Limbajul neolatin Bucureica

Căderea Constantinopolului la 1453 era  anunţată  lumii de Marea  Mediterană. „Trece valul sângerat / […] / Val pe val înştiinţează că  Bizanţu’ s-a predat.” ,  consemna Dimitrie Bolintineanu. Dar nu a însemnat sfârşitul definitiv. Mă gândesc,  –climax de gând  absurd–,  că în  reţeaua de planuri strategice moştenite de la  Mihail al VIII-lea Paleologul se afla şi întrebarea : « Unde va fi delocalizată  Nova Roma, după ce se va întâmpla iarăşi un eveniment precum cel de  la 1204 »?    Practic, tot ce existase în Biblioteca din Alexandria se găsea până  la 1204 şi în bibliotecile particulare ale cetăţenilor din Constantinopol, dacă  se făcea inventarul total. Nu vom şti exact niciodată câte cărţi s-au pierdut. Dacă fragmente din  cultura Bizanţului au putut  disemina în lume dând  naştere fenomenului denumit ulterior Renascentism, spiritul de tenacitate romană rămâne  în acest Novum Latium populat cu urmaşii traco- daco-moesilor ‘socii’- alizaţi.  În 1453,  unii romani ortodocşi alungaţi din cartierul Blachernae s-au oprit pe Via Egnatia. Alţii au mers pe ‘pămîntul’ aflat la nord de Dunăre. Ei  creează acolo un nou oraş, plauzibil  într-un tradiţional popas de transhumanţă: Bucureştii, ceea ce dă consistenţă legendei ciobanului Bucur. La anul 1459, locuitorii care l-au fondat, probabil macedo-români care până  la 1453 erau « navetişti »  la Constantinopol pe Via Egnatia,  cer recunoaşterea drepturilor la voievod  pentru această nouă întemeiere urbană. Pe  o pagină  web despre „umanistul nomad” sir Patrick Leigh Fermor (născut în anul  1915,  înnobilat la  2004), domnul Dan Culcer mi-a semnalat  informaţia  rarissimă   privind  existenţa unei limbi  neolatine   vorbite    în zonele locuite de vlahii de la sud de Dunăre: „There existed in Greece, in more or less semi-obscurity, until recently at least, […] „secret” or „private” languages. One of these was the boukoureika, a remnant idiom which is clearly unanbigous unGreek, and which is a coined on Vlach language. Boukooreika is spoken in areas where once Vlach languages was once the first language of use. Since the areas where is spoken became part of Greece already from the very beginning of the creation of the Greek state in the 1830’s, the Vlachs of these regions lost the use of their Vlach mother tongue quite rapidly adopting instead the official state Greek language. Nevertheless the language survived, though in a mutant manner, as a language spoken mainly by the elderly or by certain professionals, as an alternative way of communication between its few privileged speakers.” Domnul Dan Culcer experimentează şi simplifică, romanizând ortografia cuvântului: „Bucureica”. Ultima informaţie  pe care o găsim despre acest idiom  datează  din secolul XX, trecută în  Papiros Larousse (Geniki Pagkosmios Egkyklopaideia, Tomos Dekatos, Athinai 1964, p.303). Nu există motiv să  credem că  acest limbaj n-ar fi existat la 1453 AD, dimpotrivă. Terminaţia se va fi modificat, poate, în timp, dar rădăcina cuvântului: „Bucur”, s-a păstrat. Informaţia   forţează  refocalizarea reflecţiilor numite „Legenda ciobanului Bucur.” „Bucureştii” puteau să fie macedo-românii în transhumanţă  care vorbeau  limbajul Bucureica, după cum putea să fie, dar numai la 1459: „Cetatea ştiutorilor limbajului Bucureica”. Ne mai putem întreba : Era acest „limbaj Bucureica” forma neolatinei vorbite la