Archive for Septembrie 2015

Este necesar un capitol nou în scrierea istoriei noastre

Septembrie 30, 2015

Mai întâi, imaginea dictatorului Nicolae Ceauşescu trebuie dezlegată din lanţurile belakuniste. Multe din relele atribuite lui îşi au de fapt sursa în ideologia belakunistă (de exemplu “circurile foamei”). Este o clarificare necesară totodată pentru a înţelege mai bine istoria României aflată sub influenţa forţelor decizionale străine care au modelat-o şi au introdus realmente orori în Epoca de Aur gândită cu bune intenţii de românul Nicolae Ceauşescu.
Titus Filipas

Anunțuri

“O mare de slavi” ?!

Septembrie 29, 2015

Legenda etnică panslavistă din secolul XIX este aceea că la origini ar fi existat “o mare de slavi.” SURSA : Maddalena Betti, în cartea “The Making of Christian Moravia (858-882): Papal Power and Political Reality”. Dar enigma “fabricării slavilor” continuă să persiste. Aşa cum o exprimă bine şi titlul cărţii istoricului român Florin Curta : “The making of the Slavs.”
Titus Filipas

Începutul Cezarismului la noi

Septembrie 28, 2015

Renascentismul timurid (de la 1405 la 1507) se află în sincronism cultural cu perioada Moldovei care începe cu Alexandru cel Bun şi se termină cu domnia lui Ştefan cel Mare. Întrucât Renascentismul timurid a înflorit în Imperiul Timurid, putem considera că şi perioada amintită din Moldova are caracteristici imperiale! De altminteri, după cum cum scrie Ioan Eliade Rădulescu în tratatul fondator de ideologie naţionalistă românească –vorbesc despre cartea Echilibrul între antiteze-, domnitorul Alexandru cel Bun primise de la Constantinopol “diadema împărătească” peste Romania nord-pontică. Era începutul Cezarismului la noi. Cu mult înainte de “plebicist” cum îi spune I.L.Caragiale ironic Cezarismului plebiscitar instaurat sub domnia lui Carol I.
Titus Filipas

