Insidioasa Wikipedia de limba română

Ne reamintim că la anii  1437/38,  tratatele Unio Trium Nationum întăreau de facto privilegiile enorme ale ungurilor minoritari, nu-i protejau deloc pe secui de agresiunea prin asimilare maghiară, şi îi excludeau complet pe români, populaţia majoritară din Transilvania ! Nici măcar vechile cronici ale maghiarilor  nu îi prezentau pe secui drept una dintre Săgeţile ungureşti. Forţându –i să înveţe limba maghiară, ungurii le–a distrus  identitatea de secui. Faptul că secuii nu sunt trib ungur este consemnat de savanţii Occidentului, Encyclopedia Britannica îl menţionează.  Bram Stoker (scriitor extraordinar de bine documentat prin lecturi în British Library) ni-l prezintă pe mândrul conte Dracula  drept unul dintre aristocraţii secuilor care au refuzat jugul ungar: “After the battle of Mohacs, we threw off the Hungarian yoke”!  Cursul vieţuirii secuilor în ţinutul  intramontan din Carpaţii Orientali le -a fost oferit  de stabilitatea unui ecosistem.  Pe vremuri antice marcate de  legiferarea calendarului iulian, depresiunile şi poienile  montane favorabile vieţuirii umane, dar climatic nefavorabile pentru Vitis Vinifera,  au fost  “nişe ecologice”  pentru  dacii tribali care l-au sprijinit politic  pe Deceneu în lupta de eradicare a viţei de vie, într-o extinsă  lume dacică formată din entităţi foarte deosebite, vezi de pildă numai percepţia foarte contrastantă  a  congenialităţii aduse de vin! Triburile  singulare de daci care nu s-au romanizat decât parţial şi reversibil, –precum kurzii, numiţi ‘romani’ de către arabii cuceritori–, s-au transformat prin  evoluţie istorică în secui şi huţuli. Numărul siturilor dacice din ‘ţinuturile secuieşti’ vorbeşte pertinent în sprijinul tezei noastre. Dar chiar şi după 2000AD, naţionaliştii extremişti maghiari au distrus sistematic dovezile arheologice dacice din ţinuturile secuieşti.

Hungaria-1 (numerotarea este obligatorie) a fost aneantizată prin consecinţele bătăliei de la Mohaci (1526). Laleaua a fost adusă în Europa  de slujitorii turci ai lui Soliman cel Măreţ. Secuii au adoptat ca simbol de identitate naţionalistă Laleaua, sărbătorind astfel distrugerea Hungariei -1 de sultanul turc Soliman Magnificul!

Hungaria -2 a fost reconstruită  de la zero de către prinţul regent latin Eugeniu de Savoia (1663-1736),  care nu ştia măcar o boabă din  limba maghiară. Deoarece a fost şi  eliberatorul Timişoarei, acest Eugeniu de Savoia născut la Paris a fost  de facto « prinţ  regent » pentru Romania Neoacquistica ai cărei regi dintr-o dinastie  hotărâtă tot la Paris încă nu se născuseră. Dar Hungaria -2, renăscută  prin geniul organizatoric  latin, a fost apoi distrusă brutal de pseudo-elita   maghiară  odată cu inventarea “sistemei, a constituţiunei, a dualismului”, cum numea poetul Mihai Eminescu actul Ausgleich  (Compromisul) de la 1867 care instaurase  regimul „K und K”. Se năştea astfel Hungaria -3. Unde metodic se forţa ideologia maghiarizării populaţiilor secuieşti şi româneşti. După 1 decembrie 1918, această maghiarizare brutală a populaţiei româneşti se aplică doar pe versanţii Tisei, de unde dispar complet nenumăratele  sate româneşti existente  înainte de 1914.

Prin conivenţa dintre Hitler şi Stalin, maghiarizarea populaţiilor secuieşti şi româneşti este reluată după Diktatul de la Viena, împreună cu incalificabila  deportare a evreilor ardeleni la Auschwitz, unde aceştia vor fi exterminaţi. Wikipedia de  limba română pune acest fragment de Holocaust tot în responsabilitatea românilor , aleşi a fi ţapi ispăşitori pentru istoria din această parte a Europei. Astfel, la adresa URL http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Ursu , găsesc scris : “Gheorghe Ursu (1926 – 1985) a fost un inginer de construcţii, poet, scriitor şi disident. […] Gheorghe Ursu s-a născut în oraşul Soroca […], a învăţat la şcoala din Soroca pînă în anul 1941 cînd familia s-a mutat la Galaţi. […] Bunicii lui din partea mamei, împreună cu încă 10 membri ai familiei (care erau evrei) au fost ucişi la Auschwitz.” Insidioasă,  această Wikipedia de  limba română.

