Universitatea din Dacia

Există un document foarte credibil că primul ‚visiting professor’ la o universitate din Romania (Dacia)* a fost un anume Boetius, profesor de filosofie până  la 1277 la Sorbonne. Unde să fi fost acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 ? Este plauzibil că Bram Stoker speculează tocmai acest mister când dezvăluie cititorilor săi un Curriculum al universităţii carpatine Scholomance din romanul Dracula. Totuşi, nu cred că acea universitate din Dacia anului 1277, înfrăţită cu Universitatea Sorbonne, era şcoala de magie albă, magie neagră, Scholomance, zugrăvită de Bram Stoker. Pentru că în acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 începea să fie predat, odata cu venirea lui Boetius, averroismul latin, înseamnă că exista o privilegiere a raţionalismului. S-a aflat cumva la Castro Zeurini, oraşul ce s-a dezvoltat la Drobeta- Turnu Severin după Diploma cavalerilor ioaniţi ? Cum trebuie să interpretăm oare masa aceea de documente în spiritul averroismului latin lăsate de Ştefan Odobleja în Arhivele de la Turnu Severin, scrise parcă în transă, dar logice şi într-o limbă perfectă, când în franceză, când în română? În averroismul latin, cunoaşterea sufletului nemuritor şi intelectiv era importantă. Îndrăznesc să afirm că Psihologia consonantistă a lui Ştefan Odobleja continuă, de facto, averroismul latin.

Mai cred că decizia universităţii din Paris privitoare la destinul profesorului Boetius trebuie pusă în legătură cu concluziile celui de al doilea conciliu general de la Lyon, din anul 1274. Conciliu înseamna, stricto sensu, ‚adunare de conciliere’, o reuniune pentru împăcare. Istoria consemnează trei asemenea ‚concilii generale’ ale bisericilor creştine. Pentru istoria noastră, cele mai importante concilii generale au fost al doilea şi al treilea. Cel de al doilea conciliu general de la Lyon a fost gestionat după un plan stabilit de împăratul Mihail al VIII—lea Paleologul şi de papa Urban al IV-lea. Iară cel de al treilea conciliu general, din Florenţa anului 1439, este remarcabil pentru noi datorită participării mitropolitului Moldovei, Damian.

Pentru interpolarea francică în textul Crezului de la Nicaea, papa  Urban al IV-lea i-a  cerut marelui său contemporan, teologul   Toma din  Aquino care forjase primul Weltanschauung pentru Europa medievală, să pregătească  apărarea insertului Filioque  (însemnând ‘şi Fiul’). Aşa  că   eseul de 55 de pagini,   în limba latină   şi intitulat  Contra errores Graecorum, a fost scris de  filosoful scolastic Toma din  Aquino exact cu prilejul Conciliului de la Lyon din anul 1274. ‘Împăratul de aur’, adică bazileul Mihail al VIII-lea Paleologul  l-a citit, şi a fost de acord cu intelectualismul sacralizat de  Toma din Aquino, acceptând insertul carolingian  Filioque  în Crez. Toma din Aquino va fi  ghidul poetului Dante în Paradis, unde păgânul Virgiliu nu este îngăduit să urce : ‘Eu Toma sînt, d ‘Aquino./ De vrei  ca să-i cunoşti pe toţi de -aice,/mergând îi voi numi, iar tu urmează/cu ochii- n jur’ (a fost traducerea lui George Coşbuc). Dante Alighieri bănuia că Toma din  Aquino ar fi fost ucis la ordinul regelui napolitan Charles I d’Anjou, marele duşman al lui Mihail al VIII—lea Paleologul.

Teologul ortodox român Dumitru Stăniloae, cărturar de  vastă cultură, alimentată din cele mai vechi surse  păstrate de biserica noastră ortodoxă,  construieşte o puternică  argumentaţie în sprijinul poziţiei luate de Mihail al VIII-lea Paleologul care accepta valorile scrise  de  Toma din  Aquino. Într-adevăr, punctul de vedere al  bisericii ortodoxe române diferă radical de poziţiile celorlalte biserici ortodoxe “frăţeşti”  în privinţa importanţei şi valorii insertului francic – şi Fiul-  în Crez, la  vremurile când la noi se cânta prima dată  Lerui, Ler la sărbătoarea  bucuriei şi speranţei după solstiţiul de iarnă: naşterea   Mântuitorului nostru Iisus Christos, Fiul, la Vicleimul din Ţara Sfântă. Încoronarea lui Charlemagne (Le Roy)  la anul 800  avea  loc în ziua de Crăciun. Colindul românesc Lerui, Ler este asociat cu aceeaşi zi din an, şi cred că această periodicitate calendaristică transmite   informaţie despre identificarea Leroy – Lerui. În textul foarte riguros şi dens,  strict  de dogmatică ortodoxă,   părintele  Dumitru Staniloae  îndreptăţeşte  şi felul în care Lerui, adică împăratul Charlemagne, îşi spunea Crezul.

Apoi, în afara aspectelor strict teologice, a mai influenţat acea universitate medievală din Romania, înfrăţită cu Universitatea din Paris, gândirea românească şi într-alt fel? Fără prea multă surprindere observăm că atunci când inventează conceptul mito-poetic al ’spaţiului mioritic’, filosoful român Lucian Blaga intra pe linia expunerii medievale scolastice prezentă în textul sorbonian De configurationibus qualitatum et motuum, unde spaţiul era definit ca un depozitar al Calităţii şi al Mişcării. Autorul scrierii vechi era nimeni altul decât autorul unui tratat al monedei, normandul Nicolae Oresmus (1323-1382), profesor de la Universitatea din Paris. Ideea ‚spaţiului mioritic’ se integrează în ‚arhetipul cultural Eratostene’, arhetipul helenistic fiind  reflectat şi în invocaţia mioritică : „Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai”. În expunerea conceptuală a filosofului Lucian Blaga,  ideea ‚spaţiului mioritic’ pare influenţată de “şcoala mecanistă” a Universităţii din Paris iniţiată de Jean Buridan, profesorul lui Nicolae Oresmus.

Mai ştim că Mihail al VIII—lea Paleologul a furnizat adunării din Lyon un set important de date privind credinţa şi educaţia în Romania Orientală, adică ţinuturile asupra cărora se mai exercita influenţa bizantină. Episcopul din Paris, care a fost prezent la 1274 în adunarea de conciliere de la Lyon, a avut acces la acea ‚bază de date’ privind educaţia în Romania anului 1274. Când şi cum a fost creată această universitate de limba latină din Romania (Dacia)? Probabil că între 1270, anul când murea regele Franţei: Ludovic cel Sfânt, fratele mai mare al regelui napolitan Carol I de Anjou, şi anul 1274. Reamintim că într-o pictură celebră, El Greco îl reprezenta pe Ludovic cel Sfânt aproape ca pe un voievod moldo-valah, mă rog, intenţia cretanului fusese de a-l face egalul unui bazileu bizantin. Sfinţii longilini pictaţi de El Greco, pentru a da vizibilitate ideologiei Romania Neoacquistica, seamănă uimitor portretului Sfântului Andrei, Apostol de Cincizecime prezent şi în versurile colindului românesc pre – Slavic: “Crucea de tei / a Sfântului Andrei”.  Apostolul Andrei era pictat de varengul rus Rubliov.

La 1270, influenţa moderatoare a lui Ludovic cel Sfânt asupra lui Carol I de Anjou dispare, şi regele napolitan devine făţiş inamic al împăratului roman Mihail al VIII—lea Paleologul. Pentru a contracara chiar din interiorul Apusului european incidenţa acestui pericol, Mihail al VIII—lea Paleologul depune orice efort necesar şi posibil din partea sa pentru convocarea celui de al doilea conciliu general de împăcare a bisericilor creştine. Este plauzibil că el delocalizează funcţia unei universităţi teologice de limba latină similară Sorbonei, într-o zonă din imperiu unde se vorbea o limbă neolatină. Această zonă se chema, văzută din Occident, Romania (Dacia). Oricum, există o doză mare de plauzibilitate, dacă nu chiar de veridicitate, că ‚împăratul de aur’, Mihail al VIII—lea Paleologul promulgă diploma de întemeiere a primei universităţi neolatine din Romania Neoacquistica  înainte de conciliul general de la Lyon din 1274. Mai cred că modelul fiducial a fost diploma împăratului Frederick al II-lea de Hohenstaufen pentru universitatea din Neapole. Subliniem, acea universitate din Romania (Dacia), acreditată internaţional şi de senatul de la Sorbonne la anul 1277, nu era şcoala de magie neagră Scholomance. Dar ideea lui Bram Stoker despre universitatea Scholomance din Romania nu se naşte dintr -un neant!

