Posts Tagged ‘Tarabostes’

Semnul mirării

decembrie 25, 2007

De la prima lectură se constată că eseul “Renaşterea Daciei?”, scris de domnul profesor doctor Mircea Babeş de la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, Seminarul de Arheologie „Vasile Pîrvan”, este ideologic orientat împotriva protocronismului. Nu apărăm noi, aici, protocronismul. După cum nu ne dezicem de el. Vrem numai să remarcăm turnuri de fraze bizare în textul domnului profesor Mircea Babeş. Chiar din prima frază, –începutul de text ar trebui să fie capul de pod pentru discursul solid, credem “da capo” că domnul profesor Mircea Babeş ştie aceasta–, se ataşează maliţios semnul mirării pentru un volum de text în limba română : “Cu nouăzeci de ani în urmă, în 1913, ieşea de sub tipar la Bucureşti un op impresionant prin volumul său neobişnuit (1152 p.!), care mărturisea despre mărimea efortului, dar şi despre ambiţia nemăsurată a autorului de a reconstitui perioadele cele mai timpurii ale istoriei noastre cu alte mijloace şi în alt sens decît o făceau savanţii acelei vremi. Cartea se numea Dacia preistorică, iar autorul, Nicolae Densuşianu, răposat cu doi ani mai înainte, avea să devină – tocmai prin această operă – una dintre personalităţile cele mai controversate din istoriografia românească modernă. Meritele sale ştiinţifice îi fuseseră recunoscute încă din timpul vieţii, fiind ales la 1880 membru corespondent al Academiei Române, dar ele priveau în esenţă studiul istoriei medii şi moderne a românilor, căreia i-a dedicat publicaţii solide, valoroase.” Din ultima frază a excerptului se constată că însuşi Mircea Babeş recunoaşte soliditatea discursului ştiinţific construit de Nicolae Densuşianu până la inceptul tomului ‘Dacia preistorică’. Dar, mai departe, se dovedeşte că profesorul universitar Mircea Babeş nu mai poate urmări discursul propus românilor de către un Densuşianu ce găsea grila de citire a sintagmei “delta biblicelor sinte”, prezentă într-un vers al lui Mihai Eminescu. Căutând urmele trecutului magic al începutului civilizaţiei, Nicolae Densuşianu scrie în ‘Dacia preistorică’ despre Sais, oraşul sfânt din delta Nilulului, amintit şi în Biblie. Mai departe, dacă ştim că a existat realmente o civilizaţie antică puternică în delta Nilului, de ce nu am presupune că ar fi existat o civilizaţie antică şi în delta Istrului? Întrucât civilizaţia egipteană a celei de a 26-a dinastii este foarte strâns legată de civilizaţia grecească şi de cultul zeiţei Atena, Nicolae Densuşianu considera natural să găsească o legătură între cultul zeului Apollo şi civilizaţia hiperboreilor, subiect al miturilor greceşti: „Păşim acum pe un nou câmp de cercetări ce se deschide înaintea noastră, la tradiţiunile şi legendele păstrate la poporul român despre acest templu primitiv al lui Apollo de lângă gurile Dunărei.” Înainte de civilizaţia de la gurile Dunării, bănuită numai de Nicolae Densuşianu, avem certitudinea existenţei unei civilizaţii de calitate, «Cucuteni », mai spre nord. Vasile Lovinescu merge şi mai departe, în ‚Dacia hiperboreană’. Apoi, în vreme ce Nicolae Densuşianu a fost certamente influenţat de poezia lui Dimitrie Bolintineanu, domnul profesor universitar dr. Mircea Babeş pare a fi pozitiv determinat de anacronismele din poezia lui Mircea Cărtărescu. Remarcam deja în articolul ‚Alibi pentru Seminarul Vasile Pîrvan’, că prin eseul “Renaşterea Daciei?”, domnul profesor universitar dr. Mircea Babeş construieşte o diversiune pentru faptul că ‚Seminarul de Arheologie Vasile Pîrvan’ nu expune un punct de vedere oficial asupra autenticităţii „brăţărilor dacice din aur” produse acum industrial* şi pe bandă rulantă. Or, aici nu mai este vorba despre chestii gratuite, implicînd amatorismul şi diletantismul, ci despre o fraudă serioasă, pentru că „brăţările dacice din aur” sunt achiziţionate cu sume colosale, extrase de la bugetul României, iar domnul Mircea Babeş primeşte şi domnia sa vreo 1000 de euro pe lună – presupun, pentru că există Omerta asupra salariilor profesorilor de la Universitatea Bucureşti–, de la acelaşi buget strîns din banii oamenilor care lucrează din greu pentru subzistenţa lor. Domnul profesor universitar dr. Mircea Babeş avea obligaţia, prin FIŞA POSTULUI PENTRU CARE PRIMEŞTE SALARIUL, să lămurească seria de anacronisme implicate în „industriile lui