După cel de al doilea război mondial, Stalin impunea Republicii Populare Române instaurată la 30 decembrie 1947, crearea Regiunii Autonome Maghiare (RAM). În acest “stat în stat” unde  securiştii erau maghiari, activiştii comunişti de etnie maghiară forţează absolut nestingheriţi  aplicarea maghiarizării. Unde erau comuniştii români Constantin Pârvulescu şi Vasile Paraschiv, cum au reaţionat ei atunci ? Nicolae Ceauşescu, trimis de Gheorghe Gheorghiu-Dej la Tîrgu Mureş ca să  supervizeze o şedinţă cu activul partidului unic (PMR) din regiunea RAM,  constată stupefiat că oamenii de la tribună vorbeau numai în limba maghiară! Atunci Nicolae Ceauşescu s-a ridicat în picioare şi le-a ţinut un discurs foarte scurt şi convingător . Seamănă, oarecum, cu spusele lui Mihai Eminescu, pe vremuri : “E timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră,   nu suntem nici vrem să fim maghiari…” Activiştii partidului unic PMR beneficiau de nişte privilegii enorme. Nicolae Ceauşescu le reaminteşte aceasta, cifrat : “Nu vă e ruşine ? Mâncaţi pâine albă, românească, şi nu vreţi să vorbiţi româneşte?”

Acelaşi  discurs  ar trebui poate ţinut şi anonimilor universitari din Sfatul Bătrânilor care controlează articolele din Wikipedia de  limba română. Şi care strecoară, la fel de insidios, mesaje impregnate cu ideologia  maghiarizării. De exemplu, citesc la  adresa URL http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Rom%C3%A2niei ? : “Cucerirea ungară a Transilvaniei a început spre mijlocul secolului X, fiind încheiată în secolul XII. Un aport important în procesul ocupării Transilvaniei l-au avut secuii.” Or, secuii nu sunt unguri. Secuii erau din vremuri antice în Transilvania. În limba română trebuie spus adevărul.

