DAQIN

Vizita premierului chinez în România are în primul rând o semnificaţie simbolistică. Să intrăm puţin în protocronism. Dacii erau o populaţie mult mai importantă decât istoria scrisă despre ei. Astfel, în cronicile chineze din secolul IV după Hristos, Europa este înregistrată ca o ţară ce se află la Extremul Apus, –aşa cum era percepută lumea geografică privind dinspre China–, sub o hieroglifă ce se poate translitera ca DAQIN. Sună extrem de asemănător fie cu Dochia, fie cu Dacia, ca să nu îi acordăm atenţie.
Titus Filipas

Evaluarea lui Gheorghe Asachi

Cred că este valabilă şi pentru blogosfera românească evaluarea lui Gheorghe Asachi după două decenii de jurnalism românesc. Care începea la 1829, exact un an după Gramatica de la Sibiu scrisă de Ioan Eliade Rădulescu. Gheorghe Asachi ştia despre foile acelei Gramatici care erau tipărite tocmai atunci, şi scria în Moldavia: “Cele neguri ce-s în râpa Aheronului nãscute,/ A lor aripi întinsãse prest-a Daciei câmpie,/ Iar fantomi a noptei oarbe, prin un somn de trândãvie,/ Tineau mult timp îngânatã a românilor virtute/ Muzele-n nemernicie spãimântate umblau si mute,/ Neputând a patriei limbã din uitare sã învie,/ Si pãstorul numai, singur, cu-ntristatã armonie,/ Românesc cântec sunat-au pre cimpoi si alãute./ Însã Pronia înduratã a sfãrmat fatale fere,/ S-a doritului Luceafãr ni rãsare-acum scînteia,/ Ce pre soarele mineste de la depãrtate sfere./  Asteptând românii ziua, cînd vãzurã raza-ntãia,/  Înãltând spre ceriul ochii, c-un suspin de mângâiere,/ „A-nvierei mele, zis-au, ziua-ntãi va fi aceea!”

Titus Filipas

De pe vremea împăraţilor Traian şi Hadrian

Domnul Cornel Ivanciuc scrie, în ziarul Gardianul din 19-08-2008, un articol extrem de interesant. Ne permitem să îl redăm şi să îl comentăm :

“Tara saraca cu duhul, cu dureri acute de patrimoniu/Am intalnit targoveti care se uita ca hunii la cetatile mostenite de la inaintasi si pe care nu stiu cum sa le darame cat mai repede, pentru a-si dura in locul lor case de vacanta incropite inestetic din boltari si azbociment. Daca se afla pe o tarina recuperata dupa       Revolutie, urmele trecutului pot fi obstacole nedorite si te imbie parca sa le razi cu lama buldozerului. Cand din intamplare vestigiile se zvarcolesc neputincioase pe terenul comunal, atunci sunt o excelenta resursa de materii prime, din care se recupereaza piatra si caramida, asa cum s-a intamplat timp de sute de ani la Sarmizegetusa. Pretindem ca ne tragem din daci si romani, dar de mareata cetate Piroboridava nu se intereseaza decat taranii din Poiana Galati, pentru care este o bine-venita groapa de gunoi.  Cand vine vorba despre vestigiile romane din Dacia, simti ca te ia cu ameteli, ca piciorul Podului lui Traian de la Drobeta-Turnu Severin mai are un pic si se naruie, iar la Rosia Montana se lucreaza la ultimele detalii de distrugere definitiva a galeriilor de exploatare a aurului, singurele cu sectiune trapezoidala din intregul Imperiu Roman*. Impotriva Rosiei s-au napustit parca toate fortele intunericului, in frunte cu o liota de ministri corupti, a caror politica falimentara este sprijinita pe fata de cativa deontologi de presa, manjiti cu bani negri. Bomboana pe coliva la sezonul de distrugeri a trecutului national a pus-o Arhiepiscopia Tomisului, care pentru a-si scobi o parcare subterana pentru limuzinele negre ale inaltelor fete bisericesti a spulberat pe vecie cateva morminte paleocrestine din vechea cetate a Tomisului.  Culmea ipocriziei este ca Arhiepiscopia a fost instiintata ca intra ilegal intr-o zona protejata, dar a bagat capul in pamant si si-a vazut de treaba pe mai departe, ca sa aiba popii garaj la mertane, pe gropile si moastele martirilor bisericii stramosesti.** Daca ciulesc urechile atent, aproape ca i-as putea auzi zicand pe unii domni de la patrimoniu ca oare ce cauta monumentele in fisa noastra de post, ca fara ele soarele ar fi ceva mai stralucitor, aerul parca mai curat si viata o tara mai frumoasa.”

