Posts Tagged ‘Lerui’

Cum a început occidentalizarea la noi ?

iunie 18, 2008

Trebuie să căutam  „forţele geologice” vechi care au modelat  Limba Română. Acele forţe modelatoare ale planetei lingvistice româneşti vor construi reprezentările noi în limbaj.  Să reamintim că occidentalizarea la noi începea cu incorporarea  cuvântului  Lerui,  adică ‚Le Roy’   aglutinat, în limbajul  românesc.  Pentru expresia lingvistică veche din Limba Româ  de maximă  calitate:  ‚Lerui, Ler’, filologii şi istoricii trepidanţi, –trebuie să repet, „timpul material” le-a lipsit tuturor, bineînţeles, mă  refer aici numai şi numai la români–,  au mai  propus şi alte ipoteze, dar situarea sa recitativă la solstiţiul de iarnă, la vremea naşterii Fiului, leagă foarte convingător expresia românească  „Lerui” de cuvântul carolingian „Le Roy”, şi mai ales de felul în care „Le Roy” spunea ‚Crezul”,  cu interpolarea suplimentară  despre „Fiu”, –prin ‚Filioque’–,  în textul Crezului de la Nicaea.

Titus Filipas

Universitatea din Dacia

februarie 26, 2008

Există un document foarte credibil că primul ‚visiting professor’ la o universitate din Romania (Dacia)* a fost un anume Boetius, profesor de filosofie până  la 1277 la Sorbonne. Unde să fi fost acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 ? Este plauzibil că Bram Stoker speculează tocmai acest mister când dezvăluie cititorilor săi un Curriculum al universităţii carpatine Scholomance din romanul Dracula. Totuşi, nu cred că acea universitate din Dacia anului 1277, înfrăţită cu Universitatea Sorbonne, era şcoala de magie albă, magie neagră, Scholomance, zugrăvită de Bram Stoker. Pentru că în acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 începea să fie predat, odata cu venirea lui Boetius, averroismul latin, înseamnă că exista o privilegiere a raţionalismului. S-a aflat cumva la Castro Zeurini, oraşul ce s-a dezvoltat la Drobeta- Turnu Severin după Diploma cavalerilor ioaniţi ? Cum trebuie să interpretăm oare masa aceea de documente în spiritul averroismului latin lăsate de Ştefan Odobleja în Arhivele de la Turnu Severin, scrise parcă în transă, dar logice şi într-o limbă perfectă, când în franceză, când în română? În averroismul latin, cunoaşterea sufletului nemuritor şi intelectiv era importantă. Îndrăznesc să afirm că Psihologia consonantistă a lui Ştefan Odobleja continuă, de facto, averroismul latin.

Mai cred că decizia universităţii din Paris privitoare la destinul profesorului Boetius trebuie pusă în legătură cu concluziile celui de al doilea conciliu general de la Lyon, din anul 1274. Conciliu înseamna, stricto sensu, ‚adunare de conciliere’, o reuniune pentru împăcare. Istoria consemnează trei asemenea ‚concilii generale’ ale bisericilor creştine. Pentru istoria noastră, cele mai importante concilii generale au fost al doilea şi al treilea. Cel de al doilea conciliu general de la Lyon a fost gestionat după un plan stabilit de împăratul Mihail al VIII—lea Paleologul şi de papa Urban al IV-lea. Iară cel de al treilea conciliu general, din Florenţa anului 1439, este remarcabil pentru noi datorită participării mitropolitului Moldovei, Damian.

Pentru interpolarea francică în textul Crezului de la Nicaea, papa  Urban al IV-lea i-a  cerut marelui său contemporan, teologul   Toma din  Aquino care forjase primul Weltanschauung pentru Europa medievală, să pregătească  apărarea insertului Filioque  (însemnând ‘şi Fiul’). Aşa     eseul de 55 de pagini,   în limba latină   şi intitulat  Contra errores Graecorum, a fost scris de  filosoful scolastic Toma din  Aquino exact cu prilejul Conciliului de la Lyon din anul 1274. ‘Împăratul de aur’, adică bazileul Mihail al VIII-lea Paleologul  l-a citit, şi a fost de acord cu intelectualismul sacralizat de  Toma din Aquino, acceptând insertul carolingian  Filioque  în Crez. Toma din Aquino va fi  ghidul poetului Dante în Paradis, unde păgânul Virgiliu nu este îngăduit să urce : ‘Eu Toma sînt, d ‘Aquino./ De vrei  ca să-i cunoşti pe toţi de -aice,/mergând îi voi numi, iar tu urmează/cu ochii- n jur’ (a fost traducerea lui George Coşbuc). Dante Alighieri bănuia că Toma din  Aquino ar fi fost ucis la ordinul regelui napolitan Charles I d’Anjou, marele duşman al lui Mihail al VIII—lea Paleologul.

