Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş

În secolul XI, oştenii valahi angajaţi de străini erau descrişi ca  „oameni perverşi, în care nu poţi avea încredere”. Gradual se clădeşte printre occidentali  percepţia negativă  şi  faţă  de voievozii noştri, atingând climaxul în bătălia de la Varna. Din poveştile acelei bătălii de la 1444,  se nasc două mituri în răsăritul Europei: Mitul  regelui  tînăr, viteaz, frumos, ce îşi dă  viaţa pentru creştinătate, şi mitul satanicului « latin monstrum » Dracula, fiul prinţului Vlad Dracul.   Personajele sunt  nominalizate în versurile lui Bolintineanu despre Varna: „Acolo se vede regele Lehiei,/Huniad, eroul ţării Unguriei,/Mari prelaţi ai papii, tineri cavaleri,/Vlad al României cu mai mulţi boieri.” Regele  tînăr al mitului a fost Vladislav I al Ungariei şi Poloniei sau « Lehiei ». ‘Vlad al României’ a fost Vlad Dracul, participant cu angajament  « dubios » în  lupta anti-otomană, judecata  occidentalilor este foarte corectă, trebuie să admitem cinstit. În poezia «Bătălia de la Varna », Dimitrie Bolintineanu  imaginează   dialogul  între eroi  după redactarea ordinului de luptă : « Regele întreabă: – Doamne, ce durere/Inima-ţi inclină  astfel spre tăcere? ».  Vlad Dracul încearcă să tempereze elanul tînărului suveran: „Inimile voastre cată  generos;/ Dar tot ce-i din inimi poate fi frumos?” Dimitrie Bolintineanu  dezvăluie alegerea  de valoare făcută de prinţul  valah : « Vlad atunci răspunde celor adunaţi:/- „Eu sunt de părere lupta să  nu daţi! […] Sire, preoţi, nobili! Astăzi, m-ascultaţi!/Ar fi mult mai bine să  vă  înturnaţi” ! »  Tînărul rege încearcă, –în poezia lui Bolintineanu–,   să răstoarne opinia lui Vlad Dracul cu argumentul suprem: „Flota genoveză  credem că  ne-ajută“ ! Vlad Dracul încearcă să-l aducă la înţelegerea situaţiei reale a Genovei în lumea anului 1444 :  „Robi ai fericirii cei materiale,/ Genovezii încă nu se cumpănesc/Între fala dalbă  şi-aurul turcesc./  Să nu cereţi fapte nobile, mărite,/Limbilor ce-s date speculei josite!”.  Bolintineanu  exprimă un punct de vedere clar ghibellin. Trebuie să   vedem  în  versurile citate,  reflecţiile lui  Dimitrie Bolintineanu despre ce  s-a întâmplat pe parcursul unei  jumătăţi  de veac. De la 1409,  când Mircea cel Bătrân aşeza capitala valahă la Giurgiu (întemeiere genoveză mai veche), şi până la 1459,  când Vlad III  sigila hrisovul pentru cetatea lui Bucur. La fel ca Mihail al VIII-lea Paleologul,  fără îndoială  că şi  prinţul român Vlad Ţepeş  dădea  valoare absolută   hrisovului ca parte esenţială în gestionarea istoriei. Pentru drepturile cetăţii Bucureşti,  Vlad III, viitorul Dracula din povestirea lui Bram Stoker,  organizează  o punere în scenă de neuitat : Parafează  hrisovul  de fondare lângă  o pădure de ţepe în care stăteau  otomanii răspunzători de vărsarea de sânge la căderea Bizanţului.  Despre această scenă, Petre Ţuţea spune: „Vlad Ţepeş  are meritul  că  a coborît morala absolută  […] la nivel absolut.” Dacă  opinia lui Petre Ţuţea despre Vlad Ţepeş este excelentă,  Nicolae Iorga avea  rezerve întemeiate. Profesorul Nicolae Iorga găseşte dovezi că Vlad Ţepeş  ucidea  o mare parte din populaţia românească urbanizată  a zonei ripariane asociate Dunării inferioare, populaţia  românească  din cetăţile Podunaviei. Astfel Vlad Ţepeş a retezat din start  posibile puncte de sprijin pentru elanul  unui Mihai Viteazul spre Constantinopol.