Mai există amintiri ale acelei universităţi de la 1277  în memoria românească? Se pare că da. În timpuri moderne, Ioan Eliade Rădulescu transcrie această  mărturie în textul său esenţial: „Echilibru între antiteze”, la capitolul  de funcţionare a vechilor case boiereşti, ce asigurau prin tradiţie un învăţământ de nivel universitar prin politica lor internă de formare a personalului. Apoi, să amintim că  tînărul Miron Costin îşi începea studiile academice de economie politică şi de finanţe publice în casa boierului Iordache Cantacuzino din Moldova. În pagina Letopiseţului său, Miron Costin îşi va elogia profesorii întru excelenţă pe care i-a avut la universitatea din acea casă boierească, scriind în mod expres : „Toma vornicul şi Iordache visternicul, care capete de-abea de au avut cândva această ţară sau de va mai avea”. Iată de aici şi o explicaţie a tezei lui Petre Carp,  cum că boierii cei vechi deţineau şi foarte multă cunoaştere, în special o  ştiinţă prudenţială ce ar  fi putut  ajuta România chiar şi în vremurile moderne!  Teza lui Petre Carp se baza deci pe fapte bine ştiute.  Iar în Oltenia, să mai spunem  aici, Tudor Vladimirescu (1780 – 1821) s-a format la un foarte înalt grad profesional, şi de patriotism, tocmai în casa boierului Ioan Glogoveanu din Craiova. Chiar şi în cea de a doua jumătate a secolului XIX, în concepţia lui Petre Carp, Junimea s-a vrut a fi de fapt o curte boierească universitară pentru cunoaştere şi patriotism. În acest context, sintagma  „boierii minţii”  pare a fi justificată.  

Ciudata clamare a lui Alexandru Macedonski (1854 – 1920),  asertarea unei superiorităţi culturale faţă de geniul poetic al lui Mihai Eminescu, cred de asemenea că provine din abisalul subconştient al percepţiei arhetipului cultural instituit de Universitatea din Romania (Dacia) anului 1277.

*Romania se referă de fapt la vechiul imperiu Romania Orientală, iar Dacia desemnează efectiv teritoriul cunoscut încă din antichitate sub acest nume.

 Titus Filipas

 

Fixaţia cărturarului nostru Ioan Eliade Rădulescu pe italiana lui Dante Alighieri poate fi interpretată în termenii potenţialului de atractivitate al averroismului latin. Un arhetip cultural prezent în poezia lui Dante şi în poezia italiană timpurie. Arhetip ce aparţine  psihologiei abisale, arhetip recunoscut de subconştientul lui Ioan Eliade Rădulescu. Pentru că în balada Sburătorul (din anul 1843) de Heliad este vizibil incorporată psihologia averroismului latin!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Familia lui Robert Guiscard

„Tata Uda”, profesorul nostru de istorie medievală la şcoala Fraţii Buzeşti din Craiova,  ne vorbea, enigmatic aproape, despre fraţii de Hauteville,  familia lui Robert Guiscard, şi despre  istoria constituirii Regatului celor două Sicilii. Am reţinut de la Tata Uda ideea că pentru a înţelege bine istoria trebuie să  priveşti cu atenţie  tripticul: Infrastructura, Economia, Suprastructura. Nu reuşeam să răspund la toate întrebările  de economie politică  formulate de  acel Homo  Balcanicus, profesor  la Liceul Fraţii Buzeşti.  Bănuiesc că răspunsurile se aflau în cărţi  scrise deja pe româneşte, care fuseseră  arse la  ordinele unor  comunişti internaţionalişti din România precum Valter Roman, Silviu Brucan, şi Gizela Vass. Am mărturia unui fost elev de la Liceul Comercial Gheorghe Chiţu din Craiova privind felul cum au fost selecţionate,  în mod special pentru incinerare,  textele de istorie, de filosofie politică şi de economie politică din biblioteca liceului comercial Gheorghe Chiţu.  În Oltenia existase  chiar o editură sătească unde erau tipărite cărţi de filosofie politică şi cunoaştere prudenţială scrise de studenţi legionari – asasinaţi apoi la ordinele regelui Carol al II-lea. Mărturisesc că am scris textul acesta ca să înţeleg  istoria  formării  Regatului celor două Sicilii – în mare măsură istoria ramurii italiene a familiei normande de Hauteville, precum şi funcţionarea economiei  acelui regat. Dar bănuiesc că altcineva a scris deja pe româneşte despre acestea. Cărţile erau incontestabil o ameninţare la adresa viitorului fericit al urmaşilor tovarăşilor cominternişti din România  şi au fost arse. Încerc să retrasez  deci conţinutul acelor vechi cărţi cu ideologie românească scrise de studenţii noştri ucişi.

Guillaume Bras de Fer, Dreux (Drogo), şi Onfroy (Onofrei) sunt  primii  fraţi de Hauteville care vin în Italia. În anul 1040, Guillaume Bras-de-Fer  însoţit de companionii  normanzi  îi atacă brusc, violent şi implacabil pe bizantini, luându-le cea mai mare parte a provinciei Apuglia. În adunarea de la Melfi din 1043, căpitanii normanzi hotărăsc să dividă teritoriul provinciei  în douăsprezece  părţi (implementarea schemei vetero-testamentare). Ele au fost alocate baronilor normanzi subordonaţi lui Guillaume Bras-de-Fer. Căruia baronii îi recunosc titlul de conte de Apuglia.  Guillaume Bras-de-Fer moare la 1046, iar titlurile sunt preluate de Drogo. El  încercase  toate aventurile de luptă alături de Guillaume Bras-de-Fer.

Drogo de Hauteville obţine în 1047 investitura de conte de Apuglia  şi conte de Benevento,  din partea împăratului german Henric al  III-lea. Curând, Drogo de Hauteville trebuie să îşi apere titlurile în faţa unei ligi formată din bizantini, papa Leon al IX-lea (1048-1054), şi …  împăratul Henric al  III-lea care îşi schimbase opinia. 

Drogo de Hauteville comite greşeala de a se arată dur până la exces faţă de italienii localnici. Consecinţa ? Pe 10 august 1051, Drogo de Hauteville este asasinat în biserica din Montoglio. Onfroy  de Hauteville devine succesorul lui Drogo.  

Dacă Drogo de Hauteville pe vremuri i-a respins lui Robert  Guiscard fraternitatea de arme, în 1053 Onfroy de Hauteville îi solicită ajutorul înarmat contra papei Leon al IX-lea. Cei doi fraţi de Hauteville,  Onfroy şi Robert, luptă cu succes împotriva bizantinilor, a imperialilor germani, împotriva papei Leon al IX-lea, toţi coalizaţi contra normanzilor, şi îl capturează  pe suveranul pontif. 

Pe data de  18 iunie 1053, armata papală a lui  Leon al  IX-lea, compusă din şvabi, din lombarzi şi din italieni, se confruntă  lângă Civitate, localizată la  40 km nord-vest de Foggia, cu armata normandă condusă la centru de Onfroy de  Hauteville, pe flancul stâng de Robert Guiscard în fruntea contingentului  din Calabria, iar pe flancul drept  de contele Richard de  Aversa, dintr-o familie normandă ce venise în Italia cu două decenii înaintea familiei de Hauteville.

Împotriva normanzilor trebuia să se arate şi o armată bizantină, condusă de generalul Argyros. Locul convenit pentru  joncţiunea  cu armatele papei era la Siponto (actualmente  Manfredonia). Bizantinii au aşteptat în zadar o coaliţie armată prea dezorganizată. Coloana lui Richard de  Aversa i-a  învins uşor pe lombarzi. Apoi i-a forţat să lupte şi pe italieni.  Centrul armatei normande şi flancul stâng au rezistat asaltului trupelor de elită  şvabe, ce vor fi exterminate de coloana lui Richard de  Aversa.

Spre deosebire de fratele său Drogo, normandul Robert  Guiscard avea grijă să nu umilească inamicul  înfrânt. Din cauza aceasta, acum normanzii  îl tratează  cu maxim  respect pe suveranul Leon al IX-lea. Papa rezistă mai multe   luni înainte de a semna vreun act. Spre deosebire de papii tusculani, acest pontif  roman se temea de consecinţele cuceririi normande a sudului Italiei. Leon al IX-lea  vedea spectrul unui  cleşte lombardo-normand  ce ar fi prins domeniile papale aflate în mijlocul Italiei.  A trebuit să vină anul 1054, până să accepte de jure cuceririle  normanzilor în detrimentul themelor  bizantine din Apuglia  şi Calabria. Prizonier, suveranul Leon al IX-lea   semnează hrisovul care i se cerea. Aceasta semnătură a papei de la Roma va declanşa un val de furie populară la Constantinopol. Era un fond extrem de favorizant pentru a se produce Marea Schismă din acel an. Familia de Hauteville obţinea la 1054 din partea lui Leon al IX-lea  atât investitura asupra teritoriilor bizantine pe care le cucerise, cât şi asupra celor care eventual le va mai cuceri, chiar şi asupra Siciliei, deşi insula nu era luată încă  de la bizantini ori de la  musulmani!

