Lucian Blaga şi arhetipurile culturale

Un coleg de blogosferă mă întreabă :

+@blogideologic /Iata ce spune Blaga in “Trilogia Culturii” in incercarea de a defini sentimentul spatiului: “Inconştientul nu trebuie privit numai în înţeles de conştiinţă infinit scăzută, ci în sensul unei realităţi psiho-spirituale amplu structurate şi relativ sieşi suficiente. „Orizontul spaţial” al inconştientului, scos şi rupt din înlănţuirea condiţiilor exterioare şi cristalizat ca atare, persistă în identitatea sa indiferent de variaţiunea peisajelor dinafară”. Sunt si arhetipuri locale ?+*

Propun un răspuns cu mai multe ponderi** :

În articolul său despre Étymologie din Enciclopedia franceză, un  articol inspirat de lectura lui Bonnot de Condillac şi Moreau de Maupertuis,  Anne-Robert-Jacques Turgot afirmă ceva care ne interesează foarte mult, chiar şi acum, deşi este limpede că, datorită vicisitudinilor Istoriei, naţiunea noastră îl citeşte pe Turgot doar cu o foarte,  foarte   mare întârziere  : „În  propăşirea spirituală a omenirii, toate naţiunile pleacă de la acelaşi punct, şi merg către aceeaşi ţintă, urmând mai mult ori mai puţin acelaşi itinerar în Sfera Valorilor, dar în ritmuri proprii şi  diferite. Unele naţiuni întârzie poate prea mult pe acest drum,  după cum  altele avansează  poate prea  repede.  Limbajul unei  naţiuni este într-un foarte mare grad o proiecţie a ideilor asimilate de acea naţiune. Starea limbajului unei naţiuni  este măsura integrală a progresului acelei naţiuni. Şi întrucât limbajul este un  agregat  al  ideilor îmbrăţişate de un popor, el constituie bogăţia culturală quintesenţială pentru  acel  popor.”  Ideile dintru început ale textului lui Turgot seamănă cu ideile exprimate la începutul aceluiaşi veac XVIII de cărturarul nostru Dimitrie Cantemir. Mergând pe linia de gândire instituită de filosoful şi pedagogul Condillac în „L’Essai sur l’origine des connaissances humaines” (1746), şi de  savantul Pierre Moreau de Maupertuis în „Réflexions philosophiques sur l’origine des langues et la signification des mots” (1748),   Anne Jacques Robert Turgot releva o dinamică a metaforelor ce evoluează într-un sistem de comunicare socială pe care îl denumeşte „tablature”- „tablatura”. În sensul cel mai general dat cu putinţă cuvântului, „tablatura” este un sistem special de notaţie muzicală, asupra ideii în sine va fi lucrat la începutul aceluiaşi veac Dimitrie Cantemir în cartea lui  muzicală  despre ‘tablatură’,   scrisă  în rezonanţă  sufită. Dar „tablatura” este şi un model pentru principiul identităţii din logică şi pentru Inteligenţa Artificială.  Condillac spusese că limbajul şi gândirea „împărtăşită”  evoluează împreună, şi adăuga că limbajul care marchează ideile „împărtăşite”  pleacă de la strigătele guturale proferate de omul primitiv. Maupertuis foloseşte ideea că notaţiile de gen „tablature” pentru instrumentele cu strune, notaţii relevate de Dimitrie Cantemir în tratatul său de muzică turcă, mergând în siajul abordării sufite a muzicii, care acordă fiecărei note o stare sufletească, sunt marcajele esenţiale ce realizează  corespondenţa cu lumea ideilor. Mult mai târziu, în secolul XX, filosoful român Lucian Blaga va înscrie pe această dinamică a metaforelor, adică pe „tablatura metafizică” propusă de Cantemir şi Turgot, analogia şi  metafora  „spaţiului  mioritic” drept  semnul  distinctiv pentru civilizaţia românească.

Filosoful german Ernst Cassirer consilia, într-un text singular şi esenţial : “Le concept de groupe et la théorie de la perception”, (din 1938, publicat, poate părea bizar, în limba franceză, dar fără îndoială că această revenire la stilul din Epoca Luminilor era o reacţie la instalarea nazismului în Germania), folosirea ideilor geometriei pentru descrierea percepţiei, tema preferată a lui Condillac. Dar înainte chiar de a cunoaşte gândul  înţelept al lui Cassirer, –pur şi simplu pentru că acesta nu fusese încă enunţat–,   filosoful român Lucian Blaga îndrăznea să folosească la 1936  ideea  ‘varietăţii Cantoriene’, ’manifold’ în limba engleză,   ca metaforă pentru „Spaţiul mioritic”. Reamintim, „spaţiul” înseamnă de facto şi de jure un depozitar al datelor despre mişcare.  Prin extensie, şi despre istorie, va cugeta  Lucian Blaga depozitând în „spaţiul mioritic” inventarul transhumanţelor care îl fascinau pe Fernand Braudel. 

