Anul 1868

Economistul francez Thomas Piketty a înregistrat un succes fulminant în America http://www.nytimes.com/2014/04/19/books/thomas-piketty-tours-us-for-his-new-book.html Thomas Piketty este profesor la celebra École des hautes études en sciences sociales (EHESS). Să nu uităm că tipul de instituţie chemat „École des hautes etudes“ a fost înfiinţat în anul 1868. Exact anul când, în România, estetul şi filosoful politic Titu Maiorescu scria faimosul studiu “În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, unde el ataca virulent “formele fără fond”. Observ că se împlineau atunci şi nouă ani de la publicarea “Echilibrului între antizeze” (ediţia princeps) de către Ioan Eliade Rădulescu ! S-ar zice că a fost doar o întâmplare, o coincidenţă fortuită. Dar n-a fost aşa. La 1868, domnul Titu Maiorescu îi ataca, abia voalat, pe paşoptiştii munteni. Citind Prefaţa la cea de a doua ediţie a “Echilibrului între antizeze” –din 1916, îngrijită de criticul literar Petre V. Haneş, constat frazarea : „Astfel se explică atmosfera grea dimprejurul operei de faţă” (este vorba despre “Echilibrul între antizeze”). Dar nu cumva „atmosfera grea” a fost instituită –eu nu spun deloc că nemeritat- prin chiar studiul “În contra direcţiei de astăzi în cultura română” ? Am mai vorbit pe aici despre “Ideologia Şcolilor Centrale”, model pe care îl urma Şcoala de la Sfântu Sava. De la acel model, şi până la modelul Şcolilor de Studii Avansate („Écoles des hautes etudes“) trecuseră mai bine de 50 de ani! Însă politicianul Titu Maiorescu nu propune acest model nou în textul atacului său din anul 1868. Curios, ulterior nimeni altcineva dintre intelectualii junimişti nu va propune modelul Şcolilor de Studii Avansate ca alternativă “contra direcţiei de atunci în cultura română” ! Problemele ideologice sunt perene. Şi numai rezolvarea lor aduce soluţii viabile.
Titus Filipas