Titus Filipas

Vasile Paraschiv în anii 1946 şi 1968

A existat, incontestabil, o manipulare sovietică în România anilor 1946 şi 1968, vezi un studiu de caz  aici: http://www.ziua.ro/display.php?data=2008-09-27&id=243279 . Vasile Paraschiv a avut roluri de jucat, în folosul sovieticilor, şi în  1946 şi în 1968. Numai că jigodia care poartă pe nedrept titlul de “dizident anticomunist” este acum floare dalbă. Se uită responsabilitatea  muncitorului Vasile Paraschiv la instaurarea reprimării comuniste în România. Titlul unei cărţi publicate de Vasile Paraschiv la Editura Polirom era : “Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist”. Cartea a fost bine primită de public. Iată un comentariu scris de domnul Adrian Neculau, în periodicul X din februarie 2006: “Am auzit mai demult de muncitorul Vasile Paraschiv şi de obsesia lui de a milita pe căi legale, în statul totalitarist comunist, pentru o organizaţie sindicală autentică, care să apere drepturile muncitorilor, să nu fie o curea de transmisie pentru partid.” Cum se poate explica obsesia tovarăşului Vasile Paraschiv de a milita pe căi legale în statul totalitarist comunist ? Citim o explicaţie în ziarul Y : “Vasile Paraschiv s-a înscris în PCR în 1946 din convingere.” Articolul respectiv nu elaborează intensitatea ori moralitatea convingerii, nici nu insistă pe timing-ul înscrierii lui Vasile Paraschiv în partidul comuniştilor din România la anul 1946. Să explicăm noi. Folosim informaţii publicate pe situl Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Aici intâlnim şi citatul: “Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate să fie o formă de justiţie. (Ana Blandiana)”  . Foarte frumos zis. Anul 1946 a înregistrat legitimarea de jure prin alegeri libere a victoriei comuniştilor internaţionalişti asupra României, sprijiniţi de cozile de topor din România, o victorie deja obţinută de facto la 6 martie 1945 de către comuniştii internaţionalişti veniţi în România pe tancuri sovietice. “Alegerile din 19 noiembrie 1946 au avut loc într-o atmosferă de tensiune maximă”, scrie pe situl mai sus amintit. Ceea ce este perfect adevărat. Dar, mai departe, vocea memoriei, în care doamna Ana Blandiana ne spune să avem încredere, păcătuieşte printr-o minciună prin omisiune. Să redăm mai întâi pasajul: “Un aparat administrativ agresiv, dublat de Armata Roşie, a fost mobilizat pentru a promova candidaţii Blocului şi, în special, pentru a împiedica opoziţia să-şi organizeze o campanie eficientă.” Lipseşte aici ceva extrem de important. Să deschidem, ca pe o cutie de conserve, şi fraza următoare: “Poliţia şi alte oficialităţi au împiedicat distribuirea ziarelor de opoziţie şi a materialelor de propagandă  ale acesteia”. Nu am redat până aici decât prima parte a frazei. Nici măcar până acum, situl patronat de doamna Ana Blandiana nu spune nimic despre chestia principală, care nu avea legătura cu administraţia, cu Armata Roşie, ori cu poliţia: mardeiaşii electorali comunişti, echipele de tineri muncitori care cooperau activ, chiar pro-activ, cu Armata Roşie. Este drept, mai departe fraza pune o enigmă într-un văl atunci când spune: “echipe speciale au spart adunarile national-taranistilor si liberalilor”. Ei bine, acele echipe speciale nu erau formate din terorişti arabi desantaţi din elicoptere, ci erau tineri muncitori îmbarcaţi în camioane care circulau cu mare viteză prin localităţile şi pe drumurile României. Cine plătea benzina? Ruşii? Nu cred. Oficialităţile româneşti? Probabil.  Însă care a fost forul cel mai înalt care încuviinţa hotărârile ce vor stabili soarta Europei de Est şi a României pentru o jumătate de veac ? Americanii, care plătiseră  complet până şi instruirea, echiparea şi hrănirea diviziilor Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan. Este păcat că Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei trece sub tăcere aceste aspecte esenţiale în instaurarea regimului comunist în România. Din acele “echipe speciale”, –ador eufemismele!–, făcea parte şi Vasile Paraschiv care intrase în partid la vîrsta de doar 18 ani, în 1946. Tovarăşul Vasile Paraschiv avea suficiente amintiri personale să scrie o carte cel puţin la fel de veridică precum aceea prezentată mai sus, dar purtând de astă dată titlul: “Terorismul politic organizat de statul comunist pentru care am luptat si eu”. În autoritatea sa de mardeiaş electoral comunist, Vasile Paraschiv a contribuit cu muşchii lui de om tînăr la mânuirea bâtei de cealaltă parte. Mult mai târziu –din păcate–, Vasile Paraschiv a primit şi el nişte bâte. Efect de boomerang, s-ar putea chema aceasta. Ori răsplata, ce bine ar fi fost! pentru ceea ce făcuse pe vremuri. Şi nu i-a plăcut. Există un lanţ cauzal uşor detectabil. Vasile Paraschiv nu a fost bătut de cărturarii protocronişti români, aşa cum minte Raportul Tismăneanu. Vasile Paraschiv a suferit numai rigorile unei reglări de conturi de la inşi din gaşca al cărei membru fondator a fost. Tocmai acţiunea unora ca Vasile Paraschiv în 1946 a ajutat punerea pe roate a instituţiei de represiune Securitatea.

Titus Filipas

Amuzant acest Tom Gallagher!

Citesc în ziarul România liberă din  19 Mai 2008, articolul domnului Tom Gallagher, chiar aici http://www.romanialibera.ro/a124889/lumea-pierduta-a-epocii-68.html .

În general din toate articolele semnate de Tom Gallagher, răzbate confidenţa suficientă că autorul frazelor  înţelege deplin complexa realitate românească. Şi din înţelepciunea lui, foarte generos, dă  românilor  fărâmituri despre România. Evident,  Tom Gallagher a venit în România cu un bagaj cultural câştigat din Marea Britanie la şcoală, iar eu am achiziţionat cultura numai citind din cioturi de cărţi interzise, fără coperţi şi fără primele pagini, pentru a nu putea fi identificate la percheziţii.

Atunci când Tom Gallagher aplică acele şabloane culturale  peste realitatea concretă din România, în general ele nu sunt deloc off topic, pentru că România era, şi este,  ţară profund integrată în cultura europeană. De exemplu, eu şi alţi cititori am putut să apreciem felul iscusit în care domnia  sa, Tom Gallagher,  aplică şabloanele culturale care îndeobşte se spun despre Art Nouveau, în comentariile sale privind arhitectura vechiului oraş Brăila.  

Totuşi, în  articolul  Lumea pierdută a epocii ’68, nu pot să nu remarc incongruenţa flagrantă dintre  textul lui Tom Gallagher, pe de o parte,  şi realitatea românească din anul 1968, pe de altă parte.

