Deciziile în termeni de unităţi

Cred că domnul Dorin Tudoran supralicitează posibilităţile noastre de imaginaţie. Eu, de exemplu, nu reuşesc să-mi imaginez un certocrat real, în semnificaţia textului postat de scriitorul Dorin Tudoran la adresa URL  http://dorin2tudoran.wordpress.com/2010/01/28/certocratia-2/ . Ceea ce nu-nseamnă că imaginaţia nu îmi aleargă. De exemplu, în celebrul conflict dintre Napoleon Bonaparte şi Pierre Simon marquis de Laplace, eu îl văd pe Napoleon ca pe un certocrat. El îşi ia deciziile în termeni de unităţi : oameni, tunuri, ţări cucerite … Napoleon îl acuza pe Laplace că este cunctator în decizii, pentru că gândeşte în termeni de calcul infinitesimal.

Titus Filipas

De ce a tăcut Corneliu Coposu ?

Citesc la adresa URL http://nastase.wordpress.com/2010/01/29/the-money-channel-ora-18-00/  , @Alex spune: “Modelul economic distributist a fost teoretizat si experimentat intre cele două razboaie in Romania de catre taranistul Ion Mihalache.” 

Ca să fiu sincer, nu ştiam. Apoi, se pare că însuşi seniorul Corneliu Coposu a neglijat complet ideile de justiţie distributivă în economia politică normativă a PNŢCD după 1989. Cred că Nicolae Carandino ştia aceste aspecte, ar fi putut să vorbească ori să scrie superb despre ele, dar a fost împiedicat în mod expres de o kabala peneţecedistă. Ştiu că după anul 2000 am citit articolul scris de un economist străin în ziarul România Liberă (http://www.romanialibera.ro/a101261/nu-privatizarilor-fara-un-stat-de-drept-functional.html  ), care spunea că marile greşeli făcute în tranziţia economică de la comunism la capitalism în România se referă în primul rând la neglijarea justiţiei distribuţionale. De ce a tăcut Corneliu Coposu ? Aceasta rămâne una dintre marile enigme de politică economică post-decembristă.