Editorul de la Humanitas

Citesc aici http://www.romanialibera.ro/cultura/carte/cartea-celor-trei-religii-monoteiste-299843.html cum “editura Humanitas vă propune o revizitare a Cărţii”. Este de fapt propagandă abia camuflată pentru culturnicii Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Am plasat pe forum RL comentariul : +Să nu uităm “băltirea de potenţial” prin care a trecut cultura română în “epoca Traian Băsescu” ; ea era născută politiceşte din “epoca Elena Ceauşescu”. Sigur, nume de culturnici elitişti reliefate în toată această perioadă care începea înainte de luna decembrie 1989 sunt, din păcate, multe. Am să evidenţiez performanţele lor pseudo-culturale cu un termen inventat de poetul – matematician Ion Barbu / Dan Barbilian, termen pe care filosoful scriitor de o delicateţe stilistică deosebită, Adrian Rogoz, mă invita, aproape că mă forţa!, să-l evit : “pulofonii”! Editorul de la Humanitas, ideologul securist-comunist Gabriel Liiceanu, a dovedit nesimţirea infinită de a o forţa pe doamna Marie-France Ionesco să valideze “pulofoniile” sale !+ Au urmat o droaie de jigniri, fără drept la replică. Pe care o plasez aici : +„ideologia cărţilor cochon” / Theophile Gautier influenţase ‚Junimea’ şi cultura română prin ideologia ‚artei pentru artă’, şi prin „ideologia cărţilor cochon” (vezi Ion Creangă şi Mihai Eminescu, vezi Luca Piţu şi „douămiiştii”). Intelectualii aceia estetizanţi, bine şcoliţi, de la Junimea, când frunzăreau cărţile cochon ale lui Theophile Gautier, unde textul într-o franceză pură şi civilizată, analizând politica internă a Franţei timpului, era însoţit pe liziera paginii de un limbaj figurativ înlocuind expletivele, exclamau nedumeriţi şi expletiv: „Ce-are sula cu prefectura!?”. Este, aceasta, o ipoteză privind originea întrebării. Altă ipoteză ar fi aceea că elita administrativă din România celei de a doua jumătăţi a secolului XIX, elită din care făceau parte şi prefecţii, punea aceeaşi întrebare privind cărţile lui Theophile Gautier. Este deci foarte probabil ca retorica întrebării „Ce-are sula cu prefectura?” să fi fost inventată de un prefect junimist în contextul strict al unei etici utilitariene (benthamiene). Unii dintre intelectualii pur sânge de la Junimea ştiau că filosoful Jeremy Bentham vizitase Iaşii în iarna 1785-86. Oricum, trebuie reamintit şi acest fapt istoric alături de o dihotomie junimistă în interpretarea cărţilor lui Theophile Gautier. Totodată, subliniem, textul cărţilor cochon scrise şi publicate de Theophile Gautier nu era deloc vulgar. Ion Creangă scrie „Povestea poveştilor” (http://www.gandul.info/magazin/povestea-povestilor-capodopera-erotica-a-lui-creanga-in-editie-trilingva-275103), jumătate cochon jumătate Mutinus, pur şi simplu pentru că nu ştia franţuzeşte ! Principiul junimist „Artă pentru artă” fusese împrumutat din prefaţa cărţii ‚Mademoiselle de Maupin’ a lui Theophile Gautier. Graficianul Aubrey Beardsley (1872 – 1898), cel mai controversat, mai decadent, mai estetizant şi totodată cel mai puţin recomandabil dintre artiştii stilului Art Nouveau, ilustrase cartea ‚Mademoiselle de Maupin’ (Six Drawings Illustrating Theophile Gautier’s Romance Mademoiselle de Maupin by Aubrey Beardsley published by Leonard Smithers and Co., London, 1898). Şi limbajul figurativ al cărţilor cochon ale lui Theophile Gautier va fi imitat de graficianul englez Aubrey Beardsley, bun prieten cu Oscar Wilde (1854-1900) fără să fie el însuşi homosexual, pentru a ilustra scenele falice din piesa antică Lysistrata, compusă de grecul Aristofan. Aubrey Beardsley executase şi o serie de 17 ilustraţii pentru scene din Salomeea, piesa lui Oscar Wilde în versiunea franceză. După 1989, teoreticianul culturii Radu Ţeposu (1954-1999) începea să publice desenele lui Aubrey Beardsley în revista Cuvântul. În perioada degradării intelectuale forţată de comuniştii internaţionalişti din România, arii din opereta Lisistrata erau repetate cu o insistenţă absolut anormală de radiodifuziunea română. Tot pe atunci, desenele lui Aubrey Beardsley (de exemplu ‚Flosshilde’ şi ‚Trandafirul din Lima’) erau sursă de inspiraţie pentru ilustraţiile cărţilor erotice destinate copiilor, în care proletarul câştigă dragostea Cosânzenei, nu Prinţul.+ Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/04/24/despre-coabitarea-politica-iii/
Titus Filipas

Artă. Sigur că pentru artă

Regizorul român al filmului “Cel mai iubit dintre pământeni”, nici nu vreau să ştiu cum îl cheamă, a fost ciubotă. Fac comparaţia cu Stanley Kubrick, despre care am mai vorbit recent, aici pe blog, în legătură cu filmarea proiectată pentru superproducţia Borodino. Un film ce trebuia făcut în România anului 1968. Am rămas uimit de mulţimea detaliilor pentru filmare la care era foarte, foarte atent Stanley Kubrick. Cu totul altfel a procedat regizorul român. Prin abordarea lui a jignit memoria lui Marin Preda, iar prin adăugările foarte vulgare la scenariu ne-a jignit pe noi toţi, chiar şi pe regretatul Ştefan Iordache. Regizorul s-a îndepărtat în mod flagrant de la o tradiţie estetică românească, pe care trebuia s-o respecte ! Asta-i problema foarte gravă aici. Dar se pare că n-am scăpat încă de ESTETICA lui György Lukács. Chiar înainte de 1989 se ştia că pentru cartea lui, prozatorul Marin Preda se inspirase din experienţa de viaţă a poetului Ion Caraion. Or, la momentul 1993, apăruse dosarul de securitate al lui Ion Caraion, se ştia deci că fusese informator. Un regizor respectuos faţă de publicul românesc trebuia să introducă în film acest detaliu. Apăruse apoi şi cartea deţinutului politic Dumitru Mircescu, trecut prin gulagurile românesc şi sovietic. Or, Dumitru Mircescu, un tip foarte obiectiv, remarca faptul că gulagul românesc era mult mai rău decât gulagul sovietic! Dar de ce ? Pentru că “Aşa-i românul!”, observa Dumitru Mircescu. În fine, scriitorul Panait Istrati a trecut prin sistemul carceral turcesc. A suferit acolo înjosiri îngrozitoare ale fiinţei. Dar în proza lui n-a pus decât ceea ce putea transforma în artă. Sigur că pentru artă. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/02/02/despre-drone-si-mcv-uri-2/
Titus Filipas