Teologul ortodox român Dumitru Stăniloae, cărturar de  vastă cultură, alimentată din cele mai vechi surse  păstrate de biserica noastră ortodoxă,  construieşte o puternică  argumentaţie în sprijinul poziţiei luate de Mihail al VIII-lea Paleologul care accepta valorile scrise  de  Toma din  Aquino. Într-adevăr, punctul de vedere al  bisericii ortodoxe române diferă radical de poziţiile celorlalte biserici ortodoxe “frăţeşti”  în privinţa importanţei şi valorii insertului francic – şi Fiul-  în Crez, la  vremurile când la noi se cânta prima dată  Lerui, Ler la sărbătoarea  bucuriei şi speranţei după solstiţiul de iarnă: naşterea   Mântuitorului nostru Iisus Christos, Fiul, la Vicleimul din Ţara Sfântă. Încoronarea lui Charlemagne (Le Roy)  la anul 800  avea  loc în ziua de Crăciun. Colindul românesc Lerui, Ler este asociat cu aceeaşi zi din an, şi cred că această periodicitate calendaristică transmite   informaţie despre identificarea Leroy – Lerui. În textul foarte riguros şi dens,  strict  de dogmatică ortodoxă,   părintele  Dumitru Staniloae  îndreptăţeşte  şi felul în care Lerui, adică împăratul Charlemagne, îşi spunea Crezul.

Apoi, în afara aspectelor strict teologice, a mai influenţat acea universitate medievală din Romania, înfrăţită cu Universitatea din Paris, gândirea românească şi într-alt fel? Fără prea multă surprindere observăm că atunci când inventează conceptul mito-poetic al ’spaţiului mioritic’, filosoful român Lucian Blaga intra pe linia expunerii medievale scolastice prezentă în textul sorbonian De configurationibus qualitatum et motuum, unde spaţiul era definit ca un depozitar al Calităţii şi al Mişcării. Autorul scrierii vechi era nimeni altul decât autorul unui tratat al monedei, normandul Nicolae Oresmus (1323-1382), profesor de la Universitatea din Paris. Ideea ‚spaţiului mioritic’ se integrează în ‚arhetipul cultural Eratostene’, arhetipul helenistic fiind  reflectat şi în invocaţia mioritică : „Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai”. În expunerea conceptuală a filosofului Lucian Blaga,  ideea ‚spaţiului mioritic’ pare influenţată de “şcoala mecanistă” a Universităţii din Paris iniţiată de Jean Buridan, profesorul lui Nicolae Oresmus.

Mai ştim că Mihail al VIII—lea Paleologul a furnizat adunării din Lyon un set important de date privind credinţa şi educaţia în Romania Orientală, adică ţinuturile asupra cărora se mai exercita influenţa bizantină. Episcopul din Paris, care a fost prezent la 1274 în adunarea de conciliere de la Lyon, a avut acces la acea ‚bază de date’ privind educaţia în Romania anului 1274. Când şi cum a fost creată această universitate de limba latină din Romania (Dacia)? Probabil că între 1270, anul când murea regele Franţei: Ludovic cel Sfânt, fratele mai mare al regelui napolitan Carol I de Anjou, şi anul 1274. Reamintim că într-o pictură celebră, El Greco îl reprezenta pe Ludovic cel Sfânt aproape ca pe un voievod moldo-valah, mă rog, intenţia cretanului fusese de a-l face egalul unui bazileu bizantin. Sfinţii longilini pictaţi de El Greco, pentru a da vizibilitate ideologiei Romania Neoacquistica, seamănă uimitor portretului Sfântului Andrei, Apostol de Cincizecime prezent şi în versurile colindului românesc pre – Slavic: “Crucea de tei / a Sfântului Andrei”.  Apostolul Andrei era pictat de varengul rus Rubliov.

