Posts Tagged ‘Transilvania’

Spiritul Ideologiei sămănătoriste

octombrie 26, 2013

Trei intelectuali ardeleni contemporani cu noi, împotriva Ideologiei sămănătoriste a lui George Coşbuc. Care sunt cei “trei intelectuali ardeleni contemporani cu noi” pe care vreau să-i amintesc aici ? Păi, sunt procurorii băsişti Laura Codruţa Kovesi, Daniel Morar, şi Elena Botezan. Unii mă vor acuza – poate cu deplină dreptate- că sînt excesiv de neglijent atunci când îi caracterizez pe nişte procurori băsişti drept “intelectuali”. Nu, este doar respectul meu faţă de normarea lui George Coşbuc în discursul românesc. Unii scriitoraşi de duzină din ceea ce avea să fie ulterior definit prin termenul Vechiul Regat (după Marea Unire) erau foarte iritaţi de cartea “Coroana de oţel” a lui George Coşbuc. Dar nu trebuie să desparţi Ideologia cezarist-plebiscitară din “Coroana de oţel” de spiritul Ideologiei sămănătoriste ! În esenţă, tocmai acest spirit a pregătit Marea Unire. Am mai vorbit pe aici despre cele două mari îndatorări filosofice europene ale Vechiului Regat, pe de o parte, şi Transilvaniei, pe de altă parte ! Încă Gheorghe Lazăr a văzut distincţia, dar nu a mai avut “timpul material” pentru explicitarea ei printr-un discurs în Limba Română. Într-un fel, George Coşbuc urmează linia lui Gheorghe Lazăr atunci când aduce importanta sa contribuţie ardeleană la Ideologia sămănătoristă. Comunismul de sorginte alogeno-cominternistă a construit în fel şi chip detractări ale culturii române atunci când afirmă cu o formidabilă intransingenţă şi tărie internaţionalistă că Sămănătorismul ar fi pus bazele “doctrinei legionare.” Păi, asta-i o acuzaţie pur şi simplu ideologică ! Atunci trebuie să urmărim şi să caracterizăm serios contribuţia lui George Coşbuc la Sămănătorism. Vorbeam mai înainte despre faptul că, într-o măsură importantă, George Coşbuc era un continuator al operei lui Gheorghe Lazăr pentru cultura română. Distincţia pe care o propuneam despre influenţele filosofice asupra culturii române din Vechiul Regat şi din Transilvania nu-i chiar o dihotomie de separabile ! Între ele poate fi realizată o sinteză, şi chiar înainte de filosoful Lucian Blaga, poetul George Coşbuc ne propune această sinteză prin Ideologia Sămănătorismului.
Titus Filipas

De ce în Transilvania ?

iunie 7, 2012

Citesc aici http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/cum-a-facut-victor-ponta-jocul-lui-viktor-orban-266346.html comentariul : „Daca serbam noi ziua nationala a maghiarilor de pretutindeni (nu ziua ungariei), o facem cu tot dreptul. Asa cum romanii de peste tot serbeaza de 1 decembrie. Care-i problema? Serbam acasa, pentru ca Transilvania e si casa nostra, trebuie sa percepeti un lucru, suntem acasa, ne simtim acasa, si nu vrem sa plecam. Wake up!!!” Şi de ce se sărbătoreşte „Ziua maghiarilor de pretutindeni” tocmai în Transilvania ? Pentru legătura cu anul 1848, citesc explicaţia : +În data de 15 martie 1990, pentru prima dată după mulţi ani, maghiarii s-au adunat ca să aniverseze izbucnirea Revoluţiei maghiare de la 1848. Sărbătoarea a fost botezată „Ziua maghiarilor de pretutindeni”+ http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/campaniile-rl/rl-135-ani-cum-a-amorsat-securitatea-bomba-interetnica-din-ardeal-264652.html Ideea „tribunalelor de sânge” constituite de revoluţionarii maghiari în anii 1848 şi 1849 va fi preluată de ideologii comunişti ai revoluţiei violente. Iată ce scria, în mod expres, un mare ideolog comunist internaţionalist, contemporan al acelor evenimente : “[Românii sunt] un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale… [ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi [vor ] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice… Dispariţia lor de pe faţa pământului ar fi un pas înainte.” (vezi articolul din 13 ianuarie 1849 intitulat “Lupta maghiarilor” scris de Friedrich Engels pentru ziarul Neue Rheinische Zeitung). De altminteri PCdR a fost înfiinţat la anul 1921 tocmai din iniţiativa comuniştilor belakunişti veniţi din Ardeal. Iar secretarul general Fóris István fusese luat ca model de către secretarul general Nicolae Ceauşescu în lupta acestuia împotriva României. Apoi, foarte ciudat! însă deloc întâmplător, “maghiarii de pretutindeni” (şi din România) luptă pentru ca România să nu mai fie un stat naţional. Dar, în acelaşi timp, propagandiştii feroce ai ideologiei maghiarizării accelerate în Ardeal spun că “răscoala curuţilor” ar fi fost un “război pentru independenţa naţională a Ungariei” 🙂
Titus Filipas

Specificitatea Revoluţiei de la 1848

iunie 23, 2009

Vezi la adresele URL http://www.romanialibera.ro/a156931/mark-gitenstein-propus-ambasador-al-sua-pentru-romania-are-origini-romanesti.html şi http://www.romanialibera.ro/a156992/mama-facea-campanie-electorala-din-trasura.html , mărturii ale unor evrei privind relaţiile dintre  români şi evrei în perioada interbelică. Nici vorbă despre despre anti-semitism românesc în perioada interbelică ! De fapt, abia după instalarea regimului Petru Groza apare o provocare a membrilor PCdR,  alogeni în absoluta lor majoritate, împotriva românilor. La Craiova, repet, la Craiova!, era  instalat ostentativ un prefect comunist evreu ! Ce vroiau ei să demonstreze cu asta ? Iar despre Caracal, o veche aşezare aflată pe Via Alutana,  repet, despre Caracal, capitala Romanaţilor, un nume de judeţ care demonstra că  Romanaţii făceau parte din Latium Novum, că numele  Romanaţii apăruse înainte de Anul Domnului 381, se creează mitul urban că acolo s-ar fi răsturnat “carul cu proşti”. Şi activiştii alogeni veniţi de la Bucureşti, activişti ai noului partid ajuns la putere în România, arătau foarte precis chiar şi locul unde se răsturnase “carul cu proşti” în Caracal. Era de fapt locul pe unde intraseră la anul 1848 revoluţionarii care citiseră pe româneşte Proclamaţia de la Câmpia Islaz. Revoluţionarii români urmaseră şi ei anticul traseu Via Alutana. Aici se vede specificitatea Revoluţiei de la 1848 pentru români, în corul de “universalitate masonică” al  revoluţiilor europene  de la 1848. Via Alutana leagă Transilvania de podul construit de împăratul Constantin cel Mare peste Dunăre. Traseul drumurilor romane ducea mai departe, spre Nova Roma, sintagmă-sigiliu afirmată la Conciliul din  381 AD de la Constantinopol. Revoluţionarul Popa Şapcă a jucat un rol capital în Proclamaţia de la Câmpia Islaz. Însă revoluţionarul Popa Şapcă venea din acel sat din  bordeie de la Celei unde locuiau urmaşii paznicilor podului construit de  Constantin cel Mare. Când revoluţia românească începea şi în Transilvania, acolo se strigă : “Noi vrem să ne unim cu Ţara!”. Dovada că exista o conştiinţă despre “naţionalitatea românească”, despre “sufletul românesc”. Era produsul unei construcţii juridice romane perfecte, o construcţie juridică intergeneraţională, elaborată pe parcursul primelor două secole după naşterea Domnului, şi finalizată prin Constituţia Antoniniană de la 212 AD. Istoriografii de la Oxford University consideră că solida jurisdicţie romană reuşea să transforme, de la 212 AD până la 285 AD, Imperiul Roman în Romania.  

Titus Filipas

Insidioasa Wikipedia de limba română

ianuarie 2, 2009

Ne reamintim că la anii  1437/38,  tratatele Unio Trium Nationum întăreau de facto privilegiile enorme ale ungurilor minoritari, nu-i protejau deloc pe secui de agresiunea prin asimilare maghiară, şi îi excludeau complet pe români, populaţia majoritară din Transilvania ! Nici măcar vechile cronici ale maghiarilor  nu îi prezentau pe secui drept una dintre Săgeţile ungureşti. Forţându i să înveţe limba maghiară, ungurii lea distrus  identitatea de secui. Faptul că secuii nu sunt trib ungur este consemnat de savanţii Occidentului, Encyclopedia Britannica îl menţionează.  Bram Stoker (scriitor extraordinar de bine documentat prin lecturi în British Library) ni-l prezintă pe mândrul conte Dracula  drept unul dintre aristocraţii secuilor care au refuzat jugul ungar: “After the battle of Mohacs, we threw off the Hungarian yoke”!  Cursul vieţuirii secuilor în ţinutul  intramontan din Carpaţii Orientali le -a fost oferit  de stabilitatea unui ecosistem.  Pe vremuri antice marcate de  legiferarea calendarului iulian, depresiunile şi poienile  montane favorabile vieţuirii umane, dar climatic nefavorabile pentru Vitis Vinifera,  au fost  “nişe ecologice”  pentru  dacii tribali care l-au sprijinit politic  pe Deceneu în lupta de eradicare a viţei de vie, într-o extinsă  lume dacică formată din entităţi foarte deosebite, vezi de pildă numai percepţia foarte contrastantă  a  congenialităţii aduse de vin! Triburile  singulare de daci care nu s-au romanizat decât parţial şi reversibil, –precum kurzii, numiţi ‘romani’ de către arabii cuceritori–, s-au transformat prin  evoluţie istorică în secui şi huţuli. Numărul siturilor dacice din ‘ţinuturile secuieşti’ vorbeşte pertinent în sprijinul tezei noastre. Dar chiar şi după 2000AD, naţionaliştii extremişti maghiari au distrus sistematic dovezile arheologice dacice din ţinuturile secuieşti.