pseudo-Estetica “revoluţiei culturale”

Am văzut aseară pe Antena 3 filmul “Cel mai iubit dintre pământeni”. Filmul este salvat numai de prezenţa unor actori extraordinari, şi nu-i doar Ştefan Iordache. Altminteri, să recunoaştem, producţia aceasta din anul 1993 este de o hidoşenie extremă. Ea nu se încadrează în Estetica junimistă, sintetizată prin formula “Artă pentru artă”, ci în pseudo-Estetica “revoluţiei culturale” patronată de Nicolae Ceauşescu. Reamintesc, “revoluţia culturală” din România se baza pe Estetica belakunistului György Lukács, tradusă pe româneşte şi publicată în anul 1972 cu permisiunea şi chiar la ordinul dictatorului Nicolae Ceauşescu la începutul “revoluţiei culturale”. Intenţia dictatorului, complet reuşită, a fost augmentarea efectelor rele şi groteşti ale “revoluţiei culturale” din România. Opul belakunist transmitea cititorului, odată cu lectura lui, şi o maladie extrem de gravă a spiritului. Aşa cum spunea criticul literar American Lionel Trilling, care aparţinea grupului de reflecţie “Intelectualii din New York, Estetica influenţează şi politica. Astfel, organizaţia pseudo-culturală UDMR a fost creată sub semnul Esteticii lui György Lukács.
Titus Filipas

Da, Junimismul

Secolul XIX cultural românesc irumpea vulcanic în Epistema modernă prin influenţa vest europeană numită Ideologia Şcolilor Centrale (cum îi spun eu) sau paradigma thermidoriană (cum îi zice toată lumea). Până la Junimism, această Ideologie liberală centrală domină şi transformă România. Junimismul readuce la noi şansa Iluminismului pierdut în secolul XVIII. Societatea Junimea a fost influenţată indirect de Iluminismul scoţian. Primul filosof scoţian remarcabil a fost Francis Hutcheson. Iar acesta lega filosofia politică de estetică (sau invers) ! Criticul literar Titu Maiorescu a fost atât un estet, cât şi un mare om politic. Criticul literar american Alfred Kazin, remarcat pentru butada lui egocentrică „I love my worldliness, my snobbery, my ease”, afirma despre criticul literar în general că acesta-i un „gânditor, nu un artist, ultima postură întâmplându-se doar ca excepţie incidentală”. Alfred Kazin agrega o lungă istorie anglo-saxonă în materie de critică, începând cu anul 1864. Iar Junimea începea la Iași în anul 1863. În anul 1904, filosoful Constantin Rădulescu-Motru, format în spiritul Junimii, sumariza legătura dintre estetică şi filosofia politică în cartea Cultura română şi politicianismul. Prin sublinierea rolului principiului identităţii din logică, Rădulescu-Motru construia o punte până la Miron Costin, cel care dădea primul enunţ al principiului. Mai departe în timp, până la Unirea de la anul 1600, continuitatea noastră culturală este marcată de un galop continuu al ideilor şi faptelor culturale. Observând dincolo de anul 1600, în secolul XVI, aflăm Epistemologia lui Coresi ca bun început al tradiţiei noastre în Discurs.
Titus Filipas

jocuri de coordonare

România a jucat cu mult succes jocurile de coordonare în istoria ei din secolul XIX. De exemplu în adoptarea standardelor tehnice şi a Ideologiei administrative. Sigur, nu fără de vreo critică în alte domenii, cea mai de seamă fiind exprimată de junimistul Titu Maiorescu prin sintagma bine-cunoscută a “Formelor fără fond.”
Titus Filipas