Fără prea multă surprindere observăm că atunci când inventează  conceptul mito-poetic al ‘spaţiului mioritic’, filosoful român Lucian Blaga intra pe linia expunerii medievale scolastice prezentă în textul sorbonian „De configurationibus qualitatum et motuum”,  unde spaţiul era  definit ca un depozitar al Calităţii şi al Mişcării. Autorul scrierii vechi era nimeni altul decât   normandul  Nicolae Oresmus (1323-1382), foarte cunoscutul profesor de la Universitatea din Paris. Admitem că  ideea ‚spaţiului mioritic’,  în afară de faptul că se integrează în ‚arhetipul Eratostene’,  arhetip  reflectat şi în invocaţia mioritică :  „Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai”, în expunerea conceptuală a filosofului Lucian Blaga   a fost foarte puternic influenţată  de  „şcoala mecanistă” a Universităţii din Paris, iniţiată  de către un  Jean Buridan,  profesorul lui Nicolae Oresmus.

Pe istmul baltico-pontic avem „un orizont spaţial cu totul aparte”. Definit prin Doină. « În adevăr, doina, cu  rezonanţele ei, nu se înfăţişează ca un produs de-o transparenţă desăvîrşită: în dosul ei ghicim existenţa unui spaţiu-matrice, sau al unui orizont spaţial cu totul aparte», afirma Lucian Blaga.

 

Împrumutând din aceeaşi memorie veche, Nicolae Labiş scrie, într-un timp al kolhozului departe de a fi autarhic: „…se ară,/Se-nalţă gânduri, se sapă  fântânile,/ Se şuieră doinele de primăvară”. Extensia „pământului” se face  până la frontiera lingvistică  pe care „doina” românească difuzează în  „daina” lituaniană, o  graniţă determinată  mai curând de  concurenţa cerealelor: grâul roman şi secara varegă, şi de « răbdarea » lor diferită  la rigorile climei.  Şi eroul prozei eminesciene ‘Toma Nour în gheţurile siberiene’ călătoreşte aici, pe istmul baltico pontic. Unde Toma Nour aude “calde doine de primăvară”.

 

Din lectura „Istoriei ieroglifice”  căpătăm certitudinea  că Dimitrie Cantemir se considera,  el însuşi,  Inorogul.  Poemul medieval ‚Ainsi que la licorne’ a fost atribuit de către exegeţi şi altor trubaduri.  Lucian Blaga se alătura exegeţilor  convinşi că versurile erau  scrise de  Jean de Brienne din iubirea lui cavalerească  pentru  Blanche de Castille (‚Alba de Castilia’). „Dar unde-i neaua din cel an,/Regina Blanche ca floarea-nvoaltă,/ Cântând cu voce descântată?”, va  întreba  mai apoi şi François Villon  (traducerea pe româneşte aparţine poetului Dan Dănăilă).  Lucian Blaga supralicitează cheia de lectură pentru „Istoria  ieroglifică”, atribuindu-i lui  Dimitrie Cantemir supranumele:  „Inorogul alb”. 

Iată un citat dintr-o scrisoare a lui  I.D. Sârbu către Ion Brad : „Adun de 15 ani vechile, bătrâneştile poveşti ale minerilor din Valea Jiului. Am făcut filosofia culturii pe vremuri, ştiu ce este folclor, ştiu ce e un mit. Aceste poveşti, unele vechi de peste 1000 ani, sunt aproape mituri. Îmi dau seama de valoarea lor etnografică, culturală. În fond, cred eu, există  doar trei ocupaţii care au dreptul, deocamdată  să se considere „ontologice”, globale, deci creatoare de cultură proprie: agricultura, marinăritul… şi mineritul (fiecare fiind legat de condiţiile materiale specifice unui anume peisaj şi formă  de lucru). Folclorul ţărănesc e cunoscut: cel al „saga”-urilor marinăreşti, la fel: ei, eu am adunat de la bătrâni, de la babe, vreo 30 de vechi mituri minereşti. Reflectă  o lume, o gândire, un „orizont stilistic” ar zice Blaga. Le port în traistă  (ca Şincai, cronica sa) de zece ani.” Poate citesc eu într-o grilă  deformată  scrisoarea lui Sârbu, I.D., exilatul într-o Craiova distopică.

* Vezi aici: http://iubescfluturii.wordpress.com/2008/09/18/vise-2/

**Paragrafele au ponderi subiective, ele diferă de la autor la cititor, sau de la  cititor la cititor. Agregarea finală a itemurilor este făcută de fiecare cititor, prin propria  judecată de valoare.