De exemplu, atunci când profesorul universitar  din Marea Britanie, Tom Gallagher, vorbeşte românilor despe paleta evenimentelor anului 1968, domnia sa uită complet, şi total regretabil,  să spună românilor  tineri că anul evenimentelor notabile  începea cu marea ofensivă Tet a comuniştilor din Vietnam. 

Iar ofensiva aceea a fost extrem de costisitoare. Atunci URSS a forţat România, şi alte ţări socialiste, să contribuie cu sume enorme! La indicaţiile lui Nicolae Ceauşescu, ofiţerilor români de rang decizional li s -a făcut o informare onestă despre acele costuri. Au fost invitaţi la acea informare şi unii profesori de la şcolile de ofiţeri. Eu mă găseam atunci, după terminarea facultăţii de fizică, la cea mai dură şcoala de ofiţeri de rezervă din România. Lectorul nostru de la instrucţia tactică, un locotenent -colonel extrem de inteligent, ne- a prezentat succinct şi clar acele informaţii despre succesul de necontestat al ofensivei Tet,  bineînţeles  la  o lecţie despre tactica războiului din Vietnam. Eram TTR- ist, şi am fost liberat exact înaintea invaziei sovietice de la Praga. Ce se întâmplase atunci în fostul stat socialist Cehoslovacia ?

Praga nu se răsculase de fapt  pentru principia, ci din acele veşnice motive pecuniare care ne macină pe toţi oamenii simpli. Cetăţenii cehi, dacă nu şi cetăţenii slovaci, cred că şi ei, sunt extrem de sensibili şi  acum la toate chestiunile pecuniare, vezi recentul articol foarte edificator  la adresa  http://www.guardian.co.uk/travel/2008/jun/05/croatia.czechrepublic .

URSS a intervenit în august 1968  la Praga alături de contingente  simbolice  ale armatelor din câteva ţări socialiste. Dar  nu au intervenit atunci deloc trupe,  sau măcar simbolici  ofiţeri de Stat Major,  din România.

Cetăţenii din Bucureşti, marea majoritate funciarmente anti-comunişti, s-au adunat spontan şi sincer în faţa clădirii Comitetului Central al partidului unic. Însă repet, puţini erau comunişti. Toţi, exceptând spionii sovietici,  erau  naţionalişti români, unii dintre ei legionari, PNL- işti, PNŢ- işti  eliberaţi în anul 1964 din puşcăriile comuniste,  cerând plini de speranţe clarificări de la Nicolae Ceauşescu.

Liderul comunist  român va anunţa  politica desprinderii de URSS. Dintre toţi comuniştii români, numai Vasile Paraschiv s-a opus. Îndrăcitul mardeiaş electoral comunist de la alegerile din  anul 1946,  ce bătuse atunci cu sete liberali şi ţărănişti, şi-a depus imediat carnetul de partid după celebrul discurs pronunţat de Nicolae Ceauşescu în august 1968.  Dar iată că acum, acel Vasile Paraschiv a fost declarat erou anti-comunist!

Ar fi poate amuzant, de n- ar avea uitări interesate şi sinistre, acest britanic Tom Gallagher!

Titus Filipas

Să–l traducem pe Mircea Cărtărescu

Cine a construit/construieşte cultura anti – comunistă în România ? Ana Blandiana cu Motanul Arpagic, popularizat înainte de 1989 ca “literatură anti – comunistă” de tovarăşa Tia Şerbănescu, redactor la ziarul brigadierilor comunişti de pe şantierul Bumbeşti – Livezeni? Sau Mircea Cărtărescu, autorul Postmodernismului românesc, el fiind cel mai important postmodernist român ? Or, Postmodernismul lui Cărtărescu înseamnă lipsa acută şi declarată infatuat de cultură solidă, lipsă de valori şi tropi autentici*! Când eram copil, cei care îmi arătau cum să ţintesc realitatea cu săgeţile gândului dispăreau, arestaţi de muncitori securişti ca Vasile Paraschiv, şi rămâneau doar cei care spuneau mândri, la fel ca postmoderniştii de azi, ”Bă, eu nu ştiu multe!”.  Nu vedeţi că şcoala  românească de azi, de la comunistul antiromân Mihai Şora (care intra în maquis pentru a –i  sprijini pe bolşevici,  după ce românii i – au atacat pe sovieticii ocupanţi în Basarabia şi Bucovina de nord), până la  ministrul redneck Cristian Adomniţei, pur şi simplu îşi bate joc de copiii români?