România şi EPISTEMA modernă

Un cuvânt de ordine (ori mai curând sintagmă) foarte demodat al USL-ului : “schimbarea de paradigmă”. Dar înainte de orice explicaţie întreb : poate cumva cineva să aducă lămuriri privind “mecenatul” care stipendiază enciclopedia online crispedia.ro ? Atacul virulent al domnului Kelemen Hunor împotriva statului-naţiune România este corelat şi cu o schimbare recentă de informaţie pe crispedia.ro. Cuvântul de ordine nou pentru care eu pledez acum insistent, în locul obsolitului slogan al “schimbării de paradigmă”, este ”Menţinerea României în EPISTEMA modernă!” Pentru că atât atacul venind de la Kelemen Hunor, cât şi o subtilă modificare de informaţie pe crispedia.ro, încearcă să elimine România din EPISTEMA modernă ! Această eliminare ar priva România de pretenţia sa justificată la statutul de stat-naţiune.
Titus Filipas

EPISTEMA

Meritul oamenilor de la Junimea este acela că ne-a menţinut, decenii şi decenii şi decenii, în epistema clasică. Acesta a fost un argument extraordinar de convingător în discuţiile de la Trianon, după primul război mondial. După cum spunea profesorul Ion Coja, partea românească a venit cu întreaga colecţie, fără de vreun hiatus prezent în acele decenii, a revistei CONVORBIRI LITERARE pe care l-a folosit ca argument. Occidentalii au fost absolut impresionaţi de acea încăpăţânată perseverenţă românească în EPISTEMĂ. Dar cele două mandate ale preşedinţiei lui Traian Băsescu au reuşit să ne scoată din EPISTEMĂ, cu sprijinul unor impostori intelectuali precum Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, formaţi în mod expres doar pentru sprijinirea intereselor vechii securităţi.
Titus Filipas

“blamarea identităţii”

