Sfânt, fratele mai mare al regelui napolitan Carol I de Anjou, şi anul 1274. Reamintim că într-o pictură celebră, El Greco îl reprezenta pe Ludovic cel Sfânt aproape ca pe un voievod moldo-valah, mă rog, intenţia cretanului fusese de a-l face egalul unui bazileu bizantin. Sfinţii longilini pictaţi de El Greco, pentru a da vizibilitate ideologiei Romania Neoacquistica, seamănă uimitor portretului Sfântului Andrei, Apostol de Cincizecime prezent şi în versurile colindului românesc pre – Slavic: “Crucea de tei / a Sfântului Andrei”.  Apostolul Andrei era pictat de varengul rus Rubliov.

La 1270, influenţa moderatoare a lui Ludovic cel Sfânt asupra lui Carol I de Anjou dispare, şi regele napolitan devine făţiş inamic al împăratului roman Mihail al VIII—lea Paleologul. Pentru a contracara chiar din interiorul Apusului european incidenţa acestui pericol, Mihail al VIII—lea Paleologul depune orice efort necesar şi posibil din partea sa pentru convocarea celui de al doilea conciliu general de împăcare a bisericilor creştine. Este plauzibil că el delocalizează funcţia unei universităţi teologice de limba latină similară Sorbonei, într-o zonă din imperiu unde se vorbea o limbă neolatină. Această zonă se chema, văzută din Occident, Romania (Dacia). Oricum, există o doză mare de plauzibilitate, dacă nu chiar de veridicitate, că ‚împăratul de aur’, Mihail al VIII—lea Paleologul promulgă diploma de întemeiere a primei universităţi neolatine din Romania Neoacquistica  înainte de conciliul general de la Lyon din 1274. Mai cred că modelul fiducial a fost diploma împăratului Frederick al II-lea de Hohenstaufen pentru universitatea din Neapole. Subliniem, acea universitate din Romania (Dacia), acreditată internaţional şi de senatul de la Sorbonne la anul 1277, nu era şcoala de magie neagră Scholomance. Dar ideea lui Bram Stoker despre universitatea Scholomance din Romania nu se naşte dintr -un neant!

Mai există amintiri ale acelei universităţi de la 1277  în memoria românească? Se pare că da. În timpuri moderne, Ioan Eliade Rădulescu transcrie această  mărturie în textul său esenţial: „Echilibru între antiteze”, la capitolul  de funcţionare a vechilor case boiereşti, ce asigurau prin tradiţie un învăţământ de nivel universitar prin politica lor internă de formare a personalului. Apoi, să amintim că  tînărul Miron Costin îşi începea studiile academice de economie politică şi de finanţe publice în casa boierului Iordache Cantacuzino din Moldova. În pagina Letopiseţului său, Miron Costin îşi va elogia profesorii întru excelenţă pe care i-a avut la universitatea din acea casă boierească, scriind în mod expres : „Toma vornicul şi Iordache visternicul, care capete de-abea de au avut cândva această ţară sau de va mai avea”. Iată de aici şi o explicaţie a tezei lui Petre Carp,  cum că boierii cei vechi deţineau şi foarte multă cunoaştere, în special o  ştiinţă prudenţială ce ar  fi putut  ajuta România chiar şi în vremurile moderne!  Teza lui Petre Carp se baza deci pe fapte bine ştiute.  Iar în Oltenia, să mai spunem  aici, Tudor Vladimirescu (1780 – 1821) s-a format la un foarte înalt grad profesional, şi de patriotism, tocmai în casa boierului Ioan Glogoveanu din Craiova. Chiar şi în cea de a doua jumătate a secolului XIX, în concepţia lui Petre Carp, Junimea s-a vrut a fi de fapt o curte boierească universitară pentru cunoaştere şi patriotism. În acest context, sintagma  „boierii minţii”  pare a fi justificată.  

Ciudata clamare a lui Alexandru Macedonski (1854 – 1920),  asertarea unei superiorităţi culturale faţă de geniul poetic al lui Mihai Eminescu, cred de asemenea că provine din abisalul subconştient al percepţiei arhetipului cultural instituit de Universitatea din Romania (Dacia) anului 1277.

*Romania se referă de fapt la vechiul imperiu Romania Orientală, iar Dacia desemnează efectiv teritoriul cunoscut încă din antichitate sub acest nume.

 Titus Filipas

 

Fixaţia cărturarului nostru Ioan Eliade Rădulescu pe italiana lui Dante Alighieri poate fi interpretată în termenii potenţialului de atractivitate al averroismului latin. Un arhetip cultural prezent în poezia lui Dante şi în poezia italiană timpurie. Arhetip ce aparţine  psihologiei abisale, arhetip recunoscut de subconştientul lui Ioan Eliade Rădulescu. Pentru că în balada Sburătorul (din anul 1843) de Heliad este vizibil incorporată psihologia averroismului latin!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Secuii nu sunt un trib ungur !