Hungaria-1 (numerotarea este obligatorie) a fost aneantizată prin consecinţele bătăliei de la Mohaci (1526). Laleaua a fost adusă în Europa  de slujitorii turci ai lui Soliman cel Măreţ. Secuii au adoptat ca simbol de identitate naţionalistă Laleaua, sărbătorind astfel distrugerea Hungariei -1 de sultanul turc Soliman Magnificul!

Hungaria -2 a fost reconstruită  de la zero de către prinţul regent latin Eugeniu de Savoia (1663-1736),  care nu ştia măcar o boabă din  limba maghiară. Deoarece a fost şi  eliberatorul Timişoarei, acest Eugeniu de Savoia născut la Paris a fost  de facto « prinţ  regent » pentru Romania Neoacquistica ai cărei regi dintr-o dinastie  hotărâtă tot la Paris încă nu se născuseră. Dar Hungaria -2, renăscută  prin geniul organizatoric  latin, a fost apoi distrusă brutal de pseudo-elita   maghiară  odată cu inventarea “sistemei, a constituţiunei, a dualismului”, cum numea poetul Mihai Eminescu actul Ausgleich  (Compromisul) de la 1867 care instaurase  regimul „K und K”. Se năştea astfel Hungaria -3. Unde metodic se forţa ideologia maghiarizării populaţiilor secuieşti şi româneşti. După 1 decembrie 1918, această maghiarizare brutală a populaţiei româneşti se aplică doar pe versanţii Tisei, de unde dispar complet nenumăratele  sate româneşti existente  înainte de 1914.

Prin conivenţa dintre Hitler şi Stalin, maghiarizarea populaţiilor secuieşti şi româneşti este reluată după Diktatul de la Viena, împreună cu incalificabila  deportare a evreilor ardeleni la Auschwitz, unde aceştia vor fi exterminaţi. Wikipedia de  limba română pune acest fragment de Holocaust tot în responsabilitatea românilor , aleşi a fi ţapi ispăşitori pentru istoria din această parte a Europei. Astfel, la adresa URL http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Ursu , găsesc scris : “Gheorghe Ursu (1926 – 1985) a fost un inginer de construcţii, poet, scriitor şi disident. […] Gheorghe Ursu s-a născut în oraşul Soroca […], a învăţat la şcoala din Soroca pînă în anul 1941 cînd familia s-a mutat la Galaţi. […] Bunicii lui din partea mamei, împreună cu încă 10 membri ai familiei (care erau evrei) au fost ucişi la Auschwitz.” Insidioasă,  această Wikipedia de  limba română.

După cel de al doilea război mondial, Stalin impunea Republicii Populare Române instaurată la 30 decembrie 1947, crearea Regiunii Autonome Maghiare (RAM). În acest “stat în stat” unde  securiştii erau maghiari, activiştii comunişti de etnie maghiară forţează absolut nestingheriţi  aplicarea maghiarizării. Unde erau comuniştii români Constantin Pârvulescu şi Vasile Paraschiv, cum au reaţionat ei atunci ? Nicolae Ceauşescu, trimis de Gheorghe Gheorghiu-Dej la Tîrgu Mureş ca să  supervizeze o şedinţă cu activul partidului unic (PMR) din regiunea RAM,  constată stupefiat că oamenii de la tribună vorbeau numai în limba maghiară! Atunci Nicolae Ceauşescu s-a ridicat în picioare şi le-a ţinut un discurs foarte scurt şi convingător . Seamănă, oarecum, cu spusele lui Mihai Eminescu, pe vremuri : “E timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră,   nu suntem nici vrem să fim maghiari…” Activiştii partidului unic PMR beneficiau de nişte privilegii enorme. Nicolae Ceauşescu le reaminteşte aceasta, cifrat : “Nu vă e ruşine ? Mâncaţi pâine albă, românească, şi nu vreţi să vorbiţi româneşte?

Acelaşi  discurs  ar trebui poate ţinut şi anonimilor universitari din Sfatul Bătrânilor care controlează articolele din Wikipedia de  limba română. Şi care strecoară, la fel de insidios, mesaje impregnate cu ideologia  maghiarizării. De exemplu, citesc la  adresa URL http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Rom%C3%A2niei ? : “Cucerirea ungară a Transilvaniei a început spre mijlocul secolului X, fiind încheiată în secolul XII. Un aport important în procesul ocupării Transilvaniei l-au avut secuii.” Or, secuii nu sunt unguri. Secuii erau din vremuri antice în Transilvania. În limba română trebuie spus adevărul.

Titus Filipas

Mai sumbru decât personajele Evului Mediu

septembrie 28, 2008

Vorbesc despre episcopul reformat Laszlo Tökes, reprezentant al României în Parlamentul UE de la Bruxelles. Atunci când declara  : “Eu nu spun că vreau să retrocedez Ardealul de Nord Ungariei, că nu modificarea graniţelor este rezolvarea, deoarece situaţia nu ne permite, dar este o alternativă la modificarea graniţelor şi aceasta este autonomia naţională. Vorbesc de autonomia pe trei nivele, inclusă şi în programul UDMR”, domnul Laszlo Tökes se dovedea mai  sinistru şi mai cinic decât personajele cele mai sinistre, –cărora trebuie să le recunoaştem sinceritatea–, ale Evului Mediu transilvan !

Domnule László Tőkés, de ce uitaţi ce au făcut ungurii cu secuii? După Compromisul (Ausgleich) de la 1867, a fost elaborată o ideologie a maghiarizării obligatorii a populaţiei româneşti şi secuieşti din Transilvania, cu o metodologie extrem de bine pusă la punct. Cererea permanentă pentru universitatea pur maghiară din Cluj, panourile  ostentative anunţând  Ţinutul Secuiesc ungarofon, arată continuarea implementării acelei ideologii şi în România de acum. Dar ne întoarcem în Evul Mediu, domnule epicop Tőkés? Acestea sunt încălcări ale drepturilor omului mai grave chiar decât pe vremea lui Unio Trium Nationum, care nu stipula maghiarizarea secuimii. Ce aţi făcut dumneavoastră cu secuii, Domnule László Tőkés ? Nici măcar vechile cronici maghiare nu îi prezintă pe secui a fi una dintre Săgeţile ungureşti. Faptul e consemnat chiar şi în cărţile Occidentului, Encyclopedia Britannica îl menţionează.  În  romanul Dracula, Bram Stoker ni-l prezintă foarte clar pe mândrul conte Dracula  drept unul dintre aristocraţii secuilor ce au refuzat jugul ungar (despre bătălia de la Mohaci din 1526, contele Dracula vorbeşte cu entuziasm: “After the battle of Mohacs, we threw off the Hungarian yoke”! ). Forţându i să înveţe limba maghiară, ei şiau pierdut identitatea lor de secui. Toate documentele confirmă,  secuii nu sunt o Săgeată ungară, nu au fost vreodată un trib ungar, au fost o cu totul altă etnie.  Continuitatea multimilenară a  secuilor  în ţinutul lor nu este una anagogică, ci este una sistemică, nu  le -a fost oferită de blândeţea istoriei, ci de stabilitatea unui ecosistem.  Pe vremea lui Iulius Caesar, depresiunile şi poienile  montane favorabile vieţuirii umane, dar climatic nefavorabile pentru Vitis Vinifera,  au fost  “nişe ecologice”  pentru acele fracţiuni ale dacilor care l-au sprijinit politic  pe Deceneu în lupta de eradicare a viţei de vie, într-o extinsă  lume dacică formată din entităţi foarte deosebite, –vezi de pildă percepţia foarte contrastantă  a  congenialităţii aduse de vin–,  o lume tribală numai  temporar unificată  de Burebista. Acele triburi  singulare de daci care nu s-au romanizat decât parţial şi reversibil, –precum kurzii, poate, numiţi ‘romani’ de catre arabii cuceritori–, s-au transformat prin  evoluţia istorică în secui şi huţuli. Numărul siturilor dacice din ‘ţinuturile secuieşti’ vorbeşte cât se poate de  pertinent în sprijinul tezei. Chiar şi după 2000AD, naţionaliştii extremişti maghiari au distrus sistematic dovezile arheologice dacice din ţinuturile secuieşti. De ce, domnule László Tőkés?

La anii  1437/38,  Unio Trium Nationum întărea de facto privilegiile enorme ale ungurilor nobili dar minoritari, nui proteja deloc pe secui de agresiunea de absorbire maghiară, şi îi excludea complet pe români, populaţie majoritară în Transilvania ! De ce nu luptaţi pentru a se repara sechelele nedreptăţilor istorice, de ce militaţi numai pentru a le adânci, domnule László Tőkés?

Cred că pentru intelectualii români este  absolut  necesară, în sensul că este absolut prioritară,  demantelarea ideologiei maghiarizării populaţiei româneşti şi secuieşti din Transilvania. Elevii de etnie maghiară din România şi elevii secui nu vor putea învăţa româneşte dacă nu vor fi demantelate ideologiile Unio Trium Nationum şi Ausgleich. Episcopul reformat Laszlo Tökes luptă acum în Parlamentul de la Bruxelles pentru resuscitarea acestor ideologii anti- româneşti.

Titus Filipas

Brazda lui Novac

martie 27, 2008

  „Brazda lui Novac” este augmentarea  hiperbolică a brazdei plugului mare. Fără îndoială, ea  încorpora şi  „calitate ontică”. „Brazda lui Novac”, brazda plugului cu bârsă şi cormană,  permitea drenarea solului şi cultivarea grâului, a cărui rădăcină putrezea în dâra lăsată  de pluguşor, ogorul arat de ‚bădica Traian’ era inundat la  orice  ploaie.