Magda Ursache : +N-am scăpat nici în acest decembrie, la zi întîie şi după, de ce mi-a fost teamă: de cîntăreţele populare lălăind cu burţile înainte, dar şi de pro-europeiştii agasaţi de naţie, opunînd europeitatea sentimentului naţional, ca şi cum n-ar fi posibil (cu spusa Eminescului) să fii european, dar româneşte. Fără a băga în seamă, blamarea identităţii a început îndată după evenimentele cu damf de Securitate din acel Decembrie. Şi-mi aduc aminte că, la Iaşi, chiar în ianuarie ’90, cîţiva nevricoşi au somat-o pe directoarea de atunci a librăriei Junimea (fostă „Cartea Rusă”) să lichideze vitrina Eminescu, aniversarea fiind, chipurile, propagandă ceauşistă, iar poetul – vreun protocomunist. Revenind în actualitatea imediat – fierbinte: un realizator de emisiune cu barbă rară de la Realitatea TV a reacţionat tot nevricos la o trimitere în istorie: „Nu mă luaţi de la Decebal că muşc masa”. I se zbîrlea rău părul pă mîini şi pă picioare, gîndindu-se cum s-au dus o sută dă mii dă ardeleni, pă frig, la Alba-Iulia. Altfel ierea să se fi unit cu ţara într-un mai cu soare, cu mici şi cu bere! Valoarea morală şi mistică a românilor strînşi la Alba-Iulia îi scăpa. Un actor de telenovelă îmbrăcase un tricou cu capete de mort, asezonat cu basma arabă, ca să demonstreze şi el, pesemne, că n-are instinct, cum numea tradiţia o domnişoară drapată în dungi şi stele, de pe alt canal. Vedeta TV care susţinea, zăngănindu-şi brăţările, că patriotismul este un cuvînt sofisticat nu se situa prea departe de un gherţoi politic, dornic să-şi orneze livingul cu oase dezgropate din metropola Sarmizegetusei. Cred, ca şi Al. Paleologu, în virtutea repetiţiei, deci o spun încă şi încă: s-a purces acum douăzeci de ani şi încă trei – îmi cîntăresc bine afirmaţia – la formarea unui sentiment antinaţional. Şi cîţi europenizanţi nu s-au găsit, ca să încerce să-i convingă pe români că ataşamentul pentru specific şi organic ne-ar despărţi de Europa, unde am intrat fix în 2007, nici cu o zi mai devreme. Însuşi preşedintele, după referendumul din iulie, şi-a clarificat direcţia: Spre Bruxelles, mateloţi!, în timp ce prietenul maghiar Viktor Orban a rostit apăsat: „Ungaria nu este subordonată Bruxelles-ului. Bruxelles-ul nu este centru de comandă al Ungariei”, iar „Constituţia o decide poporul ungur”. Al nost’ preşedinte ne cere – înţelepciune! – „cedare masivă de suveranitate” din… interes naţional. Logic, nu? Să nu-i fi pus sub ochi consilierii săi afirmaţia lui Iorga că România e „stat de necesitate europeană”, secondat de Gh. I. Brătianu, care a accentuat „poziţiunea- cheie”? Sau are timpanele sparte la ideea de independenţă? Cerem, mai scria Iorga, „dreptul de a nu ceda nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre”. Cu un glonte simbolic pe masă, autocratul Băsescu cotroceşte, în numele interesului naţional pe care l-ar deţine singur-singurel, în pofida populaţiei alegătoare. Ia să te abaţi de la interpretarea sa unică, te trimite la zidul chinezesc, colţ cu Piaţa Roşie. Acest interes naţional poate fi „corijat” în interesul propriu al dinastiei Traian de Băseşti. Goldiştii Apusenilor nu spun că militează pentru interesul naţional al mineritului cu cianură? Chestie de interpretare. Un intello, nu un tinichigiu, din curtea interioară băsescă, persuasiv ca un vînzător de loz în plic, îi sfătuieşte pe istorici să privească din afară. Cu alte cuvinte, să vezi bătălia de la Rovine, de la Podu Înalt, de la Călugăreni din punctul de vedere al turcilor, Posada din punctul de vedere al maghiarilor, asediul Cetăţii Neamţului ca un pan polonez, lupta cu Krasnaia Armiia prin ocheanul tătucăi Stalin. Şi, mai departe, restituirea tezaurului României aşa cum a proiectat-o Leiba Bronstein Troţki, care a decis, în 26 ian. 1918, că tezaurul va fi „indisponibil pentru oligarhia română”, dar că guvernul sovietic îl va păstra „cu meticuloasă grijă” şi-l va înapoia poporului. Oasele lui Cantemir au fost restituite, nu şi cele 93,4 tone de aur. Dar masacrul de la Varniţa (azi Ucraina), din 1-2 aprilie ’41, numărînd 8000 de morţi, românii vrînd să scape de URSS (şi au scăpat prin ogoni!, foc!) ar trebui comentat prin prisma sovieticilor? Ca să nu mai pomenim de masacrele din satele ardelene, după diktat. Să contestăm şi noi Trianonul care a creat, în fapt, statul naţional maghiar (Ungariei nu i s-a luat nimic), cum face Laszlo Tökes care declară 