Domnule László Tőkés, de ce uitaţi ce au făcut ungurii cu secuii, de ce uitaţi  nedreptăţile seculare făcute românilor ? Să nu mergem pentru moment mai departe de secolul XIX. După Compromisul (Ausgleich) de la 1867, a fost elaborată o ideologie a maghiarizării obligatorii a populaţiei româneşti şi secuieşti din Transilvania, cu  metodologia  extrem de precisă. Cererea permanentă pentru universitatea pur maghiară din Cluj, panourile  ostentative anunţând  Ţinutul Secuiesc ungarofon, arată continuarea implementării acelei ideologii ‘K un K’ şi în România de acum. Acestea sunt încălcări ale drepturilor omului mai grave chiar decât pe vremea lui Unio Trium Nationum, care nu stipula maghiarizarea secuimii. Ce aţi făcut dumneavoastră, ungurii, cu secuii, Domnule László Tőkés ? Şi pe baza căror îndreptăţiri ? Nici măcar vechile cronici ale maghiarilor  nu îi prezentau pe secui drept una dintre Săgeţile ungureşti! Faptul că secuii nu sunt un trib ungur este consemnat de savanţii Occidentului, Encyclopedia Britannica  menţionează distincţia.  În  romanul Dracula, Bram Stoker ni-l prezintă foarte clar pe mândrul conte Dracula  drept unul dintre aristocraţii secuilor care au refuzat jugul ungar! Forţându –i să înveţe limba maghiară, ungurii le–a distrus demult identitatea lor de secui.Spuneam deja că secuii nu sunt  Săgeată ungară, ei au fost o cu totul altă etnie.  Continuitatea multimilenară a  secuilor  în ţinutul lor intramontan din Carpaţii Orientali nu are o explicaţie anagogică, ci una sistemică. Continuitatea vieţuirii în acel loc nu  le -a fost oferită de blândeţea istoriei, ci de stabilitatea unui ecosistem.  Pe vremurile antice marcate de  legiferarea calendarului iulian, depresiunile şi poienile  montane favorabile vieţuirii umane, dar climatic nefavorabile pentru Vitis Vinifera,  au fost  “nişe ecologice”  pentru acele fracţiuni ale dacilor care l-au sprijinit politic  pe Deceneu în lupta de eradicare a viţei de vie, într-o extinsă  lume dacică formată din entităţi foarte deosebite, –vezi de pildă percepţia foarte contrastantă  a  congenialităţii aduse de vin–,  o lume tribală numai  temporar unificată  de Burebista. Acele triburi  singulare de daci care nu s-au romanizat decât parţial şi reversibil, –precum kurzii, poate, numiţi ‘romani’ de catre arabii cuceritori–, s-au transformat prin  evoluţia istorică în secui şi huţuli. Numărul siturilor dacice din ‘ţinuturile secuieşti’ vorbeşte cât se poate de  pertinent în sprijinul tezei noastre. Chiar şi după 2000AD, naţionaliştii extremişti maghiari au distrus sistematic dovezile arheologice dacice din ţinuturile secuieşti. De ce, domnule László Tőkés?

La anii  1437/38,  Unio Trium Nationum întărea de facto privilegiile enorme ale ungurilor minoritari, nu-i proteja deloc pe secui de agresiunea prin asimilarea maghiară, îi excludea complet pe români, populaţia majoritară în Transilvania ! De ce nu luptaţi pentru a se repara sechelele nedreptăţilor istorice, de ce militaţi numai pentru a le adânci, domnule László Tőkés? Mai cred că pentru intelectualii români este  absolut  necesară, în sensul că este absolut prioritară,  demantelarea ideologiei maghiarizării populaţiei româneşti şi secuieşti din Transilvania. Elevii de etnie maghiară din România şi elevii secui nu vor putea învăţa româneşte dacă nu vor fi demantelate ideologiile Unio Trium Nationum şi Ausgleich, care induc, încă, aspectele cele mai negative ale vieţii din Transilvania.   

Titus Filipas

Comunismul tarama

Trăim în democraţie. Se poate spune, de nu vezi foiala “serviciilor”.

Acordul fin cu potenţiometrul ideilor cere distincţia:  Este aceasta democraţia dezbaterilor în Agora ?

Pe fond de false manele,  fără spiritualitate, vedem numai democraţia achiziţională.

Pe această piaţă liberă este prezent caviarul, însă lipseşte definitiv taramasalata oferită pe piaţă de comunismul românesc al anilor ‘60.

Titus Filipas 

Ce amprentă ecologică are Dragoş Bucurenci ?

Dragoş Bucurenci are un “tren de viaţă”  –sintagma aceasta era folosită în copilăria mea în care am primit un agregat de educaţie răzeşească dar şi burgheză—care îi impresionează suficient de mult pe unii ca să îl proclame  “tip ok”.

Bănuiesc că stilul acesta de viaţă turboconsumerist îl face predator pe mai mult decât o singură planetă Pământ.

În buna mea credinţă, caut, naiv şi plin de speranţe, să aflu cam pe câte planete Pământ virgine este predator ecologist domnul Dragoş Bucurenci.

Găsesc două posibile intrări informative :

1.)    Resurse pentru viitor « bucurenci.roMai mult, dacă se calculează, fictiv dar strategic, ‚amprenta ecologică’ …. dragos punct bucurenci at salvatidelta punct ro (citeşte înainte să-mi scrii) …bucurenci.ro/2007/11/23/resurse-pentru-viitor/ ;       2.)eco-notesV-am mai spus despre amprenta ecologica, daca toti am vrea sa traim ca ….. care au participat la faza de impadurire au fost: Dragos Bucurenci (indiferent …eco-notes.over-blog.com/10-index.html.

Vă mărturisesc sincer că am căutat foarte atent în cele două adrese internet mai sus amintite, dar nu am găsit vreo indicaţie privind “amprenta ecologică Dragoş Bucurenci”.