Titus Filipas

Boucicaut la Nicopole

La anul 1394, Constantinopol  era  pentru prima oară împresurat rău de otomani agresivi. În acel moment exista pontif la Roma, o « coroană », şi părinte pontif la Avignon, altă « coroană ». Ne amintim versul : “Papa cu-ale lui coroane puse una peste alta”, unde Mihai Eminescu  descria  geografic,  în sensul cartografiei  creştine Tau, instituţia papalităţii  afectată de Marea Schismă a Occidentului. Cele două coroane  erau teritoriile de  influenţă  reprezentate  pe o hartă.  În chemarea la cruciada ce avea să sfârşească tragic la Nicopole, anul 1396,  odată cu statul Bulgaria, vocile ambilor pontifi  apelează  la creştinătatea cavalerească.

 

Galere veneţiene coboară pe Dunăre  expediţia cruciată.  În « floarea cea vestită a întregului Apus », cavaleri din Franţa şi Burgundia, îl identificăm în primul rând pe  Jean de Nevers, organizatorul grupului de cavaleri apuseni ce înălţaseră stindardul  Oriflamme contra lui  Baiazid Ilderim.

 

Exista  şi un cavaler egal în toate normativele etice  cu Mircea cel Bătrân. Este foarte plauzibil, pentru că îi apropia aceeaşi morală şi aceeaşi tactică a luptei, ca Jean II le Meingre „Boucicaut”  să îl fi cunoscut personal pe Mircea cel Bătrân. Au discutat în Lingua Franca, dacă nu în italiană ori în franceză. Boucicaut  avea îndeajuns experienţa Orientului : peregrinase la Ierusalim, între  1388 şi 1389. Tatăl lui a parcurs  de asemenea  la 1354 drumul cu pericole până la Ţara Sfântă. Acel Jean I le Meingre „Boucicaut”  fusese  primul din familie  ce s-a impus lumii prin curaj personal, luciditate, pricepere în mânuirea armelor.

 

Despre bătălia de la Nicopole, eu personal am învăţat la şcoala primară că Mircea cel Bătrân i-ar fi sfătuit pe cavalerii apuseni la multă prudenţă. Ar fi  propus un plan  de luptă pe care  nu-l ascultară. Sursa temerilor lui Mircea cel Bătrân era  informaţia tactică privind bătălia din 1311, lângă oraşul Atena, unde cavaleria grea a fost învinsă de infanteria uşoară.  Istoria consemnează acelaşi plan, propus de Jean le Boucicaut pentru bătălia de la Azincourt din războiul de 100 de ani. Este plauzibil ca Mircea cel Bătrân să îi fi transmis informaţia  lui Jean II le Meingre. Astfel cronicile atribuie lui Mircea cel Bătrân şi  Jean II le Meingre „Boucicaut” o ‘unitate de timp şi acţiune’ într-o scenă  a bătăliei  de la Nicopole, şi un discurs identic al planului tactic la Nicopole şi Azincourt.  Sunt elemente argumentative cu pondere în povestea  că Mircea cel Bătrân şi  Jean II le Meingre „Boucicaut” au dialogat la Nicopole  înaintea luptei.  Deşi era mareşal al Franţei (titlul de marescallus Franciae  fusese creat de regele  Philippe Auguste pe la  anul 1190; titlul  capătă o distincţie ce îl face mai important decât  connétable de France) de la anul  1391,  vocea lui Jean II le Meingre „Boucicaut” n-are răsunet pentru a impune tactica  la Nicopole,  anul 1396. De ce? El nu provenea dintr-o familie cu tradiţie cruciată.

 

« La Nicopole, văzut-ai ? », insistă  Mihai Eminescu. În 1396, tactica infanteriei uşoare otomane : celebrii ieniceri,  învingea tactica cavaleriei grele apusene. Ienicerii triumfători luptau  în ritmul muzicii. Occidentalii învăţară la Nicopole cât de utilă este  muzica militară pentru câştigarea unei bătălii. Majoritatea istoricilor  militari occidentali consemnează victoria infanteriei  uşoare asupra  cavaleriei  grele întâmplată la Nicopole, anul 1396,  ca pe o premieră absolută. De fapt exact acelaşi  tip  de confruntare, –între infanteria  uşoară şi cavaleria grea–,  se întâmplase când  Gautier de Brienne (voievodul Atenei)  fu învins de Compania Catalană.