Şi  în această nouă  tehnologie aplicată pământului,  se păstrează ceva esenţial din memoria veche. Drumurile romane erau acoperite de „pavimentum”. Era  ultimul strat  dintr-o serie de patru (celelalte, numărate de jos în sus, se chemau: statum, rudus, nucleus),  destinate să asigure drenarea. Cele patru straturi erau aşezate într-un soi de lungă tranşee. De la „pavimentum”, alcătuit pur şi  simplu din sol mineral bine bătătorit,  avem „pămîntul”, adică terenul arat cu plugul cel nou care drena terenul agricol, permiţând recolte de grâu foarte mari. Drenarea este funcţia ce incorporează calitatea ontică a celor două sisteme de producţie – unul legat de agricultură, celălalt de transport–, iar funcţia  rezultă prin acţiunea unor artefacte controlate de Homo Faber.  Calitatea ontică de  interes pentru noi când privim cele două sisteme  este legată  strict de mediul înconjurător. Anume, este vorba despre drenarea apei de ploaie.

 Păstrarea vechiului termen, pavimentum-pământ,  se impunea şi prin geometria  liniară a brazdei. Datorită fragilităţii  plugului  construit din lemn, întoarcerea ducea la ruperea lui. Se trasa atunci o brazdă de mare extensie, având o capacitate de drenare care evoca drumul  roman sub pavimentum. Deci brazda noului plug semăna, în aceasta privinţă,  cu vechiul drum roman.

Din ce scrie istoricul maghiar Tamás Lajos rezultă  că „strămoşii viitorilor români” (am citat din Tamás Lajos) trăiau pe malul sudic al „zonei ripariane” (am pus ghilimele pentru a indica un neologism ce provine  dintr –un cuvânt antic latin care a dat numele provinciei Dacia Ripensis precum şi cuvântul românesc rîpă) a Dunării. Organismul grăniceresc  “divin” ce apăra drepturile „poporului ales maghiar”  (ghilimelele ţintesc zelul de neofiţi al segmentelor de populaţie maghiarizată prin ideologiile Unio Trium Nationum şi Ausgleich) i-a  împiedicat  pe români, până la capitulaţiile turceşti,   să treacă  pe malul nordic al Dunării!

„Natura are oroare de vid!”, n-a auzit oare Tamás Lajos acest principiu medieval? 

Nici editorii  de la Wikipedia se pare că n-au auzit.  În articolul despre Ladislau I (Laslău Craiul)  se propagă ideologia că în secolul XI  ţinuturile din Transilvania şi din zona ripariană a Dunării aflate mai jos de Câmpia Panoniei nu erau locuite! 

Cum să fi fost în secolul al IX-lea  strămoşii viitorilor români confinaţi exclusiv pe malul sudic al Dunării, evitând,   tenace şi  anti-entropic, trecerea pe malul nordic al fluviului ? Gradientul de concentraţie demografică ar fi fost infinit acolo (funcţia delta)! Fiind „politiceşte corect”, domnul Tamás Lajos contrazice istoria noastră. De unde rezultă însă puterile domniei-sale, şi ale  Wikipediei,  împotriva legilor entropiei? Neadevărul anti- entropic spus de Tamás Lajos este flagrant, cel propagat de Wikipedia  este egregios. Dar istoriografii din această categorie acceptă totuşi mitul despre vânătorul maghiar ce urmăreşte tenace o căprioară din Munţii Altai până ce vânătorul ajunge, ascultând  planul divin,  în Munţii Carpaţi

Domnul Tamás Lajos  dovedeşte nu doar lipsă de respect faţă de teoriile istorice şi ecologice ale unui  Fernand Braudel, –recunosc, respectul este o chestiune de alegere–,  dar uită ceva important : « pămîntul » românesc. Brazda plugului nou marcând ‘pămîntul’ este,  dar numai pentru  noi românii,  de asemenea şi o ‘signatură’ în sensul filosofiei existenţialiste aplicate. Bineînţeles, „Signatura” este atât brazda agricolă cât şi  interpretarea iterabilă, primăvară de  primăvară,  a brazdei plugului mare, a pămîntului (cuvânt ce provine din latinescul pavimentum).

În conceptul „Brazda lui Novac” este prezentă ideea de forţă, necesară plugului mare pentru desţelenire. Întâlnim legenda Novacilor (aceeaşi origine ca şi supranumele Novalis, însemnând Defrişorul) pe o arie largă, din Oltenia pâ  în Transnistria, şi ea este coroborată de mărturiile suedezilor ce au traversat  istmul baltico-pontic, privind  predominarea  românilor „novaci” acolo. Urme sigure  dovedesc prezenţa  românilor   „bolohoveni”  pe  aria unde cad ploile care întreţin rîurile  Sluci şi Bugul superior (Winston Churchill considera  Bugul  frontiera  naturală a României Mari înspre răsărit !), şi a românilor ‚brodnici’ la vadurile rîurilor din stepa ţinuturilor ce vor deveni Rusii prin brutala forţă varegă. Erau vaduri  la multe rîuri,  vaduri care jalonau cu ‚novaci’  noile  ‚drumuri romane’ spre răsărit, de la 600AD şi până la venirea varegilor în secolul VIII.  Găsim încă şi acum la Nipru, în regiunea Dnepopetrovsk din Ucraina,  localitatea Voloşkoe. Toponimul înseamnă «al valahilor ». Numele de familie Voloşin, întâlnit frecvent în toate Rusiile, înseamnă Vlaşin,  Valahul. Purtătorii numelui Voloşin în cele trei Rusii (Malaia, Bielaia, Velikaia) sunt probabil milioane. Ar fi absurd să spunem că toţi Voloşinii  se trag din satul Voloşkoe, şi cu atât mai puţin că ar fi coborât din paginile romanelor Ioanei Postelnicu.  Sunt mai curând urmaşii ‘românilor novaci’ plecaţi spre răsărit,  care au desţelenit prima oară marea câmpie  chemată apoi, mult  mai târziu, stepa rusească. Noile drumuri plecau din Dacia. Există studii şi dovezi  despre explorarea teritorială  şi creşterea demografică adusă de agricultura cu plugul cel nou pe istmul baltico- pontic, deci pe axa sud-nord, meridional.  Dar zonal, pe direcţia est- vest ? Dacii erau o populaţie mult mai importantă  decât istoria scrisă  despre ei. Astfel, în cronici  chineze dintre secolele IV si XV este înregistrată  o ţară  care se află la Extremul Apus, –cum era percepută lumea geografică europeană privind dinspre   China–, sub o hieroglifă  ce se poate translitera ca DAQIN. Citirea hieroglifei sună extrem de asemănător fie cu Dochia, fie cu Dacia, ca să nu îi acordăm atenţie !

Păstrarea numelui ‚pămînt’ chiar  pe spaţii ce nu fuseseră ale imperiului roman ci ale barbariei antice, –o deosebim de barbaria migratoare care a încălcat flagrant dreptul popoarelor !–, arată şi păstrarea spiritului roman în acest Latium Novum recunoscut istoric prin existenţa sintagmei – sigiliu Nova Roma încă din 381AD, când Rusiile nu existau  în proiect. Propagarea plugului thematic, care începea în secolul VII, era însoţită  de răspândirea  creştinismului într-o variantă iconoclastă timpurie când limbile Oikumenei erau stăpânite de  gramatica generativă eliberată. Pe « pămîntul » românesc, cum este numită  de proto-români brazda lungă a plugului thematic printr- o comparaţie cu pavimentum, varianta iconoclastă  a creştinismului permitea înflorirea variantei de neolatină  pe care o vorbeau plugarii. Rugăciunea iconoclastă generativă   „Dă, Doamne, românului, mintea de pe urmă!”  încapsulează   percepţia  populară  intuitivă despre succesul gramaticii spontane care permite formularea judecăţilor de valoare. 

Titus Filipas

Există masoni şi masoni

martie 6, 2008

Citesc în ziarul Romanialibera online de Miercuri, 27 Februarie 2008, informaţia

 “Horea, eroul-martir, comemorat de consateni dupa 223 de ani: Eroul rascoalei de la 1784, Horea, a fost comemorat pentru prima data in acest an, de catre locuitorii din satul natal. La implinirea a 223 de ani de la martiriul lui Horea, Closca si Crisan, in comuna Horea din judetul Alba s-a dezvelit un monument in cinstea celui mai important fiu al satului. Locuitorii comunei din Alba s-au adunat pe dealul Fericetului, de unde a inceput rascoala taranilor romani din Transilvania, din 1784-1785. Comemorarea conducatorilor rascoalei taranesti din secolul al 18-lea a inceput cu dezvelirea unui bust, care il reprezinta pe Horea. Dupa slujba oficiata de un sobor de preoti, localnicii au fredonat baladele care au aparut dupa rascoala din 1784 – 1785.”

Un comentator care semnează, Joi, 28 Februarie 2008 10:15,  cu pseudonimul enzo, adresează întrebarea justificată : “Şi cum rămâne  cu faptul că Horea a fost mason ? Şi cu faptul că BOR a refuzat canonizarea lui sa sfânt din acest motiv ? ”

Chiar dacă întrebarea sună aproape  retoric, ea merită un răspuns corect.

Titus Filipas: @ enzo Joi, 28 Februarie 2008 18:53

Există masoni şi masoni. Definiţi în gama categoriei illuminati, care derivă din antropologia Părinţilor Cappadocieni ai Bisericii. Dar patriarhul BOR credeţi că mai este el conştient de obligaţia majoră a îndeplinirii funcţiei de locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei?

Din cauza ignoranţei teologice profunde îl neagă BOR pe martirul nostru Horea.