Ceea ce mă face să afirm iar că domnul Dragoş Bucurenci dezvoltă numai o mare bulă de propagandă pseudo – ecologistă. Destinată, poate,  să acopere altceva. Cu atât mai mult consider că este utilă campania mea intitulată Debunking Dragoş Bucurenci.

Titus Filipas

Civilitatea pe blogosferă

După ce am îndrăznit să scriu articolul “Debunking Dragoş Bucurenci”, calculatorul meu a fost supus unui puternic atac cu viruşi din ultima generaţie, iar pe panourile celor 2 bloguri s-au instalat niste linkuri permanente (tot forma de virusare)  către 2 bloguri răuvoitoare:

http://taraduveanu.wordpress.com/

http://iuleka.wordpress.com/

Habar nu am cum să scap de aceste linkuri care jignesc, apoi deschid ferestre de comentarii.

Nu se poate instala civilitatea pe blogosferă ?

Titus Filipas

PS

Personajele acestea din spatial virtual care au instalat pe panoul blogului meu linkurile  permanente (tot forma de virusare)  către http://taraduveanu.wordpress.com/  si http://iuleka.wordpress.com/ se prefac ca nu inteleg ca aceasta este lipsa de civilitate pe blogosfera. Imi aleg singur lecturile pe Internet. Ele trebuie sa fie de maxima calitate intelectuala. Nu genul de intellectual garbage oferit de blogurile amintite.