Titus Filipas

Conotaţii de ştiinţă economică şi justiţie distribuţională

Un eseu excepţional, cu multiple conotaţii de ştiinţă economică şi justiţie distribuţională, scris de Mircea Platon: Mogulii şi bubulii / +În 1927, T. S. Eliot scria în The Criterion (vol. VI, nr. 1, p. 69-73), referindu-se la The Outline of Sanity a lui G. K. Chesterton şi la The Servile State a lui Hillaire Belloc, că: “Nu poţi să nu simpatizezi din plin cu evanghelia distributistă a lui Belloc şi Chesterton. E o idee fertilă.” Şi totuşi, continua Eliot pe baza lucrărilor economistului J. A. Hobson, soluţia propusă de Chesterton şi de Belloc nu ar fi valabilă pentru că: „«Relele» capitalismului nu provin în primul rând din concentrarea proprietăţii, şi deci nu pot fi combătute prin sporirea numărului de mici proprietari. Din contra, multiplicarea micilor acţionari dă mai multă putere pe mâna directorilor care au competenţa tehnică necesară; difuzarea proprietăţii atrage după sine difuzarea responsabilităţii. «Capitalistul» e directorul sau managerul; nu contează dacă acţiunile unei bănci sau ale unei mari industrii sunt deţinute de un milion de preoţi pensionari, de băcani sau de văduve.” Eliot avea perfectă dreptate, doar că ceea ce combătea el nu era distributismul, ci capitalismul financiar şi genul de privatizare a economiei care s-a desfăşurat şi în România, după 1989, prin aşa-zisa „cuponiadă”. Distributismul nu înseamnă distribuirea de acţiuni, ci încurajarea micilor proprietari-producători. Distributiştii se opun tocmai transformării proprietăţii reale în acţiuni a căror unică valoare e preţul şi care au ca rezultat „evaporarea” (Schumpeter) substanţei proprietăţii: „Formele de proprietate absentă, dematerializată şi defuncţionalizată nu impun şi nu cer angajarea morală pe care o cer formele de proprietate vitală. Ele duc, în cele din urmă, la faptul că nimeni nu se mai simte responsabil pentru nimic – nimeni dinlăuntrul şi nimeni din afara marilor corporaţii” (Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism, and Democracy  (1942), New York, Harper, 1975, p. 142). Dacă prin capitalism înţelegem piaţa liberă a muncii şi a produselor, atunci distributismul e capitalist. Dacă prin capitalism înţelegem cultura consumului, oligopolurile, proliferarea unei economii bazate pe speculaţii financiare şi pe tranzacţii de acţiuni, pe proprietatea teleghidată bursier, pe privatizarea profiturilor şi socializarea pierderilor operate de marile corporaţii trăind în simbioză cu statul, atunci distributismul nu e capitalist. Dar în societatea capitalismului global-financiar de azi primul tip de capitalism, ideal, nu există decât pentru a învălui manevrele oligarhiilor care profită de pe urma celui de al doilea tip de „capitalism”, real. În esenţă: conivenţa vinovată dintre corporaţii şi stat e acoperită ideologic de un discurs care prevede minimalizarea rolului statului în economie. Ceea ce se întâmplă în realitate nu e dispariţia statului, ci doar blocarea discursivă a posibilităţii intervenţiei statului în scopul apărării justiţiei sociale. Departe de a dispărea, statul rămâne să acţioneze doar în interesul corporaţiilor, nu şi în cel al cetăţeanului. Eliminat la nivel discursiv-teoretic de „economia politică” neoliberală, statul supravieţuieşte însă la nivel concret-pragmatic, ţâşnind în apărarea marilor corporaţii şi a marilor mafii ori de câte ori e nevoie. Ca şi dracul, statul (post)modern a prosperat prefăcându-se că, în teorie, nu există. Dar dacă neoliberalismul are la bază, după cum pretind neoconservatorii, o anumită antropologie bazată pe „păcatul originar”, atunci trebuie să admită şi necesitatea existenţei, şi deci legitimitatea, statului. Dacă, din cauza păcatului, oamenii „nu sunt îngeri”, atunci au nevoie, pentru a funcţiona, de un  anumit sistem regulator. Cel puţin aşa a funcţionat, istoric, paradigma creştină (neo)augustiniană şi (neo)patristică. Epocile care au luat în serios păcatul originar/strămoşesc au luat în serios şi autoritatea statul reprezentativ. Creştinul îi dă Cezarului ce e al Cezarului, şi lui Dumnezeu, ce e al lui Dumnezeu. Radicalismul libertarian împotriva statului e cu atât mai greu de explicat cu cât maximalismul politic („statul e furt”) merge în acest caz, în general, mână în mână cu „moderaţia” teologică. Cu alte cuvinte, tributul economic refuzat statului e compensat de tributul teologic adus „secolului”, de acomodaţionismul teologic al intelectualilor neoliberali obsedaţi de economism şi de „utilitatea socială” a creştinismului. Spre deosebire de creştin, care dă fiecăruia ce i se cuvine, neoliberalul îi refuză Cezarului dreptul său pentru a-i da în schimb ce e al lui Dumnezeu, îi refuză “secolului” impozitele pentru a-i da în schimb iubirea care i se cuvine doar lui Dumnezeu. Acest tip de iubire, alimentat de economia globală a creşterii continue şi infinite, se exprimă prin consumism, prin „cuminecarea” cu întreaga lume închisă într-o carte de credit. Toate aceste lucruri, şi multe altele, sunt clarificate, expuse, dezbătute şi argumentate în lucrarea Economia libertăţii: Renaşterea României profunde (Bucureşti, 2009, Ed. Logos), o antologie de studii şi articole dedicate unei economii la scară umană editată de teologul catolic şi economistul american John C. Medaille şi de criticul cultural Ovidiu Hurduzeu. Ca autor antologat în această carte, nu pot decât să mă recuz de la a scrie o recenzie. Dar pentru că, în afară de Ovidiu Hurduzeu şi de mine, autorii prezenţi în acest volum sunt străini,  şi deci nu pot urmări îndeaproape modul în care a fost primită antologia lor în România, simt că trebuie să fac unele observaţii legate de receptarea românească a cărţii. Mai întâi, trebuie să observ că această carte are menirea de a legitima un discurs, nu doar economic, concurent actualului discurs neoliberal/neoconservator care prevede că singura şansă a României e de a se „integra” reţelelor instituţionale şi practicii economice a capitalismului financiar occidental. De aceea, nu pot fi acceptate obiecţiunile neoliberale referitoare la faptul că autorii antologaţi în Economia libertăţii nu ar fi români şi că nu ar cunoaşte situaţia din România. Nici comisarii globalişti care monitorizează, exploatează şi îndoctrinează România de două decenii încoace nu sunt români şi nu cunosc situaţia din România. Mai mult încă, nu le pasă de România. Şi de aceea ne propun sau ne forţează să copiem modelele lor. Ne scriu ei programul. Neoliberalii români nu au recunoscut şi deci nu au lăsat niciodată loc vreunui „specific românesc” în programele lor. Ba chiar au căutat să demonizeze ca „fascistă” şi să ridiculizeze sau să distrugă ca „arhaică” orice specificitate românească, atunci când nu au redus-o, surprinzător la nişte anti-păşunişti fervenţi, la nivel de „pitoresc” minor-local cu potenţial  turistic, de „mireasmă” comună Ortodoxiei şi cârnaţilor de Pleşcoi. Contrar acestor neoliberali, autorii distributişti din Economia libertăţii nu ne propun o soluţie universală, ci vin cu experienţa lor pentru a ne îndemna să fim noi înşine şi să reuşim prin noi înşine. Spre deosebire de versiunea verticală, autoritară, a globalizării care ne-a fost impusă până acum de tot felul de „comisari” şi de „raportori” trimişi să ne „monitorizeze”, participanţii la acest proiect (economişti, parlamentari, miniştri, teologi, profesori universitari americani, italieni, israelieni, australieni, englezi, catolici, protestanţi etc.) ne oferă, după cum bine remarca Ovidiu Hurduzeu în postfaţa volumului, versiunea orizontală, de vecinătate, a globalizării. Ne ies în întâmpinare. Nu ne oferă planuri, ci exemple şi încurajări pentru a regândi pe cont propriu viaţa economică românească. De aceea, e ilegitim să fie respinşi în numele „specificului naţional” de nişte intelectuali publici neoliberali care altminteri nu recunosc existenţa vreunui specific naţional sau o recunosc doar pentru ca să-l măture din calea capitalismului financiar global pe care ne silesc să-l adoptăm ca model. Această diferenţă îşi are sursa în diferenţa de scală la care gândesc neoliberalii, respectiv distributiştii. Neoliberalii gândesc global, macro. Distributiştii gândesc la scară umană. Pentru primii, miza e financiară. Pentru distributişti, miza e persoana. Astfel, una dintre obiecţiunile aduse cărţii Economia libertăţii a fost că distributismul, spre deosebire de neoliberalism, nu dă naştere la progres. Răspunsul sec dat acestei obiecţiuni a fost că Mondragon e unul din liderii mondiali în producţia de roboţi casnici. Dar se mai poate adăuga şi faptul că, până la apariţia provocării distributismului în spaţiul public românesc, nu am văzut niciun intelectual neoliberal care să afirme că menirea României e de a produce progres global. Gândim, aşadar, la scale diferite. Unui argument, distributist, care are în vedere România, i se răspunde cu o obiecţiune care are în vedere progresul global. Deşi România e îndemnată să urmeze, să copieze modelele occidentale, adică să fie un occident de mâna a doua, distributismul e respins în numele progresului global. Dar are România datoria de a produce progres global? Are România capacitatea de a produce progres global? Nu ar fi mai potrivit să ne întrebăm, într-o ţară în care nu se produce mai nimic, din care toată lumea pleacă, în care populaţia îmbătrâneşte (doar 4 milioane de tineri sub 18 ani, cf. http://www.copii.ro/content.aspx?id=55) şi în care neoliberalismul a produs, în simbioză cu vechile structuri comuniste, o mentalitate de parazit care „sifonează” „multinaţionalele” şi „căpuşează” statul, dacă distributismul nu e o alternativă realistă? Pentru că România neoliberală nu produce progres, ci doar „sifonari”. Iar România neocomunistă produce „căpuşe”. Dacă România „de dreapta” produce moguli, România „de stânga” produce bubuli. Cine vrea să vadă români trebuie să meargă în România profundă. O Românie distributistă, a micilor proprietari-producători, ar putea să îşi găsească un loc chiar în economia financiar-globală actuală. În loc să „căpuşăm” şi să „sifonăm” multinaţionalele sau birocraţia de stat care „căpuşează” la rândul lor România, am putea dezvolta o economie a micilor proprietari-producători în care agricultura de subzistenţă să se împletească armonios cu mica industrie, cu industriile de lux sau nepoluante, cu mica industrie alimentară şi a produselor ecologice. Această Românie nu ar avea nevoie să lupte pentru căderea sistemului economic neoliberal global. Şi nici nu ar trebui să producă progres în maniera celor care vor să meargă pe bicicletă uitându-se în permanenţă la pedale. Această Românie ar putea foarte bine să îşi urmărească propriul interes pe pieţele globale.  Dar România neoliberală de acum, şi cea preconizată de intelighenţia neoliberal-neoconservatoare, nu are şi nu va avea niciodată un sistem imunitar capabil să reziste viruşilor pieţei globale. Vrem să facem febră ori de câte ori Beijingul răceşte? Sau Wall Street? Pentru că asta ne propun neoliberalii. Cred că, înainte de a ne pune problema cât progres global poate produce economia românească, trebuie să ne întrebăm realist care sunt posibilităţile economiei româneşti de a înflori la scară modestă, locală şi naţională. Pentru că, deocamdată, în actualul joc economico-politic global, românii sunt în poziţia de a fi cei care pierd pentru ca alţii să câştige. Ca să dau doar un exemplu, actualul sistem economic neoliberal promovat în România vine, în Occident, la pachet cu un sistem de asigurări sociale social-democrat. Celebrul „stat-dădacă” („welfare-state”) e o realitate în Vest. În România, nu. Sistemul occidental tratează omul ca pe un android. Sistemul românesc tratează omul ca pe un animal. Asta înseamnă că, dacă în corporaţiile occidentale omul e considerat o maşină, atunci beneficiază şi de un service de lux. Când trage pe margine, i se schimbă pneurile şi uleiul în mod profesionist, în timp record. Occidentalul munceşte pentru un sistem pe care se poate (în general) baza. Dar românii sunt siliţi să depindă de un sistem pe care nu se pot bizui. Sistemul de asigurări de sănătate occidental se prăbuşeşte sub povara datoriilor pentru că „omul maşină” e tratat cu grijă, ca să poată funcţiona mai departe, ca rotiţă a sistemului. În România, oamenii încă se oblojesc singuri. Adică, atunci când e vorba de sistemul de sănătate, încă suntem încurajaţi să fim „mici proprietari-producători”, să ne punem prişniţe şi să apelăm la leacuri băbeşti pentru că „sistemul” nu ne poate ajuta cu nimic: doctorii au emigrat sau nu au cu ce opera. Din acest punct de vedere, nu se poate spune că sistemul de sănătate românesc nu ar încuraja spiritul de independenţă şi liberă-iniţiativă al românilor, care trebuie să se „descurce” singuri. În afară, poate, de familie, nu-ţi poartă nimeni de grijă.  Altminteri însă, suntem puşi, muncind la corporaţie şi plătind taxe, impozite şi bacşişuri la stat, să muncim pentru sistem, să depindem de el. Şi astfel subvenţionăm cu sănătatea noastră profiturile altora. E şi acesta un mod, mai subtil, de a socializa pierderile (de sănătate) şi de a privatiza profiturile. Leacurile băbeşti însă, bune când e vorba să scutim de cheltuieli şi de responsabilitate un sistem corupt, incompetent şi nereprezentativ, sunt descurajate în domeniul politic, moral, educaţional, teologic. „Baba Rada” e bună să ne pună prişniţe, ca să nu aglomerăm camerele de gardă ale spitalelor ruinate neoliberal, dar nu e bună ca să ne mai înveţe ce e bine şi ce e rău, cum să ne educăm copiii, cum să ne rugăm. Acolo vin experţii. Educraţii. Minigarhii intelectuali. Neoliberalii justifică, printr-un ideal luminos, o realitate mizeră. Sunt, din acest punct de vedere, ca şi comuniştii, pierduţi în răstimp. Şi, ca întotdeauna în cazul acestor ideologii rătăcitoare, ceea ce contează de fapt nu e destinaţia, care e fie idolatră (ca în cazul „pieţei globale” posedând  atribute de Dumnezeu a capitalismului), fie apocrifă (ca în cazul comunismului), ci drumul. Pentru că acolo, pe drum, se pierd cele mai multe vieţi, se vând cele mai multe reputaţii şi se fac cele mai mari profituri. A continua să susţinem actualul sistem neoliberal românesc înseamnă a continua să ne furăm singuri nu doar căciula, ci vieţile. A continua să funcţionăm individual într-o Românie croită pentru mamuţi supranaţionali şi mafii transfrontaliere înseamnă a ne autocondamna la un rol de căpuşă sau de pirat. Ceea ce ne trebuie e o reaşezare a „sistemului”, o readucere a lui la scară umană. În acest fel, „micimea” persoanei nu va mai fi un impediment, ci un avantaj. Un mod de a înflori. Dar cineva, o forţă politică, trebuie să asume sarcina de a redesena harta politico-economică a României la scară umană. Ca să putem vedea detaliile. Cum ar fi, de exemplu, oamenii.  Mircea Platon+