Constantinopol? Dimitrie Cantemir nu povesteşte nimic, însă  el nu era un nativ acolo, şi  la Constantinopol era interesat probabil mai mult să înveţe latina scolastică de la dascălii din Blachernae. Cartierul Blachernae este amintit şi de Mihail Sadoveanu în ‘Creanga de aur’: “La începutul lunii mai, anul de la Hristos 787, Kesarion Breb se afla intrat în  Bizanţ de puţină vreme […] Umbla şi  privea acele locuri încântate, mai frumoase decât  oricare altele pe pămînt, scaunul împăraţilor lumii, de la unghiul unde stă palatul Halki, la ţărmul Propontidei, prin forul Augusteon unde poruncea  încă statuia lui Iustinian călare, peste hipodrom unde fierbeau marile petreceri ale domnilor şi poporului, peste toate colinele unde se înălţau sfinte biserici şi mănăstiri, pînă la Hevdomon şi Vlaherne.” Acolo, în Moldova lui, Mihail Sadoveanu nu avea informaţii despre limbajul Bucureica pentru a introduce detaliul în text.  Ştia Vlad Ţepeş acest limbaj neolatin?  Istoria din tinereţe a voievodului  nu exclude  ipoteza. La fel ca Mihail al VIII-lea Paleologul,  fără îndoială  că şi  prinţul român Vlad Ţepeş  dădea  valoare absolută   hrisovului ca parte esenţială în gestionarea istoriei. Pentru drepturile cetăţii Bucureşti,  Vlad III, viitorul Dracula din povestirea lui Bram Stoker,  organizează  o punere în scenă de neuitat : Parafează  hrisovul  de fondare lângă  o pădure de ţepe în care stăteau  otomanii răspunzători de vărsarea de sânge la căderea Bizanţului.  Despre această scenă, Petre Ţuţea spune: „Vlad Ţepeş  are meritul  că  a coborît morala absolută  […] la nivel absolut.”  Dacă  opinia lui Petre Ţuţea despre Vlad Ţepeş este excelentă,  Nicolae Iorga avea  rezerve întemeiate. Profesorul Nicolae Iorga găseşte dovezi că Vlad Ţepeş  ucidea  o mare parte din populaţia românească urbanizată  a zonei ripariene asociate Dunării inferioare, populaţia  românească  din cetăţile Podunaviei. Astfel Vlad Ţepeş a retezat din start  posibile puncte de sprijin pentru elanul  unui Mihai Viteazul  spre Constantinopol, un Mihai pe care Contra Reforma îl angajase condottier  pentru proiectul Romania Neoacquistica. Nicolae Iorga îl  vedea pe Mihai Viteazul  întruchipând  un nou Boucicaut. Şi mai credea că voievodul ar fi cucerit iute, iute, Nova Roma devenită Stambul. Ori poate  că Nicolae Iorga trasa cu gândul o paralelă între Mihai Viteazul  şi Mihail al VIII-lea Paleologul, istoricul român fiind impresionat de o propoziţie scrisă  de ‚Împăratul de aur’  după ce intra în Constantinopol la anul 1261: „Tocmai ce am preluat oraşul.”, arătând doza considerabilă de facilitate în acţiune.  Însă  chiar sprijiniţi de Contra Reforma ce  intenţiona  să  construiască  Romania Neoacquistica, din Occident până în Orient, unind Lumea Veche şi Lumea Nouă,  aveau „românii  supt Mihai Voievod Viteazul”  ştiinţa urbanistică necesară pentru a  întreţine  Stambulul,  oraş cu un milion de locuitori?  Trebuie să înţelegem bine mesajul lui Mircea cel Bătrân şi mesajul bravului cavaler Boucicaut: „Viteazul”, „Cavalerul Onoarei”, trebuie să  posede  arta  managementului strategic. Oricum, asasinarea voievodului Mihai Viteazul  a întrerupt derularea acelui proces grandios pentru Romania Neoacquistica, gândit de strategii  Contra Reformei. Abia în secolul XVIII, Petru Pavel Aron reia, dar cu mijloace eterice, adică pur intelectuale, marele proiect eclipsat, adică proiectul  Romania Neoacquistica declanşat de Contra Reformă. Titus Filipas