Communarzii şi Restauraţia potenţială în Franţa

Septembrie 25, 2015

Paul Langevin (1872-1946) , un fizician celebru, provenea dintr-o familie muncitorească. În 1871, pe colina Montmartre, mama lui asistase ca martoră adolescentă îndurerată la împuşcarea communarzilor. Putem bănui că istorisirile mamei despre amintirile adolescenţei i-au determinat în mare măsură atitudinea politică foarte radicală. Istoricul sorbonnard Pierre Miquel are dreptate să caracterizeze astfel urmările uciderii communarzilor: „Rana deschisă se va cicatriza cu greu: asemenea masacru influenţează viitorul politic şi împinge mentalităţile spre atitudini extreme” (traducerea aparţine domnului Florin Hera). Prima reacţie populară, neaşteptată!, a fost să asocieze sângele communarzilor cu sângele cuplului regal Louis XVI şi Marie – Antoinette! Este ca şi cum poporul observase, înaintea constituţionaliştilor, că Republica Franceză nu avea legitimitate ! În consecinţă, se creează atunci pentru prima oară condiţiile cele mai propice de restaurare, sinceră şi larg acceptată, a regalităţii în Franţa. Contele de Chambord putea deveni atunci regele Henric al V-lea. Aşa cum ne povesteşte Victor Hugo în Mizerabilii, Henri era un nume regal foarte iubit de popor. Pentru bunul motiv că Henric al IV-lea dorise ca fiecare familie franceză să aibă duminical o găină grasă în oala de supă! Contele de Chambord nu devine rege doar dintr – un simplu capriciu personal. El nu acceptă ca drapel naţional tricolorul, sub care obţinuse atâtea victorii armata franceză. Care la rândul ei nu va accepta baniera cu florile de crin, niciodată steag naţional francez. Însă baniera cu florile de crin va fi votată ca drapel naţional de către cetăţenii Quebec-ului modern ! Paul Langevin –Angevinul, dacă am încerca să-i traducem numele- a fost savantul francez care l-a invitat pe Albert Einstein să conferenţieze în Franţa după primul război mondial. Tot el a facilitat şi plecarea fizicianului George Gamow din Uniunea Sovietică. Iar Henri Wallon (1879-1962) era un pedagog şi psiholog francez mergând pe linie „senzualistă”, adică în siajul gândirii lui Condillac, fiind specialist în psihologia copilului. El este nepotul politicianului şi istoricului francez Henri Alexandre Wallon (1812-1904), un parlamentar care observă şi el, după zdrobirea Comunei din Paris, faptul că Republica franceză nu avea legitimitate, şi pentru remediere propunea un apendice legislativ cunoscut ca ‘amendamentul Wallon’. Astfel amendamentul Wallon înscrie pentru prima oară cuvântul République în Constituţia Franţei. Tot acelaşi parlamentar Henri Alexandre Wallon din secolul XIX are şi ideea septenatului prezidenţial. Îl va inspira mai târziu pe generalul Charles de Gaulle pentru textul instituţional de la crearea celei de a V-a republici franceze. În secolul XVIII, un alt Henri Wallon, strămoş cu încă două generaţii mai vechi decât parlamentarul şi autorul modificărilor constituţionale, deci un alt Henri Wallon trăia modest ca simplu profesor meditator particular, maître libre pentru citire şi scriere, însă la înălţimea spirituală a Epocii Luminilor. Totuşi nu toţi intelectualii Epocii Luminilor aveau dreptul să intre în saloane! Stră-strănepotul acestui intelectual ce nu era admis în saloanele Franţei din secolul XVIII va scrie cartea „De l’acte à la pensée” (Flammarion, Paris, 1942) tradusă la noi de academicianul Alexandru Duţu. Îl consider a fi cel mai consistent text de psihologie din secolul XX, extrem de greu de tradus în alte limbi decât în cele neolatine, şi poate încă mai greu de „digerat” intelectual (citiţi de pildă excelentul capitol despre « indicii », la fel de dificil ca şi capitolul matematic despre varietatea Cantoriană). Bine, acum este necesar să precizăm că acest Henri Wallon se simţea comunist numai în dimensiunea foarte restrictivă că el accepta materialismul dialectic ca filosofie. Care-i un fel de Weltanschauung comunist. Şi laureatul Nobel pentru fizică, prinţul Louis de Broglie (1892 – 1987), accepta acest Weltanschauung. Adevărul este că lucrările ştiinţifice ale fizicianului prinţ Louis de Broglie şi ale psihologului Henri Wallon erau pline de judecăţi inedite. Iar în măsura în care acele judecăţi erau formulate şi acceptate prima dată numai de ei, propoziţiile lor ştiinţifice prima oară formulate se constituiau automat în tot atâtea exemple de judecăţi dialectice în cel mai pur sens al epitetului dialectic.
Titus Filipas

Cartografia din zona noastră la 200 de ani după mişcările geopolitice ale împăratului Heraklius

Septembrie 23, 2015

Istoricul belgian Henri Pirenne asociază dezintegrarea petrecută în Romania sub influenţa Islamului de ultima fază a domniei lui Heraklius. Doar ultima fază ? Nu toată domnia ? Istoricul român Florin Curta este intrigat nu atât de arabizare, cât de slavizare. Eu am atribuit slavizarea unei comodificări a localilor schei, la început proto- români transformaţi din autohtoni. În felul acesta vorbind, respectăm şi principiul parcimoniei (briciul lui Occam, cum îi spunea Condillac) pentru că imaginăm un mecanism de uniformitate pentru slavizare şi arabizare : „Noii locuitori” provin din vechii autohtoni. După cum ştim, conceptualizarea lui Henri Pirenne pune bazele pentru şcoala Analelor de istorie şi economie, şcoală sub semnul căreia se desfăşoară şi activitatea întru abstracţiunea teoretică la fundaţia FET. Care se ocupă de istoria şi economia politică a Romaniei şi României pe un orizont de timp foarte lung, oricum mult mai extins decât cei „1100 de ani” ai ungurilor. Este uimitoare de-a dreptul constatarea că există o cartografie din zona noastră realizată la 200 de ani după iniţiativele geopolitice ale împăratului Heraklius ! Documentul respectiv a fost descoperit în arhive de către un diplomat francez, anume contele Du Buat-Nançay, Louis-Gabriel. Documentul se crede că a fost realizat pe la anul 830 de un monah benedictin pe care îl cunoaştem doar cu supranumele Geograful Bavarez. Amintesc aici şi proverbul patriotic al monahilor bavarezi: „Extra Bavariam nulla vita, et si vita, non est ita.”
Titus Filipas