Pentru conformitate,

Titus Filipas

Jerome D. Salinger

A murit Jerome D. Salinger, autorul lui ‘The Catcher in the Rye’ (“De veghe în lanul de secară”). Din 1965 nu mai publicase nimic. Deşi scria foarte mult, refuza să fie publicat. Aşa se explică de ce nu a primit premiul Nobel pentru literatură.

http://raphaelle.blogs.liberation.fr/.a/6a012875e3b7c6970c0120a82520ab970b-pi
Un desen pentru inima lui Jerome D. Salinger

http://www.lemonde.fr/ameriques/portfolio/2010/01/29/a-new-york-sur-les-pas-d-holden-caulfield-heros-de-l-attrape-c-urs_1298445_3222.html

Imagini din oraşul New York, aşa cum ar fi putut fi văzute de Holden Caulfield, eroul adolescent zugrăvit de Jerome D. Salinger în romanul “De veghe în lanul de secară”.

Titus Filipas

Bătălia de la Cahul

În bătălia de la Cahul, http://en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_Kagul, dintre imperiul rus şi imperiul sultanilor otomani, victoria a fost de partea forţelor conduse de contele Petru Rumianţev, guvernator în Rusia Minor, o  provincie iniţial varegă, mai exact dominată de  vikingii răsăriteni Rus, supranumiţi şi ruteni. Aceştia nu erau slavi, subliniem. În procesul de slavizare, ţarina Caterina cea Mare va transforma denumirea latinească Rusia Minor, în Malorusia. Pentru a glorifica bătălia de la Cahul din 21 July 1770, ţarina Caterina cea Mare va înălţa un monument la Ţarskoe Selo în anul 1772. Bătălia de la Cahul a fost doar una dintre bătăliile purtate în cadrul războaielor ruso-turce dintre anii 1768 şi 1774. Iluministul Voltaire, care era plătit de ţarina Caterina cea Mare să facă un lobby pro-Rusia în Occidentul Europei, spunea că în “războaiele ruso-turce au murit mai puţin oameni decât la focurile de artificii prilejuite de nunta regelui Louis XVI cu Maria-Antoaneta”. Minţea cu neruşinare. În realitate, numai de partea imperială otomană, unde luptau şi mulţi români (moldo-vlahi) au murit sau au fost răniţi 20000 de oameni. Această serie de războaie ruso-turce este încheiată prin pacea de la Kuciuk Kainargi din anul 1774. Voltaire a făcut un lobby intens pro-Rusia pentru această pace. Am mai spus, pacea de la Kuciuk Kainargi a avut consecinţe dezastruoase pentru români. În primul rând pentru că era eliminată, tacit, Capitulaţiunea  de la 1740 garantată de Imperiul Otoman şi de Franţa, cea mai mare putere a lumii la acea vreme. Capitulaţiunea  de la 1740 stipula în mod expres  frontiera răsăriteană legitimă pe rîul Bug pentru principatul moldovenesc. De altminteri Voltaire mai dăduse dovadă de lipsă de onestitate intelectuală şi de reavoinţă faţă de români (moldo-vlahi) în cartea sa din 1730 despre expediţia regelui Suediei, Carol al XII-lea, pe istmul baltico-pontic. Acolo Voltaire scria în mod expres că teritoriul vechii Dacii era acum locuit de greci ! Voltaire avea o asemenea notorietate, cuvântul lui scris avea atâta greutate, încât minciuna lui a prins temporar în Britania, garanta păcii de la Kuciuk Kainargi. Abia paşoptiştii români emigraţi în Franţa şi Britania reuşesc să facă un lobby pentru anularea păcii de la Kuciuk Kainargi. Din cauza aceasta va fi pregătit războiul Crimeii, care trebuia să fie de fapt un război pentru cucerirea istmului baltico-pontic. Sunt recâştigate doar cele trei judeţe din Sudul Basarabiei. În cel de al doilea război mondial –Winston Churchill scrie aceasta în mod expres în memoriile sale– Anglia şi America îl avertizează pe Ion Antonescu despre faptul că lupta răsăriteană a României avea legitimitate numai până la rîul Bug. Ceea ce însemna de facto revalidarea Capitulaţiunii de la 1740 de către Anglia şi America. În fine, foarte recent, Hillary Clinton a pus în gardă Rusia despre faptul că Moldova cuprinde legitim şi regiunea transnistreană !

