Avem loc în Europa ?

Avem loc în Enciclopedia de pe Internet, precum şi în Europa ? Nici acum ! Vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Latins , de unde culegem excerptul : +The term „Latin” is used in reference to European people whose cultures are particularly Roman-derived, generally including the use of Romance languages and the traditional predominance of Roman Catholicism. Strong Roman legal and cultural traditions characterize these nations. Latin Europe is a major subdivision of Europe, along with Germanic Europe and Slavic Europe.+ Adică “Termenul Latin este folosit referitor la acele popoare europene ale căror culturi păstrează o puternică amprentă de romanitate şi ai căror locuitori sunt creştini de religie romano-catolică! Jurisdicţia lor este de tradiţie romană. Europa latină este o subdiviziune majoră a Europei, alături de Europa germanică şi de Europa slavă. Iar termenul America latină a fost inventat de către omul politic francez cunoscut sub apelativul de împăratul Napoleon al III-lea.”
Titus Filipas

„Gardar”, înainte de „Rusia Kievană”

Voinţa lui Valens creează un extins spaţiu comercial cu axa pe Limes, un sistem de pieţe instituţionalizat prin puterea imperială romană. Va fi copiat de autohtonii via-tici (adică mobili, mereu “pe drumuri”!), străbătând istmul baltico-pontic în avansul lor agricol cu Plugul Mare (iară nu Pluguşorul lui “Bădia Traian”!). Acest sistem economic de pe istmul baltico-pontic, realizat după modelul instituţional „Limes cu burguri” valensian, a rămas cunoscut sub două nume : Fie „Gardar”, fie „Gardariki”. Numele incorporează fie cuvântul gard, fie cuvântul gardina. Însă „Gardar” sau „Gardariki” nu reprezintă un stat, ci un model economic avându-şi sorgintea în gândul împăratului Valens din secolul IV ! Oricum, „Gardar” precede „Rusia Kievană”, statul inventat ad-hoc de către ideologul rus Nikolai Karamzin, într-o imaginaţie romantică apocrifă, şi totodată de inspiraţie clar ossianică ! Cunoscuta Brazdă a lui Novac ce trece și prin Craiova, și care se extinde pornind din județul Mehedinți și ajunge până la Mizil, era denumită Limes Moesiae de către istoricul Flavius Dalmatius. În ce măsură coincide Brazda lui Novac cu zidul lui Valens, punctat cu mici forturi din lemn numite burgus? Cronica lui Procopius din secolul VI vorbește despre localitatea „Burgu latu”, numele fiind prima sintagmă înregistrată oficial -adică prin documente istorice- în limba română. Și dacă era înregistrată de Procopius, probabil că și autohtonii noștri foloseau denumirea. Dar treptat, autohtonii înlocuiesc termenul burgus cu termenul de gard, ceea ce avea fără îndoială o semnificație comercială dar și de apărare a unei proprietăți economice. „Burgu latu” arăta deja un oraș. Probabil că și Gard desemna la acea vreme un mic oraș, cu piață-obor, și refugiu de apărare. Pe la anul 830, Geograful Bavarez -nume fictiv, propus de către un intelectual polonez din Epoca Luminilor-scria la Regensburg despre gord-urile (gard-urile) aflate la Nord de Dunăre. Este surprinzătoare (sau poate că nu) concentrația de garduri-gorduri de pe valea Bugului pontic http://en.wikipedia.org/wiki/Bavarian_Geographer#mediaviewer/File:Hermann_Geogr_Bavar1.png În secolul XIX, prințul nostru Ion Ghica scria totodată despre majoritatea demografică românofonă existentă pe valea Bugului pontic (implicit din Transnistria ce definește cu nume românesc teritoriul care altminterea se chema în Sud Edisan, iar în Nord se cheamă Podolia Mică). Natural se pune întrebarea: Cine au fost primii locuitori acolo? Răspunsul poate fi dat tot la fel de natural : Românii! Rușii au venit doar pentru că li s-a promis -și permis- de către Occident (dar numai după moartea suveranului francez Louis Quinze!) prin tratatul internațional semnat la Kuciuk Kainargi în anul 1774. Pentru acel tratat a făcut un profitabil lobby în favoarea Rusiei iluministul Voltaire. Cel care nega într-o carte din anul 1730 faptul că ar mai fi existat moldo-valahi în „vechea Dacie” ! Cartea lui Voltaire a cunoscut o largă propagare printre intelectualii europeni din secolul XVIII. Ceea ce a fost echivalentă cu o propagandă în favoarea Rusiei! Asta a și creat „problema peninsulei Crimea”, o problemă atât de aprinsă şi astăzi.
Titus Filipas

Documentul Geografului Bavarez

Din analiza distribuţiilor de monede francice şi de monede bizantine în teritoriul european Angulum (denumiri alternative : 1/ Ongal, după istoriografii bulgari ; 2/Angalia, după primii Mongoli ce ajung prin părţile acestea de lume), cercetătorii au dedus anul 830 pentru crearea documentului Geografului Bavarez. http://en.wikipedia.org/wiki/Talk%3ABavarian_Geographer
Titus Filipas