 

Titus Filipas

Boucicaut la Nicopole

La anul 1394, Constantinopol  era  pentru prima oară împresurat rău de otomani agresivi. În acel moment exista pontif la Roma, o « coroană », şi părinte pontif la Avignon, altă « coroană ». Ne amintim versul : “Papa cu-ale lui coroane puse una peste alta”, unde Mihai Eminescu  descria  geografic,  în sensul cartografiei  creştine Tau, instituţia papalităţii  afectată de Marea Schismă a Occidentului. Cele două coroane  erau teritoriile de  influenţă  reprezentate  pe o hartă.  În chemarea la cruciada ce avea să sfârşească tragic la Nicopole, anul 1396,  odată cu statul Bulgaria, vocile ambilor pontifi  apelează  la creştinătatea cavalerească.

 

Galere veneţiene coboară pe Dunăre  expediţia cruciată.  În « floarea cea vestită a întregului Apus », cavaleri din Franţa şi Burgundia, îl identificăm în primul rând pe  Jean de Nevers, organizatorul grupului de cavaleri apuseni ce înălţaseră stindardul  Oriflamme contra lui  Baiazid Ilderim.

 

Exista  şi un cavaler egal în toate normativele etice  cu Mircea cel Bătrân. Este foarte plauzibil, pentru că îi apropia aceeaşi morală şi aceeaşi tactică a luptei, ca Jean II le Meingre „Boucicaut”  să îl fi cunoscut personal pe Mircea cel Bătrân. Au discutat în Lingua Franca, dacă nu în italiană ori în franceză. Boucicaut  avea îndeajuns experienţa Orientului : peregrinase la Ierusalim, între  1388 şi 1389. Tatăl lui a parcurs  de asemenea  la 1354 drumul cu pericole până la Ţara Sfântă. Acel Jean I le Meingre „Boucicaut”  fusese  primul din familie  ce s-a impus lumii prin curaj personal, luciditate, pricepere în mânuirea armelor.

 

Despre bătălia de la Nicopole, eu personal am învăţat la şcoala primară că Mircea cel Bătrân i-ar fi sfătuit pe cavalerii apuseni la multă prudenţă. Ar fi  propus un plan  de luptă pe care  nu-l ascultară. Sursa temerilor lui Mircea cel Bătrân era  informaţia tactică privind bătălia din 1311, lângă oraşul Atena, unde cavaleria grea a fost învinsă de infanteria uşoară.  Istoria consemnează acelaşi plan, propus de Jean le Boucicaut pentru bătălia de la Azincourt din războiul de 100 de ani. Este plauzibil ca Mircea cel Bătrân să îi fi transmis informaţia  lui Jean II le Meingre. Astfel cronicile atribuie lui Mircea cel Bătrân şi  Jean II le Meingre „Boucicaut” o ‘unitate de timp şi acţiune’ într-o scenă  a bătăliei  de la Nicopole, şi un discurs identic al planului tactic la Nicopole şi Azincourt.  Sunt elemente argumentative cu pondere în povestea  că Mircea cel Bătrân şi  Jean II le Meingre „Boucicaut” au dialogat la Nicopole  înaintea luptei.  Deşi era mareşal al Franţei (titlul de marescallus Franciae  fusese creat de regele  Philippe Auguste pe la  anul 1190; titlul  capătă o distincţie ce îl face mai important decât  connétable de France) de la anul  1391,  vocea lui Jean II le Meingre „Boucicaut” n-are răsunet pentru a impune tactica  la Nicopole,  anul 1396. De ce? El nu provenea dintr-o familie cu tradiţie cruciată.

 

« La Nicopole, văzut-ai ? », insistă  Mihai Eminescu. În 1396, tactica infanteriei uşoare otomane : celebrii ieniceri,  învingea tactica cavaleriei grele apusene. Ienicerii triumfători luptau  în ritmul muzicii. Occidentalii învăţară la Nicopole cât de utilă este  muzica militară pentru câştigarea unei bătălii. Majoritatea istoricilor  militari occidentali consemnează victoria infanteriei  uşoare asupra  cavaleriei  grele întâmplată la Nicopole, anul 1396,  ca pe o premieră absolută. De fapt exact acelaşi  tip  de confruntare, –între infanteria  uşoară şi cavaleria grea–,  se întâmplase când  Gautier de Brienne (voievodul Atenei)  fu învins de Compania Catalană.

 

La Nicopole, Baiazid Ilderim  ştia valoarea răscumpărării pentru Jean de Nevers. Îi cruţă  viaţa. Jean de Nevers recunoştea valoarea cavalerească, de curaj absolut, a mareşalului Jean II le Meingre „Boucicaut”, amestecat atunci în mulţimea captivilor fără valoare de răscumpărare. Va fi Boucicaut strangulat ?  Jean de Nevers se aruncă în  genunchi în faţa lui Baiazid Ilderim, ridică braţele şi apropie degetele arătătoare ale mâinilor. După care îndreaptă un braţ spre mulţimea captivilor. Otomanul  înţelege : acolo era un companion cavaler pe care Jean de Nevers îl considera frate. Baiazid  Ilderim  îl consideră automat ‘frate’ întru cavalerie pe Jean le Boucicaut şi îi salvează viaţa. Cavalerii salvaţi trebuiau să plătească o mare răscumpărare bănească. 

