Cinismul blogului Antiteze

Spuneam că blogosfera românească are o “cumpănă a apelor” care separă doi versanţi. Blogul  Antiteze se află pe versantul controlat ideologic de Vladimir Tismăneanu, fiul politrucului cominternist Lioncik Tismeneţki,  care a adus Gulagul peste România, mai întâi în Basarabia anilor 1940-1941. Totuşi, fără vreo judecată ori jenă, bloggerul de la Antiteze postează la adresa URL http://grupareaaproape.wordpress.com/2009/08/05/2109/ , mărturia unei persoane de bună credinţă, „Aglaia Roban, Cuvânt despre comunişti„, care nu ştie probabil nimic despre  Gulagul din Basarabia. Căci România a fost Mare, şi proiectul Romania Neoacquistica datează de la Mihai Viteazul. Lipsa de jenă a  bloggerului de la Antiteze merge până la permisia de proximitate  a impertinentului titlu : „O filozofie a intervalului. In Honorem Andrei Pleşu”. Alt “Cuvânt despre comunişti”, în speţă despre comunistul Andrei Pleşu. Pentru că “Once a Jacobin, always a jacobin”.

Titus Filipas

Neo-voltairienii atacă România

Se ştie că înainte de anul 1774, filosoful iluminist francez care semna Voltaire dar avea  identitatea  în acte François-Marie Arouet (1694  – 1778) a organizat în Franţa un lobby pro-Rusia. Se poate demonstra că Voltaire a fost pecuniar interesat în această campanie. Deşi Voltaire, urmându-l  pe Charles-Louis de Montesquieu (1689-1755), inventatorul conceptului „democraţiei occidentale”, a invocat  principii anti-corupţie foarte înalte pentru acest  lobby pe care l-a promovat, François-Marie Arouet fusese cumpărat cu bani grei de către ţarina Caterina cea Mare a Rusiei. Deci Voltaire, „l’icône de la vérité et de la justice”, cum a fost evaluat până de curând, e doar biet intelectual „mai mult sau mai puţin onest” care s-a lăsat  corupt de Rusia. Acel  lobby pro-Rusia  organizat de Voltaire  a forţat semnarea păcii din 1774 de la Kuciuc Kainargi. Deşi manualele de şcoală în stil pro-sovietic scriau altceva, profesorul nostru de istorie de la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova ne-a lăsat să înţelegem că pacea de la Kuciuc Kainargi a avut consecinţe catastrofale pentru noi. Prin tratatul de la  1774, practic erau suspendate, dacă nu chiar anulate,  efectele Capitulaţiunii  din 1740 de la Constantinopol.  Abia paşoptiştii noştri, în emigraţia din Franţa, infiltrează o lojă masonică şi reuşesc să impună  reluarea problemei Capitulaţiunii  din 1740  de către Occident. Din acest motiv este proiectat strategic Războiul Crimeii. Cu ajutorul  generalului Osman Pasa sunt luate înapoi cele trei judeţe din Sudul Basarabiei, şi devine posibilă unirea principatelor româneşti la anul 1859. Era doar fragment din Romania Neoacquistica de la anul 1600, cu frontiera estică pe rîul Bug. Să nu uităm acest Sabbat al spiritului : Romania Neoacquistica trebuie să fie modelul nostru fiducial!

Ne-a fost impusă apoi normarea independentistă de  la 1877, care nu a fost consecinţa unui război de eliberare naţională. Cine îi iubea pe ruşii care ne cotropiseră teritoriul  ? Consecinţele normării independentiste de  la 1877 au fost un şir de răscoale ţărăneşti, culminând cu aceea de la 1907. Pentru a preveni transformarea ei în pogrom antisemit, ofiţerii patrioţi ai armatei române, printre care locotenentul Ion Antonescu, decid  reprimarea sângeroasă a  răscoalei. Dar nu a fost omorât vreun alogen ! Apoi, după declanşarea primului război mondial (nu din vina noastră), politicienii  români cunctatori-evaluatori amână doi ani intrarea României în război (principiul „wait and see”). După  război, înţeleptul om de stat Ionel Brătianu negociază legitimarea pentru „România dodoloaţă”  (România Mare). Era mai puţin decât „pohta” lui Mihai Viteazul, acea Romania Neoacquistica aflată şi în visul Brătienilor.

Adolf  Hitler şi Iosif Stalin destabilizează Europa şi lumea prin pactul Ribbentrop-Molotov.  În cel de al doilea război mondial, mareşalul Ion Antonescu reuşea să obţină de la celelalte puteri, Anglia şi America, recunoaşterea validităţii  Capitulaţiunii  de la  1740  în ceea ce priveşte frontiera estică legitimă a României : rîul Bug. Chiar dacă, din timiditate, istoricii români nu aduc la lumină documentele doveditoare (presupun că unii dintre ei studiază cu asiduitate problema, şi au copiile documentelor în sertar), putem citi  Memoriile lui  Winston Churchill, care scrie despre acestea foarte limpede. Documente există şi în arhivele din alte capitale europene. Din cauza aceasta, Winston Churchill primea la Stockholm premiul Nobel pentru Memorii. După război, Iuliu Maniu nu pleacă în emigraţie deoarece credea că America şi Anglia vor respecta promisiunea făcută  în război lui Ion Antonescu. După 1989, noi trebuie să continuăm lupta lui Iuliu Maniu pentru validarea   Capitulaţiunii  de la  1740.  

În ce măsură a încercat mareşalul Ion Antonescu să consolideze promisiunea obţinută de la Anglia şi America ? Dând acte de stabilire a domiciliului între Bug şi Nistru pentru evreii din România! Eu am întâlnit, în anul 2004, un asemenea evreu la Craiova, un  cetăţean care primea pe baza actului de stabilire a domiciliului între Bug şi Nistru, o pensie mirobolantă de la statul român actual, şi îmi spunea că nu a pus vreodată piciorul pe teritoriul dintre Bug şi Nistru. De asemenea că evreii s-au înţeles bine cu populaţia  endogenă din România. Presupun că acel evreu, viu în anul 2004 la Craiova, figurează printre victimele Holocaustului din România. Îmi povestea că mulţi alţi evrei din România au fost şi sunt în situaţia lui. Şi că alţii încearcă să creeze artificial o discordie între evrei şi români. Printre aceia „alţii” se numără istoriografa franceză  Alexandra Laignel-Lavastine.