Burebista” pentru fabricarea brăţărilor din aur găsite acum. Sau poate, cum ziceam deja, domnul profesor Mircea Babeş este prea mult influenţat de „postmodernismul lui Cărtărescu” ? În Cântul al şaptelea din Levantul, Mircea Cărtărescu scrie: “Bul dă cuarţ ce nici o lume nu să laudă că ţine,/Dar în fiecare lume îşi trimite el lumine,/Căci sunt lumile cu astre, cu planeţi, cu aurora/Oglindirea pă perete-a globului neperitori./Lumi în lumi, telescopate dân mărunturi în înalturi,/Microcosm şi macrocosmos între valvele dă smalţuri/Ale scoicii gea a minţii au în mijloc mărgărint/Globul dă cristal dân palma principesei Hyacint./Poate că scrisei „Levantul” doar să aflu globul ista/ Ce-l cătase Lionardo şi-l cătase Gianbattista”. Or, aici în mod evident este vorba despre inducerea ideii de anacronism tehnologic prin trop pervertit. Căci tehnologiile pentru a fabrica sferele de cuarţ sunt inventate abia în cea de a doua jumătate a secolului XIX. Mineralul dur quintesenţial din antichitate şi Evul Mediu levantin era porfirul. Cele două biblioteci ale lui Traian din Forum – biblioteca greacă şi biblioteca latină — aveau intrările străjuite de daci sculptaţi în porfir. Semn evident pentru recunoaşterea nobleţei de tarabostes. Nu ne vine să credem, era şi recunoaşterea ştiinţei lor. Probabil că nu întâmplător aflăm cuvântul „porfir” citat în opera tipărită a lui Dimitrie Bolintineanu de aproape zece ori. Insistenţa aceasta asupra „porfirului” era legitimarea naturii imperiale a vernacularei în care scria: Limba Română cultă. Iar Nicolae Densuşianu, ce afla mai mult savoir faire din lectura lui Dimitrie Bolintineanu decît află despre know how tehnologic domnul Mircea Babeş citind Levantul lui Mircea Cărtărescu, scrie despre artefactele din porfir aduse în Dacia din Egipt. De altminteri, chiar şi la împăratul Hadrian era prezentă ideea acestei legături între ştiinţa din Dacia şi cea din Egipt! Sigur, poetul Mircea Cărtărescu are dreptul să scrie tot ce vrea, dar versurile lui n -ar trebui să fie considerate de specialiştii care lucrează la Seminarul de Arheologie Vasile Pîrvan drept datum ştiinţific!Iordanes nu exagerează deloc în evaluarea cunoştinţelor ştiinţifice ale dacilor. El este sprijinit şi de argumente arheologice. Într-adevăr, ceea ce se cheamă îndeobşte “Soarele de andezit” de la Sarmizegetusa Regia este de fapt o reprezentare ideografică pentru arhetipul cultural Eratostene. Ideologia pe baza căreia a fost construit noul ” Muzeu al Ţăranului Român ” exclude complet arhetipurile matematice din conştiinţa colectivă a ţăranului român. Totuşi, chiar în perioada comunistă existau ziarişti care scriau fie despre “meseriile uitate ” practicate de ţăranul român, fie despre patentele de invenţii înregistrate la oficiul naţional OSIM de ţărani români. Constatam, –fără să dau pe atunci mare importanţă faptului–, că majoritatea acelor vechi tehnici sau invenţii noi aveau ca idee centrală ‘formula lui Eratostene’. Aceasta a fost folosită de poetul şi geometrul Eratostene pentru a măsura în antichitatea grecească raza Pământului, şi tot ea este întrebuinţată acum ca principiu fondator în funcţionarea oricărui ‘mouse’de computer personal ! Ei bine, dacă ‘formula lui Eratostene’era folosită de ţăranul român generic, fiind prezentă, şi aceasta de mii de ori demonstrabil, în conştiinţa lui colectivă, înseamnă că este ” arhetip cultural” în sens carljungian. Or, acestea sunt teme perene, spre care trebuie să se orienteze şi Seminarul de Arheologie Vasile Pîrvan ! Domnul profesor universitar Mircea Babeş mai scrie incriminatoriu în eseul amintit: “Napoleon Săvescu este mai ales autorul cărţii Noi nu suntem urmaşii Romei”. Profesorul universitar Mircea Babeş chiar nu a citit corespondenţa purtată de filosoful englez John Locke şi sir Isaac Newton, pe o temă istorică adiacentă care inspiră titlul cărţii ilustrului amator care este Napoleon Săvescu ? Ei bine, să îl informăm noi pe domnul Mircea Babeş, că în acea corespondenţă, Roma care îşi incorpora provincia Dacia Felix este “Roma celor patru călăreţi ai Apocalipsului”. Afirmăm aici peremptoriu, că noi, românii, nu sîntem urmaşii acelei Rome, deşi sîntem îndrituiţi mai mult decât United States of America la toate drepturile juridice pe această planetă, drepturi care decurg din puterea absolută a Romei antice ! Titus Filipas