Technical writer pentru dezvoltarea durabilă

Sînt un scriitor de tutoriale, un technical writer pentru dezvoltarea durabilă în România. Rezolvarea problemelor cu obiective multiple, aşa cum este într-un mod special dezvoltarea durabilă, cere în oricare etapă evaluări-şi-echivalări-optime-prin-compromis, sintagma aceasta în limba română se scrie pe scurt tradeoffs în limba engleză. Englezescul Tradeoff Principles se traduce, în buna şi vechea limbă română, prin „reguli de contrapartidă“, cu semnificaţia: „principii de evaluare şi echivalare prin compromis“. Numai în domeniul electronicii de consum de la noi, existentă in România chiar de la momentul următor invenţiei lui Marconi, depanatorii foloseau cuvântul „compromis“ în cel mai adecvat sens modern, atunci când înlocuiau cu improvizaţii funcţionale piesele şi montajele dintr-un aparat de radio stricat. A traduce cuvântul englezesc tradeoff prin troc, probabil că este corect în oricare domeniu, cu excepţia ştiinţei dezvoltării durabile, în special într-acel capitol care se referă la etichetele ecologice, unde tradeoff s-ar tălmăci mai bine prin „troc baroc pe o piaţă hedonică“. Sună ca o preţiozitate, însă lucrurile se prezintă fără compromisuri : dacă „troc baroc pe o piaţă hedonică“ este preţiozitate, atunci şi expresia „dezvoltare durabilă“ este preţiozitate. Terminologia şi echivalările lingvistice folosite în frazele precedente arată necesitatea căutării unor sinonime, chiar a construirii unui mare Dicţionar de sinonime, a unui Thesaurus, în proiectul românesc al dezvoltării durabile. Chestiune superfluă ori chiar fără legătură cu dezvoltarea economică ? Câtuşi de puţin. De exemplu, la implementarea voluntară a unor sisteme de gestionare ambientală într-o întreprindere mică şi mijlocie (proverbiala IMM), pentru personalul în număr redus al întreprinderii, problemele imense legate de complexitatea limbajului tehnic al standardelor europene şi internaţionale pentru managementul ambiental conduc la ora actuală, de ce să nu recunoaştem?, la dificultăţi aproape insurmontabile în diviziunea muncii şi folosirea timpului. Evident, în cadrul unui stat naţional unde există o limbă dominantă, dar care nu intră în categoria „limbajelor sacre“ moderne, contemporane, chiar post-moderne, deci aflată numai în statutul de „vernaculară“ — limbaj purtător de informaţie foarte puţin relevantă pentru lumea post-modernă în care trăim — cum poţi să exploatezi oferta reală a „masei critice“ în cunoaşterea teoretică, tehnico-productivă şi în cunoaşterea prudenţială până la producerea unei deplasări de paradigmă în societate ? O naţiune devine bogată numai când stăpâneşte perfect cele trei tipuri de cunoaştere: ştiinţa dezvoltării durabile este situată la intersecţia lor. Dintr-o parcurgere rapidă („răpede privire“) a bibliografiei domeniului, devine limpede că ştiinţa dezvoltării durabile face apel la o multitudine de concepte, într-o agregare de mare rafinament intelectual. Asemenea tipuri de gândire constituie privilegiul unor perioade de pace, conjugate cu o criză societală reală. Ştiinţa dezvoltării durabile propune căi de stopare a degradării mediului, soluţii ideologice primare care pot să fie credibil înscrise pe o listă de alternative aflate dincolo de „globalizarea“ pe care economistul Joseph Schumpeter (1883-1950) — care a predat la universităţile din Cernăuţi şi Harvard –, o numea „distrugere creativă“. În principiu, alternativele la „distrugerea creativă“ pot fi alese ca enunţuri decizionale cu valoare adăugată într-o democraţie participativă reală. Deci trebuie să înţelegem „cum se adaugă valoarea“. Chestiunea înţelegerii „pe româneşte“, chestiunea limbajului inteligibil, total diferit de „limba de lemn“, devine astfel un factor esenţial pentru dezvoltarea durabilă în România. Căci reprezentările ontologice noi în Limba Română sunt şi faţete diverse ale predicatului „devenirii întru fiinţă“. Construirea de reprezentări ontologice pentru toate standardele europene, în limbajul fiecăreia dintre ţările membre ale statului post-modern Uniunea Europeană, este cerută chiar de principiul de subsidiaritate. Să ne referim de exemplu la standardul european destinat gestionării problematicii ambientale a întreprinderilor/organizaţiilor din U.E. Coerenţa şi comparabilitatea între documentele statelor membre în U.E. sunt fundamentale pentru funcţionarea corectă a schemei de gestionare şi audit ecologic european. Însă acordul între statele membre asupra uniformităţii criteriilor aplicative nu poate fi realizat de facto fără definirea acestor criterii în fiecare dintre „limbile naţionale“ ale statelor-membre. Regulile postmoderne de construire a textelor în stadiul dell’arte facilitează  şi eforturile vernaculare româneşti de asimilare a standardelor internaţionale. Nu este o exagerare să spunem că aceste reprezentări ontologice noi în Limba Română care servesc, incontestabil, bunei funcţionări a întreprinderilor (organizaţiilor) din România, adaugă valoare. Este în primul rând o valoare adăugată pentru facilitarea procesului decizional într-o lume postmodernă. Iar pentru întreprinderile economice, decizia managerialã reuşită se converteşte într-o valoare economică adăugată (ad litteram). Depozitarele majore de informaţie cu semnificaţie antropică, societală, umană, aşa-numitele „limbaje sacre“, sunt la ora actuală limba engleză şi limba franceză. Jucând acelaşi rol pe care-l aveau în antichitatea civilizaţiei mediteraneene „greaca“ şi „latina“, iar în India Evului Mediu — „sanskrita“. Însă dezastrul economic şi societal observat în Africa postcolonială, unde noile state care şi-au declarat independenţa folosesc în mod preferenţial, ca limbă oficială, engleza ori franceza, demonstrează ostensiv faptul că utilizarea lor nu a provocat, ca o consecinţă naturală, implementarea masivã de know how tehnologic în economiile africane, unde elitele intelectuale au fost formate în primul rând prin imersarea într-un mediu lingvistic englez sau francez în perioada studiilor. Pe de altă parte, sunt remarcabile succesele economice şi industriale înregistrate acum de China, care foloseşte o limbă cu scriere hieroglifică, incontestabil foarte îndepărtată de limbajele europene  în care au fost redactate iniţial tratatele şi codurile de practică pentru dezvoltarea industrială şi dezvoltarea durabilă. Dar chiar în China comunistă, problema transmiterii de know how de la elite — formate în Rusia comunistă dar şi în Occident! — a fost rezolvată printr-o divizare epistemologică extrem de ingenioasă şi de reuşită a reprezentărilor ontologice pentru tehnologia de vîrf  exprimate într-o limbă europeană, urmată de o traducere şi o distribuire de instrucţiuni de lucru scrise cu hieroglife pentru muncitorii chinezi!  Pentru succesul dezvoltării durabile în România trebuie să ţinem cont de realitatea concretă a Limbii Române, şi mai ales de faptul că în secolul XVIII, când Occidentul formulează intelectual condiţiile pe care se bazează tranziţia la o lume tehnologică, — de exemplu folosirea infiniţilor mici, a derivatelor şi integralelor —, în Principatele Dunărene creşterea limbii româneşti era interzisă de domniile fanariote, deşi în Europa Occidentală, vremea aceea se chema Epoca Luminilor! Chiar şi Karl Marx exemplifica în filosofia lui conceptul de alienare,—- de „înstrăinare“ —, prin acea soartă individuală a fiecărui ţăran român sub regimul fanariot. Abia după revoluţia intelectuală liberală adusă în România de Ideologia Şcolilor Centrale*, mai specific de textele în limba franceză scrise de Condillac, Destutt de Tracy şi Volney, texte citite în franceză, apoi discutate în limba română şi asimilate în limba română de prodigioşii elevi Ioan Eliade Rădulescu şi Petrache Poenaru la Şcoala grecească de la Schitu Măgureanu, începe să fie creată Limba Română modernă ca instrument de lucru pentru transmiterea şi implementarea ideilor noi. În cartea de memorialistică „Echilibru între antiteze“, Ioan Eliade Rădulescu mărturisea că textele perfecte din limba greacă veche, — în care imersau copiii români inteligenţi din şcoala de la Schitu Măgureanu —, furnizau modelul fiducial pe care vroiau să-l imite în limba română. Dar în textul tutorialelor noastre pentru dezvoltarea durabilă în România folosim în permanenţă limba engleză şi limba franceză în stadiul lor actual ca prime referenţiale lingvistice pentru post-modernizarea limbii române. De pildă, am dat neologismului „a implementa“, introdus în limba românã după decembrie 1989, semnificaţia pe care o deţine în limba engleză expresia compusă „to carry out“, sau, în limba franceză, semnificaţia expresiei „mettre en oeuvre“. Adaug că ştiinţa dezvoltării durabile poate fi realmente implementată numai dacă piratează codurile culturii populare. Întrucât faconda stereotipurilor din cultura populară degenerează frecvent în dihotomia maniheistă cu inventar existenţial clasificat în Bun şi Rău, etichetele ecologice şi gestionarea ecologică a organizaţiilor încearcă să producă o congruenţă de semnificaţii între adjectivele Ecologic şi Bun. Dar etichetele ecologice sunt justificate prin reprezentări ontologice riguros construite. Iată cum reprezentările ontologice şi cultura populară se ating.Titus Filipas