Călugării celţi

Există două surse pentru latinitate în Europa medievală. Prima este, evident, Roma! Cea de a doua sunt literaţii denumiţi călugării celţi. Ei n-au fost exclusiv „insulari”, cum scrie acum Wikipedia. Spuneam că papa Inocenţiu al III-lea a refuzat să dea ordin cancelariei Vaticanului a scrie o „gramatică românească”. Dar aceasta a fost scrisă de călugării literaţi celţi, aşa cum aduce dovezi temeinice Bogdan Petriceicu Haşdeu. Dacă s-a păstrat mai mult tăcere în cultura română pe această temă, aceasta este datorită influenţei slavofililor în România. Şi ca să revin la decembrie 1989, de fapt în ultimă instanţă tocmai gestul slavofililor l-a dat jos pe Nicolae Ceauşescu.
Titus Filipas

Matematicianul Ioan Pandele ca personalitate borderline http://en.wikipedia.org/wiki/Borderline_personality_disorder

Memorialistul Ion Ghica îi făcea schiţa într-un tablou de grup din tinereţe : „Când a venit în Bucureşti dascălul Lazăr, băieţii de la Udricani, de la Sfântu Gheorghe, de la Colţea şi de la toate bisericile, au golit acele şcoli şi au alergat la ‘Sfântu Sava’ cu Petrache Poenaru, cu Eufrosin Poteca, cu Simion Marcovici, cu Pandele, cu Costache Moroiu şi cu mulţi alţi tineri din şcoala grecească.” Sculptorul Constantin Brâncuşi îi portretizează sensibilitatea în Ecorşeu http://www.ziarulmetropolis.ro/constantin-brancusi-invataturile-academice-ale-ecorseului-si-extensiile-lor-in-corpul-matur-al-creatiei%C2%B9/ . Dicţionarul ne spune : PANDELI, Ioan (nu se cunoaşte anul naşterii, a decedat în anul 1824), matematician român ; în anul 1820 a fost trimis de către mitropolitul Dionisie Lupu în străinătate, ca bursier al Statului, pentru a studia matematicile, ca fost elev al lui Gheorghe Lazăr, de la care învăţase aritmetica şi geometria. În 1820 a plecat la Pisa, împreună cu Eufrosin Poteca, Costache Moroiu, Simion Marcu (Marcovici), pe timp de şapte ani, unde au studiat aritmetica, geometria, algebra şi trigonometria. După un timp, a cerut aprobarea să plece la Paris, pentru a studia matematicile aplicate la hidraulică, arhitectură, mecanică şi astronomie. Când a ajuns la Paris, şi-a dat seama că ştia prea puţin faţă de ceea ce se preda acolo în domeniul matematicilor aplicate. Atmosfera Parisului nu i-a fost prielnică, deşi el era cel mai conştiincios la studii dintre toţi bursierii, dar sumele acordate de Eforie (Comisia Şcolilor) la Paris nu îi ajungeau ca să-şi poată plăti toate taxele şi cursurile profesorilor de matematică. Ajuns într-o stare disperată, s-a sinucis. Exact pe aceeaşi bursă, Eforia l-a orientat atunci spre Paris pe domnul Petrache Poenaru, care a urmat acolo Şcoala Politehnică. În general, studenţii români au fost aproape mereu într-o notă de optimism în Franţa. Putem atunci bănui la Ioan Pandele o imposibilitate de creditare pentru a-şi putea continua proiectele lui foarte ambiţioase de studiu temeinic. Franţa traversa perioada ei de Restauraţie ; se presupune aici o legătură cu Vechiul Regim. Pictorul Nicolas André Monsiau (1754-1837) monumentalizează această legătură http://fr.wikipedia.org/wiki/Nicolas-Andr%C3%A9_Monsiau#/media/File:Louis_XVI_et_La_P%C3%A9rouse.jpg în tema relaţiei dintre Louis XVI şi navigatorul Lapérouse. Pictura va fi achiziţionată de monarhul constituţional francez Louis XVIII. Însă ministrul Villèle din acea vreme ducea o politică drastică pentru însănătoşirea finanţelor. În septembrie 1824, moare şi Louis XVIII. Celălalt frate, Charles X, care îi urmează ca rege, avea un program de recompensare generoasă a foştilor Emigranţi aristocraţi ! Costurile erau imense. N-au mai rămas bani şi pentru matematicianul român Ioan Pandele.
Titus Filipas

digurile ocrotitoare de apa sălbatică

„O, Doamne, digurile ocrotitoare de apa sălbatică acum se sparg în inima mea!” (“Oh Sweet Jesus the levees that break in my heart.”) http://en.wikipedia.org/wiki/Frank_Stanford
Traducere, Titus Filipas