Titus Filipas

cum lansează Mircea Cărtărescu săgeata tropului pervertit de postmodernism înspre ceea ce crede a fi realitate culturală istorică. Nicolae Manolescu, scriind despre Mircea Cărtărescu, nu îşi pune niciodată problema identificării tropilor creaţi de acesta. De ce? Pentru că aceştia nu există, ori pentru că Nicolae Manolescu  în general  nu caută  şi tropii cei noi în literele româneşti?

*vezi aici

https://blogideologic.wordpress.com/2007/12/25/semnul-mirarii/ , 

Securitatea anilor ‘50

Anul 1946 a fost pivotal pentru instaurarea represiunii comuniste în România. Dar care este responsabilitatea unora dintre “florile dalbe “ ale societăţii civile care a instaurat domnia  minciunilor  după 1989 ? De exemplu, care este responsabilitatea lui Vasile Paraschiv? Titlul unei cărţi publicate de Vasile Paraschiv la Editura Polirom era : Lupta mea pentru sindicate libere in România. Terorismul politic organizat de statul comunist. Cartea a fost bine primită de public. Iată un comentariu scris de domnul Adrian Neculau, în periodicul X din februarie 2006: “Am auzit mai de mult de muncitorul Vasile Paraschiv şi de obsesia lui de a milita pe căi legale, în statul totalitarist comunist, pentru o organizaţie sindicală autentică, care să apere drepturile muncitorilor, să nu fie o curea de transmisie pentru partid.” Cum se poate explica obsesia tovarăşului Vasile Paraschiv de a milita pe căi legale în statul totalitarist comunist ? Citim o explicaţie în ziarul Y : “Vasile Paraschiv s-a înscris în PCR în 1946 din convingere.” Articolul respectiv nu elaborează intensitatea convingerii, nici nu insistă pe timing-ul înscrierii lui Vasile Paraschiv în partidul comuniştilor din România (PCdR) la 1946. Să explicăm noi. Folosim informaţii publicate pe situl Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Aici întâlnim şi citatul: “Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate să fie o formă de justiţie.”  (Ana Blandiana,  fost membru PCR). Foarte frumos zis.

Anul 1946 a înregistrat legitimarea de jure prin alegeri libere a victoriei comuniştilor internaţionalişti asupra României, sprijiniti de cozile de topor din România, o victorie deja obţinută  de facto la 6 martie 1945 de către comuniştii internaţionalişti din România. “Alegerile din 19 noiembrie 1946 au avut loc într-o atmosferă de tensiune maximă”, se mai scrie lămuritor pe situl amintit. Asertarea este perfect adevărată. Dar, mai departe, vocea memoriei, în care tovarăşa/doamna Ana Blandiana ne spune să avem încredere, păcătuieşte printr-o minciună  prin omisiune. Să redăm mai întâi pasajul: “Un aparat administrativ agresiv, dublat de Armata Rosie, a fost mobilizat pentru a promova candidatii Blocului si, in special, pentru a impiedica opozitia sa-si organizeze o campanie eficienta.” Lipseşte aici ceva extrem de important. Să deschidem, ca pe o cutie de conserve, şi fraza următoare: “Poliţia şi alte oficialităţi au împiedicat distribuirea ziarelor de opoziţie şi a materialelor de propagandă ale acesteia.” Nu am redat până aici decât prima parte a frazei. Nici măcar până acum, situl patronat de tovarăşa/doamna Ana Blandiana nu spune nimic despre chestia principală, care nu avea legătură cu administraţia, cu Armata Roşie, ori cu poliţia: mardeiaşii electorali comunişti, echipele de tineri muncitori care cooperau activ, chiar pro-activ, cu Armata Roşie. Este drept, mai departe fraza pune o enigmă într-un văl complet opac atunci când spune: “Echipe speciale au spart adunările naţional-ţărăniştilor şi liberalilor. “ Ei bine, acele echipe speciale nu erau formate din terorişti arabi desantaţi din elicoptere, ci erau tineri muncitori îmbarcaţi în camioane care circulau cu mare viteză prin localităţile şi pe drumurile României. Cine plătea benzina? Ruşii? Nu cred. A fost iniţiativa oficialităţilor  româneşti? Nu cred. Mai curând  s-a acţionat sub imboldul americanilor, care mai înainte plătiseră  complet până şi instruirea, echiparea şi hrănirea diviziilor Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan! Este păcat că Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei trece sub tăcere aceste aspecte esenţiale în instaurarea regimului comunist în România. Din acele “echipe speciale”, –ador eufemismele!–, făcea parte şi Vasile Paraschiv care intrase în partid la vîrsta de doar 18 ani, în 1946, am citit din documentul http://www.romanian-portal.com/ca/ro/article.asp?id=4976 . Tovarăşul Vasile Paraschiv avea suficiente amintiri personale să ne scrie o carte cel puţin la fel de veridică precum aceea prezentată mai sus, dar purtând de astă dată titlul: “Terorismul politic organizat de statul comunist pentru care am luptat si eu”. În autoritatea sa de mardeiaş electoral comunist, Vasile Paraschiv a contribuit cu muşchii lui de om tînăr la mânuirea boatei de cealaltă parte. Mult mai târziu –din păcate–, Vasile Paraschiv a primit şi el nişte boate. Efect de boomerang, s-ar putea chema aceasta. Ori răsplata, ce bine ar fi fost!, pentru ceea ce făcuse pe vremuri. Şi nu i-a plăcut. Există un lanţ cauzal uşor descifrabil. Vasile Paraschiv nu a fost bătut de “cărturarii protocronişti români”,  certamente nu a fost bătut de  către intelectualii rafinaţi Edgar Papu şi Mircea Maliţa,  aşa cum se insinuează subliminal către minţile generaţiilor tinere prin faimosul Raport Tismăneanu. Vasile Paraschiv a suferit numai rigorile unei reglări de conturi de la inşi din gaşca al cărei membru fondator a fost. Căci tocmai acţiunea unora ca Vasile Paraschiv în 1946 a ajutat punerea pe roate a instituţiei numită Securitatea.Titus Filipas