Titus Filipas

Aflăm de pe blogosferă

🙂 Aflăm de pe blogosferă (http://victor-roncea.blogspot.com/2010/01/innebunit-tismaneanu-vrea-sa-taie.html ): +A INNEBUNIT TISMANEANU! Vrea sa taie pensiile familiilor membrilor GDS, activisti ai PCR si informatori ai Securitatii. EXEMPLE si DOVEZI. Gabriela Adamesteanu de la „22”, sursa a DIE, respectiv a UM 0544. […] Sa nu-mi vina sa cred. […] „Nu este niciodata prea tarziu pentru infaptuirea justitiei. A dreptatii morale ca si a celei reparatorii, menita sa rectifice cele mai socante si revoltatoare stari de fapt ce tin de mostenirile unui regim, declarat oficial, de presedintele Romaniei, drept ilegitim si criminal.  Justitia post-dictatoriala include sanctiunile criminale, sanctiunile non-criminale si pe cele morale” (Sforaitor pana la boxeri! 🙂  […] ) Crimele impotriva umanitatii sunt imprescriptibie, iar cei care le-au comis trebuie sa plateasca pentru ele… (bla, bla, bla, ca la Partid, da’ pe invers…). […] Ca sa fac povestea scurta, stiti vorba: a innebunit Tismaneanu! Pai ce-o sa zica colegii lui de la GDS cand o sa auda de traznaia asta: sa li se taie si lor si parintilor lor pensiile? Vreti sa va demonstrez ca asta s-ar intampla? Hai sa vedem: La ceva timp dupa ce am lansat Operatiunea Voci Curate, care a dus, printre altele, la deconspirarea doctorului inchipuit Sorin Antohi, membru al GDS si al Comisiei Tismaneanu, Mariana Celac si Calin Anastasiu, la randul lor membri de vaza ai Grupului pentru Dialog Social si colaboratori de baza ai Revistei 22, au fost chemati la audieri la Colegiul CNSAS, ne-au declarat surse din cadrul institutiei. Conform acestora, Colegiul ar fi intrat în posesia unor probe vizând relaţia acestora cu Securitatea: „Amândoi au angajament. În ceea ce o priveşte pe Mariana Celac, avem şi o notă a ofiţerului care se ocupa de ea, în care se spune că era foarte apreciată”, a declarat ziarului Gandul o sursă din CNSAS. Rezultatele au ramas in coada de peste. […] Gabriela Adamesteanu, sefuta pe la revista 22 a GDS, a fost sursa (adica ceva mai mult decat informatoare) la DIE, respectiv UM 0544. Informatiile de mai sus au fost tinute la rece de catre tovarasul celor trei, membrul Colegiului CNSAS Mircea Dinescu  […]  care a introdus toti membrii GDS pe lista „Voci Curate”. […] GDS, grup infiintat de Silviu Brucan […], este intesat de colaboratori ai regimului comunist si urmasi ai nomenklaturistilor bolsevici proveniti din Komintern, Kominform si structurile NKVD. Mariana Celac, de exemplu, este sora lui Sergiu Celac – celebrul traducator al lui Ceausescu din caleasca Reginei Angliei si primul ministru de Externe plantat la „revolutie” de Guvernul FSN-KGB – si fiica lui Nicolae Celac (Cealik), instalat de trupele sovietice la prefectura Craiovei si ulterior membru al Comitetului de Stat al Planificarii. Totodata, Celac Mariana este si fosta sotie a lui Mihai Botez […]. Dar despre Mihai Botez […] ar putea sa povesteasca muuuult mai muuuuulte, distinsa „sursa” Gabriela Adamesteanu. E drept, si Mariana Celac are ce povesti, dupa cum ne aminteste Stefan Andrei… Un alt informator al Securitatii si agent, dar al Securitatii Republicii Populare Ungare, este chiar Alin Teodorescu – primul presedinte al GDS si al Fundatiei Soros. […] De altfel, el a infiintat IMAS (acum al lui Vintu) impreuna cu cercetatul sociolog Călin Anastasiu. Acesta a intrat în viaţa publică imediat după 1990, ca membru marcant al GDS şi al Alianţei Civice (al cărei deputat este între 1992 şi 1996). Bun coleg de-al lor este Dorel Sandor, de-a dreptul fost ofiter de Securitate, bagator de seama pe la mai toate Guvernele. Altii, ca Vasile Secares si Dorel Abraham, sunt cadre de baza ale fostei pepiniere PCR „Stefan Gheorghiu”, care astazi isi continua munca alaturi de „formatorii” GDS Dan Pavel, Cristian Pirvulescu, Mihaela Miroiu, etc, la noua pepiniera a Partidului din umbra, SNSPA.  Iata cum prezinta GDS regretatul opozant anticomunist, jurnalist si scriitor Victor Frunza, in ultima sa editie a lucrarii „Istoria comunismului in Romania” (editia a IV-a ilustrata): GDS, un PCR in ilegalitate /”In interesul puterii sale, PCR putea si poate sa imbrace orice haina, sa-si ia drept travesti orice chip, chiar si acela al advesarilor sai. Intre operatiile publice efectuate de Silviu Brucan in zilele Revolutiei din decembrie 1989 a fost infiintarea unei organizatii de intelectuali, simpatizanti ai miscarilor disidente din estul Europei, cu caracter antitotalitar (chiar si anticomunist), careia i s-a aflat si o denumire cat se poate de potrivita: Grupul de Dialog Social (GDS). Grupul, ai carui membri, persoane extrem de onorabile, capata prin mediile din presa si de televiziune un binemeritat prestigiu, se pare ca este conditionat de existenta unui cerc inchis de membri, dar mai ales de menirea de a influenta opinia publica intotdeauna intr-o directie pozitiva. Dupa ce, o scurta perioada, Silviu Brucan s-a convins personal de binefacerile pe care organizatia infiintata de el le aduce la progresul societatii romanesti, si de faptul ca ea isi face treaba asa cum a fost gandita, s-a retras discret. Dar a lasat in locul sau, pentru a monitoriza justetea liniei, un alt fost ilegalist PCR, un distins intelectual, pe nume Pavel Campeanu, de a carui si mai discreta prezenta si activitate in GDS, revista „22” (cu care Brucan a dotat organizatia) nu a fost prea darnica in informatii. Dezbaterile initiate de grup, ca si continutul de un bun nivel publicistic al revistei, sunt orientate spre a influenta publicul neconformist intelectual, mai ales segmentul anticomunist al societatii actuale, in directia dorita. […] Din aceasta revista reproducem interviul entuziast pe care revista „22” l-a luat in momentul in care Traian Basescu l-a numit pe fiul activistului de la Komintern, Tismanitki, ulterior devenit Tismaneanu, sa patroneze Comisia prezidentiala pentru nominalizarea crimelor regimului comunist. […] Revista este eficienta si prin ceea ce cenzureaza. De pilda, exista o seama de disidenti anticomunisti interzisi in paginile ei.+

Titus Filipas

The Chicago Boys

Este reluarea unei postări de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2010/01/24/stanga-romaneasca-reconstructie-ideologica-si-modernizare-a-actiunii-politice/ .