 

La Nicopole, Baiazid Ilderim  ştia valoarea răscumpărării pentru Jean de Nevers. Îi cruţă  viaţa. Jean de Nevers recunoştea valoarea cavalerească, de curaj absolut, a mareşalului Jean II le Meingre „Boucicaut”, amestecat atunci în mulţimea captivilor fără valoare de răscumpărare. Va fi Boucicaut strangulat ?  Jean de Nevers se aruncă în  genunchi în faţa lui Baiazid Ilderim, ridică braţele şi apropie degetele arătătoare ale mâinilor. După care îndreaptă un braţ spre mulţimea captivilor. Otomanul  înţelege : acolo era un companion cavaler pe care Jean de Nevers îl considera frate. Baiazid  Ilderim  îl consideră automat ‘frate’ întru cavalerie pe Jean le Boucicaut şi îi salvează viaţa. Cavalerii salvaţi trebuiau să plătească o mare răscumpărare bănească. 

 

Jean de Nevers respecta abilităţile manageriale, dovedite până atunci, ale lui Jean II le Meingre „Boucicaut”. Îl însărcinează cu strângerea  sumei cerute. Era,  în termeni moderni, obţinerea rapidă a unui mare credit financiar. Dar fără să existe  o bancă publică la acel timp. Jean II le Meingre „Boucicaut” îndeplineşte însărcinarea  de manager în finanţe, şi găseşte banii pentru răscumpărare. Experienţa financiară câştigată în siajul  dezastrului Nicopole îl ajută  ulterior pe Jean II le Meingre  Boucicaut să  creeze la Genova prima bancă publică europeană.  

 

În 1399-1400, Jean II le Meingre „Boucicaut”  era trimis de regele Franţei Carol al VI-lea,  le Bien-Aimé et l’Insensé,  în fruntea unui detaşament de 1200 de cavaleri să  despresoare oraşul Constantinopol de otomani. Ajutat de genovezi şi veneţieni, după  o lună   de zile sparge blocada. Boucicaut  intră  în oraş. Se putea proclama împărat latin în locul lui Manuel al  II – lea Paleologul. Nu a comis  trădarea infamă. La mormântul său de la mănăstirea Saint Martin din oraşul Tours este gravat epitaful : « Conetabil al Împăratului şi al Împărăţiei de la Constantinopol ».

 

Semnificativ pentru înţelegerea problemelor manageriale, Boucicaut se grăbeşte să părăsească oraşul pe care îl ocupase de facto. Să asiguri aprovizionarea unei metropole  asediate însemna  rezolvarea unor probleme logistice grele. De altminteri, s-a spus  cu bun temei  că la 1261 latinii părăsiseră  oraşul Constantinopol pentru că aprovizionarea şi întreţinerea lui  creau  probleme de management insolubile.   Trupele de asalt  ale  lui Boucicaut pradă localităţile turceşti de pe malul Mării Negre până  aproape de  Cadrilater. Se întorc la ţărmul  Mării Egee. Se îmbarcă  pe nave genoveze. În 1397, Genova căzuse  sub puterea Franţei. Din 1401, Jean II le Meingre Boucicaut este  Boucicaut de Gênes,  pentru  că  devine guvernator la Genova.  Oraşul Constantinopol ar fi putut să cadă  sub atac otoman. Boucicaut trimite în anul 1401 expediţii genoveze în Marea Egee şi în  Siria pentru slăbirea puterii otomane. Ele nu ajutară prea mult.