Istoria României pe ungureşte

Septembrie 23, 2015

@Oscar Wilde spune pe blogul https://nastase.wordpress.com/2015/09/21/obraznicia-ca-diplomatie/ : +Exista un Bizanț neputincios și germani care voiau să refacă Imperiul Roman de Neam German.+
Împăratul Otto al III-lea l-a ajutat enorm pe “Ştefan cel Sfânt” să construiască Hungaria-1. Otto al III-lea era fiul principesei bizantine Theophano, nepoata împăratului Ioan Tsimiskes ori “Ioan cu cizme roşii”. Dar Otto al III-lea vroia Hungaria ca pe un regat construit după normele republicii romane! Erau mai mulţi pretendenţi la tronul viitorului regat (printre care şi un khazar), însă numai viitorul personaj “Ştefan cel Sfânt” satisfăcea toate condiţiile. El era născut într-o casă valahă din mijlocul unui vechi castru roman denumit Strigonium. Profesorul de istorie Marius Diaconescu de la prestigioasa Universitate din Bucureşti (în România!) se încăpăţînează să folosească denumirea ungurească pentru Strigonium. Dar Marius Diaconescu a făcut studii postuniversitare la Universitatea “Eötvös Loránd” din Budapesta! Otto al III-lea considera că viitorul rege “Ştefan cel Sfânt” are toate caracteristicile unui erou roman !
Titus Filipas

Ce articole intens pro-maghiarizare publică ziarul Adevărul de Cluj !

Septembrie 21, 2015

http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/carturarul-maghiar-condus-transilvania-iubit-romani-unguri-cautati-aceitineri-stiu-respecte-valorile-1_55fd445ef5eaafab2cc55658/index.html?ref=yfp Ziarista Florina Pop recurge la “autoritatea” istoricului clujean Varga Attila, “avid cercetător al francmasoneriei din Transilvania şi Banat”. Varga Attila prezintă românilor naivi cu entuziasm nemărginit o listă de francmasoni, începând cu Kossuth Lajos. Este cazul să reamintesc aici un citat al conducătorului revoluţiei maghiare de la 1848, Lajos Kossuth: „Românii, o hoardă mai josnică decât vita!” Iar “cărturarul maghiar care a condus Transilvania, iubit de români şi de unguri” este Miko Imre (n. 4 septembrie 1805, Zăbala, judeţul Covasna – 16 septembrie 1876, Cluj), guvernator al Transilvaniei în 1849 şi între anii 1860-1861. Miko Imre a făcut o “lubrificare” interetnică pentru pregătirea actului Ausgleich din 1867, prin care a fost iniţiată maghiarizarea românilor în foarte mare viteză! Varga Attila îl denumeşte pe Miko Imre drept un „István Széchenyi al Transilvaniei”! István Széchenyi (1791 – 1860) a fost un teoretician vizionar al politicii proactive de maghiarizare (ca să nu zic politică de maghiarizare forţată). István Széchenyi a murit cu şapte ani înainte de Ausgleich, atunci când cancelarul habsburgic Von Beust fondează statul Kakania (după terminologia folosită de Robert Musil), altminteri statul K und K ori “împărăţia chezaro-crăiască”, după ai noştri. Contele Von Beust a luat acea decizie naivă consecutiv înfrângerilor suferite de statul habsburgic la Solferino* şi Sadowa. Dar ea va furniza dinamism şi substanţă de lucru maghiarizării pe vremuri numai teoretizate de contele Széchenyi. Într-adevăr, acesta spunea : ,,Ungaria n-a fost” (sau ,,Ungaria nu este”, aş interpreta recunoaşterea pe care o făcea Széchenyi). Însă contele adăuga imediat : “Ea va fi abia.” După Ausgleich, prin implementarea teoriei lui István Széchenyi, un număr de la două până la trei milioane de români aflaţi pe teritoriul dintre Dunăre şi frontiera maghiaro- română trasată la Trianon în anul 1920 au fost maghiarizaţi forţat prin mecanisme bine puse la punct.
*În bătălia de la Solferino se întâmplase, din nou!, o hecatombă românească. Cântecul popular ardelenesc o consemnează : „La Zolfărino ghe vale,/Mere-un ghenăral călare/Și tot strigă-n gura mare:/―Împărache înălțache!/Pugne pașe, nu che bache,/Că-ți perzi cătagnele toake!”
Titus Filipas