Titus Filipas

Secuii nu sunt un trib ungur !

februarie 23, 2008

Domnule László Tőkés, de ce uitaţi ce au făcut ungurii cu secuii, de ce uitaţi  nedreptăţile seculare făcute românilor ? Să nu mergem pentru moment mai departe de secolul XIX. După Compromisul (Ausgleich) de la 1867, a fost elaborată o ideologie a maghiarizării obligatorii a populaţiei româneşti şi secuieşti din Transilvania, cu  metodologia  extrem de precisă. Cererea permanentă pentru universitatea pur maghiară din Cluj, panourile  ostentative anunţând  Ţinutul Secuiesc ungarofon, arată continuarea implementării acelei ideologii ‘K un K’ şi în România de acum. Acestea sunt încălcări ale drepturilor omului mai grave chiar decât pe vremea lui Unio Trium Nationum, care nu stipula maghiarizarea secuimii. Ce aţi făcut dumneavoastră, ungurii, cu secuii, Domnule László Tőkés ? Şi pe baza căror îndreptăţiri ? Nici măcar vechile cronici ale maghiarilor  nu îi prezentau pe secui drept una dintre Săgeţile ungureşti! Faptul că secuii nu sunt un trib ungur este consemnat de savanţii Occidentului, Encyclopedia Britannica  menţionează distincţia.  În  romanul Dracula, Bram Stoker ni-l prezintă foarte clar pe mândrul conte Dracula  drept unul dintre aristocraţii secuilor care au refuzat jugul ungar! Forţându i să înveţe limba maghiară, ungurii lea distrus demult identitatea lor de secui.Spuneam deja că secuii nu sunt  Săgeată ungară, ei au fost o cu totul altă etnie.  Continuitatea multimilenară a  secuilor  în ţinutul lor intramontan din Carpaţii Orientali nu are o explicaţie anagogică, ci una sistemică. Continuitatea vieţuirii în acel loc nu  le -a fost oferită de blândeţea istoriei, ci de stabilitatea unui ecosistem.  Pe vremurile antice marcate de  legiferarea calendarului iulian, depresiunile şi poienile  montane favorabile vieţuirii umane, dar climatic nefavorabile pentru Vitis Vinifera,  au fost  “nişe ecologice”  pentru acele fracţiuni ale dacilor care l-au sprijinit politic  pe Deceneu în lupta de eradicare a viţei de vie, într-o extinsă  lume dacică formată din entităţi foarte deosebite, –vezi de pildă percepţia foarte contrastantă  a  congenialităţii aduse de vin–,  o lume tribală numai  temporar unificată  de Burebista. Acele triburi  singulare de daci care nu s-au romanizat decât parţial şi reversibil, –precum kurzii, poate, numiţi ‘romani’ de catre arabii cuceritori–, s-au transformat prin  evoluţia istorică în secui şi huţuli. Numărul siturilor dacice din ‘ţinuturile secuieşti’ vorbeşte cât se poate de  pertinent în sprijinul tezei noastre. Chiar şi după 2000AD, naţionaliştii extremişti maghiari au distrus sistematic dovezile arheologice dacice din ţinuturile secuieşti. De ce, domnule László Tőkés?

La anii  1437/38,  Unio Trium Nationum întărea de facto privilegiile enorme ale ungurilor minoritari, nu-i proteja deloc pe secui de agresiunea prin asimilarea maghiară, îi excludea complet pe români, populaţia majoritară în Transilvania ! De ce nu luptaţi pentru a se repara sechelele nedreptăţilor istorice, de ce militaţi numai pentru a le adânci, domnule László Tőkés? Mai cred că pentru intelectualii români este  absolut  necesară, în sensul că este absolut prioritară,  demantelarea ideologiei maghiarizării populaţiei româneşti şi secuieşti din Transilvania. Elevii de etnie maghiară din România şi elevii secui nu vor putea învăţa româneşte dacă nu vor fi demantelate ideologiile Unio Trium Nationum şi Ausgleich, care induc, încă, aspectele cele mai negative ale vieţii din Transilvania.   

Titus Filipas

În căutarea Graalului

ianuarie 30, 2008

Idealul Dulcineei din Toboso, pentru care lupta Don Quijote,  este mai mult “sex-in-armor” hollywoodian, decât căutarea « Sfântului Graal », ţinta cavalerilor rătăcitori luaţi ca model de „iscusitul hidalgo”. Cavalerul rătăcitor medieval căuta valorile în Răsărit, chiar înaintea viziunii romaneşti a  poetului Ezra Pound, supranumit „Poets’s Poet” – poetul poeţilor, fie-ne permis a-i  reaminti numele.  Circumstanţa că Don Quijote nu pleacă în căutarea Graalului poate fi considerată la urma urmelor dovada peremptorie a comportamentului raţional al  “Cavalerului tristei figuri”. De ce? Pentru că Miguel de Cervantes  şi toţi spaniolii timpului său interesaţi de tematică  socoteau că problema Graalului fusese deja rezolvată. Cu participarea spaniolilor.

În literatura consacrată acestei teme, istorisirea clasică  despre ,Cavalerul rătăcitor plecat în căutarea Graalului’ se înscrie în ciclul arthurian  aflat la intersecţia între mitologia celtică şi mitologia creştină. Ţin să subliniez că frumuseţea şi moralitatea legendelor celtice contrazice flagrant  pretenţia  adevărului  universal acordat de ideologia anti-sămănatoristă faimoasei clamări  despre „pericolul confuziei între etic, estetic şi etnic”. Această aserţiune a criticului literar  Eugen Lovinescu (1881-1943) îl înfuria pe unul dintre legionarii notorii, marele intelectual ezoterist român  Vasile Lovinescu (1905-1984), fiul avocatului Octav Lovinescu,  fratele  amintitului  critic.

 

Cel mai mare dintre autorii medievali ai  „romanţului arthurian”, Chrétien de Troyes (a cărui dată a naşterii nu se cunoaşte, dar despre care se ştie că a murit pe la 1185, aşa că scădeţi rezonabil câteva decenii) folosea  deja în poemul neterminat  «Le Conte du Graal », compus ori numai înregistrat de istoria literaturii pe la 1180, numele comun  “un graal”. Totuşi, dacă ‘graal’-ul este un cuvânt celtic, ori aparţine limbii franceze vechi, constituie încă subiect de aprinsă dezbatere. Căci într-o altă interpretare, legenda « Sfântului Graal » s-ar fi născut  din sintagma în limba franceză  veche  “sang rial”, –adică  ‘sânge regal’–, transcrisă  deformat de unii dintre copiştii medievali ca “san grial”. În fine, Miguel de Cervantes, vechiul luptător din bătălia pe mare de lângă   Lepanto (1571) condusă  de  amiralul  genovez Andrea Doria,  putea chiar alege între două  clamări de Graal regăsit. Numai cea dintâi  variantă era  notată în cronica spaniolă. Când regele  Alfonso al VII-lea de  Castilia a cucerit  Almeria de la mauri  în anul 1147, cu ajutorul armat al  genovezilor, ar fi recuperat şi  “un uaso de piedra esmeralda que era tamanno como una escudiella”, adică „un vas de piatră smarald ce era taman ca un potir”. Extaziaţi de aceasta dovadă materială a existenţei divinităţii!,  genovezii i-au cerut   regelui   Alfonso al VII-lea  potirul   drept unica lor plată pentru ajutorul dat la asediu.

 

Auzim altă  poveste a Graalului de la  Guillaume de Tyr (1130-1190), arhiepiscop al Tirului cruciaţilor.  Scriind despre Sfântul Potir pe  la 1170,  prelatul  dezvăluie că „un  vas dintr-un singur  briliant verde, având formă de bol”,  ar fi fost găsit de cruciaţi într-o moschee din Cezarea  (Caesarea) la  anul 1101,  şi este  vorba aici despre Cezarea de pe coasta Samariei, nu despre Cezarea Cappadociei. Sfântul Apostol Pavel a vizitat Cezarea Samariei  atât imediat după  iluminarea  lui de către Divinitate, cât şi în cea de a doua şi în cea de a treia călătorie misionară   (Faptele 9:30, 18:22, 21:8).  Genovezii,  gândind că  Sangraalul era cizelat dintr-un singur mirific  smarald mare, l-au acceptat drept răscumpărare a vieţii musulmanilor din Cezarea, în locul unei sume de bani în monedă. Potirul de smarald a fost trimis şi păstrat la catedrala San Lorenzo din Genova. Atunci când Napoleon Bonaparte a cucerit Italia, l-a inclus în prada de război. În consecinţă, Sfântul Potir aflat în Genova a fost expediat  la Paris. Dupa eşecul napoleonian de la Waterloo, Sfântul Potir a fost retrimis în Italia. Un accident de transport, când  potirul s-a spart, a revelat că  materialul nu era smarald, ci  sticlă verde  de o extraordinară calitate, fabricată  de alchimişti  egipteni, probabil ca în atelierele saitice din delta Nilului. Revelaţia aceasta de după  Waterloo a constituit  preţios punct de sprijin pentru masonii din Ordinul Orientului. Vasul cel de sticlă verde se păstrează acum la catedrala din Genova, sub  numele de   Sacro Catino.

 

Ori poate mai curând Miguel de Cervantes identifica “Potirul Sfânt” cu  “Santo Cáliz”,  marea cupă dintr-un singur cristal de   agat păstrată  la catedrala din Valencia. Pe latura pocalului  este gravată o inscripţionare în araba coranică. Ciudat, dar pentru spanioli, această veche inscripţionare adăuga veridicitate “Potirului  Sfânt” păstrat la Valencia.  Cea mai veche referire a cronicarilor spanioli la  “Santo Cáliz” datează din 1399. Când vasul de agat a fost obţinut de clericii de la mănăstirea Martin I de  Aragon, în schimbul unei cupe de aur  foarte banale, de la cineva care nu îi prevestea şi valoarea simbolică.  Ajuns la Valencia, i s-a inventat uşor  o legendă : “Santo Cáliz” ar fi fost adus din Ierusalim la Roma chiar de către Sfântul Apostol Petru!