Dacă ar fi fost un om de ştiinţă care studiază, fără patimă şi idei preconcepute, istoria din Romania şi istoriografia despre români, profesoara universitară Alexandra Laignel- Lavastine ar fi trebuit să înceapă cu felul cum sunt trataţi românii în marele text al lui Voltaire: “Histoire de Charles XII” (publicat în 1730-1731). Dacă îmi permiteţi, voi cita eu aici un excerpt foarte revelator din textul scris de Voltaire: “Le czar, selon toutes les apparences, devait vaincre Baltagi Mehemet; mais il fit la même faute avec les Turcs que le roi de Suède avait commise avec lui; il méprisa trop son ennemi. Sur la nouvelle de l’armement des Turcs, il quitta Moscou; et ayant ordonné qu’on changeât le siège de Riga en blocus, il assembla sur les frontières de Pologne quatre-vingt mille hommes de ses troupes(19). Avec cette armée il prit son chemin par la Moldavie et la Valachie, autrefois le pays des Daces, aujourd’hui habité       par des chrétiens grecs tributaires du Grand Seigneur. La Moldavie était gouvernée alors par le prince Cantemir, grec d’origine, qui réunissait les talents des anciens Grecs, la science des lettres et celle des armes. On le faisait descendre du fameux Timur, connu sous le nom de Tamerlan.”  Nu am trunchiat nimic. Deci puteţi verifica, pe un text copiat dar autentificat, că Voltaire nu punea vreun bemol la clamarea “la Moldavie et la Valachie, autrefois le pays des Daces, aujourd’hui habité       par des chrétiens grecs”. Nimic, nimic, nimic, despre   români.  Dacă ar fi dat dovadă de  onestitate intelectuală totală, istoriografa franceză Alexandra Laignel- Lavastine trebuia să mai recunoască şi adevărul istoric despre români. Trebuia să identifice şi să focalizeze atenţia asupra greşelii făcute de François-Marie Arouet.  De altminteri, chiar  Gavroche scanda în Mizerabilii :  “C’est la faute à Voltaire (!)”. Nici Victor Hugo nu credea ce  clama Gavroche. Victor Hugo aparţinea acelui lobby voltairian anti-Romania. Decadenţa romană, în exemplificarea cea mai crasă, ar fi fost astfel prinţul nostru Dimitrie Cantemir, cel puţin aşa îl portretizează Victor Hugo în  poemul “La Légende des siècles”. Dar Alexandra Laignel- Lavastine ne dovedeşte, prin felul  nimicitor în care îi tratează pe  români şi problemele româneşti, că un lobby anti-Romania continuă. Acelui lobby anti-Romania i s-au asociat în present intelectuali “de elită” români : Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici.

Alexandra Laignel- Lavastine  nu cunoaşte  bine nici istoria culturală a secolului  XIX românesc.  Atunci când a scris cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”,  istoriografa Alexandra Laignel- Lavastine s-a lăsat furată de latura tendenţioasă a curentului gherist din cultura română. Secolul XIX românesc este pentru noi mai mult decât un timp. Este exemplul nostru fiducial pentru dezvoltarea printr-o gramatică generativă a civilizaţiei. Doamna Alexandra Laignel-Lavastine nu ţine cont de aspectul acesta atunci când „analizează”, desigur, un fel de a spune, în cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”, ceea ce dânsa crede a fi realitatea românească. Alexandra Laignel-Lavastine are în fond despre români, aceia care ştiu din amintirile de familie că erau români şi înainte de anul 1800, o atitudine de neglijare. De exemplu, doamna Alexandra Laignel-Lavastine neglijează existenţa altui mare intelectual legionar român: Vasile Lovinescu. Este dreptul domniei sale. Nu îl negăm noi. Deşi desconsiderarea culturii româneşti de către Alexandra Laignel-Lavastine nu-i decât o formă de rasism cultural. Diavolul se ascunde în detalii, poate că în acest sens sîntem noi, românii, « diabolici ». Institutorul Albert Camus (1913–1960), cel care l-a strivit cu dispreţ absolut pe românul Emil Cioran (1911-1995), ne învăţa, da, şi pe noi! că „Mal nommer les choses, c’est ajouter du malheur au monde”.  Este ce-a făcut Voltaire  în „L’Histoire de Charles XII”. 

Un detaliu pe care sursele din care se inspiră Alexandra Laignel-Lavastine îl uită,  s-ar referi la necesitatea explicitării/explicării unui cuvânt nume propriu întrebuinţat în chiar titlul cărţii : « Eliade ». Doamna Alexandra Laignel-Lavastine preferă să-şi menţină cititorii francezi într-o ignoranţă totală asupra semnificaţiei româneşti a cuvântului, dacă nu cumva ignoranţa absolută aparţine chiar autoarei. Spunem noi ceea ce Alexandra Laignel-Lavastine a uitat să treacă în carte. Bineînţeles, Eliade este numele lui Mircea Eliade (1907-1986), Alexandra Laignel-Lavastine nu-l lasă pe cititorul străin chiar într-o atâta ignoranţă. Dar Alexandra Laignel-Lavastine uită să vorbească despre „familia spirituală Eliade”. Gheorghe Lazăr şi, mai ales, Ioan Eliade Rădulescu au luptat, cu un succes total credem noi, -deşi Ioan Eliade Rădulescu avea la  mijlocul vieţii  rezervele şi îndoielile sale asupra chestiunii -, pentru restaurarea limbii române, concedem că într-un statut minimalist, erau oameni şi ei, cu puteri limitate. Ioan Eliade Rădulescu are însă pentru noi profilul unui gigant pentru că ne-a arătat principiile, ele erau şi sunt un acquis european, deşi sunt în acelaşi timp ideologie naţionalistă  românească. Noi am numit-o Ideologia Şcolilor Centrale şi am arătat legătura sa cu ideologia primară franceză, ideologia lui Destutt de Tracy. Cei care cunosc, şi mai cred în ele, aceste principii atunci când sunt spuse pe româneşte, fac parte din „familia spirituală Eliade”. Dincolo de gândurile proprii, Mircea Eliade a fost puternic format întru simţirea românească de mediul de acasă, de arhetipurile culturale din familie. Mircea Eliade era cel de al doilea fiu al căpitanului român Gheorghe Ieremia. Din admiraţie pentru marea operă de românism întreprinsă de Ioan Eliade Rădulescu, căpitanul Gheorghe Ieremia simte că trebuie să îşi schimbe numele de familie în Eliade. Ne-am fi aşteptat ca Alexandra Laignel-Lavastine, înverşunată în blamarea numelui de familie Eliade, să sublinieze şi sursa raţionalismului francez în naşterea acestei familii spirituale, repet, spirituale. Dacă ar fi fost creştină, prin această uitare tendenţioasă Alexandra Laignel-Lavastine ar fi comis cel mai mare păcat. Întrucât nu este creştină, problema „păcatului” nu se pune pentru autoarea cărţii amintite.

Asertările doamnei Alexandra Laignel-Lavastine, iar noi am demonstrat că ele sunt clamări făcute în numele unui lobby anti-România, sunt luate drept nou referenţial în acuzaţiile lansate, iar şi iar, împotriva românilor şi României.  Citesc asemenea acuzaţii la adresa URL  http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9678. Cu titlul ce sună echivalent acuzaţiei că germanii au făcut săpun din trei milioane de evrei : +Matatias Carp- «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)», de Marina NICOLAEV+ 

Citez din articol : “Alexandra Laignel-Lavastine este recunoscuta ca unul dintre cele mai buni specialisti în istorie intelectuala si politica a Europei centrale si de Est.” Eu nu o recunosc. Am arătat deja ce erori grave, tendenţioase, în spirit de lobyy anti-Romania şi prin negarea principiului existenţialist de evaluare propus de Albert Camus, a comis Alexandra Laignel-Lavastine în cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”. Totuşi, totuşi, în articolul respectiv se spune ostentativ : +De curând a publicat în România si volumul «Cioran, Eliade, Ionesco : Uitarea fascismului » Editura Est, 2004, în traducerea Irinei Mavrodin (titlul original : Cioran, Eliade, Ionesco : L’Oubli du fascisme, Paris, Presses universitaires de France (PUF), collection „Perspectives critiques”, 2002). Pentru studiile si articolele sale consacrate ex-Europei de Est, Alexandra Laignel-Lavastine a obtinut în 2005, Prix européen de l’essai „Charles Veillon” al fundatiei elvetiene cu acelasi nume.+ Doamna Marina Nicolaev ne mai spune  : +În luna februarie 2009 a aparut la Paris volumul lui Matatias Carp «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» tradus din limba româna si însotit de o serie de adnotari si prezentari precum si de un material iconografic semnificativ, sub semnatura Alexandra Laignel-Lavastine, istoric, eseist, jurnalist si profesor universitar.+