 

Jean de Nevers respecta abilităţile manageriale, dovedite până atunci, ale lui Jean II le Meingre „Boucicaut”. Îl însărcinează cu strângerea  sumei cerute. Era,  în termeni moderni, obţinerea rapidă a unui mare credit financiar. Dar fără să existe  o bancă publică la acel timp. Jean II le Meingre „Boucicaut” îndeplineşte însărcinarea  de manager în finanţe, şi găseşte banii pentru răscumpărare. Experienţa financiară câştigată în siajul  dezastrului Nicopole îl ajută  ulterior pe Jean II le Meingre  Boucicaut să  creeze la Genova prima bancă publică europeană.  

 

În 1399-1400, Jean II le Meingre „Boucicaut”  era trimis de regele Franţei Carol al VI-lea,  le Bien-Aimé et l’Insensé,  în fruntea unui detaşament de 1200 de cavaleri să  despresoare oraşul Constantinopol de otomani. Ajutat de genovezi şi veneţieni, după  o lună   de zile sparge blocada. Boucicaut  intră  în oraş. Se putea proclama împărat latin în locul lui Manuel al  II – lea Paleologul. Nu a comis  trădarea infamă. La mormântul său de la mănăstirea Saint Martin din oraşul Tours este gravat epitaful : « Conetabil al Împăratului şi al Împărăţiei de la Constantinopol ».

 

Semnificativ pentru înţelegerea problemelor manageriale, Boucicaut se grăbeşte să părăsească oraşul pe care îl ocupase de facto. Să asiguri aprovizionarea unei metropole  asediate însemna  rezolvarea unor probleme logistice grele. De altminteri, s-a spus  cu bun temei  că la 1261 latinii părăsiseră  oraşul Constantinopol pentru că aprovizionarea şi întreţinerea lui  creau  probleme de management insolubile.   Trupele de asalt  ale  lui Boucicaut pradă localităţile turceşti de pe malul Mării Negre până  aproape de  Cadrilater. Se întorc la ţărmul  Mării Egee. Se îmbarcă  pe nave genoveze. În 1397, Genova căzuse  sub puterea Franţei. Din 1401, Jean II le Meingre Boucicaut este  Boucicaut de Gênes,  pentru  că  devine guvernator la Genova.  Oraşul Constantinopol ar fi putut să cadă  sub atac otoman. Boucicaut trimite în anul 1401 expediţii genoveze în Marea Egee şi în  Siria pentru slăbirea puterii otomane. Ele nu ajutară prea mult.

 

La 1402, din centrul Eurasiei apare alt predator,  mai puternic ca Baiazid. Tamerlan (Timur) îl ia captiv  în bătălia de la Ankara, spulberând şansa concretizării dezideratului  „Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs”.  Fără intervenţia lui Tamerlan, Baiazid Ilderim ar fi ocupat oraşul Constantinopol la 1402, iar Ungaria şi toată Italia ar fi căzut repede sub jugul turcesc. Boucicaut trimite solii  Genovei la Tamerlan. Pentru negocieri ale căror detalii ne scapă:  Boucicaut vroia să-l cumpere pe Baiazid în cuşcă, ori să-l salveze? Ambasadorul genovez trimis  de Boucicaut la Tamerlan a dat naştere legendei prinţului Axalla.

 

Care erau, pe total,  cheltuielile şi câştigurile cu soliile, comerţul şi luptele? La  Genova, atât corăbiile, cât şi bogăţia  agricolă  sau  cea  financiară   se aflau în mâinile familiilor mari: Doria, Spinola, Grimaldi, Fieschi. Bogăţia republicii (Res Publica, lucrul tuturor) Genova era privatizată la maximum!  Însă republica  genoveză era plină de datorii. Deşi Genova putea mobiliza o  flotă militară, –care în bătălia de la Lepanto, sub conducerea amiralului Andrea Doria, asigură victoria–, statul genovez se îndatora de câte ori vroia să îşi armeze o flotă. Pe vremea lui Boucicaut, datoria publică la Genova crescuse enorm. Impozitarea directă, chiar şi   împrumuturile  forţate, erau  procedura uzuală de înfruntare a datoriei  publice. Pentru a plăti dobânzile creditorilor, pentru amortizarea datoriei publice, Genova fusese nevoită să crească  de multe ori impozitele  indirecte (asupra  comerţului şi asupra  articolelor de  primă necesitate: pâinea,  sarea, vinul).