La moartea lui Onfroy, în  1057, Robert  Guiscard preia titlul de conte de Apuglia, provincie din « carâmbul » cizmei italice.  La schimbarea papilor,  Robert de Hauteville câştigă încrederea noului episcop al Romei,  Nicolae al  II-lea.

Robert de Hauteville cucereşte orasul Reggio din Calabria, supune  baronii normanzi din Apuglia şi Calabria, primeşte de la companioni titlul de duce de Apuglia şi Calabria, titlu confirmat de papă la 1059. Tot în acelaşi an o repudiază pe prima soţie, Aubrée (Alberda de Buonalbergo), din  vagi motive de incest fără  vreo bază biologică. Se căsătoreşte  cu Sichelgaita, fiica prinţului lombard din  Salerno.  

În anul 1060,  Robert  Guiscard a cucerit Taranto, Brindisi şi Reggio.  Bohemond (1052-1111), fiul lui Robert  Guiscard  din căsătoria cu prinţesa Aubrée, i-a rămas loial în toate campaniile. Nu va moşteni decât Taranto.

Reggio era un important cap de pod. De aici Trinacria (Sicilia) devenea accesibilă normanzilor. Însă efortul personal al lui  Robert  Guiscard era focalizat mai mult pe lupta cu bizantinii din sudul Italiei, ce nu se  va termina decât cu izgonirea lor din  Bari, la 16 aprilie, anul 1071.

Dante Alighieri începe Cântul XXVIII din Infernul printr- o pregătire a descrierii luptelor cumplite din Apuglia: „Chi poria mai pur con parole sciolte/ dicer del sangue e de le piaghe a pieno/ ch’i’ ora vidi, per narrar più volte?/ Ogne lingua per certo verria meno/ per lo nostro sermone e per la mente/ c’hanno a tanto comprender poco seno./ S’el s’aunasse ancor tutta la gente/ che già, in su la fortunata terra/ di Puglia, fu del suo sangue dolente/ per li Troiani e per la lunga guerra/ che de l’anella fé sì alte spoglie,/ come Livio scrïve, che non erra,/ con quella che sentio di colpi doglie/per contastare a Ruberto Guiscardo”.

George Coşbuc traduce: “ Deplin s -arate, chiar şi – n proza lui/şi oricât repovestind, cine- ar fi- n stare/de- atâtea răni şi sânge cât văzui ?/Prea slab-ar fi o limbă  orişicare,/Căci loc în ele atât- de mult a strânge/Nici mintea -ne, nici graiul n- are./Şi chiar s- aduni pe câţi avur- a plânge/Cândva- n Apulia- n ţara cea- ncercată/vărsat de oşti romane- atâta sânge ;/pe toţi şi-  acei ce- n lupta- ndelungată/inele- au dat ca spolii fabuloase,/cum Titu- Liviu negreşit ne- arată ;/pe toţi răpuşii luptei dureroase /ce- n drumul lui Guiscard au stat”.

Deşi ghidul lui Dante în Infern este poetul roman Vergilius, care în Eneida scrie despre luptele purtate de ‘li Troiani’ (Eneus însuşi  este eroul troian), vă rog să observaţi că  din traducerea altminteri admirabilă  a lui George Coşbuc lipseşte detaliul Troienilor.

Sarcina cuceririi insulei Sicilia a fost  delegată de  Robert  Guiscard fratelui său,   Roger de  Hauteville. Roger I, cum a fost numit ulterior, a început lupta  printr-un atac nereuşit asupra cetăţii Messina, la anul  1060. În acel timp, autoritatea islamică  din Sicilia era foarte decentralizată  în entităţi regionale de tip hinterland focalizat  pe  câte un oraş. Dar fiecare  asemenea mică putere raională  islamică dorea, „pohtea”, avea dezideratul sau „pohta” să evolueze într-un califat independent. Ne interesează  acum puterea islamică din Siracuza, unde  liderul încrezător în sine  era  Ibn al-Thumna, ce îşi alesese deja nume de calif: „Al-Qadîr bi’llâh”. Pentru urechea interioară a lui Ibn al-Thumna,  numele era probabil sublim. 

Între 1053 şi 1060, Thumna încercase unificarea puterii islamice din insula cu „trei vîrfuri” – Trinacria. Dar la 1060, el este viguros atacat de rivalii musulmani  din Sicilia. Pentru a face faţă  cu succes presiunii armate a fraţilor săi arabi, mahomedanul Thumna vrea să angajeze nişte mercenari normanzi. Nu prea mulţi, pentru că orice lider bun trebuie să respecte principiul precauţionar. Adresează  deci  rugămintea şefului normanzilor din Italia, anume ducelui de Apuglia şi Calabria. Viitorul overlord de Sicilia, Robert Guiscard de Hauteville,  îşi  trimite  fratele în Sicilia, însoţit de trei sute de cavaleri. Aşa se explică  uşurinţa debarcării lui Roger I de Hauteville în Sicilia, în fruntea  unui  contingent relativ restrâns. De atunci, arabii interesaţi de Sicilia, chiar cei din zilele noastre,  îl vor considera mereu un trădător pe Ibn al-Thumna care a deschis poarta de  intrare  normanzilor în Trinacria. Cu ajutor primit din partea altor islamici sicilieni dizidenţi,  Roger de  Hauteville atacă iar Messina la  anul 1061, reuşind să captureze cetatea.

Messina va deveni centrul de unde vor fi conduse operaţiile  normande ulterioare în Sicilia. Speculând luptele inter-islamice din Sicilia, normanzii au cucerit cetăţile  Rometta, Frazzano, Paterno, şi Petralia. Dar un conflict izbucnit la 1062 între fraţii de Hauteville întrerupe şirul de victorii. Grecii din insulă s-au revoltat împotriva normanzilor la 1063. Rebeliunea fu rapid sugrumată. Tot  la 1063 AD,  islamicii din Tunisia trimit ajutor militar coreligionarilor din Sicilia. Musulmanii reocupă oraşul Palermo ce fusese temporar pierdut,  toată regiunea dintre Mazara şi Cefalu, precum şi  Girgenti/Agrigento. Roger I  de  Hauteville reuşeşte până la urmă  să învingă combinaţia forţelor  sarazine în lupta de la  Cerami. 

Ca recompensă  a campaniei purtate cu atâta succes împotriva  mahomedanilor din Trinacria, pontiful roman dăruieşte normanzilor o banieră cu însemne papale. Încurajaţi astfel de puterea spirituală  care se dorea şi putere lumească,  fraţii Robert şi  Roger de  Hauteville încearcă  să  recucerească Palermo la 1064, dar eşuează. Însă musulmanii cad pradă luptelor intestine. Normanzii vor sprijini facţiunea islamică locală, alungându-i pe intervenţioniştii tunisieni la anul 1068. Acum Robert Guiscard se poate ocupa exclusiv  de asediul cetăţii Bari. Bizantinii sunt alungaţi definitiv la 1071 din ultimul lor punct de rezistenţă în Apuglia. După  alte patru luni, normanzii cuceresc Palermo în Sicilia. Robert Guiscard  este recunoscut de instituţia papală drept  duce de Sicilia. Roger Hauteville capătă titlul de mare conte de Sicilia, când rezistenţa islamică nu era complet sugrumată. Insula sudică a Italiei va deveni complet normandă la 1091 AD.Titus Filipas