Începuturi de suveranitate

Cred că Diploma Cavalerilor Ioaniţi (alias Cavalerii de Malta) ar trebui citită de noi, românii, în cheia constituţională a juristului Jean Bodin (vedeţi “Les Six livres de la République”). Adică marchează pentru noi valoroase începuturi de suveranitate!
Titus Filipas

Tanais

http://en.wikipedia.org/wiki/Tmutarakan#mediaviewer/File:Greek_colonies_of_the_Northern_Euxine_Sea_%28Black_Sea%29.svg Harta arată localizarea oraşului antic Tanais din Imperiul milezian pontic. Oraşul Tanais a fost fondat de colonişti veniţi din Milet în secolul III înainte de Hristos. Dar iacătă cum Tanais a devenit acuşicălea oraşul rusesc Rostov pe Don !
Titus Filipas

Anghelii

http://fr.wikipedia.org/wiki/Ange_%28Byzance%29 Dinastia Anghelilor (sau, retoric, Anghelonimoi). Mai mult decât orice altă casă dinastică din imperiul Romania, Anghelii era într-adevăr „bizantini”, cu toate caracteristicile rele asociate cuvântului.
Titus Filipas

Problema vorbitorilor de Limba Română în Kosovo

Evans folosea pentru caracterizarea lor sintagma “the old indigenous stock”. Călătorul şi arheologul britanic Arthur Evans constata pe la anul 1870, şi mărturisea aceasta public într-o corespondenţă pentru Pall Mall Gazette, că în vechea localitate romană Pescium (dar Ptolemeu o numea, încă mai demult, Siparantum în Geografia sa!) din Kosovo, copiii mai vorbeau româneşte. Iar garda lui personală formată din arnăuţi albanezi se înţelegea cu ei vorbind pe româneşte! Mărturia lui Arthur Evans aruncă un mare semn de întrebare asupra documentaţiei sârbeşti care afirmă peremptoriu că Ştefan Nemania ar fi primit un drept de stăpânire la Pescium, cu tot hinterlandul său, din partea împăratului de la Nova Roma. Cronicile bizantine mai consemnează atunci şi faptul că apa mării se înroşise de sângele purtat de apa rîurilor ! Nu-i greu să ghicim de aici că un mare genocid a fost comis la acea vreme împotriva populaţiei autohtone româneşti. Actualmente Pescium a primit sârbescul nume Peci, ori albanezul nume Peja, ori turcescul nume Ipek. Să amintesc şi faptul că în zona Erzurum din Anatolia (ori Asia Minor) se află de asemenea o localitate cu numele Ipek. Ceea ce nu-i de mirare, pentru că “rum” din componenţa numelui Erzurum înseamnă roman, iară “Erz” înseamnă Pământ. Astfel, turcescul nume Erzurum (denumirea datează însă de la cucerirea arabă şi constituie în sine un descriptor geografic de foarte mare veracitate a situaţiei demografice constatate de arabi acolo!) se traduce corect prin Pământul romanilor. Fanarioţii “noştri” (opresorii noştri ar trebui să zic într-un mod corect, chiar “politiceşte corect”!) ştiau în general ce fel de statut lingvistic descriptor avea cuvântul “rum” şi din cauza aceasta ei s-au străduit intens ca să elimine, chiar prin toate mijloacele cele mai moderne de înşelare a opiniei publice occidentale (vezi publicitatea plătită de către fanarioţii “noştri” în periodicul Mercure de France!), cuvântul “rumân”. Aşa cum scria Ioan Eliade Rădulescu în manualul esenţial de ideologie naţionalistă românească purtând titlul Echilibrul între antiteze, abia la anul 1821, prin revoluţia naţională a lui Tudor Vladimirescu (unica revoluţie naţională absolut autentică întâmplată vreodată în istoria noastră!), cuvântul “rumân” îşi recăpăta statutul său originar de nobleţe, iar înşişi urmaşii fanarioţilor îl adoptau! Mărturia aceasta este dezvoltată de asemenea literar de către G. Călinescu în romanul Scrinul negru. Oraşul Pescium din Kosovo este situat la intrarea în canionul Rugova (dar nu ştiu ce nume latinesc purta clisura aceasta pe vremuri mai favorabile nouă!). Cumanii (fugind atunci, fără îndoială, din calea mongolilor care ne-au eliberat pe noi de sub jugul cumano-bulgar al Asăneştilor) ocupă oraşul Pescium cu tot hinterlandul său între anii 1276 şi 1292. Ştefan Duşan stabileşte sediul bisericii ortodoxe sârbeşti la Pescium din Kosovo –având ocupaţie sârbească mereu extrem de fragilă de-a lungul vremurilor, toată lumea constată aceasta, dar abia acum!-, în anul 1346. Pescium a fost capturat de către Otomani la anul 1455, sub stăpânirea cărora va rămâne o jumătate de mileniu. Atunci el şi-a schimbat numele în Ipek.
Titus Filipas