Mărturia unui intelectual intelectualist

În acelaşi articol de unde  am preluat un excerpt vorbind eu despre mardeiaşul Vasile Paraschiv, domnul Adrian Neculau îşi permitea chiar adăugarea unei minciuni prin comisiune  despre „intelectualii informaţi şi rasaţi”, la minciuna prin omisiune despre tînărul muncitor comunist cu muşchii tari ce a făcut parte din „echipele speciale” care băteau populaţia românească  anti-comunistă din cumplitul an 1946: „M-a impresionat profund evoluţia acestui personaj absolut  fascinant: de la soldatul activ şi conştiincios al partidului la duşmanul de moarte al regimului comunist, regim care a încercat în mai multe rînduri să-l extermine, după o bună tradiţie şi practică în a-şi devora adepţii. E pur şi simplu fascinantă trezirea sa din anestezia iniţială la care a fost supus şi căutarea independentă  a unui drum al demnităţii şi afirmării de sine, într-un context social care nu-i oferea nici repere şi nici alternative. Un autodidact, un idealist şi un luptător cum rar întîlneşti. Îl compar tot timpul cu evoluţia unor intelectuali informaţi şi rasaţi, care nu prididesc acum să-si acopere tăcerile sau complicităţile de atunci, prin discursuri justificative.”  Dacă Vasile Paraschiv ar fi fost sincer în demersul anti-comunist, cred că ziua cea mai potrivită să-şi dea demisia din P.C.R ar fi fost 20 noiembrie 1946. Putea să plece apoi la partizanii anti-comunişti din munţi. Gest care, certamente, i-ar fi salvat sufletul românesc (presupun că mama lui l -a născut cu suflet românesc). Dacă Vasile Paraschiv tace în cărţi asupra faptelor anti-româneşti din trecutul său, domnul Adrian Neculau n-avea voie să uite distincţia relevantă dintre comuniştii internaţionalişti pro-sovietici, şi comuniştii nationalişti anti-sovietici. „Însă a demisionat în 1968, în semn de protest faţă de politica partidului”, găsim scris în documentul http://www.cotidianul.ro/index.php?id=5691 . Era atunci, cred eu, – şi nu doar eu–, momentul cel mai nepotrivit să demisionezi din P.C.R. După celebrul discurs public al lui Nicolae Ceauşescu împotriva invaziei sovietice în Cehoslovacia, până şi unii dintre foştii luptători anti-comunişti s-au înscris în P.C.R.! Este limpede că tovarăşul Vasile Paraschiv a părăsit partidul comuniştilor români  pentru că nu era de acord cu turnura hotărât anti-sovietică pe care o dobândise politica acestui partid la anul de graţie 1968. P.C.R.-ul începea politica sa deschisă către intelectualitate. Eu terminasem facultatea de fizică a Universităţii din Bucureşti în anul 1967, fusesem repartizat ca profesor de fizică şi chimie la liceul economic nr.2 din Craiova, şi am ales să predau matematica în locul chimiei. Liceul funcţiona într-un sediu central din oraşul Craiova, şi un tovarăş activist P.C.R., care nu mai lucra la acel moment în învăţământ, dar care vroia să-şi dea un examen de grad didactic, doreşte să îmi ia orele de matematică. Urmează înscenarea unei inspecţii şcolare, destinată să mă declare incompetent. Chestia cu incompetenţa cade, totuşi mi se iau orele de matematică. Sînt trimis să preiau nişte ore de astronomie la liceul pedagogic din Craiova. Nu mi se dă voie să predau Astronomia la liceul pedagogic din Craiova, direcţiunea şcolii îmi rîde pur şi simplu în nas: „Te pricepi dumneata la astronomie?”, favorizând acea persoană apropiată lor care lua nişte bani la „plata cu ora”. Merg atunci la inspectoratul şcolar din Craiova, şi reclam patetic : „Aveţi obligaţia morală să mă ajutaţi.” Mi se răspunde cu maxim cinism: „Ce înseamnă ‘obligaţie morală’?”