*vezi tag-ul

Odometrie ideologică negativă

Am parcurs, ajutat de cei vechi, nouă zecimi de drum. Odometria ideologică negativă promovată de instituţiile : Dilema Veche, Humanitas, Idei in Dialog, Observatorul Cultural, Polirom,  Revista 22, Romania Literară, îi blochează pe cei noi să parcurgă ultima zecime: „Les idées font le tour du monde : elles roulent de langue en langue, de siècles en siècles…” Rivarol

Termenul de Ideologie a fost forjat de către Antoine Louis Claude Destutt, conte de Tracy, ori, mai pe scurt, Destutt de Tracy, gânditor francez ce a trăit între 1754 şi 1836. Deşi Ideologia se vrea a fi distinctă de Metafizică şi Psihologie, ea nu poate fi înţeleasă decât într-o Triadă cu numitele discipline. De ce într-o asociere cu Psihologia ? Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o „ştiinţă a ideilor”, ele erau însă idei achiziţionate „senzualist”, aşa încât era natural ca Ideologia să se asocieze cu Psihologia. Apoi, de ce asocierea cu Metafizica ? Deoarece Ideologia reţine ideile despre efecte, nu şi despre cauzele primare, ce reveneau Metafizicii. Totuşi Destutt de Tracy însuşi plasează Ideologia printre ştiinţele exacte, reunind astfel ştiinţele umaniste cu ştiinţele exacte într-o ştiinţă a omului. Încă mai limpede mi se pare a fi ceea ce scria Destutt de Tracy în „Éléments d’idéologie” din 1801 : „la connoissance de l’entendement est proprement la science unique”, „cunoaşterea înţelegerii este la modul propriu ştiinţa unică”, aceasta cred că este cea mai bună definiţie care a fost dată Ideologiei de către autorul termenului. Nu-i mai puţin adevărat că Ideologia va căpăta şi puternice conotaţii peiorative. Curând, chiar din partea marelui Napoleon Bonaparte, pe care îl agasa teoria economică de tip „laissez faire” a lui Destutt de Tracy. Acesta-i motivul pentru care, oprit în 1806 de cenzura napoleoniană să îşi editeze în Franţa „Comentariul” la Montesquieu, Destutt de Tracy a fost nevoit să îl roage pe preşedintele american Thomas Jefferson, ce manifesta un interes viu faţă de „Spiritul legilor” şi împărtăşea cu de Tracy aceeaşi „Ideologie”, să publice în America o versiune în limba engleză. Preşedintele S.U.A. a tradus el însuşi „Comentariul”, nu ştiu dacă din plăcere pură sau dintr-o amabilitate împinsă la extrem, dar această (bună) purtare, cât şi gândirea lui aforistică, exprimând adevăruri valabile şi în lumea de azi, te îndeamnă să crezi că numai curentul jeffersonian din gândirea politică americană ne este, ab initio, favorabil.

Temele principale de discuţie ale grupului de Ideologi erau : „Cum percepem lumea ? Ce facem în esenţă atunci când gândim şi vorbim ? În ce fel raţionăm ? Care-i legătura între diversele categorii de semne şi gândire ?” Acestea sunt de altminteri chestiuni filosofice milenare, examinate cu perseverenţă şi în zilele noastre în cadrul ştiinţelor cognitive.

Ideologii au încercat să găsească o soluţie unificatoare la toate aceste întrebări. Destutt de Tracy a formulat respectivele reflecţii teoretice în perioada încarcerării sale de sub Teroare, în timpul Revoluţiei Franceze. A avut şansa să supravieţuiască, iar în deschiderea de după 9 thermidor anul II, le-a supus atenţiei amicilor săi reuniţi în salonul de discuţii filosofice al Doamnei Anne-Catherine Helvetius, supranumită Notre-Dame d’Auteuil, Madona din Auteuil. Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o ştiinţă a ideilor achiziţionate „senzualist” şi prin experiment, era natural că a fi Ideolog însemna aderenţa la tradiţia Luminilor, la stilul de gândire al unor Condillac sau Lavoisier, -amintim, el însuşi influenţat de gândirea lui Condillac în construirea discursului ştiinţific -, amândoi fiind Ideologi avant la lettre.

A fost Destutt de Tracy, Ideolog ce înţelegea perfect rolul sensibilităţii în formarea ideilor, şi un romantic ? Oricum, la fel ca poeţii romantici englezi din primul val, de Tracy a văzut şi a înţeles ce şoc distrugător, ce viitură catastrofală în cursul istoriei umane a produs Revoluţia Franceză. Din cauza aceasta, scopul generos al Ideologiei era acela ca prin transmiterea de la o generaţie la alta a ideilor eficiente, să se evite asemenea „viituri”, ajungându-se la regularizarea cursului societăţii umane astfel încât omul, ca individ, să găsească aici maximum de ajutor posibil din partea semenilor săi şi în acelaşi timp minimum de obstacole virtuale dreptului său natural la fericire, fără necesitatea recursului la „răsturnări revoluţionare”, (vezi Destutt de Tracy, Mémoires sur la faculté de penser, 1796).