Francezii aveau altă experienţă  a gestionării datoriei publice. Era o experienţă căpătată pentru a face faţă  problemelor apărute în „războiul de o sută de ani” (1337-1453). Problemele lor au fost cumplite atunci. Însă  au obţinut învăţăminte  financiare  ce au  condus la  „francul de aur” inscripţionat  „Johannes Dei Gratia Francorum Rex”.   Edictul de  la Compiègne consacra lansarea francului pe data de 5 decembrie 1360  în fraza : „Le Roy y estant : lequel déclara que estant franc des anglois ou il avait été prins en guerre prisonnier.” „Le Roy” sau regele  Johannes  prins în război prizonier  în bătălia de la Poitiers din 1356 era Jean II le Bon (1319-1364).  Răscumpărarea cerută de regele   englez Edward al III-lea  cântarea 12,5 tone de aur! Pe care regatul Franţei, cumplit sărăcit după ciuma cea mare de la 1348, nu îi avea. La Compiègne, regele Jean II le Bon creează moneda numită ‚franc’ pentru a  consemna  eliberarea regelui Franţei. Francul de aur, în valoare de „una liră din Tours”  – ‚un livre tournois’, veche monedă bătută  la  înstărita mănăstire  Saint Martin din Tours,  va învinge până la urmă  ‚scudul de aur’ al  regelui  francez Ludovic cel Sfânt. Probabil că explicaţia victoriei  francului se află şi în excelenta lui teoretizare  financiară întreprinsă  de Nicolae Oresmus în «Traité des Monnaies» (1370). Iată cum un bun ‘Tractatus’  monetarist  a tractat moneda cea  bună!

Oricum, chiar înainte de acel Tractatus  al lui Oresmus,  Jean al II-lea Boucicaut avea cunoştinţe financiare temeinice. În  condiţiile  de blocaj la care ajunsese republica maritimă  genoveză   la începutul veacului XV, Boucicaut decide  la anul 1405  ca  republica Genova să unifice toate  titlurile  de  credit, prin crearea unei instituţii numită  „Officium procuratorum S. Georgi”. Oficiul strângea datoriile contractate de statul genovez  începând cu anul 1330. Peste doi ani de la creare, asociaţia  de  creditori ai republicii Genova devine cunoscută în mod oficial cu numele ‘Casa di San Giorgio’. Era subcontractant pentru colectarea impozitelor,  bancă şi ‘agenţie colonială’. Modelul ‚Casa di San Giorgio’ ca ‚agenţie colonială’ este copiat de englezi atunci când fondează ‘Compania Indiilor’ (la anul 1694).

Documentele emise de cancelaria voievodului Mircea cel Bãtrân  menţionează prima datã localitatea Giurgiu  la 1394.  Cetatea Giurgiu zidită de Mircea cel Bătrân a fost cunoscută şi sub numele de castelul Sin Giorgiu. Haşdeu şi Xenopol credeau în rezidirea pe locul unei cetăţi genoveze. ‘Sin Giurgiu’ ar fi citirea românească a numelui genovez San Giorgio. Ipoteza lui Haşdeu şi Xenopol este plauzibilă, genovezii înălţaseră cetăţi şi  pe Nistru, şi la gurile Dunării, de ce nu ar fi mers în amonte pe marele fluviu?  Castelul  ‘Sin Giurgiu’ era  legat de mal printr-un pod de lemn.  Foarte probabil că aşa ceva exista şi pe vremea vechii cetăţii genoveze de pe Dunăre, amintindu-le cumva marinarilor genovezi palatul San Giorgio din portul Genovei. Dacă  originea numelui Giurgiu  este suficient de bine justificată, nu este clar  de ce a mutat Mircea cel Bătrân capitala Valahiei,  în 1409, la Giurgiu. Putem bănui, cu bună justificare, că  planificarea mutării începuse câţiva ani înainte, când Boucicaut guverna la Genova. Atunci mutarea capitalei la Giurgiu ar fi avut drept  temei înfiinţarea unui contoar al băncii  San Giorgio  la Giurgiu. Renumele lui Boucicaut era atâta de mare, încât este greu să presupunem că  acea veche  relaţie amicală,  cavalerească, financiară şi informaţională  între Mircea cel Bătrân şi Boucicaut s-ar fi întrerupt.