 

S-a mai spus şi că Graalul ar fi vechiul mit despre Cornucopia (Cornul Abundenţei), revăzut  şi revizuit de creştinism.  Domnul Dan Culcer îmi semnalează această dovadă în Transilvania. În textul unui  colind, şi  din aceasta cauză veridicitatea lui ca mit pentru  Cornucopia sporeşte, este  invocată „floarea grâului” (sursa abundenţei) după invocaţia  „Leroi dai, leroi Doamne!”. Surprinzător, apar în acel colind scurt,  şi aluzii la ‚Drumul mătăsii’: „Asta-i casa, nus’ de casă./  Şi-n mijlocul casiei/ Este-o masă de mătase;/ Şi-n mijlocul mesiei/  Este un pahar d-aur./  Şi-n toartza paharului/ Scrisă-i raza soarelui;/ Şi-n buza paharului/ Scrisă-i floarea grâului.”  Colindul are  un mesaj  holistic exact din trecut, cu o unitate de  măsură vitală  şi pentru  prezent. Căci impactul ambiental produs de poluarea sistemelor industriale  în Europa se măsoară diferenţial  acum, după 2000 AD, prin paharele  de grâu  pierdute la  creşterea ‚încărcărilor poluante din mediu’ !

 

Miturile medievale pot fi  analizate şi cu mijloacele manageriale cele mai noi. Legenda   Graalului  poate fi descompusă    în cinci „nivele de realitate”, identificate prin cinci ‘diagramări Pareto’. Aşa cum legenda ‚Cavalerului Alb’,  ori  ‚the White Kight’,  este folosită  ca nume în managementul modern pentru desemnarea unei anumite strategii de salvare economică a întreprinderilor cu mari dificultăţi, tot la fel,  în prezent prin „căutarea Graalului” se mai înţelege  şi „descifrarea realităţii” într-o situaţie complexă.

 

Căutarea Graalului continuă  în viitor şi în spaţiul cosmic. Se întâmplă în paginile romanului  sci-fi „Nova”, scris de Samuel R. Delany, unul dintre precursorii mişcării ‚cyberpunk’. În ‚Trei povestiri despre Atlantida’ („Atlantis: Three Tales”), scriitorul afro-american arată cum  se evită conceptul de ‚negritute’ prin imersarea in spaţiul  mitului oceanic  „Atlantida”, care se poate extinde oricând şi în ‚spaţiul  cosmic’.  Cutezătoare idee! Cred că şi noi,  românii,  avem drept de acces la acest universalism pragmatic.

 

Titus Filipas

 

Curriculum pentru Scholomance

ianuarie 1, 2008

„Este ajunul sărbătorii Sfântului Gheorghe. Nu ştii că în noaptea asta, când ceasul va bătea miezul nopţii, toate lucrurile rele de pe lume se vor arăta?”

Bram Stoker, „Dracula”

Nu exista vreun motiv aprioric să citesc cartea lui Bram Stoker, dacă nu era cumva şi  prejudecată împotriva ei, indusă de seria necontenită a filmelor ‘ieftine’ inspirate de textul romanului. Însă Dracula Park, proiectul economic cu valoare adăugată  incertă şi impact ambiental sigur, m-a lansat într-o cursă pentru dezlegarea enigmelor. Şi am descoperit în ce măsură romanul e deasupra filmelor. Din datele biografice, am înţeles că Bram Stoker a studiat matematicile, însă n-a ajuns profesor de mate, ci scriitor ; un drum iniţiatic asemănător va fi urmat de Alexandru Soljenitzîn. Textul romanului ‘Dracula’  poate fi enunţul unei probleme, autorul propune căutarea unei soluţii, sau cel puţin a  grilei pentru lectura unui mit.

Dintru început, cititorul e avertizat că autorul ştie mult mai multe decât dezvăluie într-un mod direct. Să luăm din capitolul întâi al cărţii excerptul referitor la traversarea Dunării peste podul dintre Buda şi Pesta: “the most western of splendid bridges over the Danube, which is here of noble width and depth, took us among the traditions of Turkish rule”; romanul a apărut în 1897, iar extraordinarul pod de la Cernavodă fusese inaugurat în 1895. Mi-am pus şi eu aceeaşi întrebare, ca atâţia alţi cititori înaintea mea: De unde şi până unde legătura dintre arhipelagul britanic, unde şi-a scris Bram Stoker cartea şi unde în bună măsură curge acţiunea ei, şi Transilvania ? Într-o vară, un prieten de la Oxford, de care mă legau nişte interese ştiinţifice pe teme de evapotranspiraţie, anunţându-l că am renunţat la o campanie de măsuratori pe câmpia nisipoasă din sudul Olteniei pentru că am ales să  merg împreună cu familia în Masivul Vlădeasa, în Transilvania, tărâm care, am insistat eu, nu-i ţara sumbră descrisă în cartea de groază a lui Bram Stoker, mi- a revelat că şi  el a călătorit special în Transilvania, imediat după ’89 , pentru că a vrut să vadă ţinutul unde se află sursa credinţei sale şi a părinţilor săi, întrucât este un membru al bisericii unitariene. A adăugat că nu a putut exclude Sighişoara din itinerarul său, chiar dacă, a subliniat, nu în căutarea originilor lui Dracula, ci a splendidului oraş medieval. Aşa am aflat că instituţia bisericii unitariene s-a născut în veacul XVI în Transilvania, iar simbolul ei distinctiv este ‘caliciul’, cupa cu sânge, unde au fost adunate picăturile din arterele lui Isus Christos chinuit pe cruce. Aici apare o discordanţă, ca să nu spunem o ciudăţenie. În timp ce pentru noi, creştinii ortodocşi, Domnul Isus Christos este Mântuitorul, pentru unitarieni, care nu recunosc Sfânta Treime, Isus Christos este un om obişnuit, un om cu un comportament înălţător şi într-adevăr exemplar pentru oricare altă fiinţă umană, însă El Însuşi, în dogmatica unitariană, o fiinţă umană până la capăt şi pentru totdeauna. Dacă instituţia bisericii unitariene se naşte în Transilvania, totuşi textul fundamental de dogmatică unitariană, ‘De Trinitatis Erroribus’ , nu a fost scris de un ardelean, ci de un spaniol, Miguel Servieto, considerat a fi originar din Villanueva, la mai puţin de o sută de kilometri de Zaragoza, în provincia Aragon.

Personajul acesta renascentist din secolul XVI este atât de important pentru cultura europeană, încât era citat chiar şi în cărţile publicate la noi în vremea comunismului, dar nu sub numele său adevărat, nici sub cel latinizat, Michaelum Servetus, ci în varianta franceză, Michel Servet; amintindu- se, obligatoriu, condiţia sa de ‘martir’, om de ştiinţă ars pe rug pentru descoperirile sale revoluţionare. Într-adevăr, Michael Servetus se încadrează şi el în acel standard renascentist al intelectualului om universal, să-i cităm specializările? fie, într-o primă parte să dezvăluim că a fost un geograf, re-editor al ‘Geografiei’ lui Ptolemeu Claudii Ptolemaei Alexandrini geographicae enarrationis”, pentru primă oară însoţită de comentarii ştiinţifice pertinente, apoi un cosmograf şi un astrolog inspirat, desigur, nu şi în ceea ce priveşte prezicerea destinului propriu! să-l amintim ca specialist în ştiinţele juridice pe care le-a studiat, la îndemnul tatălui său, în Franţa, la Toulouse. Dar după citirea Bibliei, la vârsta de optsprezece ani, interesul său intelectual se focalizează pe studiul amănunţit al textului Cărţii Sfinte. Abandonează  intenţia avocaturii şi notariatului, în fapt nu îl va mai întâlni pe tatăl său, notar regal, niciodată, şi-l va însoţi pe părintele Juan de Quintana, confesorul tînărului împărat Carol Quintul, până la Bologna, unde va asista la ceremonialul religios în care papa Clement al VII-lea pune pe ţeasta lui Carol coroana de fier a Lombardiei şi coroana Sfântului Imperiu Roman. Mai târziu, acel Quintana, primul sfătuitor spiritual al lui Miguel, va dobândi o putere nemăsurată asupra dreptului însuşi de existenţă a cărţilor în imperiul lui Carol Quintul. Din fericire, după bătălia de la Mohaci din 1526, despre care contele Dracula vorbeşte cu atâta entuziasm: „…after the battle of Mohacs, we threw off the Hungarian yoke”, această putere asupra dreptului la viaţă a textului tipărit nu se extindea şi pe teritoriul Transilvaniei. Circumstanta respectivă avea sa joace rolul ei in aparitia cultului unitarian. Pentru a capata dreptul sa practice medicina ca mod de a-si castiga existenta, Michel Servet studiaza arta vindecarii la Universitatea din Montpellier (unde, cativa ani mai tarziu, va invata o persoana ce va domni pe tronul Moldovei sub numele Despot Voda, cel care va pune temeliile mitului draculian Scholomance) si Universitatea din Paris, devenind profund cunoscator al operei fiziologului antic Gallenus, medicul personal al imparatului Marcus Aurelius, lipsind totusi din Campia Panoniei cand cezarul a murit. Servetus a descoperit, poate mirat, o inadvertenta in fiziologia teoretica a lui Gallenus, pentru rezolvarea careia a trebuit sa efectueze nenumarate disectii pe cadavre, deslusind felul cum circula in realitate sangele in arterele si venele omului. Astfel, depasindu-l pe Gallenus, Michel Servet e creditat cu descrierea ‘circulatiei mici’ a sangelui, mersul sangelui de la inima la plamani si inapoi. Ceilalti medici credeau, urmandu-l in litera textului pe Gallenus, ca sangele venos, -de un rosu mai intunecat dacat sangele arterial, iar realizatorii de filme acorda o atentie deosebita respectarii acestor detalii atunci cand infatiseaza scene cu varsare de sange-, ar fi produs in ficat si circulat in ventriculul drept al inimii; de acolo ar fi trecut, ca si cum peretele interior al cordului ar avea o porozitate extraordinara, in ventriculul stang al inimii, unde isi ameliora calitatile primind ‘caldura’, fiind distribuit apoi catre periferiile corpului, in asa-numitul ‘model centrifugal’ al circulatiei sangelui. In textul sau ce era in primul rand un discurs teologic, „Christianismi restitutio”, Servetus afirma, intr-o maniera cat se poate de clara, ca sangele trece prin plamani, unde primeste un ‘spirit vital’ de la aerul inspirat, ceea ce inseamna arterializarea sangelui in contact cu plamanii, apoi este directionat catre ventriculul stang, de unde lucrul cordului il distribuie catre periferiile corporale.