Problema cu “materialul iconografic” ? Îmi amintesc că pe vremea când ne făceau în liceu îndoctrinarea cu cele “trei milioane de evrei din care germanii au făcut săpun”, cărţile acelea de ideologie avea la anexe “material iconografic”  cu fotografii ale fabricilor germane din care ar fi fost fabricat săpun din evrei, desene detaliate ale fluxului tehnologic, chiar fotografii ale unor bucăţi de săpun făcut din evrei. Dar Institutul Yad Vashem neagă acum că s-ar fi întâmplat aşa ceva. Vă spun cu mâna pe inimă, fotografiile acelea arătau chiar foarte realist, marcajele ştanţate  nu păreau în vreo clipă că ar fi fost trucate. În fine, să admitem că Institutul Yad Vashem are dreptate. Atunci pot să pun o întrebare  ? În primul rând să vă spun că ne obligau la şcoală să dăm bani (sic!) pe cărţile acelea de propagandă  pe o temă despre care specialiştii de la Institutul Yad Vashem spun acum că ea nu era adevărată. Întreb, naiv : În buzunarele cui ajungeau banii plătiţi pentru cărţile acelea? Întrebarea e pur retorică, ştiu răspunsul. De-l spun aici, pe blogul acesta, voi fi acuzat că nu este “politiceşte corect”.

Alt referenţial, probabil considerat la fel de valabil ca şi referenţialul François-Marie Arouet despre populaţia Moldovei şi Valahiei  la începutul secolului  XVIII, ori ca referenţialul Alexandra Laignel- Lavastine  despre valorile  în care cred românii, ne propune  doamna Marina Nicolaev în frazarea   : +Despre exterminarea celor peste 350.000 de evrei din România în timpul celui de-al doilea razboi mondial din România, cunoscutul istoric american Raul Hilberg, va afirma „nicio tara, cu exceptia Germaniei, nu va participa atât de activ la masacrul evreilor »+ Ca să fiu intelectualiceşte corect, trebuie să recunosc că nu am studiat ceva din opera istoricului Raul Hilberg. Dar am studiat opera altui cunoscut istoric american, Keith Hitchins, membru de onoare al Academiei Române. Şi am constatat că profesorul universitar Keith Hitchins  minte, prin omisiune şi comisiune, la tema românii şi România. Ei nu ştiu nimic despre Romania Orientală. Însă, evident, aş fi de o stupiditate extremă dacă aş invita pe careva să formuleze vreo judecată de valoare asupra lucrărilor istoricului Raul Hilberg. Insist, nu !Poate ştie dânsul, Raul Hilberg, lucruri care mie îmi scapă. Şi, credeţi-mă, în ciuda negaţionismului dovedit de specialiştii de la Institutul Yad Vashem, eu nu mă pot opri să plâng pentru cele trei milioane de evrei făcuţi săpun de germani în cel de al doilea război mondial.

Titus Filipas

Eminescu, 62 săgeţi către Voltaire

Vorbesc despre cele 62 de versuri din DOINA lui Mihai Eminescu. După opinia lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, cuvântul  DOINA are sorginte tracă. “Doină, doină, viers cu foc”, este evaluat genul în cultura populară veche de la noi (aşa afirmă Vasile Alecsandri). Viers este forma românească a latinescului versus. În poezia autentică, viersul îndeplineşte funcţia tropului. Este formă de reprezentare, schijă de ontologie care ţinteşte către un fragment de realitate. Dificil de realizat arma, dificil să ţinteşti!  În aceste condiţii, Mihai Eminescu vorbea despre “vers”, nu despre  viers, chiar peiorativ:     „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune, /Înşirând cuvinte goale /Ce din coadă au să sune.” Cuvintele goale, nesertizate într-o montură ontologică tensionată, nu harponează nimic din realitate, nici zvârlugă, nici caşalot. Viersul autentic al poeziei ţine de inteligenţa spontană, la fel ca universalia (Uni-versus) metafizicii. Mihai Eminescu avea inteligenţă spontană. Or, inteligenţa spontană este sălbatică ! Vikingii sălbatici dovedeau o inteligenţă cu totul şi cu totul  ieşită din comun! Petre Ţuţea spunea despre Mihai Eminescu, în totală admiraţie, că era din neam rutean. Or, rutenii sunt urmaşii unui trib de vikingi răsăriteni. Mihai Eminescu era un sălbatic ! Contemporani ai lui, de o mediocritate intelectuală crasă, totuşi s-au preocupat exclusiv, în ceea ce priveşte personalitatea lui Mihai Eminescu, să colecteze din desfăşurarea ei numai exemplele de „incivilitate”. Vă mărturisesc că eu sînt în totală admiraţie faţă de inteligenţa absolută a „sălbaticului român” Mihai Eminescu!

Ne întoarcem astfel la semnificaţia originară a lui Apollo, zeu protector al măiestriei arcaşilor şi al artei poeţilor. Scriind poezia DOINA, Mihai Eminescu ţinteşte  în context  cultural românesc 62 săgeţi de foc spre Voltaire. Să reamintesc fiecare săgeată :

1)“De la Nistru pân’ la Tisa /

2)Tot Românul plânsu-mi-s-a /     

3)Că nu mai poate străbate /

 4)De-atâta străinătate. /

5)Din Hotin şi pân’ la Mare /

6)Vin Muscalii de-a călare,/

7)De la Mare la Hotin /

8)Mereu calea ne-o aţin; /

9)Din Boian la Vatra Dornii /

10)Au umplut omida cornii /

11)Şi străinul te tot paşte, /

12)De nu te mai poţi cunoaşte. /

13)Sus la munte, jos la vale /     

14)Şi-au făcut duşmanii cale; /

 15)Din Sătmar până ’n Sacele /

16) Numai vaduri ca acèle. /

17)Vai de biet Român săracul, /

18) Indărăt tot dă ca racul, /

19)Nici îi merge, nici se ’ndeamnă, /

20)Nici îi este toamna toamnă, /

21)Nici e vara vara lui /

22)Şi-i străin în ţara lui. /

23)Dela Turnu ’n Dorohoiu /

24)Curg duşmanii în puhoiu /

25)Şi s’aşează pe la noi; /

26)Şi cum vin cu drum de fier, /

27)Toate cântecele pier, /

28)Sboară paserile toate /

29) De neagra străinătate. /

30)Numai umbra spinului /

31) La uşa creştinului. /

32) Îşi desbracă ţara sânul, /

33)Codrul – frate cu Românul – /

34)De secure se tot pleacă /

35) Şi isvoarele îi seacă – /

36)Sărac în ţara săracă! //

37) Cine-au îndrăgit străinii /

38)Mânca-i-ar inima cânii, /

 39)Mânca-i-ar casa pustia /

40)Şi neamul nemernicia. /

41)Ştefane, Măria Ta, /

42)Tu la Putna nu mai sta, /

 43)Las’ Arhimandritului /

44) Toată grija schitului, /

45)Lasă grija Sfinţilor /

 46)În sama părinţilor, /

47)Clopotele să le tragă /

 48)Ziua ’ntreagă, noaptea ’ntreagă, /

 49)Doar s’a ’ndura Dumnezeu /

50)Ca să-ţi mântui neamul tău! /

 51)Tu te ’nalţă din mormânt /   

 52)Să te-aud din corn sunând /

53)Şi Moldova adunând. /

54)De-i suna din corn odată, /

55)Ai s’aduni Moldova toată, /

 56)De-i suna de două ori /

57) Îţi vin codri ’n ajutor, /

58) De-i suna a treia oară /

59)Toţi duşmanii or să piară /

 60)Din hotară în hotară, /

61)Îndrăgi-i-ar ciorile /

62)Şi spânzurătorile! ”