*Într-o abordare istorică serioasă, vezi http://www.romanialibera.ro/a158902/descoperiri-senzationale-in-situl-arheologic-de-la-schela-cladovei.html , se găsesc şi uneltele. Astfel, pentru producerea margelelor  de  malachit din neolitic, dintr-o vreme aflată cam 6000 de ani înainte de Hristos, au fost găsite “si uneltele din silex utilizate la fabricarea acestor podoabe.”

Grădina Maicii Domnului

decembrie 23, 2007

 ‘Codrii’ de la câmpie  şi ‘Ţările’  dintre munţi fac parte din istoria noastră. Ecosistemul  oferă  locuitorilor săi  nişe de protecţie în calea năvălitorilor.  Continuitatea noastră  nu este anagogică, este una sistemică, nu  este oferită de blândeţea istoriei, ci de stabilitatea ecosistemului.  Depresiunile şi poienile  montane favorabile vieţuirii umane dar climatic nefavorabile pentru Vitis Vinifera vor fi nişe pentru acele fracţiuni ale dacilor care l-au sprijinit politic  pe Deceneu în lupta de eradicare a viţei de vie, într-o extinsă  lume dacică formată din entităţi foarte deosebite, –vezi de pildă  percepţia foarte contrastantă  a  congenialităţii aduse de vin!–,  o lume tribală numai  temporar unificată  de Burebista. Acele triburi  singulare de daci care nu s-au romanizat decât parţial şi reversibil, –precum kurzii, numiţi ‘romani’ de către arabii cuceritori–, s-au transformat prin  evoluţia istorică  în secui şi huţuli. Numărul siturilor dacice din ‘ţinuturile secuieşti’ vorbeşte cât se poate de  pertinent în sprijinul tezei. Chiar şi după  2000AD, extremiştii maghiari au distrus sistematic dovezile arheologice dacice din ţinuturile secuieşti. Bram Stoker ni-l prezintă  pe contele Dracula drept unul dintre aristocraţii secuilor care au refuzat jugul ungar, adică ei au făcut parte din neamul Tarabostes  precum geţii  descrişi de gotul  ‘socii’- alizat Jordanes care încerca să îşi asume o identitate balcanică (şi era mândru). În edenul ecosistemului numit ‘Grădina Maicii Domnului’, populaţia de sorginte dacică : români, secui,  huţuli,  este purtată  pe umerii timpului până  în Prezent. Sună mistic, dar  noi  am căutat analogia, nu anagogia. Titus Filipas