La 1270, influenţa moderatoare a lui Ludovic cel Sfânt asupra lui Carol I de Anjou dispare, şi regele napolitan devine făţiş inamic al împăratului roman Mihail al VIII—lea Paleologul. Pentru a contracara chiar din interiorul Apusului european incidenţa acestui pericol, Mihail al VIII—lea Paleologul depune orice efort necesar şi posibil din partea sa pentru convocarea celui de al doilea conciliu general de împăcare a bisericilor creştine. Este plauzibil că el delocalizează funcţia unei universităţi teologice de limba latină similară Sorbonei, într-o zonă din imperiu unde se vorbea o limbă neolatină. Această zonă se chema, văzută din Occident, Romania (Dacia). Oricum, există o doză mare de plauzibilitate, dacă nu chiar de veridicitate, că ‚împăratul de aur’, Mihail al VIII—lea Paleologul promulgă diploma de întemeiere a primei universităţi neolatine din Romania Neoacquistica  înainte de conciliul general de la Lyon din 1274. Mai cred că modelul fiducial a fost diploma împăratului Frederick al II-lea de Hohenstaufen pentru universitatea din Neapole. Subliniem, acea universitate din Romania (Dacia), acreditată internaţional şi de senatul de la Sorbonne la anul 1277, nu era şcoala de magie neagră Scholomance. Dar ideea lui Bram Stoker despre universitatea Scholomance din Romania nu se naşte dintr -un neant!

Mai există amintiri ale acelei universităţi de la 1277  în memoria românească? Se pare că da. În timpuri moderne, Ioan Eliade Rădulescu transcrie această  mărturie în textul său esenţial: „Echilibru între antiteze”, la capitolul  de funcţionare a vechilor case boiereşti, ce asigurau prin tradiţie un învăţământ de nivel universitar prin politica lor internă de formare a personalului. Apoi, să amintim că  tînărul Miron Costin îşi începea studiile academice de economie politică şi de finanţe publice în casa boierului Iordache Cantacuzino din Moldova. În pagina Letopiseţului său, Miron Costin îşi va elogia profesorii întru excelenţă pe care i-a avut la universitatea din acea casă boierească, scriind în mod expres : „Toma vornicul şi Iordache visternicul, care capete de-abea de au avut cândva această ţară sau de va mai avea”. Iată de aici şi o explicaţie a tezei lui Petre Carp,  cum că boierii cei vechi deţineau şi foarte multă cunoaştere, în special o  ştiinţă prudenţială ce ar  fi putut  ajuta România chiar şi în vremurile moderne!  Teza lui Petre Carp se baza deci pe fapte bine ştiute.  Iar în Oltenia, să mai spunem  aici, Tudor Vladimirescu (1780 – 1821) s-a format la un foarte înalt grad profesional, şi de patriotism, tocmai în casa boierului Ioan Glogoveanu din Craiova. Chiar şi în cea de a doua jumătate a secolului XIX, în concepţia lui Petre Carp, Junimea s-a vrut a fi de fapt o curte boierească universitară pentru cunoaştere şi patriotism. În acest context, sintagma  „boierii minţii”  pare a fi justificată.  

Ciudata clamare a lui Alexandru Macedonski (1854 – 1920),  asertarea unei superiorităţi culturale faţă de geniul poetic al lui Mihai Eminescu, cred de asemenea că provine din abisalul subconştient al percepţiei arhetipului cultural instituit de Universitatea din Romania (Dacia) anului 1277.

*Romania se referă de fapt la vechiul imperiu Romania Orientală, iar Dacia desemnează efectiv teritoriul cunoscut încă din antichitate sub acest nume.

 Titus Filipas

 

Fixaţia cărturarului nostru Ioan Eliade Rădulescu pe italiana lui Dante Alighieri poate fi interpretată în termenii potenţialului de atractivitate al averroismului latin. Un arhetip cultural prezent în poezia lui Dante şi în poezia italiană timpurie. Arhetip ce aparţine  psihologiei abisale, arhetip recunoscut de subconştientul lui Ioan Eliade Rădulescu. Pentru că în balada Sburătorul (din anul 1843) de Heliad este vizibil incorporată psihologia averroismului latin!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Blocada informaţională impusă românilor

ianuarie 18, 2008

În ziarul Gardianul din 17-01-2008, Doamna Kovacs Anna ne propunea spre  lectură un excerpt din clamările preşedintelui Uniunii Civice Maghiare din Sfântu Gheorghe, domnul Zoltan Gazda: „Maghiarii nu s-au mutat peste români, ci românii peste maghiari!”. Am încercat să contracarez alegaţia lui Zoltan Gazda cu un excerpt dintr – o  enciclopedie mult mai credibilă decât encyclopedia online Wikipedia, excerpt care demantela clamarea domnului Zoltan Gazda. Conformându- se unei politici de cenzură, comentariul meu a fost refuzat! A fost acceptată numai constatarea : Titus Filipas (2008-01-17 05:33:38)/BRITANNICA/Am incercat sa inserez o informatie preluata din Encyclopaedia Britannica, dar a fost refuzata, pentru motivul ca „Folosirea unui limbaj neadecvat va duce la restrictionarea accesului dumneavoastra la sectiunea de comentarii.”, vezi http://www.gardianul.ro/comentariu-107491.html#cm103698