1 decembrie „zi de doliu pentru maghiari” şi chiar poartă doliu după o rană pe care o vrea vindecată prin „autonomie”? În ce-i priveşte pe foştii deţinuţi politici – are dreptate Petru Romoşan – pe ei îi judecă urmaşii torţionarilor stalinişti. Atenţie, istoria o fac vocalii. Şi secuii, şi sîrbii, şi bulgarii sînt mai vocali decît românii. Noi ironizăm sentimentul nobil al iubirii de ţară şi spiritele patriotice (de la Noica la Ţuţea) care cred că naţionalul legitimează universalul. Parafraza lui Mircea Cărtărescu după Sentimentul românesc al fiinţei, şi anume Sentimentul românesc al isteriei, ca şi cum am fi fundamentalişti isterici, îmi displace.Cît despre apartenenţa la un loc anume, eu o găsesc constructivă, treaba asta n-are legătură cu naţionalismul xenofob. Nu cred că înainte de a fi parte a unei etnii eşti parte a umanităţii, ci invers; altfel, punem, ca Tîndală, carul înaintea boilor. Şi cine vorbeşte mai decis despre locul Americii în universalitate decît americanii? SUA nu e defel patrie imaginară, nici integrarea un program de neurmat, o încremenire în proiect. Şi atunci de ce l-am blama pe Noica, spunînd: „Eşti român cînd uiţi că eşti altceva”? Dez-eroizarea, asta-i problema: să alegem din istoria noastră ce-i penibil, ca, după aceea, să ne uităm în oglindă şi să ne schimbăm imaginea despre noi înşine; să „descoperim” că facem parte dintr-un popor de laşi şi de hoţi (orice popor deţine şi laşi, şi hoţi, şi leneşi, şi proşti, şi mîrlani, şi ipocriţi, nu numai românii; ce-i drept, nu-i trimit in corpore la condus ţara), neavînd repere naţionale. Nu avem sau nu dorim să le vedem, conform liniei noi, anti-eroice? Pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, în 33 de zile, au fost 24. 396 de victime (după cifrele istoricului Gh. Buzatu) – 5011 de morţi, restul răniţi sau dispăruţi; la Odesa, în toamna lui 1941: 17. 729 de morţi, 63. 345 de răniţi, 11.471 de dispăruţi; pe frontul de Est: 625.ooo – morţi, răniţi, dispăruţi. Ţăranii au luat cu asalt colectivizarea în războiul atroce dintre ’49 – ’62, iar colectivizarea a ucis 200.000 de ţărani. S-a luptat în Făgăraş pînă-n moarte contra comuniştilor, chiar Ceauşescu fiind (după Ion Gavrilă- Ogoranu şi nu numai) cel care a condus lichidarea partizanilor. În munţii Carpaţi s-a aprins omul-torţă, schiorul-torţă, Liviu Babeş. […] Eroii Armatei sunt şi ei minimalizaţi, ca şi războaiele de apărare, fie teritoriale, fie ideologice. Spunem că n-aveam ce căuta dincolo de Nistru. Dar în Libia, cu puşcoacele-n spate, ce-om căuta? Avem un fel de ostaşi mutanţi (ca în filmele SF), cu dublă identitate sau mai multe, română, arabă, slavă, căzuţi în teatrele de operaţii (expresie băsescă) din Irak, Afganistan, Cosovo… În emisiunea Copilul eroului meu, i-am auzit pe copiii orfani învăţaţi să spună că taţii lor, morţi în Afganistan, şi-au apărat ţara. Historiquement correct? întreabă Jean Sévillia, întreb şi eu. Tati e un erou, zicea un băieţel, vreau să mă fac militar ca tati. Ion Antonescu a cerut iertare victimelor civile ale bombardamentelor din 4 aprilie. Cine să le ceară iertare copiilor rămaşi fără părinţi? Cu ochii la alţii, părem a nu ne mai interesa destinul nostru colectiv. Sau ne simţim mai puţin ataşaţi de naţiunea noastră decît secuii, armenii, bulgarii… Şi de ce ar fi naţionalismul maghiar, să spunem, mai corect politic decît al nostru? Cînd reperele naţionale sunt dispreţuite pe faţă (Avram Iancu spînzurat simbolic în secuime), tăcem. Tema martirilor e perimată? De pe Copoul ieşean au fost îndepărtate busturile Horia, Cloşca şi Crişan. Pe o laterală, există strada Cloşca şi atît. Homo rusticus, cum îl numeşte Mircea Eliade în Mitul eternei reîntoarceri, are şi el parte, în numele satului global, de acuze destule. Ion Cristoiu, adorant Băsescu, se întreba cum putea vota DA la referendum, cînd „la ora şase, ţăranul e beat” (asta exact pe 23 august 2012, la B1). Şi-i mai acuză pe alţii de „vulgarizare istorică”. După demagogia iresponsabilă a activiştilor socialişti, s-a trecut la demagogia iresponsabilă a publiciştilor postsocialişti. Îmi aduc aminte că un eseist cu condei susţinea, televizat, că iubirea e numai de la om la om, nu pentru ţară, nu pentru popor. Aş zice că, dacă nu ai acest afect, asta nu înseamnă că el nu există. În ce mă priveşte, prefer să fiu etichetată „mătuşă patriotică” (aşa cum rîde acelaşi eseist de o atitudine