Comunicarea Proiectului lor către societate devenea un obiectiv major pentru Ideologi. În nişte termeni româneşti frecvent vehiculaţi, ei realizează că lipsa de comunicare a Proiectului este echivalentă „încremenirii în Proiect”. Din cauza aceasta, inima mişcării Ideologilor o constituie formarea individului pentru societate prin şcoală, construirea sau re-construirea învăţământului. Iar axioma rămâne valabilă în oricare ţară. Mişcarea Ideologilor este atât de legată de problema dezvoltării învăţământului la începutul secolului al XIX-lea, încât putem spune că în România cei doi fondatori de şcoală, Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, gândeau la fel ca Ideologii, mai mult, că au fost primii noştri Ideologi.

Data de 3 brumar anul IV, adică 25 octombrie 1795, marca în Franţa o etapă importantă în realizarea planurilor pedagogice ale Ideologilor. Atunci a fost decretată crearea Şcolilor Centrale, „les Écoles Centrales”. Ele erau destinate să înlocuiască vechile colegii, şcoli cu fundament clerical. Pe lângă supunerea faţă de Biserică, acuzaţia „ideologilor brumarişti”, -sau a Ideologilor Şcolilor Centrale, cum le vom spune noi-, era aceea că în colegii se practica îndeobşte învăţarea mecanică. Spre deosebire de vinovata învăţare „par coeur” din colegii, Ideologii hotărăsc că în Şcolile Centrale învăţătura se va face urmând maxima pedagogică a „înlănţuirii cunoştinţelor”, „l’enchaînement des connaissances”, ceea ce însemna chiar mai mult decât o „serializare” sistematică. Aşa cum scria în circulara ministerială din 20 fructidor anul V, adică 6 septembrie 1797, adresată profesorilor, Şcolile Centrale aveau menirea să transmită noilor generaţii „l’héritage de Lumières”, adică „moştenirea ideologică a Epocii Luminilor”. Moştenire ce era în primul rând raţionalismul, discursivitatea. Înţelegem aşadar motivul pentru care disciplina principală de învăţământ în Şcolile Centrale era destinată formării discursului, Gramatica generală. Căci obiectul gramaticii generale este analiza tuturor formelor de discurs. Chiar Destutt de Tracy oferă acestor şcoli un fel de text-canava pentru construirea discursului, adică un text de comentat, divizat în patru volume :

Éléments d’idéologie I – l’Idéologie proprement dit, 1801

Éléments d’idéologie II – Grammaire, 1803

Éléments d’idéologie III – Logique, 1805

Éléments d’idéologie IV & V: Traité de la volonté et de ses effets, 1815.

Cărţile au continuat să apară şi după ce Şcolile Centrale fuseseră desfiinţate oficial de Napoleon prin decretul-lege din 11 floréal anul X (adică 1 mai 1802), întrucât formarea discursului a rămas în Franţa Cartesiană un obiectiv educaţional major sub toate regimurile.

Atunci când am făcut comparaţia între acţiunea pedagogică a Ideologilor şi truda de creare a învăţământului românesc de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, introduceam involuntar bănuiala că Şcolile Centrale apăreau şi în Franţa la fel ca în România, adică aproape Ex Nihilo. Ceea ce nu-i adevărat. În secolul al XVII-lea, ca să lupte împotriva Reformei, iezuiţii înfiinţau colegiile pentru instruirea copiilor burghezilor din oraşe. Faţă de învăţământul scolastic, iezuiţii veneau cu un principiu nou : Profesorii trebuie să înţeleagă caracterele elevilor, aspectul acesta fiind la fel de important pentru succesul învăţăturii ca şi cunoaşterea la perfecţie de către profesori a materiei pe care o predau. Însă Biserica rămânea stăpâna intolerantă a colegiilor care lucrau şi pentru gloria ei. Paradoxal, înalta ierarhie din l’Église catolique găseşte că pedagogia profesorilor iezuiţi, persoane activând sincer pentru l’Ancien Régime, era prea avansată, astfel că în 1762 obţine de la monarhia absolută închiderea colegiilor iezuite şi expulzarea iezuiţilor !