Vă rog pe Dumneavoastră să decelaţi “limbajul neadecvat” – dacă el există– din textul meu :

+Ungaria  se naşte dintr-o decizie complet eronată luată de  împăratul  Arnulf de Carintia. Dacă ar fi aşteptat să vadă  moartea naturală a unchiului său, Charles le Gros,  împărat bătrân şi bolnav, ambiţiosul  nepot Arnulf de Carintia  ar fi putut să preia legitim tot imperiul lui Charlemagne refăcut prin pur noroc de Charles le Gros. Care a respectat întotdeauna principiul cunctator-evaluator:  „Wait and see”, dacă îl zicem  pe englezeşte.  Dinamic în luarea deciziilor, Arnulf de Carintia comite două greşeli fundamentale care vor afecta Europa. Deci şi pe noi. Prima greşeală a fost aceea că, la 887 AD, provoacă intenţionat o revoltă în Francia răsăriteană. Carol cel Gras este detronat  fără sa opună vreo rezistenţă. Burgundia, Italia şi francii apuseni nu îl recunosc pe Arnulf. Astfel  la  887 AD s-a  destrămat  pentru totdeauna imperiul zidit de  Charlemagne combinând forţa  armată cu diplomaţia. Arnulf de Carintia a fost recunoscut ca rege  de francii răsăriteni. A reuşit să îşi impună autoritatea în Lotaringia. La 891,  Arnulf  îi  învinge  pe vikingii care urcau pe fluviul Rin şi jefuiau până aproape de Bruxelles. Apoi se întoarce la rezolvarea problemelor din răsăritul imperiului franconian. Pentru asigurarea drumului între Baltica şi Adriatica, Charlemagne crease o serie de voievodate, numindu-i acolo duci (voievozi) pe războinicii slavi ce îl ajutaseră cu cetele lor împotriva avarilor. Nu era ceva neobişnuit. Charlemagne mai făcuse alianţe profitabile  cu slavii cei mai apuseni, odobriţii, aflaţi pe coasta baltică  lângă Danemarca. Cu ajutorul odobriţilor, Charlemagne îi alungase pe saxoni, şi deschisese un drum comercial spre răsărit care nu era controlat nici de saxoni, nici de danezi. Se ştie că avarii, probabil un popor turcic desprins din marea confederaţie care apărea şi dispărea în secolul VI,  erau caracterizaţi printr-o mare cruzime, însă cetele acelea de slavi îi întreceau. Voievozii slavi din răsăritul imperiului carolingian vor rupe legăturile  de vasalitate faţă de urmaşii lui  Charlemagne. Slavii aceştia voiau să controleze şi să vămuiască  pentru ei comerţul fructuos dintre Baltica şi Mediterana. Arnulf de Carintia  încearcă să recâştige  această sursă majoră de resurse.  În anul 892,  Arnulf de Carintia  face a doua greşeală  mare a politicii sale. Încercând să îşi impună autoritatea asupra ducelui Svatopluk, i-a chemat în ajutor pe maghiarii ce se aflau, călăreţi şi corturi, pe la  mijlocul secolului  IX,  în stepa  din nordul spaţiului pontic  tăiată  de cursul  Donului. Este simptomatic faptul că mulţi dintre istoricii maghiari de astăzi uită  să spună că Panonia, înainte de a deveni Ungaria, s-a aflat sub stăpânirea carolingiană, adică a domnului Lerui pomenit în colindele româneşti.  Maghiarii, care au fost invitaţi de carolingianul Arnulf  de Carintia numai ca auxiliari  temporari în Câmpia Panoniei,  se vor dovedi însă chiar  mai cruzi decât slavii, şi vor fi până la urmă imposibil de controlat. Hoarda aceea medievală era segmentată în zece triburi numite ’săgeţi’,  cunoscute de Europa ca ‘On-Ogur’, literalmente “zece săgeţi”. De unde au  rezultat două nume. Din raidurile lor înspăimântător de sângeroase în Franţa, ‚Ogur’  a lăsat cuvântul francez ‚ogre’, însemnând ‚devorator de copii’, căpcăun. Cel de al doilea cuvânt:  ‘Ungur’, rezultă din aglutinarea expresiei ‘On-Ogur’. De fapt numai şapte ’săgeţi’ erau formate din maghiari, celelalte trei ’săgeţi’ erau alcătuite din khazari, triburile lor  se adăugaseră probabil din Galiţia. Mai  putem bănui  că aceştia din urmă erau deosebit de bogaţi, printr-o combinaţie de comerţ şi de pradă. În amintirea colectivă românească se mai păstrează un ecou al ‚Săgeţii’,  cu semnificaţia de ‚putere şi bogăţie’,  înregistrat de George Coşbuc la începutul  poeziei  “Nunta Zamfirei”: “E lung pământul, ba e lat,/Dar ca Săgeată  de bogat/Nici astăzi domn pe lume nu-i”. Se spune că această ‘amintire despre Săgeată’ fusese auzită  de George Coşbuc de la  mama sa. +