Stupor Mundi

După moartea împăratului Henric al  VI-lea, are loc o dublă alegere de pretendenţi la coroana Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană. Pe data de 6 martie  1198,  ghibellinii l -au ales pe Filip de  Swabia. Ghelfii l- au ales pe viitorul împărat  Otto al IV-lea, în luna aprilie din 1198. Primul pretendent este încoronat la Mainz. Cel de al doilea, la Aachen (Aix- la- Chapelle). Alegerea lui Filip de  Swabia nu va fi ratificată de pontiful Inocenţiu al III -lea. De ce? Atunci când era ducele Toscanei, Filip confiscase un teritoriu  papal. Pur şi simplu din cauza negativităţii acestui şvab faţă de puterea papală, Inocenţiu îl favorizează pe Otto. Susţinătorii lui Filip de  Swabia  trimit instituţiei papale un protest contra amestecului în  chestiunea succesiunii imperiale.  Inocenţiu al III –lea răspunde că nu are intenţia să atingă drepturile prinţilor electori. Apoi subliniază autoritatea exclusivă a bisericii la  conferirea coroanei imperiale. Pe data de 3 iulie 1201, cardinalul Guido de  Palestrina, legatul papal, anunţă în  catedrala din Colonia ratificarea papală pentru alegerea lui  Otto ca rege al Germaniei. Justificarea deciziei  este prezentată în documentul Venerabilem, incorporat în  Corpus Juris Canonici. Argumentaţia latinească îi convinge pe mulţi  prinţi electori. Caracterul irascibil al lui Otto conduce însă repede la pierderea simpatiilor. Aşa că papa Inocenţiu al III –lea îşi schimbă decizia în anul 1207. Acum, în avantajul  lui Filip. Uciderea lui Filip de Swabia pe  21 iunie 1208  modifică datele.  Otto este recunoscut rege de toţi prinţii germani la Dieta din Frankfurt. Papa îl invită la Roma pentru încoronare. Otto semnează mai înainte  o lungă listă de promisiuni. Le încalcă imediat ce pleacă din Roma. Confiscă Ancona, Spoleto, şi alte oraşe, domenii ori proprietăţi ale bisericii. Aliat cu duşmanii lui Federigo de Hohenstaufen,  Otto al IV-lea invadează Sicilia. Inocenţiu al III –lea îl excomunică pe data de 18 noiembrie 1210. Şi determină alegerea lui Frederick de Hohenstaufen la Dieta din Nuremberg în septembrie 1211. Alegerea este repetată  cu acelaşi rezultat de către prinţii germani la Dieta din Frankfurt,  pe 2 decembrie 1212,  în prezenţa legatului papal şi a capetianului  Philippe Auguste, regele Franţei. Încoronarea lui Frederick al II –lea  de Hohenstaufen  are loc în Aachen, pe 12 iulie  1215. A fost apogeul conflictului dintre ghelfi şi ghibelini, ori între parveniţi şi aristocraţi. Autoritatea lui Frederick al II –lea  de Hohenstaufen în Germania era diluată, el fiind recunoscut doar în sud. Însă ghelful Otto moare la 1218. Conflictul dintre ghelfi şi ghibelini a fost conflictul dintre două tipuri de cultură organizaţională. Dante Alighieri, ce s– a  născut într–o familie de parveniţi ghelfi, sfîrşeşte ca un „Ghibellin fuggiasco”, adică la fel ca un aristocrat de viţă veche. Chiar şi acum, numai  încoronarea din Roma adăuga valoare coroanei Imperiului, la fel ca pentru Charlemagne. Frederick al II– lea de Hohenstaufen negociază   dreptul la această încoronare. Cu papa Inocenţiu al III –lea,  până la moartea acestuia. Apoi, după 1216, cu papa  Honorius al  III – lea. Federigo de Hohenstaufen va fi încoronat la Roma pe 22 noiembrie, anul 1220. Fiul său Henric, copil născut în 1211,  preluă  tot cu acel prilej  al  încoronării imperiale a tatălui său, titlul de Henric al VII–lea, Rex Romanorum.  Frederick al II-lea Hohenstaufen avea atâtea ţinuturi de guvernat, încât trebuia să  ducă până  la  perfecţiune arta managementului de calitate, depăşindu-şi astfel cu mult contemporanii europeni. Se ştie că prosperitatea adusă unui stat de economia întreprinderilor mici se bazează numai pe o legislaţie bună. În Regatul celor două  Sicilii, Federigo de Hohenstaufen iniţie o reformă  legislativă  având ca model fiducial verdictele  scrise ale Assizelor (sesiuni de acţiune legală)  din  Ariano,  organizate de bunicul său,  Roger II de Hauteville în anul  1140. Chiar din anul încoronarii lui ca împărat, Federigo de Hohenstaufen organizează după modelul fiducial,  –benchmark, cum se spune acum –,  instituit de normandul Roger II, Assizele din  Capua. Textele legilor  scrise vor fi  promulgate în Constituţiile de la   Melfi din  1231,  legislaţie cunoscută  de asemenea cu numele  Liber Augustalis. Poate părea incredibil, dar Constituţiile  de la   Melfi au servit drept primordială sursă  de inspiraţie la aplicarea legii în Sicilia până în anul 1819.Frederick al II-lea Hohenstaufen refuză să plece în cruciada promisă papilor. Din această cauză, în  anul 1227  Frederick II Hohenstaufen fu excomunicat de către papa Grigore al IX-lea. Federigo imaginează un subterfugiu pentru  a recâştiga  binecuvântarea papală. Împăratul german Frederick al II-lea Hohenstaufen este creditat cu organizarea fastuoasă a ultimului capitol din cea de a cincea  cruciadă în Ţara Sfântă (capitol numit,  pe alt stil de numărare istorică, şi cea de a şasea cruciadă).   Pe vremea bizantinilor, Sicilia fusese considerată provincie asiatică.  Frederick al II-lea Hohenstaufen acceptă să organizeze pseudo- cruciada personală dintre 1228 şi 1229, numai pentru a crea o legătură statală între Sicilia şi Asia. Mijlocul cel mai potrivit? O alianţă matrimonială. Deşi întreţinea un harem la Palermo, el se căsătorea  cu Yolande – Isabelle,  fiica  lui Jean  de Brienne – Inorogul şi moştenitoarea  pe linie maternă a drepturilor de regalitate latină în Cipru şi Ierusalim.  Încoronarea lui Frederick al II-lea Hohenstaufen ca Rege al Ierusalimului,  pe data de  18 martie  1229,   s-a desfăşurat armonios, cu acordul tuturor părţilor, adică  al creştinilor, arabilor,  şi evreilor drepţi, provocând la Roma stupefacţia pontificatului. Într-adevăr, tipurile de alegeri pe care le făcea Frederick al II-lea Hohenstaufen pentru a-şi conduce acţiunile  justificau  deplin  numele  Stupor mundi.  Tipul de management pe care îl practica Frederick al II-lea Hohenstaufen  se racorda perfect la managementul ayyubid al sultanului egiptean Al-Kamil.  Frederick al II-lea Hohenstaufen   negociază cu Al-Kamil. Obţine de la acesta restituirea Ierusalimului,  Nazaretului şi Betleemului, fără lupte.  Un cronicar din Damasc, Sibt ibn al-Jawzi, ne povesteşte că  arabii  din Ierusalim priviră  cu multă atenţie şi mare curiozitate  fizionomia împăratului german, pentru evaluarea caracterului acestuia.  Sibt ibn al-Jawzi furnizează chiar o descriere a înfăţişării lui  Frederick pe baza mărturiilor celor care l -au văzut  atunci pe împăratul  în persoană la Ierusalim: ” Împăratul este roşcovan, chel şi miop. Dacă ar fi fost sclav, nu ar fi valorat la târg mai mult de 200 dirhami.”  Ochii împăratului sunt descrişi ca fiind „verzi,  ca de şarpe”. Un tablou realist, fără vreo urmă de empatie. Deşi  Frederick al II -lea de Hohenstaufen îndrăznise să înceapă un capitol de cruciadă  purtând încă stigmatul excomunicării,  stârnind astfel ostilitatea făţişă a unor prinţi ai bisericii, faptul că  recâştigase fără vărsare de sânge trei mari oraşe din Regatul Ierusalimului, trei mari cetăţi de pe frontiera simbolică a creştinismului, îi aduse împăratului german un mare prestigiu în unele cercuri europene. Aceasta conduse în anul 1231 la ridicarea excomunicării sale. Din  căsătoria lui Federigo  cu Yolande – Isabelle de Brienne   se va naşte Conrad, viitorul împărat al Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană. În anul 1231, Henric al VII-lea, fiul lui Frederick al II-lea de Hohenstaufen  din căsătoria cu  frumoasa regină Constanţa de Aragon,  se alie cu Liga Lombardă  şi clamă pentru sine coroana  imperială. Rebeliunea fu înfrântă în Anul Domnului 1235, iar Henric fu dezmoştenit. Rege al germanilor fu numit copilul Conrad. Ce moştenise, pe linie maternă, şi titlul de rege al Ierusalimului. Cu totul altfel decît alţi împăraţi ai Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană, Frederick al II– lea de Hohenstaufen petrecu puţin timp în Germania.  În 1236, Frederick al II-lea Hohenstaufen călători ultima oară în Germania. De acum încolo va fi reprezentat în Germania de fiul său, Conrad. Titus Filipas