Isihasmul

Găsim  abstractizarea quintesenţială atât  în isihasmul ortodoxiei bizantine – gândire abstractă care înfloreşte în timpurile împăraţilor Paleologi, cât şi în ştiinţele occidentale moderne. Se ştie că la Universitatea din Constantinopol, Grigore Palamas citea  insistent şi texte seculare de fizică şi meteorologie. Nu doar pe Aristotel. La conciliul de la Ferrara (1438-39), atunci când occidentalii au cerut ca Fizica lui  Aristotel să fie luată drept modelul mişcărilor, un tînăr palamit ripostează că Aristotel este depăşit. Ne putem întreba dacă el nu cumva ştia despre un alt Pseudo Aristotel mai drept în construcţia imaginii fizice despre lume. Oricum, să nu uităm ca Grigore Palamas ne învaţă că este bine să ne întoarcem gândurile asupra naturii. Însă tot el ne avertizează  că  acest tip de cunoaştere nu ne va furniza niciodată cheile pentru realitatea spirituală. Grigore Palamas se bizuia  în primul rând pe scrierile teologilor cappadocieni din secolul IV,  cei care studiaseră filosofia la Academia din Atena. În anul 1330, Ioan Cantacuzino, primul –ministru (‚Megas Domesticos’)  al imperiului  bizantin pe vremea împăratului Andronicos al III-lea, îl  angaja  pe Varlaam din Calabria (anul naşterii nu se cunoaşte, a decedat la 1350) ca profesor de filosofie la universitatea imperială din Constantinopol. Trebuie să precizăm că Varlaam din Calabria venea la Constantinopol chiar din inima renaşterii umaniste  italiene. Sîntem îndreptăţiţi să zicem acestea,  întrucât Varlaam din Calabria  a fost profesorul ce l-a învăţat limba greacă pe poetul Petrarca. Aceasta se întâmpla pentru că provincia Calabria din Mezzogiorno fusese ‚themă’ bizantină, şi influenţa culturală greacă nu dispăruse. Inspirat de umanism, Varlaam din Calabria  introducea ‘transcendenţa’ ca  index pentru  „altă lume”. Alexandru  Paleologu, în celebra sa exegeză „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu“, plasează  romanul  „Creanga de aur”  în transcendenţa varlaamită.  Grigorie Palamas (1296-1359) apără însă unicitatea Absolutului spunând: Nu există „altă lume”. Mai târziu, Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)  va demonstra adevărul acestei aserţiuni a isihasmului ca pe o teoremă,  în marele lui tratat de teologie pozitivă intitulat  „Ştiinţa logicii”. Apoi, însăşi denumirea „Epocii Luminilor” (‚Les Lumières’) este evident inspirată din ‚Triadele’ lui Grigorie Palamas (1296-1359) unde acesta scrie: “Dacă priveşte la sine, vede lumina. Dacă priveşte la ţinta viziunii sale, vede din nou lumina. Iar dacă priveşte la mijloacele prin care priveşte, vede iarăşi lumina.” Isihasmul respinge teza varlaamiană  despre ‚transcendenţa inaccesibilă’. Între partizanii lui Varlaam din Calabria şi cei ai lui Grigorie Palamas disputa părea a se fi încheiat la dezbaterea conciliară din 1341, prezidată de însuşi bazileul Andronicos al III-lea, consilierul său fiind Ioan Cantacuzino. Hotărârea luată atunci a fost în favoarea isihasmului. Însă împăratul va deceda subit la  numai patru zile după  conciliu. Întrucât următorul bazileu îndreptăţit să urmeze la tron, Ioan al V-lea Paleologul, era încă minor, mama lui, Ana de Savoia, devenea regentă. În disputa isihastă, Grigorie Palamas era sprijinit de primul ministru Ioan Cantacuzino. Iar Varlaam din Calabria era sprijinit de patriarhul Ioan Calecas. Ana de Savoia nu poate să impună  multă vreme echilibrul  puterii  între marele demnitar şi marele ierarh. Patriarhul în fruntea  unui  grup de aristocraţi reuşesc să îl alunge pe primul-ministru. Deşi condamnă deschis lovitura de palat, Grigorie Palamas nu îl urmează pe Ioan Cantacuzino. În anul 1343, patriarhul Ioan Calecas îl  acuză pe Grigorie Palamas de erezie. Întrucât Grigorie Palamas refuză să îşi schimbe opiniile asupra isihasmului, el este excomunicat.  