De ce erau azvârlite săgeţile româneşti către iluministul Voltaire ?  Codul se ascunde la numerele   17 şi 18. “Vai de biet Român săracul, / Indărăt  tot dă ca racul”. Este vorba despre pierderile noastre teritoriale imense. Retrageri ale românilor din Romania Orientală, retrageri la care am fost forţaţi de un lobby anti-Romania creat de “moralul” Voltaire.

Amintesc că Romania apare în istorie prin Constituţia Antoniniană de la 212 Anul Domnului. Timp de două secole mai înainte, jurişti de geniu creaseră un fundament solid pentru statul de drept (vezi şi cartea lui Will Durrant). Între 212 AD şi 285 AD, acea justiţie  cu totul şi cu totul nouă a statului de drept transforma Imperiul Roman în Romania!  285 AD este semnificativ pentru că împăratul Diocletian împarte statul în Romania Orientală şi Romania Occidentală. Numai Romania Orientală supravieţuieşte. Cu perioade multe de civilizaţie înfloritoare, o mie de ani după căderea Romei de pe Tibru. Nostradamus reţine acest nume, Romania, în mod expres şi exclusiv pentru  Romania Orientală. Romania, căreia îi prevede un viitor  de cel puţin încă o mie de ani! Contra Reforma, inventatoarea barocului, inventează apoi conceptul  geopolitic Romania Neoacquistica. Prinţul valah de sânge vareg (cantacuzin) Mihai Viteazul primeşte sume imense pentru  a libera Nova Roma, devenită Stambul. Mihai Viteazul se eschivează de la sarcină. Cheltuieşte acele sume în hinterlandul Novum Latium, realizând prima unire a ţărilor româneşti. Dar după Contra Reformă, în Franţa vine Epoca Luminilor. Iluminiştii vroiau să construiască o civilizaţie comparabilă în glorie cu elenismul. Regele Prusiei Frederic cel Mare scria cam batjocoritor către Voltaire:  +Les anciens Grecs sont ressuscités en France.+ A fost premoniţie? Membrii comitetului Marii Terori din anul 1794, care alimentau cu marfă umană ghilotina, se credeau poeţi în Arcadia !

„Vai de biet Român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul”, scria Mihai Eminescu în Doina. Există o conspiraţie împotriva românilor ? Se pare că da. Voltaire, care era plătit de ţarina Caterina cea Mare a Rusiei, organizează în Franţa un lobby care duce la încheierea tratatului din 1774 de la Kuciuc Kainargi. Voltaire putea scrie enormitatea : “Armatele Rusiei au omorât mai puţini oameni decât focurile de artificii la nunta  regelui cu Marie-Antoinette.” (sic!). Acel tratat din 1774 anula Capitulaţiunea din 1740 care garanta frontiera  noastră răsăriteană pe Bug. Pacea de la 1774 constituia premisa pentru viitoarea trădare de la Yalta (prin care Roosevelt şi Churchill îi dădeau  România lui Stalin).

Titus Filipas

Originile puterii Rusiei

Când alegea titlul ” Arhipelagul Gulag “, joc al conotaţiilor cuvântului rusesc “ostrov”, Alexandru Soljenitzyn sublinia că în Uniunea Sovietică teroarea statală absolută se manifesta   printr-o modulaţie a intensităţii având caracter insular. Invers, acolo în Rusia, însăşi modulaţia civilizaţiei posedă caracter insular ! Rusia ce urmează lui Petru cel Mare e comparabilă felului cum era structurată lumea civilizaţiei greceşti până la Alexandru cel Mare. În antichitatea elină,   civilizaţia “de vârf ” era prezentă numai în câteva oraşe, polis-uri, insule aflate într-o mare de barbarie. În acelaşi fel trebuie să vedem şi Rusia ultimelor trei secole : câteva oraşe de civilizaţie, iar în unele oraşe poate câteva cartiere, dar ele contau enorm, şi marcau diferenţa infinită faţă de   “varvarstvo”, ori faţă de ” mojicie “, dacă doriţi un termen echivalent pentru barbaria rusească. Cum s-a ajuns însă la această putere imensă a Rusiei, cuplată cu atâta barbarie ?  

“C’est la faute à Voltaire !”, putem spune şi noi.  Iată un excerpt dintr-o scrisoare din anul 1774, scrisă de regele Frederic cel Mare al Prusiei, către Voltaire (imediat după încheierea păcii de la Kuciuc   Kainargi, pe care Frederic cel Mare o compara ca importanţă cu pacea din Westphalia): “peut-être que, dans quelques siècles d’ici, il faudra puiser les belles connaissances chez les Russes. Tout est possible, et ce qui n’est pas peut arriver ensuite.”

Între Capitulaţiunea din 1740 prin care se afirma expres oprirea avansului apusean al Rusiei pe malul Niprului, şi pacea de la Kuciuc  Kainargi din  1774, prin care ţarina Caterina cea Mare primea hălci masive din Romania Orientală, care fuseseră totuşi,  totuşi,  garantate prin capitulaţiuni, Voltaire a organizat un lobby pentru Rusia în Franţa, care era cea mai mare putere a lumii la acel moment.

Textul complet al scrisorii lui Frederic cel Mare al Prusiei către filosoful Voltaire poate fi accesat aici https://blogideologic.wordpress.com/2009/04/19/premonitia-lui-frederic-cel-mare/ .

Frederic cel Mare dezvăluie detalii inedite privind acţiunea lobbistă a lui François Marie Arouet Voltaire (1694 -1778), un lobby în care l-a asociat şi pe matematicianul Jean le Rond d’Alembert (1717  – 1783), secretarul Academiei Franceze (începând cu anul 1772).

+DE FRÉDÉRIC, ROI DE PRUSSE./A Potsdam, le 8 octobre [1774]. “Negociaţiunea voastră încearcă toate contratimpurile posibile.”- “Votre négociation éprouve tous les contre-temps possibles.” […] “mă voi limita la a trimite mărturia unui general către domnul d’Alembert, şi voi scrie ministrului meu la  Paris.”- “je me bornerai à envoyer le témoignage du général à M. Dalembert, et je ferai écrire à mon ministre à Paris.”+

Ar fi prea mult să spunem că acest lobby era o acţiune net anti–românească, deşi erau lovite în mod clar interesele româneşti. Într-adevăr, prin pacea de la Kuciuc  Kainargi din  anul 1774, nu mai era garantată frontiera răsăriteană a  Moldovei pe rîul Bug, aşa cum prevedea în mod expres Capitulaţiunea din 1740. Dar “ce-i mâna pe ei în luptă”, pe Voltaire şi d’Alembert ?  O tradiţie moralistă anti-Romania iniţiată  de filosoful francez Charles-Louis de  Montesquieu (1689 – 1755).