Totuşi, ca un principiu, instituţia însăşi a colegiilor rămânea în Franţa. Şi, cu toată sinceritatea, privind acum spre colegii, e greu să spui despre calitatea învăţământului pe care îl ofereau că era altfel decât excelentă. Colegiile au construit şi ele măreţia reală şi absolută a Franţei, absolutiste sau nu. În colegiile deschise de benedictini şi oratorieni se predau, cu mare grijă pentru detaliul aplicativ, ştiinţele pozitive. Mai erau colegiile pentru instruirea ofiţerilor, unde se învăţau de asemenea ştiinţele exacte, însoţite de lucrări practice şi de studiul limbilor vorbite în ţările înconjurătoare. De altminteri în aceste şcoli se vor forma excepţionalii ofiţeri ai Revoluţiei Franceze, în primul rând Napoleon Bonaparte, legendar printre oamenii simpli şi pentru ştiinţa de carte pe care o acumulase în şcoala militară, în speţă la Colegiul din Brienne. Astfel se poate constata că, spre deosebire de România, unde au intervenit când fanarioţii, când cazacii ruşi, când revoluţionarii unguri, când infatuaţii bolşevici de extracţie golemică, -perfecţi în eficientizarea Răului-, când pur şi simplu neaoşul „neam prost” ajuns la putere prin PCR, în Franţa a existat, certamente, o continuitate a învăţământului de calitate. Sediile Şcolilor Centrale departamentale se găseau chiar în clădirile colegiilor Vechiului Regim, -iată excepţia care confirmă regula : o Şcoală Centrală instalată în castelul de la Versailles !-, după cum sediile Liceelor înfiinţate de Napoleon în 1803 erau chiar în Şcolile Centrale pe care tocmai le desfiinţase, iar profesorii liceelor napoleoniene rămâneau aceiaşi profesori ai Şcolilor Centrale formaţi prin (şi pentru) lucrarea Ideologică. (În diverse departamente, Şcolile Centrale se vor desfiinţa doar când vor fi create condiţiile pentru înfiinţarea Liceului ; astfel în Ardèche Şcoala Centrală îşi va înceta activitatea abia în 1804, iar Şcoala Centrală din Aveyron reuşeşte să funcţioneze până în 1808). Continuitatea mai este mărturisită de faptul că însuşi limbajul folosit de Ideologii ce activau în sistemul Şcolilor Centrale fusese achiziţionat de ei ca elevi în vechile colegii. Iată de pildă un excerpt din discursul unui oficial din Isère pronunţat pe data de 30 fructidor anul VII (adică 16 septembrie 1799) : „Vous mettrez de l’ordre dans vos idées; vous acquerrez cette précision, cette justesse philosophique qui rachète la sécheresse du sujet par la netteté des conceptions”, adică „Veţi pune ordine în ideile voastre ; veţi câştiga acea exactitate filosofică şi precizia aceea care compensează ariditatea subiectului prin tăietura clară a concepţiilor”. Discurs de excepţie, ţinut totuşi de un funcţionar din provincia franceză în faţa şcolarilor şi profesorilor de la Şcoala Centrală din Isère, în urmă cu mai bine de două sute de ani ! Deci înainte chiar de proverbiala „vreme a lui Pazvante”, adăugăm noi, pentru a face o comparaţie mai de înţeles cu situaţia românească.

De unde ar fi venit acea capacitate „de a pune ordine în idei” prin învăţământul în Şcoala Centrală ? Din studiul gramaticii ! În şcoala românească textul unei asemenea gramatici care îndruma spiritul spre discursivitate apare, tipărit, abia în 1828. Să reamintim, înfiinţarea şcolii de la Sfântul Sava, unde studiul gramaticii ocupa o poziţie centrală în cadrul lecţiilor predate de profesorul Ioan Eliade Rădulescu, duce după zece ani la apariţia primului text tipărit şi comprehensiv de Gramatică românească. Astfel şcoala de la Sfântul Sava avea un statut „ideologic” foarte asemănător cu al unei Şcoli Centrale. Însă şcoala de la Sfântul Sava a însemnat, incontestabil, mult mai mult decât o simplă Şcoală Centrală departamentală franceză. De altminteri sistemul pedagogic complet al Ideologilor nu se limita la Şcolile Centrale. Căci mai exista Şcoala Normală şi Institutul Naţional, cadoul făcut de Napoleon Ideologilor. Indrăznesc să spun că, aşa cum a fost gândită de Gheorghe Lazăr, şcoala de la Sfântul Sava ar fi urmat să devină o sinteză a celor trei tipuri de instituţii în Ţara Românească.

Deşi spiritul ideologic „des Écoles Centrales” este prezent în România începând cu anul 1818, când apare prima oară la noi denumirea oficială de Şcoală Centrală, care nu însemna, ţin să subliniez, „şcoala din centrul oraşului” ? Odată cu venirea la Craiova a lui Ioan Maiorescu, -format româneşte la gimnaziul real din Blaj, „Mica Roma” din Ardeal-, ia fiinţă în 1831 prima Şcoală Centrală din România. În cunoscutul tablou al lui Theodor Aman, „Hora Unirii la Craiova”, se poate vedea cum arăta sediul ei. Cu Şcoala Centrală, oraşul îşi recăpăta, cel puţin în idee, statutul de a doua capitală a Ţării Româneşti. Venind la Craiova cu un doctorat în teologie luat la Viena, putem bănui că Ioan Maiorescu a aflat despre Ideologia Şcolilor Centrale prin filiera spiritualităţii germane, extrem de sensibilă la mişcarea ideilor noi dincolo de Rin. La Şcoala Centrală din Craiova, profesorul Ioan Maiorescu a predat „stilul scrierii”, intim legat de chestiunea construirii discursului. Astfel, prin specializarea sa în disciplina formării discursului românesc, prin care vreau să zic discursul în Limba Română, Ioan Maiorescu poate fi socotit cel de al treilea Ideolog român, după Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu. În educaţia pe care o va da în familie, probabil că în acelaşi respect faţă de duhul raţional îl va creşte şi pe fiul său, Titu Maiorescu. De altminteri, la o atentă judecată, naturaleţea talentului maiorescian de construire a discursului, critic sau politic, sugerează faptul că ea vine dintr-o învăţătură dobândită în familie. Prin discursivitatea paradigmatică a lui Titu Maiorescu, chiar dacă se vroia într-un mod hotărât anti-bonjourist, spiritul Junimii reprezenta, într-o formă nouă, Ideologia Şcolilor Centrale în România. Atunci când Eugen Lovinescu spunea, caracterizându-l pe Titu Maiorescu : “La răspântiile culturii române veghează, ca odinioară, degetul lui de lumină : pe aici e drumul”, el descria de fapt Proiectul şi sursele lui venind fără liniaritate, numai din naşterea personalităţilor româneşti care înţeleg diverse aspecte ale Metafizicii, din Epoca Luminilor. Ciudat cum, fără ca noi, românii, să fi cunoscut privilegiul unui veac XVIII metafizic şi enciclopedist, „degetul de lumină” al lui Titu Maiorescu ne arată că, la orice răspântie, drumul nostru trebuie să treacă prin paradigmele civilizaţiei europene instituite în secolul XVIII. Nu ne explicăm aceasta decât prin faptul că, latentă şi fără ostentaţie, „ideologia brumaristă”, adică Ideologia difuză a Şcolilor Centrale, a lucrat şi în România.