firească) decît să-mi stea în gît sabia lui Cuza sau calul lui Ştefan cel Mare. Şi mă simt rău cînd obiectul iubirii mele e batjocorit, în numele unui ludic tîmp. Nu s-a întîmplat, după ’89, schimbarea la faţă a istoriei, pe care am aşteptat-o, e greu să-ţi iubeşti ţara ajunsă pe locul doi în UE la taxe şi pe primul loc la necitit, dar nu accept mesajul „artistic” al sibianului Sorin Tara, cum că „trăim într-o troacă plină de lături”, după ceea ce ştie el că ar fi zicala (sic!): „un român şi-un şobolan bătîndu-se pe un ciolan”; başca faptul că pe expozantul pictocolajelor repulsive cu Sf. Parascheva beată şi cu „Fănică” cel Mare în chip de lover medieval „l-a distrat” „bădărănismul îmbinat cu un naţionalism prăfuit” al ieşenilor, într-un oraş „încremenit în timpuri de mult apuse”. Am un tînăr prieten, excelent profesionist, spirit echilibrat şi cu lecturi întinse, care a ajuns dependent de frazeologia băsească, influenţat de elita care-şi apără exponentul politic bec et ongle. Am încercat să-i înţeleg argumentele pentru a vota ARD: vede clasa politică în totalitate rapace (şi-i conced), nu vrea să schimbe un rău pe altul. De acord am căzut şi pe subiectul Ponta –copy and paste, care a avut soluţia să regrete public lipsa ghilimelelor şi să renunţe la titlul de doctor. Numai că preşedintele ungurenilor, cu jocul lui primitiv, mi se pare pericolul maxim. Să striveşti identitatea naţională, dar şi individuală, în numele unei europenizări percepute anapoda, al cărei sinonim este colonizarea? E loial interesului naţional ex-premierul light, cum l-a numit Paul Goma, mereu dign şi necruţător cu clasa politică? Ce-i drept, MRU e foarte dexter şi foarte conjunctural: civil pus în staff SIE, apoi premier democratic, ăsta o fi mersul lumii sau preşedintele o fi tras cu ochiul la Putin, ieşit din matrioşca serviciilor secrete? Cît despre declaraţia ungureană , „Privim cu încredere în viitor”, e consternant de apropiată angajamentului utecist. I-am spus tînărului meu prieten că nu cred în „proiectele” pentru o Românie dreaptă ale unui fost lider UTC, ajuns în CC de pe băncile şcolii. Ce competenţă? Erai devotat PCR sută-n sută, scuipai ca pe seminţe lozincile, obţineai tot. În hedonismul lui, arată că n-are decît patrie mică, familie şi frăţiori alteri. Iată-l lucky looser, primind, după infactul ARD, scaunul (pliant) în Parlament. Prin re-distribuire= pomană electorală ruşinoasă. O fi asta „calea dreaptă”? Paradoxul votului decembrist, dacă pierzi, cîştigi. Fabulo spirit, nu? Ca şi în cazul Ponta, MRU are soluţia renunţării la titlu (de demnitar) după eşec. Şi cînd mă gîndesc că Andrei Pleşu voia să-l cloneze, ca ungurenii clonaţi să ocupe „locul potrivit”! Eh, mai greşeşte şi Pleşu. Aş încheia aceste însemnări de decembrie nu fără a aduce în discuţie croncănitul ciorilor vopsite în problema patriotismului, pusă în pagină de un eseist francez: „patria – ultimul refugiu al canaliei”. Oricît ar sări în sus, jigniţi în principii, cei care au susţinut teroarea şi oroarea comunismului, eseistul din Hexagon are dreptate. Naţionaliştii – carierişti n-au vreo îndreptăţire să se dea înnobilaţi moral de patriotism, după ce au devalorizat demagogic un sentiment care poate fi şi a fost mimat de ei. […] Şi cum să fi fost aparatul comunist patriotic, de vreme ce n-a cerut „conducătorului iubit” demisia, pentru a se evita vărsarea de sînge? […]Ipocriţii, turtele ideologice rostogolindu-se de colo-colo, cînd sub oriflama roşie, cînd sub oriflama tricoloră (mereu sub), ne cer să-i evaluăm fără prejudecăţi, să le recunoaştem „binele” făcut. Dar ce legătură poate fi între martirul Mircea Vulcănescu şi prim- ministrul Const. Dăscălescu, ascuns în closet să nu-l ia Ceauşescu în helicopter? Între Kogălniceanu şi Mizil, între Haret şi Bondrea, între I.G. Duca şi Dincă-Te-Leagă, între Gusti şi Suzănica Gîdea; între brătieni şi fruntaşii liberali cu L în coadă? Udrea, ca popa Burducea, cînd cu geanta, cînd cu crucea, iaşiota Popa, cînd cu PDL, cînd cu USL, reşapaţii ca anvelopele găurite, Toader, Oltean, femeia de cultură Turcan. Iar peste toţi şi toate, liberalul din tată-n fiu, Petre Roman, reapare la TV, în celebrul pull roşu, acum fără mîneci, la fel ca economia pusă pe butuci. Da, patriotismul poate fi, din păcate, refugiul canaliei. Să ne trezim.+ Sursa http://asymetria-anticariat.blogspot.ro/2012/12/magda-ursache-insemn-ri-de-decembrie.html