Basarabi în Cumania

În Anul Domnului 2006, o întrebare ce s -a dovedit foarte  dificilă la proba de istorie a examenului de bacalaureat din România  se referea la anii de domnie ai voievodului  Nicolae Alexandru. Reporteri de televiziune maliţioşi au repetat  întrebarea unor politicieni români. Un senator din comisia de apărare dă  sentinţa pe ton peremptoriu: “Nu a existat acest domnitor !”.Nicolae Alexandru a fost un domnitor din prima dinastie de Basarabi, fiul lui Basarab I Întemeietorul, şi tatăl lui Vlaicu-Vodă. După dinastia miticului Basarab Întemeietorul, au mai existat două   familii în Muntenia ce pretindeau că sunt  Basarabi:  familia voievodului Neagoe, şi familia voievodului Matei. În ‘Scrinul negru’,  quintesenţial  tutorial  de  rezistenţă,  roman ce  ar trebui citit  azi de  toţi politicienii români care vor să reînveţe a gândi « rumâneşte », apare un episod  amuzant, un  « black box » ascunzând  tâlc profund. “După câteva  expediente,  [Matei Basarab]  ajunse la stadiul înfometării. Atunci se prezentă la direcţia unui mare atelier care făcea caroserii şi monta motoare pe şasiuri.–          Ştiu să montez, zise el cu o simplitate excesivă, parcă  jenată, n-am ce mânca! Directorul, provenit dintre muncitori, îi examină liniştit faţa prea distinsă şi uitătura fixă din cauza foamei. Pe o farfurie avea înaintea sa câţiva porumbi fierţi, rupţi în două.–          Nu iei ? îl îndemnă el fără nici o nuanţă deosebită, rupând însuşi cu degetele câteva boabe de pe un ciocălău.Fără a se grăbi, dar şi fără a întârzia, ca şi  cum ai primi o ţigară, cel invitat luă porumbul şi- l mâncă banal. –          Cum te  numeşti ? întrebă directorul […]–          Matei Basarab ! […]Un imperceptibil surâs trecu prin ochii directorului, care însă întrebă iarăşi,  cu desăvârşire serios:–          Eşti rudă cu  Matei Basarab, voievodul ?–          Da ! zise tînărul. “Iată  alt episod din viaţa acestui Matei Basarab descris de G. Călinescu:“Reuniunea debută printr- o tăcere prelungită, deoarece toţi se aşteptau  ca Hangerlioaica să pună în dezbatere cazul Matei Basarab, şi nu îndrăznea, din jenă, să anticipe deciziile. În fine, bătrâna prinţesă tuşi gros şi-şi suflă nasul cu forţă ostentativă, apoi zise :–          Ascultă, Matei, am auzit că vei avea un copil şi că vrei să te căsătoreşti.–          E adevărat, prinţesă ! răspunse interpelatul. –          Şi cum vei numi copilul ? se interesă aproape calm Hangerlioaica, deşi cu asprime de răguşeală în gît. –          Neagoe dacă e băiat, Martha dacă va fi fată.–          Ha ! Neagoe Basarab! Un drôle de nom  celui – là ! Vous allez  épater les prolétaires avec vos noms : Matei Basarab, Neagoe Basarab!”Constatăm, ‘Scrinul negru’  este « Black box » – „cutie  neagră” ce ascunde informaţie. Deşi se statuează  legături  de rudenie între familia voievodului Neagoe, familia voievodului Matei, şi dinastia întemeietoare,  nu  există  dovezi sigure despre înrudirea lor.  Lipsa dovezilor  este irelevantă aici. Principala  problemă  despre Basarabi este  revelată într-o dispută avându-i  pe Vasile Lovinescu şi Neagu Djuvara protagonişti. Nu s-au întâlnit vreodată în  direct, lupta lor s-a purtat  pe terenul discursului.  O  jalonare este propusă de noi. Fragmentele lor de discurs  pot fi interpretate, de alţii, diferit.Primul Basarab,  -numit de Heliad “Radul Negru”–,  ar fi fost prinţul  cuman  Basar Aba. Cu această asertare  normativă biciuieşte istoricul Neagu Djuvara fraza discursului  său. Atunci regele Ungariei Samuel Aba (1041-1044) a fost  de asemenea prinţ cuman?  putem întreba.După invitaţia academică lansată  de domnul Neagu Djuvara   la cugetarea  deasupra ‚prinţului cuman’  creator de istorie pentru noi,  gândim  că  invitaţia  lui Ioan Eliade Rădulescu  pentru aproprierea poeziei lui Petrarca (1304-1374):   “Voi ch’ascoltate in rime sparse il suono/ di quei sospiri…”,  în literatura română,  era poate frivolă, însă  deloc absurdă. Universitatea medievală italiană nu primea decât oameni  cu putere de memorare enormă. Toţi studenţii români de la Padova ştiau pe de rost  versurile lui Petrarca. De altminteri există bănuiala că faimosul  ‚Codex Cumanicus’,   de unde sunt extrase   „principiile normative”  despre cumani, ar fi  făcut un stagiu  în  biblioteca lui Francesco  Petrarca!   Circumstanţa  respectivă nu  confirmă  totuşi „ipoteza cumană” a întemeierii basarabe. În ‚Codex Cumanicus’  nu este înregistrat nici un  prinţ Basarab.  Credem  că un ipotetic ‚prinţ cuman întemeietor’  ar fi ridicat mai curând o capitală de corturi în  Câmpia Română, bineînţeles, nu o „şatră”, –nu-i nimic peiorativ ori politiceşte „incorect” în sugestia noastră–, ci ne gândim mai mult la un  ‚Xanadu în Bărăgan’. Cumanii,  în esenţa lor ecologică popor de călăreţi în stepă, au multe asemănări şi înrudiri cu  ungurii,  alt  popor de călăreţi  ce  au simţit mereu ‘atracţia pustei’.  Unicul  rege ungur, Ladislau  Cumanul,  ce provenea dintr-o legătură cumană dovedită, era departe de virtuţile cerute unui  ctitor de ţară. Ladislau Cumanul  a intrat totuşi în numărătoarea regilor maghiari ca Ladislau numărul  IV (1262- 1290).  Surprinzător,  casa angevină napolitană a încercat să îşi asocieze acest cuman. Astfel, civilizata  prinţesă Elisabeta (1261-1300), fiica lui Charles I d’Anjou şi a Beatricei  de Provence (1234-1267),  prinţesă care vorbea  ‘limbă romană’ ori limba poetică a trubadurilor din Provence, a fost căsătorită de părinţii ei cu  Ladislau Cumanul!  Acesta  repudiază însă iute prinţesa napolitană cea cultă. Preferă o femeie cumană. Ladislau al IV-lea  trăieşte în arhetipul legilor   ancestrale,   într-un anturaj  format exclusiv din cumani.   Ladislau Cumanul   nu  poate controla nici măcar propriul său neam. În 1290 este alungat de  violenţii companioni. La  scurt timp este  prins de potera baronilor maghiari. Este executat fără judecată. Ladislau Cumanul nu lăsa  vreun  moştenitor direct ca rege legitim în Ungaria (Hungaria-1, căci există multe interpretări ale conceptului). Provinciile  cu populaţii diverse,  fiecare cu istorie proprie, din care fusese încopciată prin forţă Hungaria-1, devin independente. Hungaria nu a  avut vreodată  cimentul necesar menţinerii unui mozaic de popoare. La moartea lui Ladislau al IV-lea, papa de la Roma declară Hungaria -1 « fief pontifical » vacant. Îl alocă infantelui  Charles Martel d’Anjou (1271-1295). Poetul italian Dante Alighieri a făcut parte din garda militară  a lui Charles Martel d’Anjou  pe când se afla la Florenţa. De  ce  se recunoşteau  prinţului  angevin Charles Martel din  Napoli drepturi asupra Ungariei? Charles al II-lea d’Anjou le Boiteux se căsătorise  în anul 1270 cu prinţesa Maria  de Ungaria (1245 – 1323), fiica lui Ştefan al V-lea, regele Ungariei, şi a Elisabetei de Bosnia, sora lui Ladislau al IV-lea. Primul născut dintre copiii lor a fost tocmai acest Charles Martel d’Anjou. Deşi instituţia papală îi recunoscuse legitimitatea  drepturilor asupra Ungariei, Charles Martel d’Anjou  nu va fi vreodată  încoronat rege în  Hungaria -1. Îl putem vedea pe Dante Alighieri luptând în Câmpia Panoniei pentru instaurarea drepturilor lui Charles Martel d’Anjou la Buda?   Aşa că, după moartea lui Ladislau Cumanul, în Ungaria  stăpânesc,   nu mai puţin de optsprezece ani,   luptele  şi haosul. Până când  pe tronul  Hungariei  -1  urcă un personaj istoric calm şi  înţelept. Ne referim aici la Carol  Robert de Anjou, fiul acelui Charles Martel d’Anjou care nu îşi revendicase vreodată el însuşi drepturile, şi al principesei Clemenţa de Habsburg. Oricum, dacă un Ladislau Cumanul  cu sânge regal din casa dinastică  Arpad  nu reuşeşte să menţină închegat un stat pe care îl primise moştenire, circumstanţa forţează ca prin Cumania de pe documente  medievale să înţelegem mai curând  teritoriul, –foarte vast, într-adevăr–,   unde  limba cumană era Lingua Franca. Cumania nu a fost imperiu politic real. Închegarea unui imperiu, menţinerea şi  guvernarea  lui,  necesită o anumită doză de înţelepciune şi de cumpătare. Prinţii cumani din Apus nu le dovediră.  Abandonăm ipoteza prinţilor  cumani întemeietori de ţări rumâneşti.  Scriitorul ezoterist Vasile Lovinescu, expert în gândirea sufită a lui Al Rumi,  susţine, spre deosebire de domnul Neagu Djuvara,  că   “Basarab” este în fapt cuvântul  “Tarabostes” transpus într-un pidgin cumanic. Adică “Basarab” înseamnă  “străbun nobil”.