Ana de Savoia se temea că Grigorie Palamas i-ar putea deveni inamic politic, însă  îl respecta ca  teolog, şi considera că acţiunea patriarhului Calecas a fost nedreaptă. Poate fi vazută atunci  o scenă de „viaţă bizantină” a cărei descriere îl încânta în secolul XVIII pe maliţiosul Edward Gibbon. În vreme ce Ioan Cantacuzino purta  un război civil împotriva tronului, Ana de Savoia urzeşte o conspiraţie împotriva patriarhului Calecas. În anul 1347, Ana de Savoia convoacă un sinod care îl coboară pe Ioan Calecas din funcţia supremă în biserica ortodoxă. În acelaşi an,  se negociază un armistiţiu cu Ioan Cantacuzino, ce va conduce imperiul în numele copilului Ioan al V-lea Paleologul. Grigorie Palamas a fost consacrat  episcop de Salonic. Totodată Ioan Cantacuzino a numit un palamit patriarh la Constantinopol. Această acţiune instituie o tradiţie a predominării spiritului propovăduit de Grigorie Palamas în biserica ortodoxă. Preocupat de strategia unei decuplări între puterea lumească şi puterea spirituală în Romania Orientală,  Ioan al VI-lea Cantacuzino împingea până aproape de  paroxism  politica delocalizărilor practicată de  Mihail al VIII-lea Paleologul. Ioan al VI-lea Cantacuzino menţine alianţa foarte profitabilă cu Genova, dar  angajează mercenari turci (otomani de această dată, nu selgiucizi). Înainte cu un secol, Mihail al VIII-lea Paleologul încredinţase genovezilor sarcina gestionării  strâmtorii Dardanelelor, botezată şi « canalul Sfântul Gheorghe », unde Gallipoli juca aproape acelaşi rol pentru Dardanele ca şi  cetatea Constantinopol pentru Bosfor. Bosforul se află în aşa – numita Romania interioară.  În literatura română au rămas versuri cu  descrieri ale frumuseţii sale aproape halucinante până în secolul XIX. Un sejur prelungit pe malul Bosforului, unde se plimbă, dar şi scrie mult, i-a fost facilitat lui Dimitrie Bolintineanu de familia Ion Ghica.  Găsim fragmente magnifice dintr-un   „Discurs al Bosforului”  în poezia „O noapte de vară” (publicată în 1865) :  “Pe luciul Bosfor / ce treherat  de delfini  revarsă ici şi colo torente de fosfor.”  Din  ghemul  rimelor e despletită şi fraza  psihedelică  :  “Steluţe rătăcite scânteie […] ca hora […] viselor.”. Era vorba de facto, în descrierea lui Bolintineanu,  despre fenomenul de bioluminescenţă. Fizicianul britanic Moseley,   Henry Gwyn-Jeffreys  (1887–1915),  a studiat bioluminescenţa marină în Dardanele, în cel de al doilea război mondial. Romancierul rus Konstantin Gheorghievici Paustovski (1892-1968) scrie despre aceasta în  proza lui marină.  Tînărul Moseley  a  furnizat cea mai solidă justificare experimentală pentru conceptul de număr atomic. Metoda lui Moseley va descifra  identităţile  personale, necunoscute până atunci, ale fiecăruia dintre elementele chimice chemate  generic  ‘pământurile  rare’.  