Mai există contoarul bancar de la Giurgiu în 1453  când cade oraşul Constantinopol? Este de presupus că  unii fugari  din Bizanţ aveau ‚scrisori fiduciare’  eliberate mai înainte la Constantinopol. Le puteau încasa şi la Giurgiu. Printr-o mişcare financiară extrem de abilă, bancherii de la Genova desfiinţează  contoarul de Giurgiu. Vorbitorii romani de vernaculară neolatină aşteaptă  într-un popas de transhumanţă,   la  nord de Giurgiu,  re-deschiderea contoarului. Nu s-a mai întâmplat. De unde şi expresia păguboasă: „Se aud câinii în Giurgiu!” (simplu exerciţiu de finanţe-ficţiune).  A fost acesta malpraxis bancar?  Ceea ce puţini romani la Constantinopol ştiau, era  circumstanţa că în  1441, « Casa di San Giorgio » redactase  alt text instituţional. Nucleul reglementării  sublinia că puterea legislativă   era deţinută de « consiglieri » aleşi obligatoriu dintre creditori, nu  dintre debitori. Aceşti consilieri numeau, bine cumpănind competenţele,   persoane însărcinate cu examinarea corectitudinii legale a tuturor actelor, şi supunerii băncii  San Giorgio autorităţii republicii genoveze, nu invers. Că  va fi fost şi ceva malpraxis, situaţii manageriale neobişnuite  se întâmplă  peste tot în lume. În 1455,  erau  modificate  redactările unor paragrafe de funcţionare a  Băncii   San Giorgio. Foarte probabil, vor fi existat şi decizii pur verbale. Printr- acel  ‚malpraxis de Giurgiu’, capitaliştii genovezi demonstrează  că ei au  fost cei dintâi europeni care au  înţeles  că  prăbuşirea de la 1453  a cetăţii creştine Constantinopol  era complet ireversibilă.

Cetăţenii genovezi, implicaţi de Boucicaut în tensiuni  externe ale căror preţuri  depăşeau orice câştiguri comerciale,  îl  acceptă  pe mareşalul francez ca guvernator până la anul 1409. Nu se ştie valoarea împrumuturilor contractate chiar de Boucicaut la ‘Casa di San Giorgio’ pentru a-şi  purta bătăliile. Fiind luat  prizonier de către englezi la Azincourt  în 1415, Jean al II-lea  Boucicaut  moare după şase ani de  captivitate:  ştiindu-l implicat în lumea bancară  europeană, de asemenea ştiindu-l  cumpărător de manuscrise cu iluminuri, –un lux inutil, considerau pe atunci englezii–, ceruseră pentru Boucicaut o sumă imensă!  

Boucicaut a rămas cavalerul arhetipal în opinia multor cercetători ai culturii medievale. Mult înainte de bătălia de la Nicopole, Boucicaut fondase ordinul cavaleresc  ‘Zâna albă cu scutul verde’ – ‘Dame blanche à l’Écu vert’.    Numele ordinului cavaleresc reflectă credinţe populare ce dau forţă generatoare mitului Ioanei d’Arc. Fecioara despre care se povestea că în copilărie dansa în jurul ‘Arborelui zânelor’ –   ‘l’Arbre des Dames’,   lângă  ‘Pădurea de stejari’ – ‘Bois Chesnu’,  codru secular ce poate fi interpretat ca Scutul verde.  Aflăm  un cavaler din ordinul creat  de Boucicaut, anume pe seneşalul Bernard, guvernatorul  din Périgord,  luptând  alături de Ioana d’Arc în „războiul de o sută de ani”.

Titus Filipas

Universitatea din Dacia

Există un document foarte credibil că primul ‚visiting professor’ la o universitate din Romania (Dacia)* a fost un anume Boetius, profesor de filosofie până  la 1277 la Sorbonne. Unde să fi fost acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 ? Este plauzibil că Bram Stoker speculează tocmai acest mister când dezvăluie cititorilor săi un Curriculum al universităţii carpatine Scholomance din romanul Dracula. Totuşi, nu cred că acea universitate din Dacia anului 1277, înfrăţită cu Universitatea Sorbonne, era şcoala de magie albă, magie neagră, Scholomance, zugrăvită de Bram Stoker. Pentru că în acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 începea să fie predat, odata cu venirea lui Boetius, averroismul latin, înseamnă că exista o privilegiere a raţionalismului. S-a aflat cumva la Castro Zeurini, oraşul ce s-a dezvoltat la Drobeta- Turnu Severin după Diploma cavalerilor ioaniţi ? Cum trebuie să interpretăm oare masa aceea de documente în spiritul averroismului latin lăsate de Ştefan Odobleja în Arhivele de la Turnu Severin, scrise parcă în transă, dar logice şi într-o limbă perfectă, când în franceză, când în română? În averroismul latin, cunoaşterea sufletului nemuritor şi intelectiv era importantă. Îndrăznesc să afirm că Psihologia consonantistă a lui Ştefan Odobleja continuă, de facto, averroismul latin.

Mai cred că decizia universităţii din Paris privitoare la destinul profesorului Boetius trebuie pusă în legătură cu concluziile celui de al doilea conciliu general de la Lyon, din anul 1274. Conciliu înseamna, stricto sensu, ‚adunare de conciliere’, o reuniune pentru împăcare. Istoria consemnează trei asemenea ‚concilii generale’ ale bisericilor creştine. Pentru istoria noastră, cele mai importante concilii generale au fost al doilea şi al treilea. Cel de al doilea conciliu general de la Lyon a fost gestionat după un plan stabilit de împăratul Mihail al VIII—lea Paleologul şi de papa Urban al IV-lea. Iară cel de al treilea conciliu general, din Florenţa anului 1439, este remarcabil pentru noi datorită participării mitropolitului Moldovei, Damian.