Basarabi în Cumania

decembrie 12, 2007

În Anul Domnului 2006, o întrebare ce s -a dovedit foarte  dificilă la proba de istorie a examenului de bacalaureat din România  se referea la anii de domnie ai voievodului  Nicolae Alexandru. Reporteri de televiziune maliţioşi au repetat  întrebarea unor politicieni români. Un senator din comisia de apărare dă  sentinţa pe ton peremptoriu: “Nu a existat acest domnitor !”.Nicolae Alexandru a fost un domnitor din prima dinastie de Basarabi, fiul lui Basarab I Întemeietorul, şi tatăl lui Vlaicu-Vodă. După dinastia miticului Basarab Întemeietorul, au mai existat două   familii în Muntenia ce pretindeau că sunt  Basarabi:  familia voievodului Neagoe, şi familia voievodului Matei. În ‘Scrinul negru’,  quintesenţial  tutorial  de  rezistenţă,  roman ce  ar trebui citit  azi de  toţi politicienii români care vor să reînveţe a gândi « rumâneşte », apare un episod  amuzant, un  « black box » ascunzând  tâlc profund. “După câteva  expediente,  [Matei Basarab]  ajunse la stadiul înfometării. Atunci se prezentă la direcţia unui mare atelier care făcea caroserii şi monta motoare pe şasiuri.          Ştiu să montez, zise el cu o simplitate excesivă, parcă  jenată, n-am ce mânca! Directorul, provenit dintre muncitori, îi examină liniştit faţa prea distinsă şi uitătura fixă din cauza foamei. Pe o farfurie avea înaintea sa câţiva porumbi fierţi, rupţi în două.          Nu iei ? îl îndemnă el fără nici o nuanţă deosebită, rupând însuşi cu degetele câteva boabe de pe un ciocălău.Fără a se grăbi, dar şi fără a întârzia, ca şi  cum ai primi o ţigară, cel invitat luă porumbul şi- l mâncă banal.           Cum te  numeşti ? întrebă directorul […]          Matei Basarab ! […]Un imperceptibil surâs trecu prin ochii directorului, care însă întrebă iarăşi,  cu desăvârşire serios:          Eşti rudă cu  Matei Basarab, voievodul ?          Da ! zise tînărul. “Iată  alt episod din viaţa acestui Matei Basarab descris de G. Călinescu:“Reuniunea debută printr- o tăcere prelungită, deoarece toţi se aşteptau  ca Hangerlioaica să pună în dezbatere cazul Matei Basarab, şi nu îndrăznea, din jenă, să anticipe deciziile. În fine, bătrâna prinţesă tuşi gros şi-şi suflă nasul cu forţă ostentativă, apoi zise :          Ascultă, Matei, am auzit că vei avea un copil şi că vrei să te căsătoreşti.          E adevărat, prinţesă ! răspunse interpelatul.           Şi cum vei numi copilul ? se interesă aproape calm Hangerlioaica, deşi cu asprime de răguşeală în gît.           Neagoe dacă e băiat, Martha dacă va fi fată.          Ha ! Neagoe Basarab! Un drôle de nom  celui – là ! Vous allez  épater les prolétaires avec vos noms : Matei Basarab, Neagoe Basarab!”Constatăm, ‘Scrinul negru’  este « Black box » – „cutie  neagră” ce ascunde informaţie. Deşi se statuează  legături  de rudenie între familia voievodului Neagoe, familia voievodului Matei, şi dinastia întemeietoare,  nu  există  dovezi sigure despre înrudirea lor.  Lipsa dovezilor  este irelevantă aici. Principala  problemă  despre Basarabi este  revelată într-o dispută avându-i  pe Vasile Lovinescu şi Neagu Djuvara protagonişti. Nu s-au întâlnit vreodată în  direct, lupta lor s-a purtat  pe terenul discursului.  O  jalonare este propusă de noi. Fragmentele lor de discurs  pot fi interpretate, de alţii, diferit.Primul Basarab,  -numit de Heliad “Radul Negru”–,  ar fi fost prinţul  cuman  Basar Aba. Cu această asertare  normativă biciuieşte istoricul Neagu Djuvara fraza discursului  său. Atunci regele Ungariei Samuel Aba (1041-1044) a fost  de asemenea prinţ cuman?  putem întreba.După invitaţia academică lansată  de domnul Neagu Djuvara   la cugetarea  deasupra ‚prinţului cuman’  creator de istorie pentru noi,  gândim    invitaţia  lui Ioan Eliade Rădulescu  pentru aproprierea poeziei lui Petrarca (1304-1374):   “Voi ch’ascoltate in rime sparse il suono/ di quei sospiri…”,  în literatura română,  era poate frivolă, însă  deloc absurdă. Universitatea medievală italiană nu primea decât oameni  cu putere de memorare enormă. Toţi studenţii români de la Padova ştiau pe de rost  versurile lui Petrarca. De altminteri există bănuiala că faimosul  ‚Codex Cumanicus’,   de unde sunt extrase   „principiile normative”  despre cumani, ar fi  făcut un stagiu  în  biblioteca lui Francesco  Petrarca!   