Or, episodul acesta demonstrează existenţa unui filon  autentic de memorie ţărănească în Transilvania. O memorie cu orizont de timp foarte extins, “histoire de la longue durée” –  cum o definea Fernand Braudel. Poezia   “Nunta Zamfirei”  este un document  care probează convingător faptul  că memoria românească din Ardeal ajunge cel puţin până în secolul IX. Adamantin, mai probează  că românii din Transilvania au fost martori la sosirea ungurilor. Iar nu invers, cum susţineau unii istoriografi maghiari din secolul XIX, citaţi acum de Zoltan Gazda. 

Titus Filipas

Asociaţia Civic Media are drept motto : “informaţia înseamnă libertate”

decembrie 27, 2007

Asociaţia Civic Media are drept motto înscris pe logotip : “informaţia înseamnă libertate”. Plecând de la acest principiu de ghidare,  Asociaţia Civic Media a publicat, la adresa http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=197&Itemid=88 , articolul meu:

METANARATIVUL CONSTRUIT DE ISTORIOGRAFII MAGHIARI

Marele carturar roman Raoul Sorban ne-a invatat ca trebuie sa privim cu mult scepticism metanarativul construit de istoriografii maghiari. Stim ca pentru Ungaria simboluri identitare sunt in primul rand „Coroana Sfantului Stefan” si crucea apostolica dublu barata             infatisata pe stema. Hungaria-1, numerotarea este absolut necesara, se naste printr-o decizie a imparatului Arnulf de Carinthia. Daca ar fi asteptat sa vada moartea naturala a unchiului sau Charles le Gros, ambitiosul nepot Arnulf de Carinthia ar fi putut sa preia legitim tot imperiul lui Charlemagne refacut prin noroc de catre Charles le Gros. Pentru asigurarea drumului intre Baltica si Adriatica, Charlemagne crease o serie de voievodate, numindu-i acolo duci (voievozi) pe razboinicii slavi ce il ajutasera cu cetele lor impotriva avarilor. Charlemagne mai facuse aliante profitabile cu slavii cei mai apuseni, odobritii, aflati pe coasta baltica langa Danemarca. Cu ajutorul lor, Charlemagne ii alungase pe saxoni, si deschisese un drum comercial spre rasarit care nu era controlat nici de saxoni, nici de danezi. Se stie ca avarii, probabil un popor turcic desprins din marea confederatie care aparea si disparea in secolul VI, erau caracterizati printr-o mare cruzime, insa cetele acelea de slavi ii intreceau. Voievozii slavi din rasaritul imperiului carolingian vor rupe legaturile de vasalitate fata de urmasii lui Charlemagne. Slavii acestia voira sa controleze si sa vamuiasca pentru ei comertul fructuos dintre Baltica si Mediterana. Arnulf de Carinthia incearca sa recastige sursa majora de resurse. In anul 892, incercand sa isi impuna autoritatea asupra ducelui Svatopluk, Arnulf  de Carinthia i-a chemat in ajutor pe maghiarii ce se aflau, calareti si corturi, pe la mijlocul secolului IX, in stepa din nordul spatiului pontic taiata de cursul Donului. Este simptomatic faptul ca multi dintre istoricii maghiari de astazi uita sa spuna ca Panonia, inainte de a deveni Ungaria, s-a aflat sub stapanirea carolingiana, adica a domnului Lerui pomenit in colindele romanesti. Maghiarii, invitati de Arnulf ca auxiliari temporari in Campia Panoniei, se vor dovedi insa chiar mai cruzi decat slavii. Hoarda aceea medievala era segmentata in zece triburi numite „sageti”, cunoscute de Europa ca „On-Ogur”, literalmente „zece sageti”. De unde au rezultat doua nume. Din raidurile lor inspaimantator de sangeroase in Franta, „Ogur” a lasat cuvantul francez „ogre”, insemnand „devorator de copii”, capcaun. Cel de al doilea cuvant: „Ungur”, rezulta din aglutinarea expresiei „On-Ogur”. De fapt numai sapte „sageti” erau formate din maghiari, celelalte trei „sageti” erau alcatuite din khazari, triburile lor se adaugasera probabil din Galitia. Mai putem banui ca acestia din urma erau deosebit de