Pentru interpolarea francică în textul Crezului de la Nicaea, papa  Urban al IV-lea i-a  cerut marelui său contemporan, teologul   Toma din  Aquino care forjase primul Weltanschauung pentru Europa medievală, să pregătească  apărarea insertului Filioque  (însemnând ‘şi Fiul’). Aşa  că   eseul de 55 de pagini,   în limba latină   şi intitulat  Contra errores Graecorum, a fost scris de  filosoful scolastic Toma din  Aquino exact cu prilejul Conciliului de la Lyon din anul 1274. ‘Împăratul de aur’, adică bazileul Mihail al VIII-lea Paleologul  l-a citit, şi a fost de acord cu intelectualismul sacralizat de  Toma din Aquino, acceptând insertul carolingian  Filioque  în Crez. Toma din Aquino va fi  ghidul poetului Dante în Paradis, unde păgânul Virgiliu nu este îngăduit să urce : ‘Eu Toma sînt, d ‘Aquino./ De vrei  ca să-i cunoşti pe toţi de -aice,/mergând îi voi numi, iar tu urmează/cu ochii- n jur’ (a fost traducerea lui George Coşbuc). Dante Alighieri bănuia că Toma din  Aquino ar fi fost ucis la ordinul regelui napolitan Charles I d’Anjou, marele duşman al lui Mihail al VIII—lea Paleologul.

Teologul ortodox român Dumitru Stăniloae, cărturar de  vastă cultură, alimentată din cele mai vechi surse  păstrate de biserica noastră ortodoxă,  construieşte o puternică  argumentaţie în sprijinul poziţiei luate de Mihail al VIII-lea Paleologul care accepta valorile scrise  de  Toma din  Aquino. Într-adevăr, punctul de vedere al  bisericii ortodoxe române diferă radical de poziţiile celorlalte biserici ortodoxe “frăţeşti”  în privinţa importanţei şi valorii insertului francic – şi Fiul-  în Crez, la  vremurile când la noi se cânta prima dată  Lerui, Ler la sărbătoarea  bucuriei şi speranţei după solstiţiul de iarnă: naşterea   Mântuitorului nostru Iisus Christos, Fiul, la Vicleimul din Ţara Sfântă. Încoronarea lui Charlemagne (Le Roy)  la anul 800  avea  loc în ziua de Crăciun. Colindul românesc Lerui, Ler este asociat cu aceeaşi zi din an, şi cred că această periodicitate calendaristică transmite   informaţie despre identificarea Leroy – Lerui. În textul foarte riguros şi dens,  strict  de dogmatică ortodoxă,   părintele  Dumitru Staniloae  îndreptăţeşte  şi felul în care Lerui, adică împăratul Charlemagne, îşi spunea Crezul.

Apoi, în afara aspectelor strict teologice, a mai influenţat acea universitate medievală din Romania, înfrăţită cu Universitatea din Paris, gândirea românească şi într-alt fel? Fără prea multă surprindere observăm că atunci când inventează conceptul mito-poetic al ’spaţiului mioritic’, filosoful român Lucian Blaga intra pe linia expunerii medievale scolastice prezentă în textul sorbonian De configurationibus qualitatum et motuum, unde spaţiul era definit ca un depozitar al Calităţii şi al Mişcării. Autorul scrierii vechi era nimeni altul decât autorul unui tratat al monedei, normandul Nicolae Oresmus (1323-1382), profesor de la Universitatea din Paris. Ideea ‚spaţiului mioritic’ se integrează în ‚arhetipul cultural Eratostene’, arhetipul helenistic fiind  reflectat şi în invocaţia mioritică : „Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai”. În expunerea conceptuală a filosofului Lucian Blaga,  ideea ‚spaţiului mioritic’ pare influenţată de “şcoala mecanistă” a Universităţii din Paris iniţiată de Jean Buridan, profesorul lui Nicolae Oresmus.