Ştim că  Tarabostes erau nobilii daci. Să considerăm numai rădăcina cuvântului: “Tarab”. Există  o argumentaţie foarte plauzibilă  că în Evul Mediu, cuvântul dacic “Tarab” ar fi putut ajunge să fie pronunţat  “Sarab”. În secolul VI Iordanes, speculând  confuzia  fonetică „goţi” –  „geţi”,  îi aminteşte pe  „sarabi” ca  pe  „o tulpină veche, glorioasă, avută  şi puternică” a ‚goţilor’ (prin care trebuie să inţelegem geţii sau dacii). 

Bine, în celebrul text al lui Iordanes, ceea ce exploatează în perfectă justificare acest  got romanizat este paralela istorică între „socii”-alizarea deja realizată a traco- daco -moesilor, recunoscută la 381AD prin proclamarea sintagmei Nova Roma de acel think tank  ghidat de Sfinţii Ierarhi cappadocieni, şi „socii”-alizarea  goţilor arieni ce erau departe încă de integrarea în lumea germană, căreia îi vor transmite abia mai apoi  titlul nobleţei ariene. Cred că Benito Mussolini avea  perfectă dreptate când critica subtil barbaria nazistă într – un discurs public. Un atac ce plăcea nespus  fasciştilor italieni, dar îl delecta şi pe Winston Chuhrchill, care  trimitea epistole de entuziasm Ducelui.

 

Iar  în ceea ce priveşte alt exemplu privind schimbarea pronunţării  unei litere, documentele Vaticanului din secolul X folosesc scrierea şi pronunţarea « Rutenia » pentru cuvântul  îndeobşte cunoscut  ca « Rus ». Aceasta arată  că  în latina medievală  vestică, dar şi într-o neolatină orientală, “t” şi “s” puteau  fi înlocuite. Este ceva similar cu fenomenul rotacismului. Ori cu tranziţia de la ‚Matilda’ la ‚Mafalda’ în italiană. “Sarab” ar fi putut însemna  nobil vechi, nobil din Dacia. Cuvântul Dacia are viaţă  surprinzător de lungă, fiind atestată folosirea lui chiar şi în secolul XIII.  Apoi, întrucât Dacia noastră  rămâne pe un teritoriu numit Cumania în Evul Mediu, presupunem că  prin aglutinare cu „aba”,  ce înseamnă tată,  din  Sarab a rezultat ‚Basarab’. Vasile Lovinescu propune în ‚Dacia hiperboreană’ o construcţie similară în multe privinţe  construcţiei ce a condus la termenul „arian”, însemnând de asemenea ‚nobil’. Atâta de puţină  câtă  era  închegarea politică din Cumania, victoriile lui Tamerlan (1336-1405)  distrug “imperiul”  eurasiatic   cuman. Reducând  exponenţial importanţa limbii cumane, cu variante  folosite  ca “Lingua Franca” în Eurasia.Titus Filipas

Invenţia ‚plugului mare’