Circumstanţa  respectivă nu  confirmă  totuşi „ipoteza cumană” a întemeierii basarabe. În ‚Codex Cumanicus’  nu este înregistrat nici un  prinţ Basarab.  Credem  că un ipotetic ‚prinţ cuman întemeietor’  ar fi ridicat mai curând o capitală de corturi în  Câmpia Română, bineînţeles, nu o „şatră”, –nu-i nimic peiorativ ori politiceşte „incorect” în sugestia noastră–, ci ne gândim mai mult la un  ‚Xanadu în Bărăgan’. Cumanii,  în esenţa lor ecologică popor de călăreţi în stepă, au multe asemănări şi înrudiri cu  ungurii,  alt  popor de călăreţi  ce  au simţit mereu ‘atracţia pustei’.  Unicul  rege ungur, Ladislau  Cumanul,  ce provenea dintr-o legătură cumană dovedită, era departe de virtuţile cerute unui  ctitor de ţară. Ladislau Cumanul  a intrat totuşi în numărătoarea regilor maghiari ca Ladislau numărul  IV (1262- 1290).  Surprinzător,  casa angevină napolitană a încercat să îşi asocieze acest cuman. Astfel, civilizata  prinţesă Elisabeta (1261-1300), fiica lui Charles I d’Anjou şi a Beatricei  de Provence (1234-1267),  prinţesă care vorbea  ‘limbă romană’ ori limba poetică a trubadurilor din Provence, a fost căsătorită de părinţii ei cu  Ladislau Cumanul!  Acesta  repudiază însă iute prinţesa napolitană cea cultă. Preferă o femeie cumană. Ladislau al IV-lea  trăieşte în arhetipul legilor   ancestrale,   într-un anturaj  format exclusiv din cumani.   Ladislau Cumanul   nu  poate controla nici măcar propriul său neam. În 1290 este alungat de  violenţii companioni. La  scurt timp este  prins de potera baronilor maghiari. Este executat fără judecată. Ladislau Cumanul nu lăsa  vreun  moştenitor direct ca rege legitim în Ungaria (Hungaria-1, căci există multe interpretări ale conceptului). Provinciile  cu populaţii diverse,  fiecare cu istorie proprie, din care fusese încopciată prin forţă Hungaria-1, devin independente. Hungaria nu a  avut vreodată  cimentul necesar menţinerii unui mozaic de popoare. La moartea lui Ladislau al IV-lea, papa de la Roma declară Hungaria -1 « fief pontifical » vacant. Îl alocă infantelui  Charles Martel d’Anjou (1271-1295). Poetul italian Dante Alighieri a făcut parte din garda militară  a lui Charles Martel d’Anjou  pe când se afla la Florenţa. De  ce  se recunoşteau  prinţului  angevin Charles Martel din  Napoli drepturi asupra Ungariei? Charles al II-lea d’Anjou le Boiteux se căsătorise  în anul 1270 cu prinţesa Maria  de Ungaria (1245 – 1323), fiica lui Ştefan al V-lea, regele Ungariei, şi a Elisabetei de Bosnia, sora lui Ladislau al IV-lea. Primul născut dintre copiii lor a fost tocmai acest Charles Martel d’Anjou. Deşi instituţia papală îi recunoscuse legitimitatea  drepturilor asupra Ungariei, Charles Martel d’Anjou  nu va fi vreodată  încoronat rege în  Hungaria -1. Îl putem vedea pe Dante Alighieri luptând în Câmpia Panoniei pentru instaurarea drepturilor lui Charles Martel d’Anjou la Buda?   Aşa că, după moartea lui Ladislau Cumanul, în Ungaria  stăpânesc,   nu mai puţin de optsprezece ani,   luptele  şi haosul. Până când  pe tronul  Hungariei  -1  urcă un personaj istoric calm şi  înţelept. Ne referim aici la Carol  Robert de Anjou, fiul acelui Charles Martel d’Anjou care nu îşi revendicase vreodată el însuşi drepturile, şi al principesei Clemenţa de Habsburg. Oricum, dacă un Ladislau Cumanul  cu sânge regal din casa dinastică  Arpad  nu reuşeşte să menţină închegat un stat pe care îl primise moştenire, circumstanţa forţează ca prin Cumania de pe documente  medievale să înţelegem mai curând  teritoriul, –foarte vast, într-adevăr–,   unde  limba cumană era Lingua Franca. Cumania nu a fost imperiu politic real. Închegarea unui imperiu, menţinerea şi  guvernarea  lui,  necesită o anumită doză de înţelepciune şi de cumpătare. Prinţii cumani din Apus nu le dovediră.  Abandonăm ipoteza prinţilor  cumani întemeietori de ţări rumâneşti.  Scriitorul ezoterist Vasile Lovinescu, expert în gândirea sufită a lui Al Rumi,  susţine, spre deosebire de domnul Neagu Djuvara,     “Basarab” este în fapt cuvântul  “Tarabostes” transpus într-un pidgin cumanic. Adică “Basarab” înseamnă  “străbun nobil”.