bogati, printr-o combinatie de comert si de prada. In amintirea colectiva romaneasca se mai pastreaza un ecou al „Sagetii”, cu             semnificatia de „putere si bogatie”, inregistrat de George Cosbuc la inceputul poeziei „Nunta Zamfirei”: „E lung pamantul, ba e lat, / Dar ca Sageata de bogat / Nici astazi domn pe lume nu-i”. Se spune ca aceasta „amintire despre Sageata” fusese auzita de George Cosbuc de la mama sa. La inceput, toate cele „zece sageti” erau comandate de catre un lider istoric numit Arpad. Personajul a fost un negociator de remarcabila duplicitate. Alaturi de invitatia arnulfiana care il angajeaza impotriva lui Svatopluk, Arpad negociaza cu insusi Svatopluk, cumparind de la slavul acesta, – care, ca un bun migrator, vindea tot ce nu ii apartinea! –, toate tinuturile dintre cursul Nistrului si cursul Dunarii pe un singur cal, prasila din Turan! Vasile Voiculescu are o povestire magnifica despre acel areal ecologic din Eurasia unde fac schimb de marfa geambasii de cai: „Oameni intre oameni”. Este amuzant ca, desi harta este mai translatata spre vest, aria teritoriilor cerute de revizionistii maghiari dupa Trianon echivaleaza cu aria halcii din Europa „cumparata” de predatorul Arpad de la predatorul Svatopluk. Dupa ce isi dovedesc superioritatea in cruzime zdrobind cetele de razboinici slavi, ungurii se lanseaza in sangeroase raiduri de prada in centrul             Europei. O forta germana a regatului franconian rasaritean incearca sa-i alunge pe unguri din Campia Panoniei, dar este infranta. Abia in anul 955 ungurii sunt zdrobiti langa Augsburg, de catre imparatul german Otto I (936-973), fiul saxonului Henric Pasararul (876- 936). Otto I ii invinge pe unguri, folosind pentru echiparea armatelor sale forta financiara colosala a „Sfantului Imperiu Roman de natiune germana”.  Ungurii, ramasi in numar mic, sunt prinsi intre imperiul ottonian cel nou, si imperiul bizantin cel vechi, a carui forta parea resuscitata de dinastia macedoneana, ce inventeaza de altminteri si conceptul politico-economic numit „Romania”. Pentru liderii unguri ai vremii, lipsa de „resurse umane” pentru a putea prada in continuare brutal Europa ii determina sa caute alt „modus vivendi”. Printul Geza (nascut candva intre 940-945, Geza ajunge seful maghiarilor la 972, si a trait pana la 997) il lasa mostenitor pe fiul sau Vaik (975-1038). Acesta era un act neobisnuit la triburile turanice. Ideea mostenirii dinastice a tronului era, in acel timp si in acea zona, o idee bizantina, venind prin Oikumena. Intr-adevar,             despre mama lui Vaik s-a spus ca nu era nici maghiara, nici khazara. Dar ca era o printesa din Transilvania. Nu mi se pare deloc absurda ipoteza ca era o romanca, si in fond orice mama romanca viseaza ca fiul ei sa ajunga intr-o buna zi imparat. Unchiul lui Vaik, puternicul sef maghiar Koppany acceptat de mai multe „Sageti”, ii contesta autoritatea. Vaik il infrange cu ajutorul bisericii, devenind astfel regele crestin Stefan al Ungariei. Se spune, fara dovezi, despre crucea dublu barata a Ungariei ca ar fi fost daruita regelui Stefan de papa Silvestru al II-lea             (999-1003), la incoronarea din anul 1000. Vaik a indepartat pericolul german, printr-o alegere buna. Silvestru al II-lea coordona deciziile in materie de politica ecleziastica, – dar asta insemna enorm pentru vremurile acelea de religiozitate intensa –, cu imparatul Otto al III-lea, si aceasta chiar dincolo de teritoriul propriu-zis al imperiului ottonian. Astfel ca decizia de infiintare a unei arhiepiscopii maghiare independente s-a facut numai cu acordul lui Otto al III-lea. Prelatii germani se revolta. Situatia a fost atunci critica pentru imparatul Otto al III-lea, caci biserica era sursa de fonduri banesti si de