Din Contra Reformă, intelectualii francezi percep în primul rând Noaptea Sfântului Bartolomeu (noaptea dintre 23 şi 24 august 1572). Noi, românii, percepem în primul rând unirea principatelor româneşti de către Mihai Viteazul, plătit de Contra Reformă ca un condottier  spre a construi Romania Neoacquistica. Însă repulsia firească a intelectualilor francezi faţă de  masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, implicit repulsia faţă de Contra Reformă, a fost nelegitim transformată de Montesquieu, Voltaire şi d’Alembert într-un sentiment anti-Romania. Să reamintim, Romania apare în istorie prin acţiunea şi efectele Constituţiei Antoniniene din anul 212. Iluminiştii Voltaire şi d’Alembert fac tot posibilul pentru a preveni acea „regresiune a istoriei universale” chemată Romania Neoacquistica. “Progresismul” lui Voltaire şi d’Alembert va justifica ulterior politica lui Stalin faţă de România.  

Titus Filipas

Premoniţia lui Frederic cel Mare

Toţi profesorii mei de istorie de la liceul “Fraţii Buzeşti” din Craiova, deşi erau nişte persoane extrem de bine pregătite, după normele (pseudo) culturale de acum instituite de triada Pleşu-Liiceanu-Patapievici pot fi caracterizaţi ca “reacţionari”. Dacă vreţi, supralicităm, chiar nişte “reacţionari desueţi”. De exemplu, îmi aduc aminte de domnul Piscati, cel care ne ţinea lecţiile de istorie antică în perioada 1958-1959. A venit la o lecţie cu un artefact antic autentic de marmură albă din colecţia lui personală, un cub cu latura puţin mai mică decât 10 centimetri. Pentru conservare, obiectul acela foarte vechi fusese acoperit cu un strat fin de ceară. Ne-a povestit că artefactul fusese dezgropat din mormântul unui soldat roman. Mormânt descoperit lângă biserica Sfântu Dumitru din Craiova. Este interesant că locuinţa fortificată a lui Mihai Viteazul se aflase tot acolo, lângă biserica Sfântu Dumitru din Craiova. Ce semnificaţie avea cubul ? Pe el erau înscrise datele de identificare ale soldatului roman. În limbajul de acum, aş spune că era un fel de texting cu abrevieri “lapidare” gravate în marmura albă folosindu–se litere latine majuscule. Era acelaşi model fiducial de litere scrise pe soclul Columnei lui Traian din Roma. Ele vor fi întrebuinţate şi în primele tipărituri cu presa lui Gutenberg, şi vor deveni standardul scrierii culte la care ţin atâta de mult basarabenii. În fine, nu această poveste antică este revelatoare aici, discursul meu era anunţat altfel în titlu.

Frederic cel Mare a fost regele Prusiei din secolul XVIII. El i-a trimis o epistolă filosofului iluminist francez Voltaire în anul 1774, o epistolă despre pacea de la Kuciuc Kainargi, cu o premoniţie de neobişnuită acurateţe privind evoluţia Franţei!

Îmi amintesc că alt profesor de istorie de la liceul Fraţii Buzeşti ne-a subliniat, fără să ne dea şi detalii care l-ar fi trimis direct în puşcăria comunistă, cât de importantă este pacea de la Kuciuc Kainargi pentru istoria noastră, pentru destinul nostru ca naţiune.

Pacea încheiată la Kuciuc Kainargi, o localitate din Cadrilater, a fost încheiată la anul 1774. Şi a avut consecinţe dezastruoase pentru istoria noastră, pentru destinul nostru ca naţiune. Prin tratatul semnat la Kuciuc Kainargi au fost şterse (dar se pare că nu pentru totdeauna!),  câştigurile  recunoscute de diplomaţia europeană prin Capitulaţiunea de la 1740 pentru drepturile noastre teritoriale legitime ca naţiune.

Tînărul istoric militar român Mircea Dogaru ne vorbeşte cu multă inimă despre acel tratat de la 1740 încheiat la Constantinopol, vezi  http://www.youtube.com/watch?v=iJ3S0y9IeVA&eurl=http%3A%2F%2Funiristu%2Eblogspot%2Ecom%2F&feature=player_embedded .

În fine, vorbind despre acea premoniţie, iată cum comentează geniul organizatoric care a a fost regele Prusiei, Frederic cel Mare,  pacea de la Kuciuc Kainargi, într-o epistolă către Voltaire, chiar din anul 1774:   

+DE FRÉDÉRIC, ROI DE PRUSSE./A Potsdam, le 8 octobre. Les négociations de la paix de Westphalie n’ont pas coûté plus de peine à Claude d’Avaux, comte de Mesme, et au fameux Oxenstiern, qu’il ne vous en coûte à solliciter la grâce de Jacques-Marie Bertrand d’Étallonde à la cour de France. Votre négociation éprouve tous les contre-temps possibles. Voilà un chancelier sans chancellerie qui vous devient inutile, un nouveau venu que peut-être vous ne connaissez pas, et qu’il faudra prévenir par quelques vers flatteurs avant d’entamer l’affaire de Jacques-Marie; enfin un témoignage que vous me demandez, et qui n’est pas selon le style de la chancellerie. On prétend qu’un attestat de l’officier général dans le régiment où il sert est suffisant, et que les princes ne doivent pas s’abaisser à demander grâce à d’autres princes pour ceux qui les servent, ou il faut en faire une affaire ministérielle. Voilà ce qu’on dit. Pour moi, qui ne suis exercé ni en style de chancellerie, ni profondément instruit du punctilio, je me bornerai à envoyer le témoignage du général à M. Dalembert, et je ferai écrire à mon ministre à Paris qu’il       dise un mot en faveur du jeune homme au nouveau chancelier. Si les anciens usages barbares prévalent contre les bonnes intentions de François-Marie Arouet de Voltaire et de son associé mons de Sans-Souci, il faudra s’en consoler, car ce n’est pas une raison pour que nous déclarions       la guerre à la France. Le proverbe dit: « Il faut vivre et laisser vivre.» C’est ainsi que pense votre impératrice: elle se contente d’avoir humilié la Porte; elle est trop grande pour écraser ses ennemis. La Grèce deviendra ce qu’elle pourra; les anciens Grecs sont ressuscités en France.     Vous tirez votre origine de la colonie de Marseille ; cette nouvelle patrie des arts nous dédommage de celle qui n’existe plus. Le destin des choses humaines est de changer: la Grèce et l’Égypte sont barbares à leur tour; mais la France, l’Angleterre, et l’Allemagne, qui commence à s’éclairer, nous dédommagent bien du Péloponèse. Les marais de Rome ont inondé les jardins de Lucullus; peut-être que, dans quelques siècles d’ici, il faudra puiser les belles connaissances chez les Russes. Tout est possible, et ce qui n’est pas peut arriver ensuite. Je fais des voeux pour que l’Être des êtres prolonge les jours de votre âme charitable; qu’il vous conserve longtemps pour la consolation des malheureux, et pour la satisfaction de l’humble philosophe de Sans-Souci. Vale. Fédéric.+

Deci Frederic cel Mare făcea o comparaţie între importanţa păcii din Westphalia şi importanţa păcii de la Kuciuc Kainargi pentru istoria Europei, precum şi o premoniţie, supranaturală aproape, privind evoluţia Franţei ! Într-adevăr, originea imnului Franţei actuale este “de Marseille”!