1. O tranziţie în gândirea economică occidentală:  Doi savanţi cu un   prestigiu uriaş au dominat gândirea economică occidentală a secolului XX. Unul dintre ei  a fost britanicul John Maynard Keynes. Celălalt,  economistul american Milton Friedman, anti-keynesian de principiu, pentru că a respins tipul de economie în care se ţine cont  şi de consecinţele sociale. Gândirea keynesiană  a orientat politica economică a guvernelor din ţările democratice ulterioară Marii Depresiuni de la începutul anilor 1930. Milton Friedman  şi discipolul  său Alan Walters, viitorul consilier economic al doamnei Margareth Thatcher,  se numeau  monetarişti. Ei plecau de la postulatul că  inflaţia, iar nu recesiunea economică, era marele inamic al  economiei unei ţări. În consecinţă,  predicau că guvernele trebuie să reducă masa de bani care circulă într-o economie. Un sfat extrem de înţelept, pentru că banii nu trebuie să fie tipăriţi. Hârtiilor circulante purtând semnătura guvernatorului unei bănci naţionale trebuie să le corespundă o valoare economică reală. Inspirându-se din gândirea americanului Milton Friedman, la începutul anilor  1970,  britanicul Alan Walters s-a implicat într-o campanie concertată de convingere a partidului conservator din ţara sa de virtuţile unei politici monetariste extrem de riguroase. Ideile acestea economice aveau însă implicaţii supărătoare pentru sindicate. Şi dureroase pentru masa populaţiei sărace care trăia din ajutorul social. Monetariştii vedeau starea de  status quo de pe la mijlocul anilor 1970 în Marea Britanie, moştenire a „statului ajutorului social” construit acolo după cel de al doilea razboi mondial, ca pe o sursă de stagnare. Alan Walters spunea : „Poţi avea democraţie fără libertate, asa cum a existat in Marea Britanie până  în anii  1970. Dar în acele zile eu am declarat cu voce tare că modelul economic anglo-saxon era terminat”. Evidenta instabilitate economică din respectiva  perioadă  oferea  şansa de a pune în aplicare o politică monetaristă pură şi dură. Într-o perioadă de criză, noţiunile radicale extreme se pot dovedi atrăgătoare. Problema era aceea de a găsi o ţară în care să poată fi experimentat pentru prima oară  cu maximă rigoare şi consecvenţă sistemul economic monetarist. /2. Băieţii chileni din Chicago:  Până la urmă, acea ţară s-a dovedit a fi Republica de Chile. Cu o  economie relativ mică, dar o ţară destul de urbanizată  şi din această cauză putând fi socotită modernă. O ţară obişnuită, de la  un anumit punct,  să primească şi să implementeze reţete economice din exterior. În plus, la începutul anilor 1970, Chile avea nişte tineri economişti cu diplome într-adevăr foarte prestigioase. La fel ca  britanicul  Alan Walters, ei îşi începuseră cariera fiind discipoli ai lui Milton Friedman. Cum se ajunsese la formarea acelor economişti ? După ce, în 1955,   consilierii americani nu reuşiseră să convingă guvernul chilean să îşi conducă afacerile economice într-o versiune brută a monetarismului, guvernul SUA a stipendiat  burse ce permiteau studenţilor chileeni să studieze economia la Universitatea din Chicago. Adică acolo unde preda şi îşi dezvolta ideile, daca nu chiar „ideologia economică”,  Milton  Friedman. Când acei studenţi, ulterior supranumiţi „the  Chicago Boys”,  au revenit în Chile, unii dintre ei  au  început să predea în spaniolă lecţii de economie monetaristă la universitatea catolică din  Santiago de Chile. Universitatea catolică era  centrul academic al gândirii conservatoare din acea ţară. Apoi, la alegerea lui Salvador  Allende ca preşedinte al republicii Chile în anul  1970, gândirea „băieţilor din Chicago” a început să se accelereze.  Întrucât noul preşedinte, curând vizitat de Fidel Castro, se vedea pe sine ca parte a „revoluţiei sociale”, „the Chicago Boys” s-au văzut pe ei înşişi ca o parte a „contra-revoluţiei”. Ei reprezentau ultimele speranţe ale „celuilalt Chile”, ţara  celor bogaţi, care trăiau cu teama continuă a reformei sociale şi a confiscării  averilor. /3. Împotriva unui  preşedinte marxist: Tinerii monetarişti formaţi în atmosfera ce domnea la Chicago, cu tot ce conţinea aceasta bun şi rău,  dovedeau entuziasmul necesar deschiderii ţării la capitalismul internaţional, nu la socialism.  Salvador Allende, preşedintele marxist istalat în palatul La Moneda prin alegeri libere, deşi era animat de cele mai nobile idealuri, se găsea într-o postură extrem de inconfortabilă. Atacat din toate părţile. Muncitorii organizaţi într-un fel de pre-mineriade  îi cereau continuu măriri salariale, într-o industrie extractivă  puternic subvenţionată de stat. Iar  Salvador Allende  n-ar fi putut găsi aceşti bani pentru muncitori, decât împrumutându-se. Banca Mondială dovedea însă  reticenţă în ajutorul financiar către  Allende. În timp ce  Allende lupta în  public împotriva opoziţiei de toate sorturile, „băieţii din Chicago” purtau convorbiri secrete cu militarii şi alte grupuri cu gândire de dreapta ce favorizau ideea unei lovituri de stat. „The Chicago Boys” au pregătit chiar un plan de acţiune economică subsecvent „pacificării”, stingerii pe cale  militară a problemelor  sociale ale ţării. Generalul Pinochet, căruia  Salvador Allende  îi mărise exorbitant salariul l-a fel ca şi celorlalţi militari, l-a îndepărtat de la putere printr-o lovitură sângeroasă în 1973.  Într-o  broşură semi-oficială tipărită în Marea Britanie, Alan Walters justifica ulterior felul în care generalul ajunsese la putere :  „Nu-i aici locul să descriem  detaliile noii prosperităţi economice din  Chile sub generalul  Pinochet. E suficient să spunem că el a fost un adept  Thatcherite înainte de  Thatcher, deşi cu o adresare  mai aspră către sindicate,  şi un angajament mai  consistent faţă de  monetarism şi faţă de o economie în care stăpânesc într-un mod absolut  regulile pieţii.”  Apoi, textul neoliberalist de la Londra continua în acelaşi registru laudativ : „Chile în vremea lui Pinochet nu a fost o democraţie. S-a vărsat mult  sânge nevinovat şi au existat numeroşi prizonieri politici. Dar în timp ce Pinochet limita libertatea  politică … el a lărgit masiv libertăţile  individului, dându-i acces la mărfuri străine … la tarife scăzute … la o piaţă liberă a muncii,  şi la preţuri neregularizate şi  fără subsidii. Aceste libertăţi au constituit baza unei refaceri economice viguroase, un adevărat miracol în America Latină.”  /4. Orice reformă economică ar fi fost  un progres: Deşi generalul Pinochet putea pretinde pe bună dreptate că el aparţinea unui curent politic de dreapta,  nu putea să se reclame  şi să declame o anumită ideologie de dreapta.  În definitiv, nici nu avea nevoie de expunerea unui program ideologic, întrucât procesul electoral  fusese suspendat. Nu avea nevoie de ideologie partinică  şi pentru motivul că autoritatea lui deriva într-adevăr dintr-un aparat al securităţii statului.  În fine,  predecesorul său Allende fusese răsturnat pe fondul grevelor, al lipsurilor de tot felul şi al unei inflaţii corozive. Astfel aproape orice reformă economică ar fi putut părea   un progres.  În lipsa unei ideologii declarate, atunci când generalul a ajuns la putere nu a fost dintru bun început evident că tocmai planul „băieţilor din Chicago” pentru redresarea economică a ţării va fi cel preferat şi ales  de Pinochet. Căci  competiţia sinceră, aspră şi reală,   în orice sector al vieţii din  Chile, aşa cum propuneau economiştii de la Universitatea catolică din Santiago,  suna aproape la fel de alarmant militarilor de extrema dreaptă, care conduseseră lovitura de stat, ca  şi sloganele comuniste egalitariste. În timpul primelor săptămâni de regim militar, inevitabil confuze, scheme  rivale au fost propuse, apropiate de fascism, mai exact de franchismul spaniol, acolo unde statul dădea ordine oamenilor de afaceri, nu colabora cu ei.  În aprilie 1974, Pinochet s-a întâlnit cu minerii de la exploatările de cupru unde a spus, emfatic ca orice militar care se crede pe sine salvatorul naţiunii,  că ţara trebuie să cunoască un nou început. Chile în 1974 se afla într-un haos complet, iar asta nu atât din vina lui Allende, cât a oponenţilor săi din clasele bogate care au sabotat deliberat  mersul normal al economiei. În fine, generalul a înţeles că planurile „băieţilor din Chicago” ar fi lucrat în favoarea lui. Planul susţinea, indirect, că ţara avea nevoie de un lider puternic. Cine altul, decât Pinochet ? / 5. Un concept academic : „Tratamentul de şoc”/Centrul conservativ al lumii academice îi cerea generalului să forţeze populaţia întru  acceptarea  acelei  politici pe care însusi laureatul Nobel Milton  Friedman o inventase şi o denumise, cu involuntar umor negru,  „tratament de şoc”. Astfel  Pinochet  a eliberat peste versanţii Republicii de Chile o viitură de politici radicale de piaţă liberă inspirate dintr-o  gîndire nobelizată dar insensibilă la durere (a altora). Observatorii externi din partea dreaptă a opiniilor politice,  în special cei din  Marea Britanie, erau peste măsură de uimiţi si încântaţi. La fel şi experţii internaţionali în chestiuni economice. Începând cu anul 1975,  Banca Mondială s-a arătat dispusă să  împrumute bani fără restricţie ţării conduse de  Pinochet.  Preţul intern plătit ? Între  1974 şi  1976, câteva duzini de economişti tineri, educaţi în duhul miltonfriedmanian,  au sfâşiat literalmente, – desigur, „cu voie de la stăpânire”-,  pântecele economic  al ţării aşa cum era el structurat de pe vremea lui Frei şi  Allende. Din birourile lor confortabile cu aer condiţionat, „băieţii  din Chicago” au ordonat tăierea subvenţiilor statale către industriile ţării ce asigurau locuri de muncă marilor mase muncitoreşti. Apoi, taxele vamale pe importuri şi controlul preţurilor asupra produselor din ţară au fost simultan anulate, eliberând implacabilele „forţe de piaţă liberă”. Peste noapte, mărfurile străine deveneau mai ieftine decât produsele locale, ceea ce avea drept  efect că  întreprinzatori mici şi mijlocii erau scoşi din jocul economic din Chile de forţe din exterior ! Salariul mediu  a scăzut la jumatate în comparaţie cu nivelul din  1970. Iar impozitul acela inventat şi aplicat prima oară de francezi sub sigla TVA, dar numit pe româneşte „taxa pe valoarea adăugată”, a ajuns în a doua jumatate a anului 1975 la  178%. Consecinţele sociale ? Dramatice. Şomajul a atins aproape o treime din forţa de muncă a naţiunii. Statul ajutorului social generos instituit de Frei şi  Allende s-a prăbuşit complet. Este adevărat, cauzele prăbuşirii nu pot fi imputate direct generalului Pinochet. Pur şi simplu atât de multe întreprinderi au falimentat, încât plăţile lor la fondurile de asigurări sociale şi de ajutor pentru şomaj au secat în  urma „tratamentului de şoc”. Populaţia urbană lipsită brutal de orice resurse materiale a putut supravieţui numai  datorită serviciilor de tip „supa  săracilor” asigurate de biserici. La mijlocul anului 1976, numai în oraşul Santiago de Chile funcţionau peste  200 de cantine gratuite pentru săraci./6. Edificarea unei „noi societăţi”: Însă  „băieţii din Chicago” erau literalmente încântaţi de haosul şi entropia pe care le generaseră în ţară. Practica vieţii de zi cu zi depăşise chiar predicţiile lor teoretice. Pentru că aceasta degradare brutală a condiţiilor vieţii cotidiene pentru omul obişnuit nu era consecinţa  unui haos fortuit, ci rezultatul provocat al unei politici deliberate ! Aproape  la fel ca un partid comunist tradiţional (bolşevic), lumea academică de dreapta, în principiu gândind abstract şi imparţial,  beneficiind de binecuvântarea unui laureat Nobel american, vroia să edifice „o nouă societate”. Pentru a construi  „noua societate”, „the Chicago Boys” au impus în Chile, începând cu anul  1978, calea înţeleaptă a celor „şapte modernizări”. Unele dintre acele  „modernizări” erau  intenţionate  să reformeze, într-un mod ireversibil,  faţete ale societăţii chileene tradiţionale. Alte „modernizări”  erau destinate să instileze forţat obişnuinţe  noi în vieţile chilenilor.  Cineva definea, -poate excesiv de maliţios, se poate comenta,  însă extrem de realist-,  esenţa socială a  „programului din Chicago” drept „răzbunare de clasă” !  O răzbunare a  „clasei” celor ameninţaţi de naţionalizări şi de confiscarea averilor, obişnuiţi să trăiască în opulenţă, împotriva  „clasei”, mult mai numeroase, a celor care nu reuşesc să supravieţuiască decent decât printr-o redistribuire secundară, şi către ei,  a produsului intern brut al unei ţări. În definitiv, atâta vreme cât este acceptat ca de la sine înţeles principiul că „băncile fac bani”, că un bancher, prin munca lui, „creează bani”, de ce să califici drept „egalitarism” redistribuirea secundară a unei părţi din p.i.b. către pătura săracă ? Mi se pare cel puţin absurd, dacă nu de-a dreptul rău-intenţionat, acest punct de vedere ce foloseşte două măsuri în aprecierea sursei veniturilor.  Oricum, avem voie să judecăm factual şi să constatăm că învăţătura economică  şi socială venind dintr-un Occident a cărui omniscienţă este acreditată şi atestată de numeroase premii Nobel are ca efect creşterea probabilităţii de sărăcie într-o ţară. Iar tinerii noştri, trimişi cu burse româneşti în străinătate, poate că uneori nu învaţă  acolo mai mult decât au învăţat pe vremuri acei faimoşi, inteligenţi, reformatori şi nespus de orgolioşi „Chicago boys”.