Era suficient pentru a fi obţinut premiul Nobel, dacă nu murea în război. În anul 1353, un puternic cutremur de pământ distrugea zidurile de apărare ale cetăţii Gallipoli. Mercenarii osmanlâi, care au fost mereu nişte predatori  oportunişti,  ocupă cetatea. Otomanii vor schimba numele oraşului  în  Gelibolu. Aici se naşte celebrul cartograf turc   Piri Reis (1470-1554),  care trasează conturul Antarctidei înainte ca acest continent să fie re-descoperit de exploratorii moderni! A folosit Piri Reis o veche hartă  salvată din vreo bibliotecă de la Gallipoli? Nu este o întrebare retorică. Şi cine a comanditat în vechime, probabil după Nehao,  un vechi drum oceanic austral  spre Antarctida? Ce amirali  au condus atunci navigaţia, ce fel de marinari au avut puterea să  reziste  călătoriei în oceanul rece din sudul extrem? Pierderea cetăţii bizantine apărătoare  la Dardanele   provoacă în  1354 o revoltă la Constantinopol,  cetatea de pe Bosfor. Împăratul Ioan Cantacuzino este forţat atunci să facă nişte alegeri. Abdică  în  favoarea  lui Ioan al V-lea Paleologul. Craiul sârb Ştefan Duşan (născut la 1308, decedat la 1355) profită de  perioada  tulbure a transferului de putere, şi atacă atunci oraşul Constantinopol. Statul sârbesc, fondat în secolul XII, atingea apogeul pe vremea acestui Ştefan Duşan. Încă pe vremea împăratului Andronicos al  III-lea Paleologul (1328-1341), Ştefan Duşan ocupase  Macedonia nordică (unde-i şi Prilepul sau Pîrleapul care ni l-a dat pe Nicodim de la Tismana) , precum şi Albania. Profitând de  cearta între Ioan Cantacuzino şi Ioan al V-lea Paleologul, Ştefan Duşan ocupă toată Macedonia, cu excepţia Salonicului. Se proclamă  singur,  împărat al sârbilor şi al românilor din  Macedonia şi Serbia. Imperiul său cel nou, gândea Ştefan Duşan, avea nevoie de cea mai bună locaţie pentru capital. Forţele sale atacă Nova Roma, oraşul Constantinopol. Dar poseda oare Ştefan Duşan ştiinţa logistică să întreţină urbaniismul  la Constantinopol? Nicolae Iorga scrie că Mihai Viteazul a fost pus la un moment dat, prin politica sa de alianţe europene din vremea Contra Reformei care îl accepta,  în faţa alegerii de a ocupa, ori nu, cetatea Constantinopol. Viteazul se înspăimântă de sarcina ce ar fi căzut pe umerii oltenilor, obişnuiţi numai cu „cobiliţa”.  Din fericire, pe sârbii de mare cruzime ai lui Ştefan Duşan,  douăzeci de mii de călăreţi otomani,  floarea  armatei angajate mai înainte de Ioan Cantacuzino, îi alungă de lângă  Constantinopol.  În absenţa unei încoronări la  Nova Roma, Ştefan Duşan se mulţumeşte cu o  încoronare  în 1346 la  Skoplje.  Ştefan Duşan moare la 1355.  ‘Imperiul sârbilor şi românilor’ nu îi supravieţuieşte. După ce abdică  de bunăvoie, printr-o alegere dictată de un proiect personal, Ioan Cantacuzino se călugărea sub numele Ioazaf. El era deja respectat în ortodoxie drept  principala autoritate religioasă. Ioan Cantacuzino  lucrează mult ca să despartă  puterea spirituală a bisericii   ortodoxe   de fragilitatea  « imperiului »  bizantin în puterea sa temporală. Minimalistă.  