Deoarece Michael Servetus era o figura minora in viata Universitatii, iar interesul sau principal era focalizat spre teologie, opera lui de pionierat in fiziologia umana a ramas in general necunoscuta. Dupa o suta de ani, in Marea Britanie, doctorul William Harvey va redescoperi aceeasi circulatie a sangelui ca si Servetus, doctrinarul unitarian. Stia Bram Stoker acest lucru? Cred ca da. Arestat de Inchizitia catolica pentru opiniile sale, Miguel Serveto reuseste totusi sa fuga, si socoteste ca ar fi mai sigur pentru el sa se refugieze in Elvetia, la Geneva, unde predica, impotriva doctrinelor bisericii catolice, un important lider al Reformei, Jean Calvin. Cu acest personaj, Servetus intretinea chiar o asidua corespondenta secreta, pe teme tinand de dogmatica Sfintei Treimi. Ceea ce nu cunostea Servetus, si ar fi fost salvator pentru el sa stie, era faptul ca delatiunea catre Inchizitia Sfantului Scaun fusese facuta de un individ aflat in anturajul apropiat lui Calvin. In plus, se pare ca implacabilul moralist din Geneva nu era si un as in arta argumentatiei logice, astfel ca a ales sa sfarseasca dialogul sau contradictoriu cu Servetus prin punerea acestuia

in atentia judecatorilor sindici. Care au hotarat sa fie ars pe rug. Sentinta a fost executata pe 26 octombrie, anul 1553. In urma indicatiilor lui Quintana, cartea ‘cea mai pestilenta’ a lui Servetus fusese prohibita atat de riguros pe teritoriul imperiului, incat atunci cand judecarea lui Servetus pentru erezie a trebuit sa capete o forma bazata pe dovezi incriminatorii, doar cu foarte mare greutate a mai putut fi gasit un exemplar al lucrarii ‘De Trinitatis Erroribus’. Din fericire, copiile cartii ajunse in Transilvania scapasera de persecutia lui Quintana. Oricum, dupa batalia de la Mohaci, aflandu-se intre doua imperii, Sfantul Imperiu Roman si Imperiul Otoman, Transilvania devine teritoriul unde infloresc libertatile ce indeobste sunt ofilite inlauntrul imperiilor. Reformele luterana si calvinista ajunsesera deja in Transilvania, iar unul dintre predicatorii cei mai ferventi era un fost preot romano-catolic, pe nume Francisc David, despre care biografii sai ne informeaza cu infinita candoare ca era un maghiar nascut dintr-un tata german si o mama rusoaica.

Jocurile de aliante matrimoniale intre diversele case regale ori princiare antreneaza si miscari ale suitelor ce insotesc VIP – urile. Astfel ca un medic italian, Giovanni Giorgio Biandrata, nascut in anul 1516 la Saluzzo, in Piemont, este intalnit in anul 1584 de ambasadorul domnului muntean Petru Cercel, aflam aceasta din excelenta pagina creata de domnul Florin Stan , La Curtea princiara de la Alba Iulia în vremea Bathorestilor”. Doctorul Giorgio Biandrata studiase medicina tot la Montpellier, ca si Servetus, iar unul dintre colegii sai a fost François Rabelais. Medicul Biandrata ajunge in Transilvania, insotind-o pe regina Isabella, nascuta in Italia. Giorgio Biandrata cunostea extrem de amanuntit opera fiziologica si teologica a lui Michel Servet. De altminteri, el va retipari un fragment din „Christianismi restitutio” la Alba Iulia : De Regno Christi Liber primus. De Regno Antichristi Liber secundus. Accessit tractatus de Paedobaptismo, et circuncisione. Rerum capita sequens pagella demonstrabit. Ioan. 15. ver 14. Vos amici mei estis, si feceris quaecunq ego praecipio vobis. Albae Juliae. Anno Domini 1569. Astfel ca Giorgio Biandrata chiar impartasea in totalitate nu doar ideile fiziologice ale lui Servetus, ci si pe cele teologice. Lucrul acesta era bine cunoscut anturajului sau din Italia, pe care a trebuit sa o paraseasca imediat dupa arderea pe rug a lui Servetus.

Ajungand in anul 1556 in Transilvania, Biandrata remarca imediat figura centrala a lui Francisc David in miscarea religioasa de acolo. Biandrata este cel care il indeamna pe teologul transilvan sa citeasca si sa analizeze cu atentie argumentele din cartile de dogmatica in limba latina ale lui Servetus, ceea ce ne arata ca, din punct de vedere cultural cel putin, si cred ca numai in felul acesta poate fi definit omul, Francisc David gravita pe orbita latinitatii. Gandirea lui Francisc David evolueaza pana cand ii da dreptate lui Servetus impotriva trinitarienilor (sa observam ca Bram Stoker era trinitarian in dubla conotatie, si prin credinta, si prin faptul ca studiase la ‘Trinity College’, in Dublin). Astfel ca, in biserica unitariana cel putin, se considera ca Francisc David, in Transilvania, ajungand sa fie primul predicator al ideilor spaniolului Miguel Serveto, marcheaza inceputul tolerantei religioase in Europa!

Cat de puternic instaurata este aceasta toleranta? Evenimentele din fosta Iugoslavie sunt atat de apropiate de noi! Sa ne intoarcem spre timpuri europene mai frumoase. In 1903, deci in plina Belle Epoque, consiliul municipal al orasului Geneva ridica o stela pe locul rugului unde s-a consumat, in viata fiind si pronuntand cuvinte pentru totdeauna memorabile, Michel Servet. Pe stela se poate citi inscriptia: „Fils respectueux et reconnaissants de Calvin, notre grand réformateur, mais condamnant une erreur qui fut celle de son siecle et fermement attachés a la liberté de conscience selon les vrais principes de la Réformation et de l’Evangile, nous avons élevé ce monument expiatoire”. Dupa 350 de ani scursi de la acea abominabila crima, calvinistii genevezi, ce vor ramane pentru toate timpurile niste persoane extrem de respectabile, refuzau sa aminteasca numele lui Michel Servet!

Prima predica in spirit unitarian a lui Francisc David, dezghiocand unui public transilvan uimit ideile lui Michael Servetus, marca una dintre acele faimoase ‘ore astrale’ ale Europei. ‘Caliciul’ unitarian cu sange, transportat, cel putin ca un simbol daca nu intr-adevar ca un obiect real, chiar si contrafacut, din Transilvania in taramul insular aflat in vestul Europei, nu are semnificatia sfanta a Graalului, ci insemnatatea unei cupe obisnuite, care inainte de a contine sangele cu eritrocite normale al unui om supus la chinuri, poate ca a continut o bautura alcoolica. Gandurile acestea intortochiate puteau sa-i vina unui connoisseur de vinuri dintr-o Irlanda aflata inca sub coroana britanica, privind la o cupa obisnuita de pe masa din fata lui, connoisseur care, transformandu-se in ‘degustator de cursa lunga’, a putut-o asemana la un moment dat ‘caliciului’ transilvan cu sange?

Cine poate fi intodeauna absolut sigur de sursele inspiratiei literare, si daca aforismul ‘in vino veritas’ poate fi extins la orice bautura fermentata, cine ar avea curajul sa indeparteze intr-un mod peremptoriu un astfel de gand despre sursa ‘creatiei’ mitului Dracula? Oricum, in materie de vinuri, Bram Stoker ni se dezvaluie ca un fin connoisseur, cel putin asa ni-l imaginam din felul in care descrie senzatia pe care o produce pe limba eroului Jonathan Harker degustarea unui pahar de Golden Mediasch. Care millesime? Autorul ne lasa cu o anumita ‘sete’ asupra raspunsului. Sa fie oare enuntul unei noi teme pentru cititor? Indraznesc sa spun : 1894. Oricum, podgoria cea mai apropiata de Bistritza este Lechinta, unde se produc numai vinuri albe, care prin invechire incep sa semene, cel putin la culoare, cu un amontillado, ingredientul central dintr-o povestire gotica a lui Edgar Allan Poe; fixat pe detaliile acelei povestiri, ma gandesc ca Dracula e poate doar un alt Montresor, iar sangele un amontillado augmentat.

Desi nicaieri in roman nu este amintit numele lui Vlad Tepes, „The Impaler”, totusi chiar titlul ne trimite direct la capitolul Draculestilor din istoria Romaniei ; primul dintre Draculesti, chiar Vlad Dracul, a fost apartinator al ordinului cavaleresc al Dragonului, infiintat de un imparat Sigismund, prin concurenta si opozitie cu ordinul cavaleresc al Sfantului Gheorghe, ni se explica. Dragonul simbolizeaza ‘balaurul’ ucis de Sfantul Gheorghe. Iconografia crestina timpurie il infatiseaza pe Sfantul Gheorghe ucigand balaurul devorator care ameninta o fata (de imparat?). Sa nu uitam ca Bram Stoker publica intr-o imparatie victoriana, iar Sfantul Gheorghe, ‘the Dragonslayer’, era, inca de pe vremea lui Richard the Lionheart, sfantul patron al Angliei. Din acest motiv el trebuia sa fie pana la capat ‘puritanically correct’ cu interpretarea acestei iconografii. Daca Dracula reprezenta balaurul ce trebuia invins pentru eliberarea fecioarei, sa admitem ca un modest doctor Van Halsing nu putea aspira la conditia de ‘sfant salvator’. Probabil ca succesul enorm al romanului ‘Dracula’ se explica prin stilul scrierii lui Bram Stoker, el in permanenta pare sa sugereze mai mult decat spune: ‘Intr-o anumita noapte a anului, o flacaruie albastra palpaie deasupra locului unde a fost ingropata o comoara’, dar aceasta s-ar intampla, dezlegam dintr-o lectura atenta a enuntului problemei, numai in noaptea de Sfantul Gheorghe. Deci iata, tot indirect, prezenta Sfantului Gheorghe, pentru ca iconografia medievala amintita sa fie completa si in romanul lui Bram Stoker.