Vinoteca din Chersonesul Tauric

Septembrie 19, 2015

http://www.theguardian.com/world/2015/sep/18/grapes-of-wrath-crimea-fury-as-putin-and-berlusconi-drink-240-year-old-wine Scandal internaţional pe tema jafului făcut de Putin şi Berlusconi în vinoteca din Chersonesul Tauric (peninsula Crimea). Am mai vorbit despre tratatul de la Kuciuk Kainargi din 1774 (lobby-ist fiind ilustrissimul Voltaire, plătit de ţarina Caterina cea Mare). Hruşciov a transferat în 1954 peninsula Crimea către Ukraina. Ceea ce a provocat mistificarea numită “revoluţia din anul 1956 în Ungaria”. De fapt “revoluţionarii unguri” vroiau ca Hruşciov să le cedeze şi lor Transilvania! De atunci datează ambiguitatea supranumelui modern pentru Chersonesul Tauric : fie “Troia rusească”, fie “Pompeii Ukrainei”. Nu ştiam că acolo se află cea mai mare vinotecă din lume, anume la Crama Massandra. Vizitată recent de Putin şi Berlusconi. Cel mai vechi vin de acolo datează din milesimul 1775. Cinci sticle din vinul spaniol 1775 Jeres de la Frontera au fost puse la păstrare acolo de către contele Mihail Vorontsov, pe vremea ţarinei Caterina cea Mare. Iată că Putin şi Berlusconi au băut împreună o sticlă cu Jeres de la Frontera, promoţia 1775.
Titus Filipas

Nova Roma încă mai exista nu mult „înainte de săptămâna trecută!”