resurse umane. In ceea ce priveste conferirea crucii mitropolitane sau apostolice regatului Ungariei de catre papa de la Roma, exista chiar si documente mergand in acest sens, desi unii istorici mai sceptici le contesta autenticitatea atunci cand ele sunt atribuite papei Silvestru al II-lea. Crucea apostolica de pe stema Ungariei apare prima oara pe monedele batute de regele Bela al III-lea (1172-1196). Bela al III-lea a fost de fapt un roman pe nume Alexius, bine educat in spirit latin si roman la curtea din Constantinopol a imparatului Manuel I-ul Comnenul. Oricum, chiar daca, foarte probabil, regele Stefan nu a primit crucea apostolica, aceasta nu inseamna ca prezenta sa pe stema Ungariei nu are o justificare temeinica, prin             actiunile regelui Bela al III-lea si ale fiului sau, regele cavaler cruciat Andrei al II-lea.            Documentul apostolic din secolul XVII demonstrand ca regele Stefan cel Sfant al ungurilor ar fi primit crucea dublu barata de la Roma a fost dovedit ca fiind apocrif. Totusi, sa respectam opera autorilor falsului, care incercau cel putin sa raspunda printr-o minciuna la o intrebare ce ne tulbura si pe noi, umili oameni de carte romani. Toate documentele credibile pe care le avem acum la dispozitie dovedesc ca simbolul crucii dublu barate a fost creat de regele Bella al III-lea. Ce semnificatie are bara superioara plasata pe cruce? Probabil ca Bella al III-lea vroia sa noteze apartenenta Ungariei la crestinatate, dar si la romanitate (limba oficiala a statului era limba latina), inscriind pe traversa superioara „titulus crucis” in limba latina: INRI (adica Iesus Nazarenus Rex Iudaeorum). Regele maghiar Nagy Lajos (Louis le Grand d’Anjou) purta pe blazon crucea dublu barata a regilor Ungariei, pe care o va transmite celei de a treia case dinastice angevine. Regii din cea de a treia casa dinastica angevina erau si duci de Lorena. Din cauza aceasta se face uneori confuzia intre „crucea apostolica maghiara” si „crucea de Lorena”.             Istoriografii unguri mai scriu despre marele lor suveran Nagy Lajos ca ar fi murit in anul 1382 de sifilis. Istoria medicinei ne invata ca aceasta maladie venerica a fost „importata” din America.             Cristofor Columb descopera continentul abia la 1492. Din nou, ungurii se dovedesc a fi fost inaintea romanilor. Marturisesc sincer ca este foarte greu sa interpretezi „politiceste corect” aceste nenumarate documente maghiare prin care ei doresc sa isi afirme anterioritatea ori drepturile de putere in acest spatiu carpato-danubian! Secuii de exemplu, – ca si multi unguri din Ardeal –, au adoptat ca simbol de identitate nationalista Laleaua, fara sa cumpaneasca atent ca in felul acesta sarbatoresc chiar distrugerea Hungariei -1 de sultanul turc Soliman Magnificul. Intr-adevar Laleaua a fost adusa in Europa, si in particular in Ungaria distrusa dupa batalia de la Mohaci din anul 1526, chiar de catre acest Soliman Magnificul.  Tot la fel de putin autentica precum crucea barata este si coroana Sfantului Stefan. In limba greaca de la anul 1000 AD, „Stefan” insemna coroana. Asa cum spuneam, numele originar al Sfantului Stefan al Ungariei a fost Vaik, insemnand „Erou”. Situatia luptei pentru succesiune intre ungurii tribali este foarte asemanatoare situatiei luptei pentru succesiune la turcii selgiucizi. La cele doua neamuri, dainuia legea turanica: la moartea «sefului», succesiunea este indreptatita de capacitate si de varsta, nu             ereditar. Din cauza aceasta l-a contestat unchiul Koppany pe nepotul Vaik. Chiar numele pe care l-a primit Vaik la crestinare arata ca trecerea la religia lui Christos s-a facut din cel mai lumesc             interes: pentru asigurarea succesiunii hereditare. Dupa intronarea regelui Stefan