Titus Filipas

Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş

În secolul XI, oştenii valahi angajaţi de străini erau descrişi ca  „oameni perverşi, în care nu poţi avea încredere”. Gradual se clădeşte printre occidentali  percepţia negativă  şi  faţă  de voievozii noştri, atingând climaxul în bătălia de la Varna. Din poveştile acelei bătălii de la 1444,  se nasc două mituri în răsăritul Europei: Mitul  regelui  tînăr, viteaz, frumos, ce îşi dă  viaţa pentru creştinătate, şi mitul satanicului « latin monstrum » Dracula, fiul prinţului Vlad Dracul.   Personajele sunt  nominalizate în versurile lui Bolintineanu despre Varna: „Acolo se vede regele Lehiei,/Huniad, eroul ţării Unguriei,/Mari prelaţi ai papii, tineri cavaleri,/Vlad al României cu mai mulţi boieri.” Regele  tînăr al mitului a fost Vladislav I al Ungariei şi Poloniei sau « Lehiei ». ‘Vlad al României’ a fost Vlad Dracul, participant cu angajament  « dubios » în  lupta anti-otomană, judecata  occidentalilor este foarte corectă, trebuie să admitem cinstit. În poezia «Bătălia de la Varna », Dimitrie Bolintineanu  imaginează   dialogul  între eroi  după redactarea ordinului de luptă : « Regele întreabă: – Doamne, ce durere/Inima-ţi inclină  astfel spre tăcere? ».  Vlad Dracul încearcă să tempereze elanul tînărului suveran: „Inimile voastre cată  generos;/ Dar tot ce-i din inimi poate fi frumos?” Dimitrie Bolintineanu  dezvăluie alegerea  de valoare făcută de prinţul  valah : « Vlad atunci răspunde celor adunaţi:/- „Eu sunt de părere lupta să  nu daţi! […] Sire, preoţi, nobili! Astăzi, m-ascultaţi!/Ar fi mult mai bine să  vă  înturnaţi” ! »  Tînărul rege încearcă, –în poezia lui Bolintineanu–,   să răstoarne opinia lui Vlad Dracul cu argumentul suprem: „Flota genoveză  credem că  ne-ajută“ ! Vlad Dracul încearcă să-l aducă la înţelegerea situaţiei reale a Genovei în lumea anului 1444 :  „Robi ai fericirii cei materiale,/ Genovezii încă nu se cumpănesc/Între fala dalbă  şi-aurul turcesc./  Să nu cereţi fapte nobile, mărite,/Limbilor ce-s date speculei josite!”.  Bolintineanu  exprimă un punct de vedere clar ghibellin. Trebuie să   vedem  în  versurile citate,  reflecţiile lui  Dimitrie Bolintineanu despre ce  s-a întâmplat pe parcursul unei  jumătăţi  de veac. De la 1409,  când Mircea cel Bătrân aşeza capitala valahă la Giurgiu (întemeiere genoveză mai veche), şi până la 1459,  când Vlad III  sigila hrisovul pentru cetatea lui Bucur. La fel ca Mihail al VIII-lea Paleologul,  fără îndoială  că şi  prinţul român Vlad Ţepeş  dădea  valoare absolută   hrisovului ca parte esenţială în gestionarea istoriei. Pentru drepturile cetăţii Bucureşti,  Vlad III, viitorul Dracula din povestirea lui Bram Stoker,  organizează  o punere în scenă de neuitat : Parafează  hrisovul  de fondare lângă  o pădure de ţepe în care stăteau  otomanii răspunzători de vărsarea de sânge la căderea Bizanţului.  Despre această scenă, Petre Ţuţea spune: „Vlad Ţepeş  are meritul  că  a coborît morala absolută  […] la nivel absolut.” Dacă  opinia lui Petre Ţuţea despre Vlad Ţepeş este excelentă,  Nicolae Iorga avea  rezerve întemeiate. Profesorul Nicolae Iorga găseşte dovezi că Vlad Ţepeş  ucidea  o mare parte din populaţia românească urbanizată  a zonei ripariane asociate Dunării inferioare, populaţia  românească  din cetăţile Podunaviei. Astfel Vlad Ţepeş a retezat din start  posibile puncte de sprijin pentru elanul  unui Mihai Viteazul spre Constantinopol.

Titus Filipas

Romania şi Romania Neoacquistica

Reamintesc Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212 pentru Romania. Istoricii de la Oxford University apreciază că la Anul Domnului 285, Constituţia lui Caracalla îşi realizase plenar efectele, adică realizase Romania. La Anul Domnului 285, Diocleţian împarte Imperiul în Romania Orientală şi Romania Occidentală. Dacă istoricii de la Oxford University datează începutul pentru lumea occidentală modernă ca fiind Anul Domnului 285, noi de ce nu putem fixa începuturile conştiinţei civice la  212 AD, iar nu la crearea GDS? Acordarea drepturilor civice imigranţilor  în această Romania se făcea sub forma statutului foederati. Goţii au fost foederati! Iordanes scrie istoria goţilor foederati prin analogie cu istoria geţilor„socii”- alizaţi, scrisă de Cassiodor. Un om politic român pasionat de lege, de sursa drepturilor regaliene şi de cultură poate că ar trebui să organizeze o conferinţă despre Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212 pentru Romania şi efectele sale în lumea de azi. Ştiţi că anarho-separatiştii de la Salonic erau militanţi macedo-români care cereau recunoaşterea Constituţiei lui Caracalla? Ar fi multe de spus despre istoria veche în Romania, dar să venim la Romania Neoacquistica. Mihai  Viteazul a unit principatele româneşti tocmai pentru a reconstitui  Romania Neoacquistica, în mod expres el a fost plătit ca un condotier pentru a realiza Romania Neoacquistica, acesta fiind un proiect al Contra Reformei. Contra Reforma este  un termen care denumeşte acţiunea din epoca de revitalizare a creştinismului din Romania Occidentală după normele instituite de Sfinţii Părinţi din Romania Orientală. Lucrarea de revitalizare creştină începea cu incorporarea Vulgatei în mesa latină  pe la anul 1560.  Mi se pare a fi deosebit de semnificativ faptul că Vulgata creată în Romania Orientală  de un călugăr scit pe nume Eusebiu Sofronie Ieronim,  un ilir  „socii”- alizat şi latinizant,  deci numai Vulgata asigură succesul Contra Reformei din Occidentul continentului european,  către anul 1648, cu finalizarea procesului care a dus  la pacea westphalliană. 