Intorcandu-ne la primul excerpt, sa adaugam ca Dunarea, insa nu doar tronsonul dintre Buda si Pesta, ci tot cursul dintre Moesia si Dacia, -in treacat fie adaugat, Transilvania e definita tocmai in raport cu acest curs, separat de Carpatii meridionali printr-o padure ce i-a inspaimantat pe turci-, este prezenta in ‘Dracula’ tot la fel de mult ca si Carpatii. Or, aflam de la un scriitor dunarean, Zaharia Stancu, citim aceasta in romanul ‘Descult’, prelucrand o tema a lor-ului popular care certamente nu venea din realismul socialist, ca aceeasi legenda a focului ce apare deasupra vechilor comori ingropate exista si in Campia Romana, nu doar in Transilvania. Lupii apar in diverse episoade din romanul lui Bram Stoker, iar castelul inconjurat de paduri justifica prezenta lor. Contele ii descrie aproape cu simpatia unui activist sincer si eroic de la World Wild Fund : „Listen to them, the children of the night. What music they make!”. De pe un sit romanesc al traditiilor, aflam despre legatura dintre strigoi, lupi si sarbatoarea Sfantului Gheorghe: „In Noaptea Strigoilor, imparte prada pentru iarna care incepe fiecarui lup. Tot in aceasta noapte zamisleste lupoaica pui, pe care ii fata in noaptea de Sfantul Gheorghe”. Despre importanta sarbatorii de Sfantul Gheorghe, in ideologia autentica a taranului roman, am avut pe vremuri sansa sa aflu mai multe de la un functionar-activist cu probleme culturale lucrand la primaria de la Maglavit. Fusesem tarat in aceasta actiune, ce era totusi pana la un punct constructiva. In primul rand ea insemna o anumita participare a noastra la viata unei comunitati, de asemenea oferea prilejul unor persoane de specializari stiintifice foarte diferite sa comunice idei intre ele.

Imi amintesc ca am prezentat atunci, la caminul cultural de la Maglavit, in Dolj, o serie de diapozitive ale „Marii Pete Rosii” de pe planeta Jupiter luate de sondele Voyager trimise de NASA intr-un fantastic drum in spirala prin sistemul nostru solar. Un medic specialist in cardiologie a comentat imediat acele fotografii, de ‘turbulenta in rosu’ , printr-o replica oarecum mirata: „Domnule, dar seamana cu imaginile din interiorul inimii!”. Cu sociologul care analiza temele din rugaciunile lasate in permanenta la locul viziunii marturisite de Petrache Lupu, am comentat ‘Dacia hiperboreana’, ‘Europa libera’ difuzase o recenzie, lasand totusi un semn de intrebare asupra numelui autorului, Vasile Lovinescu. La cina frugala, insotita de un pahar din vinul nou, – nu-mi amintesc daca era chiar a treia joi din noiembrie!-, activistul cultural ne-a povestit despre eforturile intreprinse de el pentru a resuscita ceremoniile taranesti de mare amploare si complicatie ce aveau loc la Maglavit de ziua Sfantului Gheorghe. Era o traditie din Campia Romana a miracolului ingaduit in acea zi din an, miracolelele chiar explodau atunci si acolo intr-o mare ceremonie taraneasca, iar in opinia lui, numai pe fondul acelor traditii a putut sa apara credibilitatea ‘fenomenului Petrache Lupu’, in toata extensia sa.

Isi amintea ca vazuse, mic copil, acele sarbatori din sat iar inima lui era inca plina de ele. Detaliile ceremonialului, m-a asigurat el, erau extraordinar de complicate, iar batranii obositi ai satului, cati mai supravietuisera, refuzau sa participe la resuscitarea acelui pageant de la Maglavit, in urma unui ordin venit ‘de sus’, spunand ca nu si le mai amintesc. Era poate sincera confesiunea lor, la fel si confesiunea ‘activistului’, in fond un slujbas onest al statului roman despre care Constantin Noica presupunea, si pe buna dreptate, ca ar putea exista in toate timpurile in care manifestarea nationalismului romanesc este ingaduita. Stim ca gandul lui Bram Stoker a trecut printr-o serie de oscilatii inainte de a hotari numele romanului care i-a asigurat celebritatea post-mortem. In mod neasteptat, prin traseul peste Mediterana si Marea Neagra al vasului ‘Tarina Ecaterina’, Transilvania capata si o conotatie Outremer! Dupa ce, la capatul croazierei, Dracula a fost invins sub semnul crucii, romanul s-ar fi putut numi foarte bine si Pro Cruce Transmarina”. Mai constatam ca in roman conturul tarii noastre e prezentat intr-o geografie neobisnuita, cu Varna intre granite, aici autorul irlandez interpretand in felul sau, dar in favoarea Romaniei, explozia inflationista a granitelor consecutiva pacii de la San Stefano, in care teritoriul Bulgariei crescuse la fel ca universul cosmologilor moderni, impins de o Rusie ce se iluziona ca prin gonflarea Bulgariei putea sa ajunga la Stramtori.

Romania primise dupa razboiul din 1877-1878 dubioasa Independenta, pe care nici macar n-o ceruse, ci fusese obligata, de Rusia si de altii, sa o pretinda Imperiului Otoman ! Care au fost amanuntele secrete ale discutiilor dintre ministrii rusi si romani ai anului 1878? Unul dintre refugiatii din Cadrilater imi povestea o legenda care circula in mediul lor, anume ca Rusia ar fi cerut Romaniei sa renunte la cele trei judete din sudul Basarabiei restituite dupa razboiul Crimeii, Romania primind in schimb teritoriul litoral de la Chilia pana la Varna! Prima mentiune despre Varna apare in cartea lui Bram Stoker in capitolul 3. Asa cum aflam din capitolul 25, Jonathan Harker et comp. strabat calea de la Paris la Varna intr-un compartiment din Orient Express. Drumul din vestul Europei pana la Varna era bine cunoscut de cruciatii din vestul Europei. Varna este locul ultimei cruciade avortate, in 1444. Vlad Dracul, tatal lui Dracula, a luptat si el in batalia de la Varna, impotriva turcilor otomani, desi prima cruciada fusese o ridicare a Europei impotriva turcilor selgiucizi. Este ciudat ca, desi aminteste batalia de la Kossovo, din 1389, apoi pe aceea de la Mohaci, contele Dracula nu spune absolut nimic despre Varna! In batalia de la Varna s-a creat, pentru imaginatia publicului european, minunata poveste a unui rege tanar si frumos, animat de nobile idealuri, care moare luptand impotriva fortelor raului. Era Vladislav I, regele polonez al Ungariei, pentru ca in toate timpurile Ungaria a suferit de ‘Penuria Hominum’.

Cristalizarea efortului de eliberare a Bizantului printr-o noua cruciada si o deturnare a luptei anti-husite a bisericii catolice, -amintim ca o parte dintre husitii persecutati se refugiaza in Moldova, urmasii unora dintre ei sunt acei ‘Slovaks’ mentionati de Bram Stoker, iar cei care s-au romanizat au dat numele orasului Husi, intr-un exercitiu de imaginatie al localnicilor care il infuria pe Iorga -, fusese intiata de cardinalul Giuliano Cesarini, mort si el la Varna. Cesarini fusese ‘manat in lupta’ de proiectul ambitios al unirii bisericilor de la Roma si de la Nova Roma, despartite dupa gestul insolent din 15 iulie 1054 al legatilor papali ce depuneau pe altarul grandioasei biserici Sfanta Sophia, poate bolta civilizatiei pe aceasta planeta, bula de excomunicare a patriarhului Constantinopulului. Marea Schisma nu a fost doar un act de necivilitate occidentala, ea a contorsionat tot atata de nefiresc istoria cat si invaziile barbare! Bossuet admira inteligenta si extraordinara putere intelectuala a cardinalului Cesarini, egalul marilor carturari de la Constantinopol in disputele teologice. Si poate ca nu doar strict teologice, ci imbratisand tot sistemul intelectual de atunci. Giuliano Cesarini a fost profesor la Universitatea din Padova, cursurile sale au fost audiate de Nicolaus Cusanus, carturarul care formuleaza primul enunt stiintific al legii fizice a inertiei si de asemenea arata un drum spre China peste Ocean, spunand ca Pamantul este rotund, stire incurajatoare pe care a aflat-o si Christofor Columb, ce a inceput sa caute mijloacele pentru a porni la drum. Din fericire pentru europeni, dar din pacate pentru amerindieni, Cusanus nu a fost scutierul lui Cesarini si nu a murit in batalia de la Varna. Dupa cum n- a murit nici albanezul proapat trecut la catolicism, faimosul Scanderbeg, a carui forta in confruntarea bratelor incordate n-a avut efect asupra cavalerilor islamici. Intr-o Varna romaneasca, textul cartii lui Bram Stoker lasa impresia ca in anul de gratie 1897 exista un tren direct de la Varna la Galati! In capitolul 25 apare episodul de-a dreptul hilar : ‘”Cand pleaca urmatorul tren spre Galati?”, spuse Van Helsing adresandu-se oricui. „La 6:30 maine dimineata!” , soseste raspunsul prompt al doamnei Mina Harker’. Profesorul Van Halsing ramane extrem de mirat de sursa, rapiditatea si acuratetea raspunsului. Mina explica de ce stia atat de bine orarul trenului: „I knew that if anything were to take us to Castle Dracula we should go by Galatz”; este interesant ca mai exista o localitate Galati chiar langa Bistrita.