 

La 1402, din centrul Eurasiei apare alt predator,  mai puternic ca Baiazid. Tamerlan (Timur) îl ia captiv  în bătălia de la Ankara, spulberând şansa concretizării dezideratului  „Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs”.  Fără intervenţia lui Tamerlan, Baiazid Ilderim ar fi ocupat oraşul Constantinopol la 1402, iar Ungaria şi toată Italia ar fi căzut repede sub jugul turcesc. Boucicaut trimite solii  Genovei la Tamerlan. Pentru negocieri ale căror detalii ne scapă:  Boucicaut vroia să-l cumpere pe Baiazid în cuşcă, ori să-l salveze? Ambasadorul genovez trimis  de Boucicaut la Tamerlan a dat naştere legendei prinţului Axalla.

 

Care erau, pe total,  cheltuielile şi câştigurile cu soliile, comerţul şi luptele? La  Genova, atât corăbiile, cât şi bogăţia  agricolă  sau  cea  financiară   se aflau în mâinile familiilor mari: Doria, Spinola, Grimaldi, Fieschi. Bogăţia republicii (Res Publica, lucrul tuturor) Genova era privatizată la maximum!  Însă republica  genoveză era plină de datorii. Deşi Genova putea mobiliza o  flotă militară, –care în bătălia de la Lepanto, sub conducerea amiralului Andrea Doria, asigură victoria–, statul genovez se îndatora de câte ori vroia să îşi armeze o flotă. Pe vremea lui Boucicaut, datoria publică la Genova crescuse enorm. Impozitarea directă, chiar şi   împrumuturile  forţate, erau  procedura uzuală de înfruntare a datoriei  publice. Pentru a plăti dobânzile creditorilor, pentru amortizarea datoriei publice, Genova fusese nevoită să crească  de multe ori impozitele  indirecte (asupra  comerţului şi asupra  articolelor de  primă necesitate: pâinea,  sarea, vinul).

Francezii aveau altă experienţă  a gestionării datoriei publice. Era o experienţă căpătată pentru a face faţă  problemelor apărute în „războiul de o sută de ani” (1337-1453). Problemele lor au fost cumplite atunci. Însă  au obţinut învăţăminte  financiare  ce au  condus la  „francul de aur” inscripţionat  „Johannes Dei Gratia Francorum Rex”.   Edictul de  la Compiègne consacra lansarea francului pe data de 5 decembrie 1360  în fraza : „Le Roy y estant : lequel déclara que estant franc des anglois ou il avait été prins en guerre prisonnier.” „Le Roy” sau regele  Johannes  prins în război prizonier  în bătălia de la Poitiers din 1356 era Jean II le Bon (1319-1364).  Răscumpărarea cerută de regele   englez Edward al III-lea  cântarea 12,5 tone de aur! Pe care regatul Franţei, cumplit sărăcit după ciuma cea mare de la 1348, nu îi avea. La Compiègne, regele Jean II le Bon creează moneda numită ‚franc’ pentru a  consemna  eliberarea regelui Franţei. Francul de aur, în valoare de „una liră din Tours”  – ‚un livre tournois’, veche monedă bătută  la  înstărita mănăstire  Saint Martin din Tours,  va învinge până la urmă  ‚scudul de aur’ al  regelui  francez Ludovic cel Sfânt. Probabil că explicaţia victoriei  francului se află şi în excelenta lui teoretizare  financiară întreprinsă  de Nicolae Oresmus în «Traité des Monnaies» (1370). Iată cum un bun ‘Tractatus’  monetarist  a tractat moneda cea  bună!

Oricum, chiar înainte de acel Tractatus  al lui Oresmus,  Jean al II-lea Boucicaut avea cunoştinţe financiare temeinice. În  condiţiile  de blocaj la care ajunsese republica maritimă  genoveză   la începutul veacului XV, Boucicaut decide  la anul 1405  ca  republica Genova să unifice toate  titlurile  de  credit, prin crearea unei instituţii numită  „Officium procuratorum S. Georgi”. Oficiul strângea datoriile contractate de statul genovez  începând cu anul 1330. Peste doi ani de la creare, asociaţia  de  creditori ai republicii Genova devine cunoscută în mod oficial cu numele ‘Casa di San Giorgio’. Era subcontractant pentru colectarea impozitelor,  bancă şi ‘agenţie colonială’. Modelul ‚Casa di San Giorgio’ ca ‚agenţie colonială’ este copiat de englezi atunci când fondează ‘Compania Indiilor’ (la anul 1694).