Titus Filipas

Alfabetizarea culturnicilor GDS

Am fost atacat pe blogosferă, cu acuzaţii stângiste de certă sorginte alogeno-cominternistă, orientate împotriva României şi împotriva intereselor româneşti, atunci când vorbeam, inspirat poate de gândirea mea negativă, despre culturnicul de elită Andrei Pleşu. Deşi este manager al unor sume uriaşe pe care le primeşte de la statul român,  Andrei Pleşu îşi mărturisea impertinent incompetenţa crasă în chestiuni de economie : „În ce mă priveşte, când e vorba de economie, nici nu ştiu, nici nu pot. Mă tem că sunt mai mult decât incompetent: sunt inapt. Îmi lipseşte, probabil, alcătuirea mentală necesară pentru a pricepe rapid şi adecvat despre ce este vorba.” Vezi aici http://www.adevarul.ro/articole/ce-stiu-si-ce-pot-economistii.html , eventual aici http://www.realitatea.net/rss_editorialele-zilei_andrei-plesu–ce-stiu-si-ce-pot-economistii_372156.html . Mă enervează atâta impertinenţă ignară ! Care aduce atingere intereselor românilor. Culturnicii de la GDS nici măcar nu realizează că între chestiunea echilibrului general de pe piaţă şi chestiunea bunăstării sociale există o foarte strânsă legătură.  Bănuiesc că nici stângiştii care mă atacă pe blogosferă nu ştiu aceste chestiuni de ştiinţă economică. Poate că, într-adevăr, Andrei Pleşu nu pricepe ! Nu exclud ipoteza. Atunci de ce nu organizează GDS o şcoală internă de alfabetizare economică printre culturnicii de elită ai grupului ?