. Peste o lună plecam în armată, aşa că nu am continuat demersul meu de restatuare a drepturilor oferite de competenţele mele pe piaţa muncii din România. Mai târziu, am scris mai multe cărţi de astronomie, din care am publicat doar trei, pentru că pe 22 decembrie 1989 la TVR a venit Mircea Dinescu, promovând activ pentru România altă etică a muncii. Când m-am întors din armată, viziunea acelei persoane din Comitetul Judeţean P.C.R. se schimbase radical. Am fost chemat de la liceul economic din Craiova la o discuţie „ca între domni” în cabinetul său, şi mi-a spus să mă înscriu la facultatea de ştiinţe economice, să citesc cât mai mult „management economic”, căci „partidul mă va susţine” pentru o carieră universitară în acest domeniu! Arhetipul cultural de familie îmi interzicea să colaborez cu P.C.R. –ul, aşa că nu am dat curs demersului. Acum regret. Căci tocmai cu managementul ecologic al I.M.M.-urilor în contextul doctrinar al Noii Economii mă ocup eu acum. Şi declar public că dacă nu aş fi un intelectual intelectualist, vedeţi, supralicitez blamarea adresată de Adrian Neculau, nu aş fi priceput aceste lucruri. Vă asigur că sînt bine plasat cu picioarele pe o planşă navigând pe acel val cultural pe care se situează Analiza şi Evaluarea pe ciclul de viaţă în industrii (Life Cycle Assessment). Dacă nu aş fi intelectualist, nu mi-aş menţine echilibrul dinamic cerut de fascinantul surfing pe acest val cultural realmente foarte cool. Discutam exact în ziua când prima navă spaţială cu echipaj uman se rotea în jurul Lunii (24 decembrie 1968, Apollo- 8, echipaj: Frank Borman, Jim Lovell, Bill Anders), cu un bătrân avocat ţărănist din Craiova interesat de astronomie, un fost deţinut politic anti-comunist, care vedea numai în Nicolae Ceauşescu salvarea. „De ce nu credeţi în speranţa pe care o va aduce un viitor non-comunist al României?”, l-am întrebat cu mare mirare. „Înainte de a prelua comuniştii puterea,  m-am întâlnit într-o seară cu şeful jandarmeriei din Craiova. Care era profund tulburat. Fusese chemat la comandamentul sovietic, unde rusnacul bolşevic de la NKVD i-a spus dispreţuitor : ‚Vezi lada aceasta?’, arătând către o cutie uriaşă de lemn căptuşită cu tablă galvanizată. ‚Este plină cu delaţiuni ale românilor împotriva românilor. Eu nu pot să le citesc. Îmi fac scârbă. Trebuie să iei toată lada. Faci ce vrei. Dacă nu te opreşte inima, le citeşti şi le dai curs. Dacă vrei să le pui pe foc fără să le citeşti, ai voie.”  Omul care îmi povestea acestea, Domnul Boiangiu, avocat ţărănist cu un doctorat în ştiinţe juridice, profund cunoscător al doctrinei lui Constantin Stere, nu avea niciun motiv să mă mintă. Dar, fireşte, oricine este liber acum să creadă tot ce doreşte.Titus Filipas