Documentele emise de cancelaria voievodului Mircea cel Bãtrân  menţionează prima datã localitatea Giurgiu  la 1394.  Cetatea Giurgiu zidită de Mircea cel Bătrân a fost cunoscută şi sub numele de castelul Sin Giorgiu. Haşdeu şi Xenopol credeau în rezidirea pe locul unei cetăţi genoveze. ‘Sin Giurgiu’ ar fi citirea românească a numelui genovez San Giorgio. Ipoteza lui Haşdeu şi Xenopol este plauzibilă, genovezii înălţaseră cetăţi şi  pe Nistru, şi la gurile Dunării, de ce nu ar fi mers în amonte pe marele fluviu?  Castelul  ‘Sin Giurgiu’ era  legat de mal printr-un pod de lemn.  Foarte probabil că aşa ceva exista şi pe vremea vechii cetăţii genoveze de pe Dunăre, amintindu-le cumva marinarilor genovezi palatul San Giorgio din portul Genovei. Dacă  originea numelui Giurgiu  este suficient de bine justificată, nu este clar  de ce a mutat Mircea cel Bătrân capitala Valahiei,  în 1409, la Giurgiu. Putem bănui, cu bună justificare, că  planificarea mutării începuse câţiva ani înainte, când Boucicaut guverna la Genova. Atunci mutarea capitalei la Giurgiu ar fi avut drept  temei înfiinţarea unui contoar al băncii  San Giorgio  la Giurgiu. Renumele lui Boucicaut era atâta de mare, încât este greu să presupunem că  acea veche  relaţie amicală,  cavalerească, financiară şi informaţională  între Mircea cel Bătrân şi Boucicaut s-ar fi întrerupt.

Mai există contoarul bancar de la Giurgiu în 1453  când cade oraşul Constantinopol? Este de presupus că  unii fugari  din Bizanţ aveau ‚scrisori fiduciare’  eliberate mai înainte la Constantinopol. Le puteau încasa şi la Giurgiu. Printr-o mişcare financiară extrem de abilă, bancherii de la Genova desfiinţează  contoarul de Giurgiu. Vorbitorii romani de vernaculară neolatină aşteaptă  într-un popas de transhumanţă,   la  nord de Giurgiu,  re-deschiderea contoarului. Nu s-a mai întâmplat. De unde şi expresia păguboasă: „Se aud câinii în Giurgiu!” (simplu exerciţiu de finanţe-ficţiune).  A fost acesta malpraxis bancar?  Ceea ce puţini romani la Constantinopol ştiau, era  circumstanţa că în  1441, « Casa di San Giorgio » redactase  alt text instituţional. Nucleul reglementării  sublinia că puterea legislativă   era deţinută de « consiglieri » aleşi obligatoriu dintre creditori, nu  dintre debitori. Aceşti consilieri numeau, bine cumpănind competenţele,   persoane însărcinate cu examinarea corectitudinii legale a tuturor actelor, şi supunerii băncii  San Giorgio autorităţii republicii genoveze, nu invers. Că  va fi fost şi ceva malpraxis, situaţii manageriale neobişnuite  se întâmplă  peste tot în lume. În 1455,  erau  modificate  redactările unor paragrafe de funcţionare a  Băncii   San Giorgio. Foarte probabil, vor fi existat şi decizii pur verbale. Printr- acel  ‚malpraxis de Giurgiu’, capitaliştii genovezi demonstrează  că ei au  fost cei dintâi europeni care au  înţeles  că  prăbuşirea de la 1453  a cetăţii creştine Constantinopol  era complet ireversibilă.

Cetăţenii genovezi, implicaţi de Boucicaut în tensiuni  externe ale căror preţuri  depăşeau orice câştiguri comerciale,  îl  acceptă  pe mareşalul francez ca guvernator până la anul 1409. Nu se ştie valoarea împrumuturilor contractate chiar de Boucicaut la ‘Casa di San Giorgio’ pentru a-şi  purta bătăliile. Fiind luat  prizonier de către englezi la Azincourt  în 1415, Jean al II-lea  Boucicaut  moare după şase ani de  captivitate:  ştiindu-l implicat în lumea bancară  europeană, de asemenea ştiindu-l  cumpărător de manuscrise cu iluminuri, –un lux inutil, considerau pe atunci englezii–, ceruseră pentru Boucicaut o sumă imensă!  