Într-un fel, stagnarea nedumerită la o răspântie ori alta este pentru civilizaţia românească semnul definitoriu al „încremenirii în Proiect”. Sigur, „încremenirea” înseamnă poate şi oprirea prudentă în obscuritatea ce a rezultat din pierderea celui mai preţios timp, Veacul de Lumină, furat de „gospodarii” fanarioţi care au înălţat exclusiv limba grecească în Principatele române. Trecerea de răspântie, depăşirea „încremenirii”, se poate face cu „mai multă Lumină”, însă mai e vreme pentru această mişcare întru luciditate ? Nici măcar Ioan Eliade Rădulescu, românul care a lucrat cel mai mult şi eficient la Proiectul civilizaţiei neamului nostru, nu credea că mai avem timp. Mi-e teamă că Şcoala Centrală în Limba Română, care a sosit la noi prin gândurile europene ale lui Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, îşi va închide definitiv porţile în secolul XXI. Dacă el va fi extrem de incongruent cu veacul XVIII european, aşa cum se anunţă, această incongruenţă va antrena inevitabil şi demolarea Proiectului românesc.

Titus Filipas 

A treia Roma?

După ce Marele Cneaz Ivan al III- lea (1440 -1505), Gosudarul ori „Cel care a strâns Rusiile”, se căsătoreşte cu Zoe -Sofia, fiica lui Toma Paleologul, frate al lui Constantin al XI -lea Paleologul, ultimul împărat la Constantinopol, se creează mitul că Rusia moscovită preia drepturile Paleologilor.

Căsătoria lui Ivan III cu Zoe avusese loc pe data de 12 noiembrie 1472. Fixarea datei nu era întâmplătoare. Ea ne arată cât de bine funcţiona la acea dată spionajul Moscovei. Cu o lună mai devreme, mai precis pe data de 14 septembrie 1472, avusese loc în Moldova căsătoria voievodului Ştefan cel Mare cu prinţesa Maria de Mangop, din familia imperială a Comnenilor. În felul acesta se stabileşte legitim o continuitate legală între Moldova Comnenă şi Moldova Muşatină. Cel puţin un spion al Moscoviei fusese impresionat de fastul nunţii în cetatea de scaun de la Suceava şi a raportat Gosudarului ce a văzut. Nouă, ne povesteşte frumos despre acestea Mihail Sadoveanu în romanul „Fraţii Jderi”, volumul al doilea.

Scrisoarea călugarului Filofei din Pskov adresată fiului Sofiei, Marele Cneaz Vassili al III- lea (1479 – 1533) care la 1510 cucerea oraşul, îi precizează acestuia şi semnificaţiile Rusiilor unite: „Doua Rome au căzut. Cea de a treia Roma s-a ridicat acum.” Scrisoarea păstrată este de fapt un text apocrif. Dar nu aceasta contează, ci starea de spirit în Rusii, care ducea la crearea acelui document apocrif, mărturisind pentru starea ignară a călugărului generic Filofei.

În anul 1589, este surprins de această stare de spirit agresivă patriarhul Ieremia al II-lea de la Constantinopol, ce călătorea în Rusii pentru a colecta ajutoare. Clerul rus profită. Îi cere imediat să recunoască o biserică autocefală la Moscova, capitală pe care să o declare “Cea de a treia Roma”. La început, marele teolog şi cărturar Ieremia al II-lea rezistă la aceste presiuni lipsite de elementară civilitate. El ştia mult mai multe decât ruşii. Anume că epitetul “a treia Roma” avea o semnificaţie apocaliptică. Dar muscalii pravoslavnici insistă în ignoranţă. Grecul cedează aparent, însă redactează un document conţinând de fapt numai venin prin recunoaşterea Patriarhului Iov la Moscova – “a treia Roma”.

Abia prinţul nostru Dimitrie Cantemir îl lămureşte în 1721 pe imperatorul Petru cel Mare despre adevărata semnificaţie din actul scris de patriarhul grec Ieremia al II-lea de la Constantinopol la anul 1589. Incontestabil, Petru cel Mare detesta prostia. Prin ukaz, el desfiinţează imediat patriarhatul.

Eugen Ionescu povestea că un mare intelectual francez vorbea compătimitor despre românul Paul Goma „care nu are suprafaţă”, spre deosebire de rusul Soljeniţîn. Stalin reînfiinţează, în anul 1941, patriarhatul de la Moscova. Dizidentul anti- stalinist Soljeniţîn nu protestează în vreuna din cărţile sale pentru a denunţa patriarhatul apocaliptic de Moscova reînfiinţat de Stalin. Superficialitatea lui Soljeniţîn?

Titus Filipas