Titus Filipas

Apusul mitului Eminescu?

+Oricare dintre noi a putut constata ca, dupa 1989, acea parte a disidentei pe care Paul Goma a numit-o autocronica, pe urmele unui coleg din Franta, a adus ca „noutate” moda demitizarilor, în numele unei pretinse ideologii paneuropene. Interesant ca nu s a „demitizat” chiar orice, în prim plan stând miturile nationale, de la Decebal si Miorita pâna la Mihai Viteazul si Mihai Eminescu. Îndeobste, literatura a fost rascolita de acest ghimpe straniu care s-a numit cultul Eminescu si care, spre a fi mai usor spulberat, s a indus ideea ca ar fi fost creatia national-comunismului ceausist. Unii mai prevazatori au înteles, însa, ca mitul Eminescu este o creatie veche, de peste 120 de ani, ivit o data cu îmbolnavirea poetului la 28 iunie 1883 si intrat în continua expansiune de la aparitia editiei princeps a Poeziilor, pe care o datoram lui Titu Maiorescu, Demitizantii sunt, la rându-le, de doua spete: radicalii si moderatii. Primii cred ca omenirea se poate descurca fara mituri (si chiar fara religie), numai nutrindu-se din puterile ratiunii si eliminând, deci, orice propensiune spre sacru. Pare a fi aici un imbold din filosofia postmodernista, care-si revendica punctul de purcedere din faimoasa declaratie a lui Nietzsche ca Dumnezeu a murit. Demitizantii moderati, în schimb, constienti ca sacrul se ascunde în profan, dupa avertismentul Iui Mircea Eliade, au ajuns la întelepciunea ca vechile mituri trebuie spulberate ca pernicioase, dar înlocuite cu altele în stare sa încapsuleze noile valori ale lumii postmoderne: toleranta, multiculturalitate, globalism, europenism, political correctness etc. De exemplu, unul dintre demitizantii de prestigiu, Virgil Nemoianu, pledeaza pentru înlocuirea mitului Noica, în filosofie, care mit ar fi o regretabila lectie de „nationalism”, cu un alt „mit” posibil – Mihai Sora, considerat adevaratul filosof român al ultimelor decenii, întrucât „a pus în lumina potentialitatile pluraliste, democratice si cosmopolite pre existente în modul de filosofare românesc care l a precedat”. Dar, oricâta bunavointa am avea cu ideologia umanitarista a lui Mihai Sora, el continua sa ramâna un filosof mediocru, pe când Noica are de partea sa atributele unui gânditor de geniu, aducând cu sine si valorile pomenite, De fapt, titlul articolului lui Nemoianu viza, în principal, despartirea de alt mit, cu mult mai important, care este si mitul cultural national românesc – mitul Eminescu. Acesta s ar cuveni fie eliminat total, din perspectiva radicalista, fie înlocuit cu posibilul mit al unui scriitor postmodernist – Mircea Cartarescu. Poate asa se si explica de ce însusi autorul Levantului a fost atras în campania demolarii cultului Eminescu. În orice caz, nici unul dintre marii scriitori posteminescieni nu s-a gândit ca-l poate înlocui pe Eminescu, în sensul de a jindui sa-i demoleze soclul si sa se aseze în locul lui. încât Eminescu ramâne întregul, cu toate potentialitatile lui arheale, pe când ceilalti, oricât de mari ar fi, se simt bine ca ramuri viguroase ale aceluiasi trunchi, dând numai împreuna ceea ce s ar putea numi geniul national românesc. Asa ca e gresita convingerea unora ca prin „poetul national” s ar uzurpa meritele celorlalti scriitori si gânditori români. Poate ca principalul merit al fiintei eminesciene sta tocmai în „nerealizarea” uriaselor potente pe care le-a întrupat eminescianismul, încât a dat de lucru tuturor generatiilor care i-au urmat, acea „lectura” perpetua a Cartii lui Eminescu, pe care a intuit-o unul dintre posteminescieni – Grigore Vieru, în cunoscuta sa poezie Legamânt. Cei care vor sa puna capat mitului Eminescu pornesc de la ipoteza, imposibil de verificat, ca geniul sau este opera unei mistificari de proportii si care se cuvine a fi denuntata în toata goliciunea ei. Din ea s-au nutrit si se nutresc toti demolatorii, pâna azi. E chiar semnul de distinctie dintre detractori si critici care contesta cu argumente anumite slabiciuni ale eminescianismului, deteriorabil, în timp ca orice creatie umana. În ultima instanta, detractorii considera ca mitul Eminescu este creatia artificiala tiranica, de felul cultului pentru Ceausescu, nascut chiar sub ceausism, idee care i a putut veni în minte pâna si unui critic de prestigiul lui Gh. Grigurcu. E o mizerie ideologica sa pui semnul de egalitate între mitul Eminescu si cultul pentru niste tirani ca Stalin sau Ceausescu. Astfel de „mituri” s au creat la comanda politica, dovada ca au sucombat de îndata ce dictatorii au murit, pe când mituri culturale sau politice precum al lui Goethe, al lui Eminescu, al Ioanei d’Arc sunt durabile. În asemenea conditii, nu mai este deloc o „rusine” sa vedem în Eminescu poetul national, chiar prin faptul ca, în putinul interval creator care i-a fost harazit, el n-avea cum sa-si duca la capat diversitatea proiectelor culturale, nemaivorbind de cele politice care nici azi n-au fost realizate, încât România continua sa vegeteze la periferia civilizatiilor europene, cu unul dintre cele mai modeste standarde de viata. Asadar, Eminescu e poetul national si expresia integrala a sufletului românesc pentru ca ne-a dat de lucru pentru sute de ani, pâna va secatui mitul sau viu, o data cu disparitia neamului românesc. Asadar, mitul lui Eminescu este unul viu, autentic, de o extraordinara vitalitate. Dar e tocmai ceea ce vor sa conteste noii demitizanti, cu speranta ca vor obtine girul publicului românesc, inducând convingerea ca de mai bine de un veac cultura noastra s a nutrit dintr o minciuna careia conationalii nostri trebuie sa-i puna capat, daca vor sa conteze ca indivizi în noua Europa. De aici afirmatia obstinata si agresiva a demitizantilor ca alaturi de Eminescu n-avem sanse a patrunde în Europa. Si n-am avea sanse dintr-o mie de motive, unele dintre ele fixate în etichete care mai de care mai înfioratoare: conservator, reactionar, xenofob, antisemit, nationalist, protolegionar, pesimist, paseist, violent, nebun, antidemocrat, sifilitic etc… etc… Mai poate un asemenea model negativ sa fie poetul national (G. Calinescu), expresia integrala a sufletului românesc (N. Iorga), omul deplin al culturii românesti (Const. Noica)? Evident ca nu mai poate si de aceea ultimele atacuri împotriva mitului Eminescu vizeaza îndeobste aceste trei „clisee” care i determina pe români sa l cinsteasca pe Eminescu nu numai pe 15 ianuarie sau pe 15 iunie ale fiecarui an, zile percepute, neoficial, ca sarbatori nationale. Aici sta enigma: ca români, de bunavoie si nesiliti de nimeni întâmpina cele doua zile, de mai bine de un veac, ca sarbatori, atribuindu le, altfel spus, sacralitatea rezultata în urma unei jertfe ispasitoare. Asta, desigur, în afara cadrului religios al institutiei bisericesti, fiindca Eminescu, totusi, n a ajuns sa fie sanctificat precum Stefan cel Mare si Sfânt sau ca martirul Constantin Brâncoveanu. Daca la sanctificarea lui Stefan cel Mare s-au ridicat glasuri vehemente de protest, imaginati va ce tunete de proteste s ar stârni daca s ar pune problema cu Eminescu. Biserica bine a facut ca a tacut în privinta lui Eminescu, mai ales într o vreme când ea însasi este tinta „demitizarii” , încât nici macar o catedrala a mântuirii neamului nu are ragazul sa si împlineasca! Cu alte cuvinte, poetul national continua, totusi, sa ramâna cu prestigiul unui mit laic, dar nasterea mitului sau nu poate avea alt model decât nasterea oricarui mit, religios sau nu, evenimentul central fiind o viata de jertfa, închinata unei cauze de mare importanta pentru existenta unui popor. Or, Eminescu este demult vazut ca erou eponim al culturii românesti, întemeietor de limba literara moderna, de literatura româna moderna, de doctrina nationala moderna. Ilie Badescu chiar asa l a numit, eroul eponim al culturii românesti, într o carte din 1988, care a trezit si din aceasta cauza, mânia demitizantilor. Asadar, Eminescu are statura unui mit national. Numai ca, în cazul românilor, s-a produs un fel de stranie defectiune, neîntâlnita la alte popoare. Nimeni nu s-a gândit, în cultura germana, de exemplu, ca ar ti benefic ca statuia de mit national a lui Goethe sa fie darâmata (nici macar o data cu doborârea Zidului Berlinului!), pentru ca în locul ei sa fie pusa a lui Thomas Mann, oricât de mare scriitor ar fi. Ba, mai mult, nici Thomas Mann n-ar fi admis asa ceva, deoarece el însusi s-a considerat o ramura din marele copac al goetheanismului, de vreme ce a preluat mitul lui Faust într-un celebru roman. Iata, însa, ca la români e ca la nimenea, deoarece exista „elite” care s au saturat de Eminescu, dupa cum un improvizat „personaj” a ajuns sa se sature de România. Exemplul invocat de mine nu-i deloc hazardat, fiindca între spiritul demolatorilor lui Eminescu si al celui pomenit exista un fir de legatura. România însasi li se pare unora o „fictiune”, un mit artificial, care trebuie sfarâmat în bucatele geografice de pâna la Mica si Marea Unire. Dar pentru asta se cuvine, mai întâi, a i distruge miturile culturale si politice, fiindca demolatorii de meserie stiu ca o natiune e statornica prin temeliile ei spirituale. Sa nu ne mire, asadar, ca Biserica Ortodoxa Româna e atacata în ultima vreme, sa nu ne mire ca Mihai Viteazul, întemeietorul politic al unitatii nationale, e caricaturizat prin manualele alternative de istorie, sa nu ne mire ca simbolul unitatii culturale românesti, Mihai Eminescu, este supus celui mai dur atac din ultimul secol.