Boucicaut a rămas cavalerul arhetipal în opinia multor cercetători ai culturii medievale. Mult înainte de bătălia de la Nicopole, Boucicaut fondase ordinul cavaleresc  ‘Zâna albă cu scutul verde’ – ‘Dame blanche à l’Écu vert’.    Numele ordinului cavaleresc reflectă credinţe populare ce dau forţă generatoare mitului Ioanei d’Arc. Fecioara despre care se povestea că în copilărie dansa în jurul ‘Arborelui zânelor’ –   ‘l’Arbre des Dames’,   lângă  ‘Pădurea de stejari’ – ‘Bois Chesnu’,  codru secular ce poate fi interpretat ca Scutul verde.  Aflăm  un cavaler din ordinul creat  de Boucicaut, anume pe seneşalul Bernard, guvernatorul  din Périgord,  luptând  alături de Ioana d’Arc în „războiul de o sută de ani”.

Titus Filipas

Alp Arslan

În anul 1063, murea sultanul  selgiucid Toghrül Beg, după o campanie de cuceriri teritoriale rapide şi surprinzătoare. Însă nu făceau  parte din imperiul selgiucid de atunci  nici Isauria (Siria) de miazănoapte ori de miazăzi, nu făceau parte Anatolia („Rum”, adică „Romania exterioară”), şi nici ţările cele mai bogate din munţii Caucaz. Toghrül Beg a fost urmat la stăpânirea celui mai puternic (întru spiritualitate) imperiu turanic, de nepotul său,  Muhammed ben Da’ud  Alp Arslan (1029–1072), o personalitate mai impresionantă decât Alexandru Macedon. Să spunem că în cea de a treia cruciadă, Saladin a încercat să  imite atitudinea lui  Alp Arslan, –adoptându-i codul de valori–, iar   Richard ‚the Lionheart’ pur şi simplu i-a furat numele, mai puţin codul său de valori totalmente islamice. Să mai spunem că  la 1063 AD, după  vechile principii turcice de justiţie tribală, Alp Arslan nu era îndreptăţit la succesiunea imperiului selgiucid. Venirea lui Alp Arslan la putere în lumea seljukă a însemnat o adevărată  revoluţie juridică: nu s-a mai respectat tradiţia care cerea  preluarea  puterii  de către cel mai competent dintre „bătrâni”, ci au fost urmate principii persano-islamice, implementate de vizirul  Nizam ul-Mulk, numele său fiind  traductibil ad litteram prin sintagma Ordinea  în Regat.  

Vom vorbi în mod special despre eroul Alp Arslan  pentru inserţia mitului său în cultura română, fără a pretinde că dorim  să culturalizăm găgăuzii, care acum nu mai ştiu nimic despre el, deşi eroul acesta legendar face parte din identitatea lor naţională uitată. Găgăuzii din Respublika Moldova, având creierele „spălate” de ideologii de cea mai proastă  calitate ai Moscoviei, au uitat de necesitatea inserţiei  „unităţii  de stil”  în cultura  ce trebuie să  le definească  identitatea. Alt personaj al imperiului selgiucid,  poetul şi matematicianul Omar Khayyam (1048-1131),  este mult mai bine cunoscut de occidentali, de  ruşi, chiar şi de intelectualii români!  Se ştie sigur că  Alp Arslan alege deplin conştient să îmbrăţişeze  religia islamică; abia atunci  dobândeşte  prenumele Muhammad. Acest cavaler medieval turanic  a fost mai viteaz, mai generos, mai eroic, decât orice cavaler medieval european, real ori numai legendar. La preluarea domniei, Alp Arslan,  consiliat de vizirul său înţelept  Nizam al-Mulk, a  îmblânzit   facţiunile  opuse aflate în luptă  fratricidă,  consolidând  astfel imperiul selgiucid. După  ce a fost asigurată  pacea pe  cuprinsul împărăţiei selgiucide, l-a ales pe fiul său Malik Shah I drept virtual  succesor în linie ereditară  la domnie. În primul an al domniei, Alp Arslan a restaurat ordinea în provincii, a câştigat sufletul poporului, şi a redobândit de la fatimizi oraşele cele mai sfinte ale musulmanilor : Mecca şi Medina. Proasta guvernare a califatului  fatimid începând  cu  anul 1050 provocase  inflaţie, foamete şi boli; după care urmează comploturi, revolte şi război civil. Oraşul sirian Alep şi ţinutul din jurul său erau guvernate de o dinastie de beduini care la 1060 rupeau legătura de vasalitate faţă de califatul fatimid. După 1063, Mahmud ibn Mirdas, şeful local  din Alep,  îşi declara vasalitatea faţă de tînărul sultan selgiucid.  