În anul 1864, filosoful Titu Maiorescu folosea la societatea  Junimea  cele mai puternice proceduri ale expunerii logice  pe româneşte în prelegerea “Ce scop au cursurile populare?”. Pe două decenii de discurs  românesc, titlurile şi conţinutul  “prelecţiunilor”  societăţii  Junimea  relevă  extensia  temelor de  importanţă vitală  din cultura noastră.  Una din “prelecţiunile” de la Junimea era intitulată  „Plugul”. Şi din principiile foarte generale promovate la Junimea pentru societatea românească, şi din această “prelecţiune”, conchidem că doctrina economică a junimiştilor incorpora principiul fiziocrat  din secolul XVIII, acela că terenul agricol este cea mai importantă sursă producătoare de valoare economică. Asertarea ulterioară : „România este o ţară eminamente agrară”,  trebuieşte interpretată numai în cadrul  acestei doctrine economice a iluminiştilor francezi, preluată de junimişti. Dacă pierdem terenul agricol, pierdem cea mai importantă sursă de valoare pentru noi. Este o învăţătură care ne vine din Epoca Luminilor. Noi  încercăm aici, cu umilinţă şi respect, numai continuarea prelegerii junimiste  despre „Plug”. Lamentaţia  imperatorului de pe Tibru:  „Penuria Hominum !”,  arăta  indirect  lipsa de hrană în Imperiul Roman. Se ştie că grâul era adus în Roma antică din Egipt. Vă imaginaţi la ce preţ!  Septimius Sever spunea în germene  ceea  ce vor explicita Montesquieu, Turgot, şi cugetătorii economici ai Scoţiei:  Când  încerci să explici istoria, caută modul de subzistenţă.  Una dintre ipotezele foarte dragi Occidentului,  privitoare la plugul cu bârsă şi cormană, ‚plugul  mare’  la noi în colinde  spre a- l deosebi de „pluguşor” (distincţia adaugă   adevăr) este aceea de inovaţie folosită   prima oară pe luturile fertile de pe Valea Loarei, în jurul anului 600 AD. Oricum, există o documentare foarte sigură că  papa Grigore cel Mare (590-604)  umplea hambarele Romei cu grâne aduse din Sicilia şi Egipt. Dovadă  că  plugul  de mare productivitate agricolă  nu fusese inventat în Occidentul Europei. În cartea medievală despre faptele papei  Grigore cel Mare  găsim consemnat şi un episod despre pâinea de grâu: „Cumque illa venisset se communicare de manu Dei hominis atque illum audivit dicentem: ‘Corpus Domini nostri Ihesu Christi conservet animam tuam’, subrisit. Quod vir Domini videns, clausit manum suam contra os eius, et nolens ei dare sanctum corpus Domini, posuit super altare, eiusque vestimento ut sibi placuit abscondit. Missa vero peracta, sibi advocans interrogavit cur subridaret quando communicare debuit. Illa respondens, ait: Ego ipsos panes meis feci manibus, et tu de illis dixisti quia corpus Domini essent.”  Dar este vorba  numai despre miracolul transformării  pâinii în trupul Domnului. Nu aflăm aluzii la trupiţa ‚plugului mare’. Mai există un argument extraordinar de puternic împotriva probabilităţii  inventării occidentale a ‚plugului mare’ în fenomenul ‘jacqueriilor’. Petrecute  destul de frecvent în Franţa medievală,  jacqueriile sunt incompatibile cu sistemul thematic,   teoretizat ca strategie de politică economică nouă, şi  instituţionalizat  în germene  de împăratul bizantin Mauricius  în ‚Romania timpurie’. Papa Grigore cel Mare, fondatorul unei  ‘Schola Cantorum’ unde se  compune  muzica „gregoriană”, a fost  prieten spiritual al  împăratului  Mauricius. Grigore cel Mare aparţinea unei vechi familii senatoriale din Roma. Corespondenţa lui voluminoasă  include scrisori adresate nu doar lui Mauricius, ci şi reginei  longobarzilor, Theodolinda, care va  converti  poporul ei la  crezul Trinităţii în Unitate. Astfel teologia cappadocienilor, care fundamentează  crezul Trinităţii în Unitate, doctrină ce va genera şi progresul viitor al Europei, stăpâneşte toată Italia. Sfântul Anselme  (1033 – 1109),  născut la Aosta din părinţi lombarzi (tatăl  era Gundulph, iar mama – Ermenberga),  va condensa pentru uzul occidentalilor cea mai clară sinteză a teologiei Părinţilor Bisericii Orientale din secolul IV.  ‘Softul’ anselmian,  extras din doctrina cappadocienilor continuă în Europa Occidentală elanul de civilizaţie a excelenţei, elanul Romaniei Orientale din veacurile IV, V. VI. Grigore cel Mare  se interesa şi de legătura vechii Rome cu Dacia. Cea mai  temeinică documentare a subiectului o găsea pe Columna dintre cele două biblioteci din Forum. În anul 1826, romanticul  englez William Wordsworth  remarca într-un  poem despre Columnă : „Firm in its pristine majesty hath stood /A votive Column, spared by fire and flood” („Robustă-n măreţia- i genuină rămase în picioare/ O coloană votivă, salvată de la foc şi de la apă.”) Era exprimarea uimirii omului de litere în faţa duratei artefactului  şi persistenţei simbolului pe care îl poartă. Datorăm papei Grigore cel Mare salvarea Columnei lui Traian. În Dialogurile lui  Grigore cel Mare  aflăm preţuirea pentru faptele Sfântului Benedict. Ce  la rându -i  recomanda lecturile din textele cărturarului scit Ioan Cassian. Din alte surse accesibile pe vremea aceea, pontiful Grigore cel Mare ştia despre Ioan Cassian că venise pe lume într- o localitate apropiată de Via Traiana Nova. Grigore cel Mare scruta insistent scenele de pe Columna lui Traian încercând să afle mai multe detalii despre acea Via Traiana Nova? Nu ştim. Dar ştim că, prin serendipitate, Grigore cel Mare  identifică  pe Columnă o imagine  care serveşte pentru mântuirea sufletului împăratului Traian. O  scenă-l arată  pe împăratul Traian  justiţiar  pentru o  sărmană văduvă al cărei fiu fusese ucis de oamenii răi. Găsim povestea întreagă consemnată de   cronica ‘Liber beati et laudabili viri Gregorii pape urbis Rome de vita atque virtutibus’, alcătuită  de clerici cu multă ştiinţă de carte din provincia engleză Humbrensia – Northumbria  : „Quidam quoque de nostris dicunt narratum a Romanis Sancti Gregorii lacrimis, animam Traiani imperatoris refrigeratam vel baptizatam, quod est dictu mirabile et auditu. . . . Nam die quadam transiens per forum Traianum, quod ab eo opere mirifico constructum dicunt, illud considerans repperit opus tam elemosinarium eum fecisse paganum, ut Christiani plus quam pagani esse posse videretur. Fertur namque contra hostes exercitum ducens propere pugnaturus, unius ad eum voce vidue misericorditer mollitus, substetisse totius imperator orbis. Ait enim illa: ‘Domne Traiane, hic sunt homines qui filium meum occidearunt, nolentes mihi rationem reddere’. Cui, ‘cum rediero’, inquit, ‘dicito mihi, et faciam eos tibi rationem reddere’. At illa: ‘Domine, ait, si inde non venies, nemo me adiuvet’. Tunc iam concite reos, in eam fecit coram se in armis suis subaratam ei pecuniam componere quem debearunt. Hoc igitur sanctus inveniens Gregorius, id esse agnovit quod legimus; ‘Iudicare pupillo et defendite viduam et venite et arguite me dicit Dominus’. Unde per eum quem in se habuit Christum loquentem ad refrigerium anime eius quid implendo nesciebat, ingrediens ad sanctam Petrum solita direxit lacrimarum fluenta, usque, dum promeruit sibi divinitus revelatum fuisse exauditum, atque ut numquam de altero illud presumpsisset pagano.”  Deci   în   secolul VIII, călugări din Northumbria   foloseau   formula verbală extraordinar de românească :” Domne Traiane”.Dante Alighieri (1265- 1321) descrie în Divina Commedia succesiunea de întâmplări (Cântul X, Purgatoriul): 73 « Quiv’era storïata l’alta gloria/ del roman principato, il cui valore/ 75     mosse Gregorio a la sua gran vittoria;/  i’ dico di Traiano imperadore;/ e una vedovella li era al freno,/  78     di lagrime atteggiata e di dolore./ Intorno a lui parea calcato e pieno/di cavalieri, e l’aguglie ne l’oro/ 81     sovr’essi in vista al vento si movieno./ La miserella intra tutti costoro/   pareva dir: „Segnor, fammi vendetta/  di mio figliuol ch’è morto, ond’io m’accoro” » Ştim că George  Coşbuc a tradus: 73 “Înalta glorie-n faţă –aici îmi stete, / a prinţului roman, valoarea cui/ izbândă mare lui Grigorie-i dete./ Eu de -mpăratul, de Traian vă spui, /şi -o  văduvă -ntr-un plâns amar, şi-al gurii, /şi-al ochilor, s -a prins de frâul lui./Vuia tot câmpu -n  goana călcăturii/de roibi şi –oşteni, şi –n vânt, peste Cezar/ stindarde de –aur îşi mişcau vulturii,/şi biata, ea–ntre–atâţi, plângând amar: /‘Răzbună– mi, doamne, dup- a ta putere/pe  fiul mort, să nu plâng în zadar !” Împăratul Traian răspunde cunctator  : «  […] : „Or aspetta/ tanto ch’i’ torni”; e quella: „Segnor mio”,/ come persona in cui dolor s’affretta,/ „se tu non torni?”; ed ei: „Chi fia dov’io,/ la ti farà”; ed ella: „L’altrui bene/  a te che fia, se ’l tuo metti in oblio?”;/ ond’elli: „Or ti conforta; ch’ei convene/ ch’i’ solva il mio dovere anzi ch’i’ mova:/ giustizia vuole e pietà mi ritene”. » Ceea ce, în traducerea lui George Coşbuc, este : ‘Aşteaptă –acum, muiere, /pe când mă ntorc.’ Iar ea : ‚Stăpâne bune!’, /ca cel [ce] n –are astâmpăr în durere./ ‘Dar dacă nu te –ntorci?’. ‘O să –l răzbune/ urmaşul meu!’ Iar ea : ‘Al altui bine / ce– ţi este bun, când uiţi pe– al tău?’, şi– i spune Traian : ‚Fii  mângâiată, se cuvine/ să fac ce– mi ceri, acum şi  nu apoi,/dreptatea vrea şi mila mă reţine!’Apoi, în Paradisul, Cântul XX, Dante Alighieri ne descrie un împărat Traian post – mortem, care a depăşit truda Purgatoriului fiind rostuit printre ‚Principii înţelepţi şi drepţi’ (rânduiţi pe inelul ochiului unui vultur): 43 „Dei cinque che mi fan cerchio per ciglio,/colui che più al becco mi s’accosta,/ la vedovella consolò del figlio:/ora conosce quanto caro costa/ non seguir Cristo, per l’esperïenza/  di questa dolce vita e de l’opposta.” George Coşbuc a tradus : 43„Din cinci acei ce -alcătuiesc sprânceana,/cel mai aproape de -al meu cioc făcuse/să nu- şi mai plângă pe al ei fiu vădana./ El ştie-acum ce- amar lui i s -aduse, /că n- a urmat pe Christ, prin conştiinţa/ şi -a dulcei vieţi de- aici şi- a cei opuse.”  Poeta americană Emily Dickinson (1830–1886)  era convinsă că bunul nostru împărat Traian  va veni să îngenunchieze la mormântul ei: „Unmoved, she notes the chariot’s pausing/ At her low gate;/Unmoved, an emperor is kneeling/ Upon her mat.” („Cu chip de piatră observă faetonul oprind/ La poarta ei  de vamă;/ Cu chip de piatră  un împărat îngenunchie/ Pe rogojina sepulturii.”) Criticul literar american T.S. Eliot (1888-1965) scria, privind  reliefurile Columnei lui Traian : +Sîntem cu toţii, în măsura în care moştenim civilizaţiile Europei, cetăţeni ai Imperiului Roman.  