Titus Filipas

Aspecte regaliene în dictaturile Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu

Mai întâi să spunem că definiţia cuvântului „regalian” din DEX, (vezi  http://dexonline.ro/search.php?cuv=regalian ), este restrânsă excesiv, fiind menţinută doar în starea particularizată. Incompletitudinea şi tautologia lipsesc definiţia de acurateţe. Intervenim, completând.

Adjectivul “regalian”  este un termen format de la cuvântul latin  rex, regis, el fiind ataşat de atributul suveranităţii statului, indiferent de faptul dacă statul este organizat ca monarhie (“L’Etat c’est moi”), ori ca republică (puterea este a poporului). Întrucât statul deţine monopolul violenţei legitime (vezi Leviatanul  lui Thomas Hobbes, http://en.wikipedia.org/wiki/Leviathan_(book) ), atunci prerogativele lui legitime  sunt adesea identificate cu domeniile unde folosirea forţei în impunerea legii şi normelor este justificată. Funcţiile îndeplinite de stat în aceste domenii se numesc « funcţii regaliene* ». Minimalist ori liberal considerate, acestea sunt :

1/Asigurarea securităţii externe a statului, prin diplomaţie şi apărare. 

2/ Asigurarea securităţii interne a statului şi a ordinii publice.

3/ Definirea dreptului şi furnizarea justiţiei. 

Sigur că ar fi fost necesar să începem expunerea noastră cu  dictatura carlistă. Dar întrucât regele Carol al II-lea a neglijat asigurarea securităţii externe a statului, prin diplomaţie şi o politică de apărare (Carol al II-lea era suficient de inteligent ca să îl blameze pentru aceste deficienţe pe Nicolae Titulescu), de asemenea el a recurs la execuţii sumare în “păstrarea ordinii publice”, considerăm că acest rege a abdicat de la exercitarea drepturilor regaliene absolut legitime. Trebuie să spunem în mod expres că legitimitatea drepturilor sale provenea din adhocraţie, adică din hotărârea Divanurilor ad-hoc din secolul XIX care au precedat Unirea cea mică.

Acelaşi respect pentru personajul European  important care a fost Mihai Viteazul îi domina pe  dictatorii Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu.

Dacă discutăm despre dictatura lui Ion Antonescu, trebuie să începem cu acea repunere în discurs a sursei de legitimitate pentru  drepturile regaliene după crearea statului numit, poate superficial,  România Mare, deşi era numai un fragment al marelui proiect Romania Neoaquistica iniţiat la 1600  de Mihai Viteazul. Dar el nu era un proiect spontan românesc, ci un proiect european, un proiect extraordinar de bine elaborat în spiritul timpului. Într-adevăr, Contra-Reforma lansată în secolul XVI  era un proiect al ecumenismului destinat să reconstruiască  lumea prin Biserica Universală construită în Anul Domnului 381 la Nova Roma. Deşi Nova Roma căzuse, în  Spania Habsburgilor se recunoaştea atunci geniul pictorului  ortodox cretan  Domenikos Theotocopoulos (1541-1614), cunoscut   mai ales sub numele hispanizat El Greco, http://en.wikipedia.org/wiki/El_Greco  . Imaginile pe care le creează, ele sugerează regelui, aristocraţilor, şi în fond oricărui hidalgo capabil să viseze, faptul că Spania era, sau putea să fie considerată, Nova Romania. Să reamintim că pe vremea antichităţii precreştine, în Creta fusese construit Labirintul  care ascundea Minotaurul. După 1204, insula bizantină Creta era ocupată de veneţieni. Care nu interferă  cu  ideologia înălţătoare a Comnenilor,  după cum îngăduie şi  noua ideologie a Paleologilor  în teritoriul ce-l vor păstra până la 1669.  Astfel că înregistrăm în Creta un interval semi-milenar de continuitate ideologică bizantină!  Uniunea pe care Comnenii o vedeau între Cer şi Pământ era transpusă de pictorul cretan în tablouri  cu personaje  hieratice  tensionate  între cer şi pământ. Cretanul acesta educat în ideologia Comnenilor şi Paleologilor, pe nedrept clasificat ulterior a fi fost un “pictor expresionist timpuriu”,  era acuzat de contemporanii săi pentru posesia unui nemaipomenit hubris. Când soseşte la Roma,  declară senin  că  el pictează  mai bine decât Michelangelo! Ideologul pictografic ortodox  Domenikos Theotocopoulos vroia numai să sublinieze faptul că isihasmul lui Grigorie Palamitul este mai important decât renascentismul promovat de Varlaam din Calabria!

Influenţa  cretană  asupra noastră a fost cu totul alta decât influenţa Labirintului.

Iconografia cretană a Paleologilor se mai vede la noi în  pictura  din bisericile Craioveştilor din Oltenia. Dar  privind canalul de televiziune ‘Discovery’, am fost stupefiat să văd cum Mănăstirea Bistriţa din nordul Olteniei, şi ea o ctitorie  a boierilor Craioveşti, era  prezentată drept ctitorie a etniei rroma, într-un  spectacol dizgraţios al conectării celor sfinte  cu dorinţa de îmbogăţire  prin ‘trecerea pe sub masă’. Scena a fost retransmisă şi propagată, mereu şi mereu, în lumea întreagă.

Ideologia Comnenilor, adică ideologia legăturii dintre spaţiul ceresc şi spaţiul pământesc, este incorporată  de sculptorul de la Hobiţa în  Coloana fără Sfârşit. De altminteri Constantin Brâncuşi declara  în mod explicit semnificaţia complexului sculptural de la Tîrgu Jiu : “Stâlpul Nesfârşitului este negarea Labirintului.”

Ideologia Comnenilor şi a Paleologilor era unită de cărturarul cretan Eremia Cacavelas  cu ideologia  europeană Neoacquistica într-o sinteză care va influenţa incontestabil educaţia prinţului Dimitrie Cantemir. Tot în Occidentul european,  Ideologia Comnenilor despre Împărăţia Cerească  îl va inspira  pe Bossuet, Jacques Bénigne (1627 – 1704), să compună   predicile acelea pline de speranţă  despre îngerii şi oamenii ce formează „un même peuple et un même empire”.  Poate că nu este întâmplare fără  cauzalitate faptul că Emil Cioran,  care scria în România  “Pe culmile disperării” (1934),  după ce ajunge  în Franţa scrie  treptat plin de optimism creştin, precum  Bossuet. Emil Cioran a fost păzitor al cunoaşterii prudenţiale la fel ca Jacques Bénigne Bossuet. În fine, chiar în timpurile  comuniste  de la noi, cred că G. Călinescu era  stăpânit de ideologia  Comnenă a unirii cerului cu pământul, vezi în „Bietul Ioanide”  portretizarea  arhitectului  balcanic perfect care proiectează domul ca ‚domă’ prin care se pot vedea stelele.

Mihai Viteazul fusese educat în ideologia Comnenilor şi Paleologilor, la fel ca El Greco. Pentru proiectul Romania Neoaquistica, Mihai Viteazul a primit sume imense de la Habsburgi. Motiv pentru care unii îl numesc condottier. Justificat, în măsura în care proiectul Romania Neoaquistica  era văzut ca un mare proiect european. Altminteri  trebuie să privim imaginea împăratului Rudolf  al II-lea precum tabloul de abundenţă şi bonomie pictat de Arcimboldo, http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Arcimboldovertemnus.jpeg .