Acţiunea militară a lui Alp Arslan era în principal orientată contra ereticilor fatimizi care conduceau din Cairo. Ea nu era orientată din principiu contra Bizanţului. Însă  acţiunea lui Alp Arslan se ducea  într-un timp când împărăţia romană  traversa o perioadă de conducere politică precară, în tranziţia de extraordinară instabilitate  de la dinastia macedoneană la dinastia comnenă. Între cele două dinastii se află insertul istoric nefericit al dinastiei ‚Dukas’, parveniţi bizantini epitomici, fără scrupule şi fără respectul faţă de valorile romane dovedite chiar şi de către unii dintre uzurpatori. Ceea ce a lipsit Bizanţului atunci, a fost un om de stat comparabil cu vizirul Nizam al-Mulk care asigura ordinea în marele imperiu selgiucid.   

Noul imperiul selgiucid se învecina în părţile lui „ariene” sau occidentale cu vechea împărăţie romană.  Pe vremea împăratului macedonean Nekiforos Focas, bizantinii  recuceriseră de la arabi  o parte din  teritoriile pierdute,  au putut prelua  Siria (Isauria) de miazănoapte,  şi „Al Jazira”. În limba arabă, „Al Jazira” înseamnă „Lunca verde”, şi desemnează geografic teritoriile ripariene de miazănoapte ale Eufratului şi Tigrului. Să observăm că şi în tradiţia ariană  vedică  există o zeiţă a luncilor înverzite care se cheamă „Danu”, de unde o posibilă semnificaţie ariană  pentru numele Danubius. Bizanţul a profitat de luptele inter-arabe fratricide între Califatul Abbasid din Bagdad, şi Califatul Fatimid din Cairo pentru a recâştiga Isauria de miazănoapte şi „Al Jazira” ori străvechea Asirie. Alp Arslan poate că doreşte să  respecte  principiul „drepturilor primului popor”, dar nu ştia că  primul popor acolo nu au fost arabii. Alp Arslan considera sincer că intrarea bizantinilor în „Al Jazira” era o mare nedreptate făcută Islamului. Alp Arslan îşi va dedica viaţa apărării cuceririlor arabe ale Islamului. În consecinţă, hotărăşte să îndrepte acea greşeală  a bizantinilor. La fel ca varegii Rus şi Normanzii, viteazul Alp Arslan iubeşte mobilitatea pe uscat,  şi pentru aceasta foloseşte reţeaua de drumuri romane, perfect întreţinute  de bizantini. După  ce trece Eufratul, aleargă  cu caii pe drumuri perfecte şi ajunge repede în Cezarea Cappadociei, actualmente în Turcia. Cetăţenii Turciei moderne se  mândresc că  naţiunea a fost „ctitorită” de  Alp Arslan printr-acea   acţiune. Dar a fost în esenţă un act predatorial, căci turcii selgiucizi fură   podoabele nepreţuite ale bisericii Sfântului Vasile  cel Mare  din Cezareea Capadociei. Sfântul Vasilie  cel Mare s-a născut probabil la anul 329, şi a murit la anul 379. Despre el s-a scris fraza de caracterizare concisă dar extrem de exactă: „Basilius Caesariensis episcopus Cappadociae clarus habetur, qui multa continentiae et ingenii bona uno superbiae malo perdidit.”,  adică ‘Vasilie din Cezareea, episcopul Cappadociei este reputat; marile sale calităţi de reţinere şi de inteligenţă au fost alterate numai de orgoliul său nemăsurat.’. Vasile  cel Mare este un geniu din „triada cea vestită” a   teologilor cappadocieni  din secolul IV care au încercat să reconcilieze filosofia antică şi religia creştină, lucrarea lor fiind preluată de Sfântul Anselme şi franciscanul Roger Bacon, de asemenea influenţând  isihasmul lui Grigore Palamas incorporat în ortodoxie.  