Septembrie 15, 2015

S-a spus, cât de drept ori cât de greşit?, că numai zidirea templului ori a bisericii oferă experienţă religioasă integrală. Nu ştiu cât de întreagă, sau cât de sinceră ca trăire religioasă, este « experienţa zidului ». Însă ea nu-i exclusivă. Orice căutare, pozitivă ori negativă, a indefinitului ce unii îl numesc «Absolut» este o experienţă religioasă integrală. Iar înlăuntrul unui limbaj vernacular, şi acesta un fel de « zidire », căutarea absolutului pozitiv înseamnă să tânjeşti după infinit într-o lume finită: melancolie şi pesimism, când percepută e « durerea lumii » toată. Deplorabilă condiţie, în care romanticii români ar fi ajuns să fie prinşi ca nişte insecte plăpânde într-o pânză de păianjen. Imobilizaţi într-o simţire intensă, pentru că ei nu ar fi avut, prin naştere ori prin educaţie, capacitatea, îndeobşte bănuită a fi salvatoare pentru destinul individual, de adaptare la ‘realitatea socială’. Sau la ‘adevărul social’, totdeauna nimicitor pentru drepturile la subiectivitate şi libertate personală. „M-am căutat pe mine însumi.” Este o frază formulată de către Heraclit. Ea defineşte subiectivitatea ca problemă fundamentală. Istoria noastră veche ne arată că lumea ioniană este nu doar adiacentă cu lumea tracică, este chiar aceasta. Fraza heraclitică ne aparţine intim şi definitoriu. Dar e ceva nou sub soarele palid al vremii ? Căci lucrurile acestea s-au întâmplat în multe rânduri, într-o istorie culturală europeană. Ataraxia şi contemplarea din antichitatea greacă, stări atât de înrudite cu melancolia, nu erau legate şi ele de căutarea absolutului ? În lumea greco-latină târzie, era presentimentul unui Ev Mediu, întunecat, ce urma să vină. El pare strâns înrudit cu acel « mal du siècle » de o acuitate dureroasă în spiritele cele mai sensibile ale cumpenei veacurilor XVIII şi XIX. « Le mal du siècle », ştim precis, a fost o criză declanşată de catastrofa majoră din civilizaţia universală produsă de Marea Revoluţie Franceză şi de războaiele sângeroase din siajul ei, pînă la Waterloo. Pentru minţile cele mai lucide şi nobile ale Occidentului apărea atunci ca evident faptul că universul mundan se schimbase atât de mult după Marea Revoluţie Franceză, încât constatarea privind starea civilizaţiei universale, condensată de Leibniz în aforismul : « Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile », nu mai era, din păcate, adevărată. Dar, ţin să ne reamintească supărător protocroniştii, chiar în vremea lui Leibniz un prinţ român simţea «melanholia » într-un Constantinopol care suferise o sută cincizeci de ani de stambulizare. Prinţul Bibescu (el provine dintr-o familie de moşneni de la Gorj), bunicul scriitoarei Marta Bibescu, considera căderea oraşului Constantinopol ca durere personală. Arhetipul cultural prezent în melanholia lui Dimitrie Cantemir se traduce la prinţul Bibescu prin sentimentul mărturisit că Nova Roma încă mai exista nu mult „înainte de săptămâna trecută!”
Titus Filipas

Şcoala de Teologie Politică de la mănăstirea Moldoviţa

Septembrie 14, 2015

Pretutindeni în lume, istoria se rescrie acum, cu intenţiile grupurilor etnice sau religioase de a profita de pe urma aproprierii total nelegitime de identitate şi de continuitate, multe grupuri ascunzându-şi intenţiile sub paravanul pompos de „ideologie iudeo-creştină”, prin care se poate înţelege orice. În acelaşi secol IV care marchează începutul civilizaţiei ariene a excelenţei din Romania Orientală, folosind mijloacele filosofiei eline în exegeza biblică, teologia cappadocienilor extrăgea hotărât creştinismul din iudaism, despărţindu -l în mare măsură de miracolele lui Moise (trăitor în vremea dinastiei a 19- a egiptene). Tablele lui Moise mărturisesc falogocentrismul Vechiului Testament. Teologia cappadocienilor incorpora creştinismului elementele esenţiale de civilizaţie universalistă prezente în renaşterea saitică, aflată la şapte dinastii depărtare de faraonul Ramses cel Mare. De atunci, din secolul IV al erei creştine, se face distincţia netă între Apostoli, care se inspirau din profeţii evrei ce arătau direcţia „timpului liniar”, şi Părinţii Bisericii care se inspirau din scrierile filosofilor Greciei în teoria lor despre om, creaţie şi spirit*. Este o distincţie capitală. Părinţii Cappadocieni ai Bisericii anunţau lumea modernă. Isihasmul lui Grigore Palamas este un magnific synopsis al teologiei filosofilor cappadocieni şi părinţi ai bisericii creştine orientale. Biserica Ortodoxă Română a îmbrăţişat tradiţia isihastă. Gândirismul ortodoxului român Nichifor Crainic, care promovează tradiţionalismul, reia în vorbă românească nouă metafizica teologilor cappadocieni. Isihasmul incorporează teologia negativă, el merge pe calea apofatică.
*Şcoala de Teologie Politică de la mănăstirea Moldoviţa propagă această idee încă de pe vremea lui Petru Rareş.
Titus Filipas