Vergilius are încă dreptate să afirme că „pentru realizările poporului roman nu există nici frontiere spaţiale, nici limite în timp”+. Iată  că împăratul Traian i-a romanizat nu doar pe daci, ci şi pe cărturarii americani! Acestea sunt totodată şi exemple de ispită latină, ca să folosim aici conceptul inventat de cugetătorul român Mircea Vulcănescu (1904-1952). Plugul cel nou va duce la eliberarea unui nou tip de resurse din teren.  Pe vremea papei Grigore cel Mare şi a papilor imediat următori, nu exista vreun brutar la Roma care să fie mai puternic decât papa.  Cu grâu abundent, cei care  vor exploata la Roma mijlocul de producţie chemat brutărie  se vor îmbogăţi. Aceasta este originea averii familiei Frangipani, brutari la origine, care în secolul al X-lea dobândiseră putere pentru a  controla chiar şi alegerea papilor de la Roma! Mulţi oameni din Roma Evului Mediu au încercat, în  diverse  rânduri,  să câştige puterea politică reînviind câte ceva din tradiţia  antică, dar numai aceşti Frangipani au reuşit, implementând prima parte a dictonului de politică urbană latină :  „Panem et circenses”. În perioadele de secetă şi de foamete la Roma, familia Frangipani dovedeşte iscusinţa politică şi diplomatică de a distribui gratuit pâine săracilor. Acest talent politic şi diplomatic se va transmite de la  o generaţie  la alta. Poetul toscan Dante Alighieri afirma că se trage dintr -o familie de veche stirpe romană. Dar cercetările biografilor săi  îl plasează numai pe arborele genealogic al familiei Frangipani. Ceea ce nu este câtuşi de puţin dezonorant. Plugul care taie şi răstoarnă brazda nu a fost inventat în Apus pe vremea lui Grigore cel Mare,  ci el doar ajunge în Apus, plecând din imperiul lui Mauricius. Căci  în acel timp, invenţiile şi inovaţiile tehnice nu aveau ca loc de naştere Occidentul fostului mare imperiu roman, ci mai curând partea lui răsăriteană. Astfel, putem să cităm : arhitectura antiseismică a bisericii Aghia Sofia din Constantinopol, « focul grecesc » (documente istorice despre prima utilizare a acestei invenţii arată cu mare certitudine 678 AD, dar invenţia trebuie să fi venit cel puţin cu un deceniu mai devreme), catafracţii (armurile metalice pentru cavaleria grea), şi tratatul despre măsurarea masei,  ce s-a păstrat doar ca un ecou arab codificat de Geber, medic  al Califului Harun al Rashid. Multe minuni din „O mie şi una de nopţi”  sunt probabil numai ştiri voalate, scrise de cărturari mutazili  în cifruri pierdute,  despre alte  invenţii rămase pentru noi complet necunoscute, ale ştiinţei greceşti târzii, de după cappadocieni, văzute prin ochii  beduinilor  ignari. Putem bănui că o parte dintre poveştile celor „O mie şi una de nopţi”, printre care şi artefactul chemat Lampa lui Aladin,  sunt descrieri islamice ale invenţiilor  din Romania Orientală care a creat o civilizaţie a excelenţei.  O asemenea inovaţie din  răsăritul Oikumenei  a fost plugul cel nou, ‚plugul thematic’. Invenţia   nu -i niciodată singură. Este acest plug legat de vreo altă invenţie?  Certamente de catafracţi,  în esenţa lor tehnologică  ei fiind ‚trup acoperit cu tablă de fier’. Trupiţa este de asemenea piesa ‚plugului mare’ acoperită cu tabla  de fier arcuită  sau cormana. Plugul thematic sau ‚plugul mare’ îngăduie  o mare productivitate  agricolă şi constituie totodată confirmarea principiului fiziocrat  din Economia politică a lui Quesnay, medicul doamnei de Pompadour. Cu aura lui de semnificaţii, plugul mare permite înţelegerea continuităţii  din istoria noastră. Dar din perspectiva actului decisional imperial, nu ‚plugul thematic’ contează cel mai mult în sistemul thematic, ci ‚armata thematică’ formată  din   localnicii themei. Primul exemplu a fost armata lui Comentiolus, unde se vorbea proto-româna: “Torna, torna, fratre!”,  desprinsă insuficient din trunchiul latin al ordinelor de comandă militară păstrate ca glosar în Strategikon. Concură multe pentru a spune că plugul thematic a fost inventat în acea parte din Oikumena acoperită de bazinul hidrografic pontic. Marea Neagră era lac intern al imperiului roman de răsărit, şi ce era inventat pe un ţărm  putea fi regăsit pe celălalt. Există documente juridice  serioase ce atestă că  în ‚thema’ Anatolia se folosea un tip nou de plug  care dusese  la apariţia unui  nou fermier. Cărţile şcolare  numesc în istoria  noastră veche numai doi împăraţi romani importanţi: Traian (98-117) şi Aurelian (270-275). Erau imperatori latini cu sediul oficial în Roma de pe Tibru, erau imperatori ale căror decizii au influenţat trecutul în pânza căruia  sîntem prinşi. Dar au mai existat şi doi împăraţi bizantini  ale căror decizii de organizare a teritoriului,  cum şi de weltpolitik,  ne-au  determinat şi continuă să ne determine cursul destinului de neam. Unul a fost  Mauricius  Tiberius August (582-602),  împărat neobişnuit chiar pentru timpul său de spiritualitate intensă: pe de o parte poseda cunoştinţe enciclopedice şi teologice, – se spune că împăratul Mauricius a tradus pe greceşte faimoasa Regula Pastoralis scrisă latineşte de Grigore cel Mare  –, iar pe de altă parte s-a arătat strateg iscusit în războaie. Dacă a tradus Regula Pastoralis, mai putem bănui că pe  împăratul Mauricius  şi  papa Grigore cel Mare  îi unea  spiritul  lecturilor  din Ioan Cassian. Pe vremea împăratului Mauricius se întâmplă  în armata generalului Comentiolus (un proto-român ?) confuzia  dintre cuvintele unei  vernaculare   neolatine din Balcani, –putem să-i zicem proto-româna–,  şi terminologia militară romană oficială. Întâmplare povestită  abia la anul 630,  de cronicarul Theophylactus Simocatta. Mauricius  Tiberius August angajează imperiul pe calea unor reforme militare şi reorganizări administrative, cerute atunci ca soluţii pentru rezolvarea problemei « navetei »  armatei atunci când trebuia să lupte pe două fronturi îndepărtate unul de altul. Lucrul în istorie al împăratului Mauricius arată  faptul că  transformările societale profunde se produc prin idei reformatoare,  nu prin revoluţii. Sistemul ‚thematic’ a fost inventat de împăratul Mauricius, autorul unui tratat enciclopedic în douăsprezece cărţi intitulat „Strategikon”, unde în masa grecească a cuvintelor sacre aflăm inserate, fireşte numai cu statutul explicitat şi delimitat al  unor ordine de comandă militară,  cuvinte latineşti  ce se vor păstra în limba română. Găsim  în Strategikon o informaţie tainică despre ‚romanii hoinari’. Înclin să cred că aceasta este prima înregistrare a prezenţei ‚românilor novaci’.  Aceşti ‚romani hoinari’ se aflau dincolo de frontiera nordică a imperiului bizantin,  dar ei se  înrolau cu plăcere  în armată, dezertând  temporar când îi reclamau  muncile câmpului. ‚Romanii hoinari’ aveau o comportare de ţărani liberi în toată  legea! Numele ‚romani’ arată  că  vorbeau o vernaculară  neolatină. ‚Romanii hoinari’ constituiau pentru Imperiul Roman o nesperată   resursă  umană   ce rezolva vechea problemă   de  care se plângea Septimius Sever (193-211), şi formulată  lapidar ca  „Lipsă de oameni”. Împăratul Mauricius observă emergenţa acestei resurse umane şi o foloseşte în reorganizarea imperiului prin ‚sistemul thematic’. Se pare că  avarii migratori  nu îi ucideau imediat pe  ‚romanii hoinari’  când îi prindeau la muncă pe câmpuri agricole. Îi  arestau,  cerând imperiului să plătească preţul  răscumpărării. Mereu mai ridicat, deşi exista o  „inflaţie” de ‚romani hoinari’.  La un moment dat, avarii solicită împăratului Mauricius o sumă de-a dreptul imensă pentru 12000 de ‚romani hoinari’ prinşi pe ogoare  aflate pe latură stângă a Dunării.  Fără îndoială că  Mauricius ţinea un  bilanţ  exact  al  trupelor sale, unde  romanii acestia hoinari, sau „novaci”? prinşi de avari nu figurau. Probabil că dintr-o lipsă temporară de fonduri, Mauricius nu plăteşte imediat. Avarii îi ucid  atunci pe ‚romanii hoinari’, oşteni potenţiali ai Imperiului Roman. Duşmanii lui Mauricius de la Constantinopol speculează  întâmplarea aceasta nenorocită pentru toţi, şi pentru ‚romanii hoinari’, şi pentru imperiu.   Mai există şi  altă  variantă, dar probabil că reflectă altă  faţă  a  conglomeratului  de întâmplări ale timpului. Se pare că  împăratul Mauricius  vroia să instituţionalizeze o ‚armată  thematică’  la nord de Dunăre. Înainte de enunţurile lui Fernand Braudel despre arealul ecologic al unei populaţii umane,  istoricul Jules Michelet scria despre „drumurile eterne” aflate  la nord de Dunăre. Acestea erau drumurile romane înfăţişate pe Tabula Peutingeriana. La fel ca şi Constantin cel Mare, împăratul Mauricius dorea ca „drumurile eterne”  să fie parcurse din nou de armatele romane. Ceea ce provoacă nemulţumiri interne. O revoluţie de palat condusă de tiranul Phocas (602-610) îl va ucide pe Mauricius şi pe fiii acestuia. Istoricul şi poetul bizantin   Gheorghe din  Psidia evită  intenţionat să  consacre un paragraf de istorie  acestui  uzurpator, comentând doar cu nesfârşită   durere: „A vorbi despre suferinţă înseamnă  suferinţă.”   Iar într-o  poezie îl numeşte : „Leviatanul Pământului”, şi „chipul  de Gorgonă”. „Mărturisitorul” despre vorbirea proto-românilor, Theophylactus Simocatta,  va comenta despre tiranul Phocas că acesta era pe jumătate barbar, că era un „ciclop” şi un „centaur”, vorbe  ce probabil pe scala de valori a timpului constituiau cumplite jigniri. Iar în secolul IX,  iconoclast şi  cu oameni de neînchipuită  luciditate,  „cronograful” Theophanos, care  înregistrează  prima frază  autentic românească, precum şi dascălul Leon Gramaticul, profesorul călugărului Kiril la Universitatea din Constantinopol, vor trasa cauza decăderii Imperiului tocmai la acţiunea uzurpatorului   Phocas  ce întrerupea brutal curgerea naturală  a lucrurilor în istoria romană. Dosoftei se alătură lui Theophylactus Simocatta şi „cronografului” Theophanos,  plângându-l   pe  Mavrichie.  În literatura română din secolul XVII, Dosoftei compune epitaful pentru mormântul soţiei lui Mauricius : „Aice-s eu, ticăloasa, den doi împăraţ stemită,/Lui Tiverie sunt fiică, lui Mavrichie-s fimeie,/ Împărăteasă-n cuconi mulţ, să-m domnească-mpărăţie./Zac aici cuconii miei şi cu-al mieu soţior drag,/ Din a nărodului ură ş-a ostaşilor urgie./Las’ pre tatăl că-l tăiară, dară pruncii fără vină,/Ce nu ştiu de răutate, şi cu deşert i-au tăiatu-i./De-ale noastre de-acmu frunză nu să va mai umbri Râmul,/Că s-au tăiat rădăcina de vânturi de la Trachíe.” Titus Filipas