Mardeiaşul Vasile Paraschiv

Jigodia exemplară este acum floare dalbă. De exemplu, se uită responsabilitatea  muncitorului Vasile Paraschiv la instaurarea reprimării comuniste în România. Titlul unei cărţi publicate de Vasile Paraschiv la Editura Polirom era : “Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist”. Cartea a fost bine primită de public. Iată un comentariu scris de domnul Adrian Neculau, în periodicul X din februarie 2006: “Am auzit mai demult de muncitorul Vasile Paraschiv şi de obsesia lui de a milita pe căi legale, în statul totalitarist comunist, pentru o organizaţie sindicală autentică, care să apere drepturile muncitorilor, să nu fie o curea de transmisie pentru partid.” Cum se poate explica obsesia tovarăşului Vasile Paraschiv de a milita pe căi legale în statul totalitarist comunist ? Citim o explicaţie în ziarul Y : “Vasile Paraschiv s-a înscris în PCR în 1946 din convingere.” Articolul respectiv nu elaborează intensitatea ori moralitatea convingerii, nici nu insistă pe timing-ul înscrierii lui Vasile Paraschiv în partidul comuniştilor din România la anul 1946. Să explicăm noi. Folosim informaţii publicate pe situl Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Aici intâlnim şi citatul: “Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate să fie o formă de justiţie. (Ana Blandiana)”  . Foarte frumos zis. Anul 1946 a înregistrat legitimarea de jure prin alegeri libere a victoriei comuniştilor internaţionalişti asupra României, sprijiniţi de cozile de topor din România, o victorie deja obţinută de facto la 6 martie 1945 de către comuniştii internationalişti  paraşutaţi  în România. “Alegerile din 19 noiembrie 1946 au avut loc într-o atmosferă de tensiune maximă”, scrie pe situl mai sus amintit. Ceea ce este perfect adevărat. Dar, mai departe, vocea memoriei, în care doamna Ana Blandiana ne spune să avem încredere, păcătuieşte printr-o minciună prin omisiune. Să redăm mai întâi pasajul: “Un aparat administrativ agresiv, dublat de Armata Roşie, a fost mobilizat pentru a promova candidaţii Blocului şi, în special, pentru a împiedica opoziţia să-şi organizeze o campanie eficientă.” Lipseşte aici ceva extrem de important. Să deschidem, ca pe o cutie de conserve, şi fraza următoare: “Poliţia şi alte oficialităţi au împiedicat distribuirea ziarelor de opoziţie şi a materialelor de propagandă  ale acesteia”. Nu am redat până aici decât prima parte a frazei. Nici măcar până acum, situl patronat de doamna Ana Blandiana nu spune nimic despre chestia principală, care nu avea legătura cu administraţia, cu Armata Roşie, ori cu poliţia: mardeiaşii electorali comunişti, echipele de tineri muncitori care cooperau activ, chiar pro-activ, cu Armata Roşie. Este drept, mai departe fraza pune o enigmă într-un văl atunci când spune: “echipe speciale au spart adunarile national-taranistilor si liberalilor”. Ei bine, acele echipe speciale nu erau formate din terorişti arabi desantaţi din elicoptere, ci erau tineri muncitori îmbarcaţi în camioane care circulau cu mare viteză prin localităţile şi pe drumurile României. Cine plătea benzina? Ruşii? Nu cred. Oficialităţile româneşti? Probabil.  Însă care a fost forul cel mai înalt care încuviinţa hotărârile ce vor stabili soarta Europei de Est şi a României pentru o jumătate de veac ? Americanii, care plătiseră  complet până şi instruirea, echiparea şi hrănirea diviziilor Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan. Este păcat că Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei trece sub tăcere aceste aspecte esenţiale în instaurarea regimului comunist în România. Din acele “echipe speciale”, –ador eufemismele!–, făcea parte şi Vasile Paraschiv care intrase în partid la vîrsta de doar 18 ani, în 1946. Tovarăşul Vasile Paraschiv avea suficiente amintiri personale să scrie o carte cel puţin la fel de veridică precum aceea prezentată mai sus, dar purtând de astă dată titlul: “Terorismul politic organizat de statul comunist pentru care am luptat si eu”. În autoritatea sa de mardeiaş electoral comunist, Vasile Paraschiv a contribuit cu muşchii lui de om tînăr la mânuirea bâtei de cealaltă parte. Mult mai târziu –din păcate–, Vasile Paraschiv a primit şi el nişte bâte. Efect de boomerang, s-ar putea chema aceasta. Ori răsplata, ce bine ar fi fost! pentru ceea ce făcuse pe vremuri. Şi nu i-a plăcut. Există un lanţ cauzal uşor detectabil. Vasile Paraschiv nu a fost bătut de cărturarii protocronişti români, aşa cum minte Raportul Tismăneanu. Vasile Paraschiv a suferit numai rigorile unei reglări de conturi de la inşi din gaşca al cărei membru fondator a fost. Tocmai acţiunea unora ca Vasile Paraschiv în 1946 a ajutat punerea pe roate a instituţiei de represiune Securitatea.Titus Filipas