Atras mai departe de drumurile romane excelente, cât şi de sporirea  moştenirii selgiucide pe care o va lăsa fiului său, Alp Arslan mărşăluieşte spre  Armenia şi Gruzia (Georgia),  pe care le cucereşte la  1064.  Asia Mică ori provincia Anatolia,  unde se afla baza „puterii thematice” a Imperiului Bizantin,  va fi pierdută  numai  în anul 1071 prin surprinzătoarea victorie a turcilor selgiucizi  în bătălia purtată lângă lacul Van. Mai apoi, vor fi  chemaţi cruciaţii europeni occidentali, în principiu pentru a lupta împotriva turcilor selgiucizi. Dar intenţia lor secretă,  mărturisită brutal uneori,  a fost jefuirea bogăţiilor  din Constantinopol. În 1204, vor reuşi. Surprinzător, peste două sute de ani trecuţi de la  Manzikert, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a recâştigat  la anul 1261 oraşul Constantinopol  fiind  însoţit  de o gardă de cavaleri selgiucizi!  Este şi aceasta o lecţie a istoriei  universale,  despre care  profesorul Samuel Phillips Huntington, autorul celebrului eseu  publicat în 1993:  „Conflictul civilizaţiilor” (‚The Clash of Civilizations’),  pare să  nu fi auzit. Garda călăreţilor selgiucizi era comandată   de   Izzeddin Gaigaus al II-lea, fostul sultan de Rum având capitala la Konya. La 1098, Anselme de Ribaumont localiza Iconium (sau Konya selgiucidă) în Romania, şi vedea prea puţini  turci acolo. În  limba arabă,  „Rum” înseamnă Romania.  Trebuie să recunoaştem că, după toate standardele moderne,  era o  evoluţie culturală uluitoare a tribului de găgăuzi:  din Turan, prin Rum,  la  Constantinopol!  Teritoriul sultanatului Rum fiind controlat pe atunci de  mongoli, Gaigaus  cere Împăratului de aur  dreptul de aşezare pe alt teritoriu din Romania. Istoria nu consemnează totuşi acest drept ca pe un hrisov, ci doar ca pe un simplu „ordin de deplasare” pentru îndeplinirea unei sarcini: restaurarea drepturilor Romaniei asupra vechii ‚theme’ Podunavia. Clamarea lui Mircea cel Bătrân asupra Podunaviei era şi racordarea instituţiei statale  pe care o construia,   la drepturile Romaniei.  Mihail al VIII-lea Paleologul, ce era convins că va recâştiga Anatolia,  îi învoieşte numai temporar  în ţinuturile pontice apusene, unde aceşti turci selgiucizi rămân cunoscuţi după numele şefului lor, adică: „găgăuzi”. Deci „găgăuzii” au avut chiar dintru bun  început, adică plecând de  la   străbunul lor aproape mitic Gaigaus al II-lea, statut de legitimitate numai ca „locuitori în Romania”!  Atunci când găgăuzii din Respublika Moldova sunt manipulaţi de propaganda rusească împotriva României, înseamnă  că  ei nu îşi cunosc propria lor istorie, care este intim legată de acţiunile şi deciziile acestor două  personaje capitale din istoria lumii: Alp Arslan şi Mihail al VIII-lea Paleologul.  „Drepturile” pe care găgăuzii de azi cred că le-au obţinut de la Rusia în Respublika Moldova nu au valoare intrinsecă, ele au fost impuse numai prin forţele armatei a 14-a condusă de răposatul general Lebed. Şi ne rugăm ca bunul Dumnezeu să-i ierte păcatele, căci mulţi tineri români a mai omorât! Românii nu  vor ierta vreodată armata  a 14-a rusească pentru genocidul comis împotriva lor. Titus Filipas