Prin contrast, acţiunile întreprinse de Ioan al V-lea Paleologul în cea de a doua domnie sunt aproape haotice. Încearcă să se apropie de Occident, merge la pontiful din Roma. La  1369 acceptă profesiunea  de credinţă conformă cu dogma catolică, recunoscându-l pe papa de la Roma drept şeful întregii creştinătăţi. Dar pe drumul de întoarcere   de la Roma, împăratul Ioan al V-lea Paleologul trece prin Veneţia care aplica o politică de fiscalitate neiertătoare. Acolo, bazileul trebuia să plătească nişte datorii considerabile. Indiferenţi la  condiţia lui imperială, veneţienii îl aruncă pe bazileu  în puşcăria pentru datornici. Fiul său, viitorul împărat Manuel al II-lea  Paleologul, strânge suma cerută. Manuel al II-lea  Paleologul vine personal în Cetatea Dogilor ca să-şi elibereze tatăl. Un acord de eşalonare a plăţii restului datoriilor este semnat cu Veneţia la  anul 1371. Eliberarea de sub presiunea datoriilor nu va împiedica totuşi până la urmă căderea Bizanţului. Un text scris de bazileul Manuel al II-lea  Paleologul,  împotriva Jihadului islamic, a produs în toamna anului 2006 profundă tulburare în lumea musulmană,  atunci când o asertare a bizantinului  a fost citată pozitiv de către papa Benedict al XVI-lea. Mecanismul decuplării puterilor spirituală şi temporală în Bizanţ, un mecanism instituit de lucrarea de guvernare a lui Ioan Cantacuzino,  va funcţiona însă perfect la 1453, salvând astfel spiritualitatea romană  din Răsărit. Profesorul de filosofie Ioan Comnen de la Academia înfiinţată la iniţiativa stolnicului Constantin Cantacuzino pe lângă mănăstirea Sfântul Sava, îl compară pe acesta cu  împăratul Ioan al VI- Cantacuzino. Cred că în această comparaţie se ascunde ideea că acţiunea spirituală şi culturală a stolnicului Cantacuzino era ghidată de isihasm. În toiul înnoirii spirituale  isihaste, era prezent la Muntele Athos, martor la evenimente, călugărul macedo– român Nicodim, înrudit cu voievodul Nicolae Aexandru, fiul acelui Basarab I Întemeietorul. La un an după ce vărul său (mai îndepărtat)  Vlaicu-Vodă ajunge la domnie, călugărul Nicodim soseşte în Oltenia, unde prin învăţătura lui metodică propagă isihasmul. Vlahul Nicodim construieşte  perfect discursul religios. Cred că nu există nici cea mai mică primejdie reală  de „supradimensionare”  în  orice  viitoare hagiografie care va încerca  să analizeze „întreaga osârdie ctitoriceascã şi cărturărească”  a călugărului Nicodim,  cu mijloacele cele mai noi create de cultura universală. Şi nu există „exagerare”,  nici cea mai mică doză de  „naivitate”,  în povestirea bine ştiută că  oştile principelui Gabriel Bathori au vrut să „fure moaştele sfântului Nicodim Valahul  din cauza deosebitei preţuiri ce i-o arătau”.Lucrarea  lui Nicodim arată că transcendenţa este posibilă în această lume. Românii au adoptat imediat isihasmul, încapsulat în proverbul: „Omul sfinţeşte locul” . El se integra natural culturii ‘thematice’,  el poate fi şi caracterizare a culturii medievale româneşti. Dar  isihasmul, zicem, credem,  este şi premisă a celei mai îndrăzneţe înnoiri. Renascentismul distinct şi  modernitatea secolului XIX românesc nu ar fi fost posibile fără exerciţiul gândirii abstracte în veacuri  de isihasm. Un observator al secolului XIX românesc, Ion Ghica, remarca într-o scrisoare către Vasile Alecsandri această propensiune a românilor faţă de gândirea abstractă exactă.  Fără Nicodim şi Daniil Sihastrul, nu ar fi existat Mihai Eminescu, dar nici Politehnica din Bucureşti.  În poemul  „Memento mori”, Eminescu ne învaţă normativ  legătura  dintre fierul plugului thematic şi gândirea abstractă isihastă: „Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci.”  Eminescu ne reaminteşte spiritul culturii thematice, cu valori incorporate în atitudine: neîncrederea declarată faţă de Occident, şi încrederea că isihasmul poate reconstrui Romania. Titus Filipas