Neagu Djuvara, Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti ?

„Neagu Djuvara va primi titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti” http://www.romanialibera.ro/cultura/oameni/neagu-djuvara-va-primi-titlul-de-doctor-honoris-causa-al-universitatii-bucuresti-282121.html Pe bune ? Păi Neagu Djuvara spunea : „I-am acceptat pe cumani in funcţii de conducere” (http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/gingis-han-erou-sau-orchestrator-de-genocid-200800.html ). Cred că domnia sa, Neagu Djuvara, nu a citit/audiat Prelegerile din 1926 de la Universitatea din Bucureşti, prelegeri ţinute de filosoful Nae Ionescu privind descrierea corectă a realităţii prin construcţia firului de cauzalitate. Cronicarii noştri cei mai de seamă vorbeau despre două „descălecări” separate printr-o distanţă în timp de care „se sparie gândul”. Eu tind să-l cred mai mult pe Miron Costin decât pe Neagu Djuvara. Dacă îl interpretăm corect pe Miron Costin, atunci primul „descălecat” are loc în vremurile de Pax Romana, iar cel de al doilea „descălecat” are loc în vremurile de Pax Mongolica. Şi un ipotetic ‚prinţ cuman întemeietor’ ar fi ridicat o capitală de iurte în Câmpia Română, bineînţeles, nu o „şatră”, –nu-i nimic peiorativ ori politiceşte „incorect” în sugestia noastră–, ci ne gândim mai mult la un ‚Xanadu în Bărăgan’. Cumanii, în esenţa lor ecologică popor de călăreţi în stepă, au multe asemănări şi înrudiri cu ungurii, alt popor de călăreţi ce au simţit mereu ‘atracţia pustei’. Laslău Cumanul, unicul rege ungur provenind dintr-o legătură cumană dovedită, era foarte departe de virtuţile cerute unui ctitor de ţară. Dacă tratăm istoria noastră precum Neagu Djuvara, atunci România are drepturi legitim identificate doar într-un patrulater fiziografic delimitat de Olt şi Jiu, de Carpaţii Meridionali între defileul Jiului şi defileului Oltului, de un fragment dunărean curprins între gura Jiului şi gura Oltului. La răsărit de Olt având drepturi legitime, –apud Neagu Djuvara–, roxolanii ruşi, iar la apus de Jiu posedând drepturi legitime iazygii unguri. În fine, vorbind aşa laudativ despre cumani, domnul Neagu Djuvara nu ne spune faptul că istoriografii unguri îi identifică parţial cu iazygii! „Istoricul” Neagu Djuvara nu ne vorbeşte despre clamarea drepturilor ungureşti din drepturile istorice ale iazygilor. Prin teoria cumană a Basarabilor, Neagu Djuvara vrea să spună că România este o parte legitimă a Ungariei. Oricum, dacă un Ladislau Cumanul cu sânge regal din casa dinastică Arpad nu reuşeşte să menţină închegat un stat pe care îl primise moştenire, circumstanţa forţează ca prin Cumania de pe documentele medievale să înţelegem mai curând teritoriul, –foarte vast, într-adevăr–, unde limba cumană era Lingua Franca. Cumania nu a fost imperiu politic real. Închegarea unui imperiu, menţinerea şi guvernarea lui, necesită o anumită doză de înţelepciune şi de cumpătare. Prinţii cumani nu le-au dovedit. În LA SCIENZA NUOVA, Giambattista Vico vorbeşte despre „corsi e ricorsi storici”. Denumirea Cumania poate fi văzută ca recurenţa schimbată a denumirii Sciţia. Într-adevăr, după ce dispare termenul fiziografic Scythia, el este înlocuit cu termenul Cumania.
Titus Filipas