Theodor Codreanu+

Text preluat de la adresa URL http://victor-roncea.blogspot.com/2010/01/apusul-mitului-eminescu-afla-azi-la.html .

Pentru conformitate,

Titus Filipas

Victor Roncea despre cartea generalului Aurel Rogojan

+Fost sef de cabinet al generalului Iulian Vlad la momentul adoptarii „solutiei violente“ pentru România, profesorul de contraspionaj a contribuit la edificarea noilor structuri de aparare a securitatii nationale în masura în care diversele regimuri succedate dupa 1989 si-au dorit acest lucru. Sintagma „national“ a devenit însa, în acesti ultimi 20 de ani, din ce în ce mai acut, un concept proscris. Daca succesoarea comunismului, globalizarea fortata a lumii, va continua în acelasi ritm, dragostea de tara va fi în curând interzisa prin lege, impusa „democratic“ de la Bruxelles, Washington sau Moscova. Generalul Rogojan demonstreaza însa ca românii au înca suficiente resorturi ale rezistentei. Unul dintre acestea este informatia. „Facem parte din generatiile care au sansa sa poata întelege mai bine prezentul, prin prisma experientei trecutului, iar asta înseamna ca viitorul mai depinde, înca, si de noi. Altfel, vom lasa urmasilor o lume si mai nesigura… Este momentul sa ajutam istoria sa se elibereze de cenzura învingatorilor momentani, care nu sunt niciodata cei definitivi“ […]În fapt însa s-au confirmat învatamintele evenimentelor istorice similare în care ceea ce un important protagonist al evenimentelor avea sa numeasca „pegra sociala obsedata de catararea în fotoliile puterii“ constituie suportul oricarei insurgente, numai ca „pegra avida de o noua dictatura, a strazii, nu trebuie sa se catere în acele fotolii […]Cazul lui Mircea Dinescu era unul aparte. Tot timpul a existat supozitia, cu nimic rasturnata pâna în prezent, ca „disidenta“ sa era partea vizibila – si de actiune – a cuplului reprezentat de socrii sai, Ludmila Loghinovskaia si Albert Kovacs, ale caror antecedente si relatii erau de mare interes. […] La Uniunea Scriitorilor era un nucleu de „front“ al K.G.B.- ului. […]Cum erau recompensati unii dintre acesti „activisti de front“ ai K.G.B-ului? Primeau periodic (cam la doua saptamâni) cosul cu produsele alimentare mult râvnite în acele vremuri de numeroase „lipsuri si greutati“ (caviar, votca, mezeluri, carne, batog, ulei, fructe exotice, cafea, dulciuri etc.), livrat în fata portii dintr-o masina cu nr. T.C. (Taxi Creditar) a Ambasadei U.R.S.S. Chiar si numai acest fapt în sine exprima pâna unde au întins rusii coarda… […]Andrei Plesu, conferentiar la Securitate / A fost invitat sa conferentieze în fata ofiterilor din Securitate, la Casa de Cultura a Ministerului de Interne, despre curente si tendinte în arta. A avut o buna audienta si s-a bucurat de aprecieri sincere. I s-a rezervat „un exil“ confortabil la Tescani. […] Horia Sima a avertizat România ca urmeaza o lovitura de stat violent / Cu prilejul participarii lui Horia Sima la sedinta de la Paris a „Consiliului Secret“, conducerea legionara a fost pusa în tema ca României i se rezervase solutia violenta a schimbarii regimului si ca, dintre toti pilonii de rezistenta ai acestuia, numai Securitatea urma sa se afle pe directia loviturilor principale. Comandantul Horia Sima, alias profesorul Georgescu Lugojanu, a facut ca acest avertisment sa ajunga în tara.+

Mai multe pot fi citite la adresa URL http://victor-roncea.blogspot.com/2009/11/obedienta-externa-complotului-din-1989.html .

Titus Filipas