Pentru mine, cea mai mare enigma pe care o formuleaza Bram Stoker e Scholomance : Universitatea de magie neagra, scoala mult mai de top” decat colegiul de vrajitorie unde si-a dobandit invatatura Harry Potter ! Pentru ca acolo se studia un trivium din care facea parte si alchimia. In cartea lui Bram Stoker, profesorul Arminius de la Universitatea din Budapesta ne da amanunte despre academia de magie din Carpati. Ea s-ar afla in muntii de dincolo de Sibiu. Iar in textul englezesc, la douazeci de cuvinte dincolo de Hermanstadt apare cuvantul pokol. Din aceeasi radacina s-a format Pociovaliste, numele unei localitati de la poalele masivului muntos Cozia, care din cele mai vechi timpuri se bucura de reputatia de a fi un loc incarcat cu daruri mistice. Poate si datorita climei ; celebrul pentru noi Kogaionon, muntele sfant al dacilor, identificat cu ‘Salbaticul’, langa care a fost cladita manastirea Stanisoara, este in primul rand un miracol climatic, marturisit de caracterul aproape mediteranean al vegetatiei precum si de prezenta scorpionilor… De altminteri intreaga zona pana la Hermanstadt e punctata cu manastiri si schituri, despre care stim ca actualitatea lor este repetitiva, ele au fost inaltate pe temeliile altor biserici ori schituri, iar mergand inapoi pe firul definit prin periodicitatea distrugerii si reconstruirii se ajunge intotdeauna la niste vechi temple ori locuri sacre pagane! In capitolul 4, Jonathan Harker gaseste o gramada de monezi de aur intr-una din camerele castelului lui Dracula, ‘gold of  all kinds, Roman… , as though it had lain long in the ground’ ( consecinta a legii lui Gresham?). Oricum, aurul Roman avea garantia puritatii. Se stie ca distrugerea cea mai mare a manuscriselor vechi de alchimie de pe teritoriul Imperiului Roman a avut loc din ordinul imparatului Diocletian, intr-o inversunare impotriva alchimiei. Moneda lui Diocletian, chemata aureus si divizata ca valoare in raport cu argintul in 24 de parti numite carate, o parte fiind valoarea unui ban de argint, argenteus, s-a bucurat de cea mai lunga credibilitate in istorie. Distrugand manuscrisele ce aratau cum se fabrica ‘aurul’, Diocletian a vrut sa dea incredere populatiei imperiului ca banul sau de aur aproape pur (99,5% aur) n-ar fi putut sa fie falsificat de alchimisti. Insa pe vremea aceea Dacia nu se mai afla in limitele imperiului. Retragerea aureliana a insemnat de fapt rezolvarea radicala a imensului dezechilibru financiar adus de migratiile barbare in acea provincie; impozitele colectate acolo devenisera intr-o asemenea masura insignifiante, incat nu mai avea sens mentinerea unei administratii pentru a le colecta. Daca regula Nu se colecteaza impozite, deci nu exista populatie” ar fi adevarata, atunci s-ar putea conchide ca si populatia Romaniei actuale ar fi mai mica! Faptul ca administratia romana la 271 A.D. a incetat, intr-un mod oficial, sa mai stranga impozitele nu arata ca populatia Daciei a disparut! Unui advocatus fisci, ma refer la Zosimus, functionar bizantin care la inceputul veacului VI a scris o Historia Nova, ii erau atat de evidente lucrurile acestea, incat nici macar nu mentioneaza retragerea aureliana din Dacia! Iar la fel cum, dincolo de limitele imperiului habsburgic, pe teritoriul Transilvaniei, parte a vechii Dacii, s-au pastrat o parte din cartile lui Servetus, tot la fel, intre limitele anticei Dacii s-ar mai fi pastrat, dupa timpurile lui Diocletian, manuscrise de alchimie. Aceasta da un anumit germene de plauzibilitate ideii lui Bram Stoker despre Scholomance, care oricum este o fantezie, nu o epifanie! Cum a inventat Bram Stoker cuvantul Scholomance ? Mi se pare naturala despartirea Scholo- mance, adica termenul provine din reunirea a doua radacini. Fiind vorba despre un loc de educatie, Scholo- pare a veni de la Schola, scoala in limba latina; mance pare a avea aceeasi radacina ca segmentul secund din chiro-mantie. Cuvantul Scholomance nu contine nimic infricosator, e chiar o spunere foarte blanda, o ‘scoala de divinatie’, iar ca sa nu il contrazic prea tare pe Arminius, as augmenta printr-o ‘scoala a solomonarilor’. Cand vorbim despre solomonari ne intalnim cu Mihail Sadoveanu. Si nu numai aici : pe calea de apa urmata pe Siret in sus, pana la intalnirea cu gura de varsare a Bistritei, tensiunea trista din ‘Dracula’ se ingemaneaza cu aceea din ‘Venea o moara pe Siret’. In secolul XVI, o Schola Latina cu multi savanti din Occident fusese infiintata de catre Despot Voda la Cotnari, in acea Moldova latina brazdata de Siret. Oamenii de rand sa-i fi vazut pe invatati drept ‘solomonari’, iar Scholomance sa se afle in acest ‘taram al solomonarilor’, adica departe de Hermanstadt ? Mai multe decat ne spune Arminius, despre alchimia din taramul solomonarilor putem afla citind textele ramase de la Vasile Lovinescu, si pe care editura Rosmarin le-a editat, intr-un remarcabil efort de aducere la lumina a spiritualitatii romanesti ezoterice. Cineva constata la un moment dat, cu sincera si entuziasta uimire, asemanarea dintre atmosfera lumii transfigurate dintr-un roman SF al scriitoarei Ursula LeGuin si aerul de livada inflorita al bine-cunoscutului ‘La Medeleni’. Am semnalat si noi prin aceasta modesta contributie, ce pare doar a fi teologica si sanguina, intersectia drumurilor literare ale lui Bram Stoker, Zaharia Stancu, Mihail Sadoveanu si Vasile Lovinescu pe taramurile vechii Dacii. Acolo vad arzand torte, insa-i greu de crezut ca vor fi inaltate vreodata si troite.

Titus Filipas,  

Craiova, ianuarie 2001

PS. Am trimis mai întâi articolul  acesta unui fost coleg de facultate, domnului Costel Marghitoiu.  Care mi -a  răspuns :“Dragă Titus, sînt foarte plăcut surprins de calitatea articolului trimis, mulţimea şi savoarea informaţiilor pe care le cuprinde m-au încântat. De unde ai cules atâtea date exotice, pe unde ţi-a umblat mintea să le găseşti şi aduci la lumină? Dar nu numai mulţimea informaţiilor dă savoare articolului,  ci şi organizarea treptată, aproape piramidală, a unei argumentaţii susţinute cu exemple istorice, că pământul românesc nu e chiar o palmă de lut ca oricare alta, ci este un loc de graţie, în care au înflorit în vechime idei profunde, ezoterice, fie originale, fie originate în ezoterismul roman sau poate grec. Desfăşori o suită crescătoare de afirmaţii documentate şi faci relaţii la distanţă între diferite personaje celebre şi evenimente deloc separate, care sugerează că vîrfurile mentale ale neamului nostru au cunoscut cândva idei adânci şi originale care ar putea concura cu cele mai pătrunzătoare idei ale antichităţii clasice, consacrate valoric, pe când dimensiunea ideaticii dacice  şi ulterioare rămâne cumva ascunsă, locală, ignorată în spaţiul civilizaţiei apusene. Descopăr în tine un patriot de calitate, care încearcă să argumenteze valoarea neamului său prin acea valoare a trecutului, care nu se baza pe victorii în bătălii, ci pe victorii spirituale atât de profunde, încât prea puţini le-au înţeles importanţa şi noutatea. Din perspectiva ta, practica solomonarilor care din câte ştiu sunt şi vrăjitori şi prezicători, este fundată pe vechea artă a divinaţiei romane, şi în acelaşi timp are filiaţii cu vechea ezoterie dacică, topind într-un amalgam subtil, două fluxuri de cunoaştere profundă, cel latin şi cel local, rezultatul putând fi o şcoală locală a prezicerii, şi probabil şi de control alchimic al transmutaţiei elementelor. Nu am informaţii în domeniu, nu pot da evaluări asupra plauzibilităţii ipotezei tale, dar dacă ar fi chiar şi numai procentual adevărată, ar însemna mult pentru re- dimensionarea prezentului cam mizer al ţării, izvorât dintr-un asemenea trecut valoros. În dezvoltarea treptată  a discursului, aduci mereu informaţii noi şi încerci să le unifici şi utilizezi în argumentaţie, oferind o desfăşurare de ingeniozitate aproape detectivă, în căutarea corelărilor  istorice care să fundamenteze anumite premise, pe care le crezi adevărate. Am impresia că ai deja, sau ai putea dezvolta, o întreagă teorie asupra dimensiunii gnozei subtile a strămoşilor noştri, asupra familiarizării lor cu cele mai profunde concepte ale gândirii abstracte şi ezoterice vechi, şi nu ştiu încă dacă crezi că unele idei foarte profunde ale filosofiei antice au fost preluate sau au fost reinventate independent aici, în acest receptacul de istorie şi magie, care pari a crede că este plaiul mioritic. Oricare ţi-ar fi convingerile profunde , ele îşi trimit ecourile în articolele tale şi cred că ar fi bine să încerci odată o operă originală de sinteză de mari dimensiuni, care să exploreze noutatea conceptuală ezoterică a strămoşilor noştri şi capacitatea lor de a pătrunde în orizonturile cele mai secrete ale gândirii umane. […]Aştept şi alte scrieri. Îţi doresc numai bine şi putere de invenţie.

CONSTANTIN MARGHITOIU”