la anul 1000, natura luptei se schimba. Vreunul dintre pretendentii la succesiune s-ar fi putut crestina prin             Patriarhia de la Constantinopol. De aici lupta constanta a lui Stefan si a unora dintre urmasii lui pentru sprijinirea bisericii de la Roma, si impotriva bisericii rasaritene. Faptul ca toata aceasta             crestinare a poporului maghiar nu era in realitate decat o pojghita, este dovedit de marea rascoala populara ungureasca de la 1046, cand sunt distruse, inversunat si sistematic, simbolurile crestine; numai o garda de vikingi „Rus” a printesei Anastasia, fiica lui Iaroslav cel Intelept (1019-1054) de la Kiev, a mai putut atunci salva crestinatatea din Ungaria. La examinare atenta si obiectiva, „Coroana Sfantului Stefan” nu poate fi datata mai devreme decat anul 1074. S-a mai spus ca acea             banuita coroana de la anul 1000 daruita de papa Silvestru al II-lea era de tip «corona latina». Dovezi ale timpului nu sustin ipoteza. In biserica Martorana din Palermo, un mozaic arata incoronarea lui Roger II de Hauteville. Detaliile coroanei Siciliilor ingaduie comparatia intre situatia regalitatii din Ungaria, si situatia regalitatii din cele doua Sicilii. Coroana primita de Roger II de Hauteville era in mod vizibil de stil bizantin, nu era coroana latina! Sustinerea ungurilor ca papa Silvestru i- ar fi dat regelui Stefan o coroana latina nu poate fi dovedita.             Coroana maghiara de la 1074, coroana Sfantului Stefan pastrata in sala Rotunda a cladirii parlamentului din Budapesta, consta din doua piese. Partea inferioara a coroanei din sala Rotunda este „corona Graeca”. A fost confectionata in atelierele de la Constantinopol. In             privinta partii superioare, se pretinde ca ar fi „corona latina”. Medalioanele emailate de pe partea bizantina („Graeca”) a coroanei Sfantului Stefan arata in mod clar un cadou al imparatului bizantin Mihail al VII-lea Dukas, printesei bizantine Synadene la casatoria ei cu Geza I (1074-1075), regele Ungariei. Partea superioara arata insa faptul ca a fost abuziv denumita „corona latina”, totul pare sa indice alte functii ale ornamentului decat pe aceea de coroana. Pare             sa fi provenit mai curand dintr-o masca mortuara de aur. Oricum, numai datorita acestei parti „latina”, „coroana Sfantului Stefan” poate fi atribuita cu un anumit grad de plauzibilitate chiar papei Silvestru al II-lea, si prin aceasta atribuire, „coroana Sfantului Stefan” capata puteri magice. In care unii dintre maghiari cred si acum. Chiar in timpul vietii sale, despre papa Silvestru al II-lea se zvonea ca era mag. Ori ca invatase magia de la maurii din Spania.           Raspunsurile sale la diverse situatii de criza erau date numai dupa ce consulta un „cap artificial”. Foarte probabil ca era un computer analogic acoperit de un involucru de aur, si actionat printr-un             mecanism de ceasornic transmis de mauri printr-o traditie mostenita de la Geber. In cultura populara maghiara s-a efectuat transferul de omnistiinta si omniputere de la masca de aur – involucrul unei „inteligente artificiale”, la „Coroana Sfantului Stefan” care incorporeaza masca mortuara. Cele doua parti, „Latina” si „Graeca”, amintind cele doua biblioteci de intelepciune strajuind Columna lui Traian din Forum, au fost imbinate la ordinul marelui constructor de simboluri pentru statul maghiar, romanul rege Bela al III-lea, despre care bazileul Manuel             Comnenul aratase ca ar putea fi imparat in Romania. Faptul ca mitul despre „coroana Sfantului Stefan” nu este confirmat si de analiza artefactelor existente nu este relevant. Darul lui Mihail al VII-lea Dukas este autentic, dupa cum si gestul patern al Comnenului Manuel fata de printul Bela a existat. Titus Filipas