Dictatorul Ion Antonescu demonstra că era stăpânit şi el de ideologia Comnenilor, în măsura în care admitea drept sursă de legitimitate pentru exercitarea funcţiilor regaliene ale statului român, tocmai Biserica Ortodoxă Română. Apoi, trebuie să vedem modul în care a decis exercitarea funcţiei regaliene pentru asigurarea securităţii externe a statului, strict în condiţiile dure ale celui mai mare război în care a fost implicată România vreodată. Ce a fost bun, ce a fost rău în hotărârile lui, oare ne putem da noi cu părerea? Orice encomium în  care dictatorul Ion Antonescu ar fi portretizat drept un mare personaj istoric este considerat a nu fi „politiceşte corect” şi ar fi iute pedepsit de potera internaţionalistă. Nu scriem noi acel encomium. Pentru că Ion Antonescu se află dincolo de istorie.

Despre dictatorul Nicolae Ceauşescu putem spune că deşi funcţiile regaliene ale statului comunist numit mai întâi RPR, apoi RSR, nu aveau legitimitate, Nicolae Ceauşescu a împins numărarea funcţiilor  regaliene cu mult dincolo de limitele Hobbes.  Nicolae Ceauşescu a extins exercitarea funcţiilor regaliene ale statului şi la aspectele construcţiei şi producţiei economice. Fără îndoială că România a progresat atunci extrem de rapid de pe urma extensiilor ceauşiste ale funcţiilor regaliene. Dar numai în aspectele care privesc “capitalul tangibil”. “Capitalul intangibil” şi ideologia au fost blocate. Adăugăm că aspectele ideologice şi blocajele de “capital intangibil” în  România, antamate de Valter Roman, Gogu Rădulescu, Ghizela Vass  şi Silviu  Brucan la incitarea sovietică  şi cu sprijin sovietic, au fost continuate  după 1989 de GDS la incitarea americană şi a ţărilor ce instrumentalizează UE şi NATO  împotriva României.

Titus Filipas

*vezi şi

https://blogideologic.wordpress.com/2008/10/19/functiile-regaliene-ale-statului/
https://blogideologic.wordpress.com/2009/02/01/sursele-drepturilor-regaliene-pentru-noi/

Tranziţie intelectuală majoră din secolul XVIII, pierdută de români

Pentru popoarele din Europa Occidentală, chiar şi pentru popoarele din Europa Centrală, secolul XVIII a însemnat Epoca Luminilor. Pentru noi, nu. Principatele dunărene gemeau sub jugul fanariot. Astfel că o tranziţie intelectuală majoră din secolul XVIII a fost pierdută de români. În Transilvania, bineînţeles că Şcoala Ardeleană a lucrat intens pentru cauza românismului. Să amintesc aici doar  traducerea Vulgatei  de către vicarul Petru Pavel Aron.  Traducerea creează o punte peste timp până la Sfântul Ieronim care începe a scrie Biblia în limbajul Vetus Latina abia după ce ascultă predicile Sfîntului Ierarh Grigore Teologul la 381 AD. Traducerea lui Petru Pavel Aron creează de asemenea o punte până la Roger Bacon, în mod expres prin titlul Vulgata, propus de acest savant occidental pentru opera călugărului balcanic Ieronim. Astfel Petru Pavel Aron  continua în Ardeal, pe linie culturală, politica Romania Neoacquistica iniţiată de strămoşul nostru viking quintesenţial, Mihai Viteazul. Dar politica agresivă de maghiarizare forţată a creat fenomenul penuria hominum şi pentru Şcoala Ardeleană.

În  Epoca Luminilor din Europa Occidentală se realizează tranziţia intelectuală de la principiul  raţiunii suficiente, la teoremele, construcţiile matematice şi paradoxurile „raţiunii insuficiente” (vezi de exemplu teorema lui Bayes, paradoxul lui Condorcet), atât de actuale şi în secolul XXI. Importante pentru noi, –după bizarul interregnum  postmodernist–, dacă vrem să construim România în cea de a doua modernitate.

Titus Filipas

Limbajul şi resursele umane

Văd pe blogul domnului Adrian Năstase, la postarea http://nastase.wordpress.com/2008/08/20/copiii-fara-patrie/ , comentariul unui om foarte supărat (şi poate că pe bună dreptate!). Astfel,

+un medic plecat spune: august 20, 2008 la 10:07 pm, dar dvs ce ati facut pentru medici domnule nastase?vorbiti de parca ati fi fost mereu pe tusa, nu si in fruntea tarii.pe vremea dvs un stagiar avea 2,5 mil salar.cam 120 euro.si aveti curajul sa scrieti “In Romania care isi trimite medicii la plimbare – asta daca nu-i umileste cu salarii mizerabile, inacceptabile pentru un stat membru UE? pai asta e cel putin ipocrizie,ca sa ma exprim elegant.sa nu credeti ca avem toti memoria scurta.stiu ca situatia e complexa, ca problemele sistemului sanitar nu sunt simple si nu se pot rezolva peste noapte.ar trebui sa va infranati spiritul demagogic, daca nu vreti sa vi se poata spune in fata ca sunteti un demagog. si sa nu va ganditi ca va scrie un fan de-al lui basescu.va scrie un medic plecat.  n-aveti decat sa nu dati mesajul pe site.macar de l-ati citi!ca sa nu ne   credeti pe toti prosti si amnezici…+

Comentariul meu a fost :

@ un medic plecat

Cred că după 2004 s-a produs, gradat, o schimbare de paradigmă în PSD. Am privit pe Realitatea TV o dezbatere politică inedită, în care omul de la PSD, Mircea Cosma din Ploieşti, venea cu idei foarte proaspete şi sănătoase. Emisiunea a fost dominată de sintagma “România profundă”, pronunţată frecvent de Mircea Cosma. Surpriza cea mare a fost constatarea enunţată de Mircea Cosma că România nu a mai primit din exterior atâţia bani de pe vremea lui Mihai Viteazul! Îmi amintesc că Nicolae Iorga scria despre Ploieşti că a fost fondat de Mihai Viteazul ca un oraş de “oameni noi”,  de oameni care gândesc altfel! Fraţii Mociorniţa, nişte capitalişti întreprinzători şi patrioţi, nu erau din Ploieşti ?

Dar trebuie să mai reamintesc aici şi remarca pronunţată pe vremuri de istoricul Vlad Georgescu. El aprecia că perioada comunistă va lăsa România, cel puţin pe planul adecvării limbajului la cerinţele impuse de schimbările în lume,  într- o situaţie similară celei în care se găseau principatele române la sfârşitul regimului fanariot.

Într-adevăr, în Moldavia, la anul 1828, Gheorghe Asachi scria : “Iar fantomi a noptei oarbe, prin un somn de trândãvie,/ Tineau mult timp îngânatã a românilor virtute/ Muzele-n nemernicie spãimântate umblau si mute,/ Neputând a patriei limbã din uitare sã învie”.

Pentru  toate sistemele de educaţie, a fost mereu problemă acută distribuţia ordonată de “savoir” necesar prosperităţii statului. La ora actuală, constatăm că Internetul şi atitudinea Web 2.0,  (mă rog, platformele Web 2.0),  au permis ridicarea unor “oameni noi” în România, oameni care stăpânesc perfect limbajul adecvat managementului de succes al problemelor dificile.

Titus Filipas