Ştim că  Tarabostes erau nobilii daci. Să considerăm numai rădăcina cuvântului: “Tarab”. Există  o argumentaţie foarte plauzibilă  că în Evul Mediu, cuvântul dacic “Tarab” ar fi putut ajunge să fie pronunţat  “Sarab”. În secolul VI Iordanes, speculând  confuzia  fonetică „goţi” –  „geţi”,  îi aminteşte pe  „sarabi” ca  pe  „o tulpină veche, glorioasă, avută  şi puternică” a ‚goţilor’ (prin care trebuie să inţelegem geţii sau dacii). 

Bine, în celebrul text al lui Iordanes, ceea ce exploatează în perfectă justificare acest  got romanizat este paralela istorică între „socii”-alizarea deja realizată a traco- daco -moesilor, recunoscută la 381AD prin proclamarea sintagmei Nova Roma de acel think tank  ghidat de Sfinţii Ierarhi cappadocieni, şi „socii”-alizarea  goţilor arieni ce erau departe încă de integrarea în lumea germană, căreia îi vor transmite abia mai apoi  titlul nobleţei ariene. Cred că Benito Mussolini avea  perfectă dreptate când critica subtil barbaria nazistă într – un discurs public. Un atac ce plăcea nespus  fasciştilor italieni, dar îl delecta şi pe Winston Chuhrchill, care  trimitea epistole de entuziasm Ducelui.

 

Iar  în ceea ce priveşte alt exemplu privind schimbarea pronunţării  unei litere, documentele Vaticanului din secolul X folosesc scrierea şi pronunţarea « Rutenia » pentru cuvântul  îndeobşte cunoscut  ca « Rus ». Aceasta arată    în latina medievală  vestică, dar şi într-o neolatină orientală, “t” şi “s” puteau  fi înlocuite. Este ceva similar cu fenomenul rotacismului. Ori cu tranziţia de la ‚Matilda’ la ‚Mafalda’ în italiană. “Sarab” ar fi putut însemna  nobil vechi, nobil din Dacia. Cuvântul Dacia are viaţă  surprinzător de lungă, fiind atestată folosirea lui chiar şi în secolul XIII.  Apoi, întrucât Dacia noastră  rămâne pe un teritoriu numit Cumania în Evul Mediu, presupunem că  prin aglutinare cu „aba”,  ce înseamnă tată,  din  Sarab a rezultat ‚Basarab’. Vasile Lovinescu propune în ‚Dacia hiperboreană’ o construcţie similară în multe privinţe  construcţiei ce a condus la termenul „arian”, însemnând de asemenea ‚nobil’. Atâta de puţină  câtă  era  închegarea politică din Cumania, victoriile lui Tamerlan (1336-1405)  distrug “imperiul”  eurasiatic   cuman. Reducând  exponenţial importanţa limbii cumane, cu variante  folosite  ca “Lingua Franca” în Eurasia.Titus Filipas