Mai ştim că Mihail al VIII—lea Paleologul a furnizat adunării din Lyon un set important de date privind credinţa şi educaţia în Romania Orientală, adică ţinuturile asupra cărora se mai exercita influenţa bizantină. Episcopul din Paris, care a fost prezent la 1274 în adunarea de conciliere de la Lyon, a avut acces la acea ‚bază de date’ privind educaţia în Romania anului 1274. Când şi cum a fost creată această universitate de limba latină din Romania (Dacia)? Probabil că între 1270, anul când murea regele Franţei: Ludovic cel Sfânt, fratele mai mare al regelui napolitan Carol I de Anjou, şi anul 1274. Reamintim că într-o pictură celebră, El Greco îl reprezenta pe Ludovic cel Sfânt aproape ca pe un voievod moldo-valah, mă rog, intenţia cretanului fusese de a-l face egalul unui bazileu bizantin. Sfinţii longilini pictaţi de El Greco, pentru a da vizibilitate ideologiei Romania Neoacquistica, seamănă uimitor portretului Sfântului Andrei, Apostol de Cincizecime prezent şi în versurile colindului românesc pre – Slavic: “Crucea de tei / a Sfântului Andrei”.  Apostolul Andrei era pictat de varengul rus Rubliov.

La 1270, influenţa moderatoare a lui Ludovic cel Sfânt asupra lui Carol I de Anjou dispare, şi regele napolitan devine făţiş inamic al împăratului roman Mihail al VIII—lea Paleologul. Pentru a contracara chiar din interiorul Apusului european incidenţa acestui pericol, Mihail al VIII—lea Paleologul depune orice efort necesar şi posibil din partea sa pentru convocarea celui de al doilea conciliu general de împăcare a bisericilor creştine. Este plauzibil că el delocalizează funcţia unei universităţi teologice de limba latină similară Sorbonei, într-o zonă din imperiu unde se vorbea o limbă neolatină. Această zonă se chema, văzută din Occident, Romania (Dacia). Oricum, există o doză mare de plauzibilitate, dacă nu chiar de veridicitate, că ‚împăratul de aur’, Mihail al VIII—lea Paleologul promulgă diploma de întemeiere a primei universităţi neolatine din Romania Neoacquistica  înainte de conciliul general de la Lyon din 1274. Mai cred că modelul fiducial a fost diploma împăratului Frederick al II-lea de Hohenstaufen pentru universitatea din Neapole. Subliniem, acea universitate din Romania (Dacia), acreditată internaţional şi de senatul de la Sorbonne la anul 1277, nu era şcoala de magie neagră Scholomance. Dar ideea lui Bram Stoker despre universitatea Scholomance din Romania nu se naşte dintr -un neant!

Mai există amintiri ale acelei universităţi de la 1277  în memoria românească? Se pare că da. În timpuri moderne, Ioan Eliade Rădulescu transcrie această  mărturie în textul său esenţial: „Echilibru între antiteze”, la capitolul  de funcţionare a vechilor case boiereşti, ce asigurau prin tradiţie un învăţământ de nivel universitar prin politica lor internă de formare a personalului. Apoi, să amintim că  tînărul Miron Costin îşi începea studiile academice de economie politică şi de finanţe publice în casa boierului Iordache Cantacuzino din Moldova. În pagina Letopiseţului său, Miron Costin îşi va elogia profesorii întru excelenţă pe care i-a avut la universitatea din acea casă boierească, scriind în mod expres : „Toma vornicul şi Iordache visternicul, care capete de-abea de au avut cândva această ţară sau de va mai avea”. Iată de aici şi o explicaţie a tezei lui Petre Carp,  cum că boierii cei vechi deţineau şi foarte multă cunoaştere, în special o  ştiinţă prudenţială ce ar  fi putut  ajuta România chiar şi în vremurile moderne!  Teza lui Petre Carp se baza deci pe fapte bine ştiute.  Iar în Oltenia, să mai spunem  aici, Tudor Vladimirescu (1780 – 1821) s-a format la un foarte înalt grad profesional, şi de patriotism, tocmai în casa boierului Ioan Glogoveanu din Craiova. Chiar şi în cea de a doua jumătate a secolului XIX, în concepţia lui Petre Carp, Junimea s-a vrut a fi de fapt o curte boierească universitară pentru cunoaştere şi patriotism. În acest context, sintagma  „boierii minţii”  pare a fi justificată.  

Ciudata clamare a lui Alexandru Macedonski (1854 – 1920),  asertarea unei superiorităţi culturale faţă de geniul poetic al lui Mihai Eminescu, cred de asemenea că provine din abisalul subconştient al percepţiei arhetipului cultural instituit de Universitatea din Romania (Dacia) anului 1277.

*Romania se referă de fapt la vechiul imperiu Romania Orientală, iar Dacia desemnează efectiv teritoriul cunoscut încă din antichitate sub acest nume.

 Titus Filipas

 

Fixaţia cărturarului nostru Ioan Eliade Rădulescu pe italiana lui Dante Alighieri poate fi interpretată în termenii potenţialului de atractivitate al averroismului latin. Un arhetip cultural prezent în poezia lui Dante şi în poezia italiană timpurie. Arhetip ce aparţine  psihologiei abisale, arhetip recunoscut de subconştientul lui Ioan Eliade Rădulescu. Pentru că în balada Sburătorul (din anul 1843) de Heliad este vizibil incorporată psihologia averroismului latin!