*Comentarii la prima subliniere:

Will Durant (1885-1981) scria, în The Story of Civilization, că împăratul Hadrian avea drept gardă de corp un sclav eliberat care lucrase mai înainte în galeriile de mină. Marguerite Yourcenar (1903 – 1987) reaminteşte în Mémoires d’Hadrien faptul că împăratul Hadrian vizitase şi Dacia. Marguerite Yourcenar consemnează numai clima mizerabilă din Dacia. Dar este imposibil ca împăratul Hadrian să nu fi vizitat exploatarea minieră de la Roşia Montană, care constituia una dintre principalele resurse de aur ale Imperiului Roman.

** Comentarii la sublinierea numărul doi:

La ora prezentului, laicul ortodox român este prins între Scylla misticismului rusesc, integrat inevitabil dar abuziv la noi în perioada slavonică, şi Carybda ecumenismului fals, ghidată cu pinteni asupra ortodocşilor  români de către noul patriarh Daniel. Însă aşa cum dezvăluie articolul mai sus citat,  Carybda ecumenismului stăpâneşte puternic Arhiepiscopia Tomisului, unde şterge urmele autentice ale trecutului nostru creştin din Romania Orientală. Prin acele distrugeri,  Arhiepiscopia Tomisului construieşte argumente valide care întăresc  misticismul rusesc. La interesele românilor  ortodocşi laici nu mai  gândeşte nimeni dintre ierarhii BOR ?

Titus Filipas

Brazda lui Novac

  „Brazda lui Novac” este augmentarea  hiperbolică a brazdei plugului mare. Fără îndoială, ea  încorpora şi  „calitate ontică”. „Brazda lui Novac”, brazda plugului cu bârsă şi cormană,  permitea drenarea solului şi cultivarea grâului, a cărui rădăcină putrezea în dâra lăsată  de pluguşor, ogorul arat de ‚bădica Traian’ era inundat la  orice  ploaie.

Şi  în această nouă  tehnologie aplicată pământului,  se păstrează ceva esenţial din memoria veche. Drumurile romane erau acoperite de „pavimentum”. Era  ultimul strat  dintr-o serie de patru (celelalte, numărate de jos în sus, se chemau: statum, rudus, nucleus),  destinate să asigure drenarea. Cele patru straturi erau aşezate într-un soi de lungă tranşee. De la „pavimentum”, alcătuit pur şi  simplu din sol mineral bine bătătorit,  avem „pămîntul”, adică terenul arat cu plugul cel nou care drena terenul agricol, permiţând recolte de grâu foarte mari. Drenarea este funcţia ce incorporează calitatea ontică a celor două sisteme de producţie – unul legat de agricultură, celălalt de transport–, iar funcţia  rezultă prin acţiunea unor artefacte controlate de Homo Faber.  Calitatea ontică de  interes pentru noi când privim cele două sisteme  este legată  strict de mediul înconjurător. Anume, este vorba despre drenarea apei de ploaie.

 Păstrarea vechiului termen, pavimentum-pământ,  se impunea şi prin geometria  liniară a brazdei. Datorită fragilităţii  plugului  construit din lemn, întoarcerea ducea la ruperea lui. Se trasa atunci o brazdă de mare extensie, având o capacitate de drenare care evoca drumul  roman sub pavimentum. Deci brazda noului plug semăna, în aceasta privinţă,  cu vechiul drum roman.

Din ce scrie istoricul maghiar Tamás Lajos rezultă  că „strămoşii viitorilor români” (am citat din Tamás Lajos) trăiau pe malul sudic al „zonei ripariane” (am pus ghilimele pentru a indica un neologism ce provine  dintr –un cuvânt antic latin care a dat numele provinciei Dacia Ripensis precum şi cuvântul românesc rîpă) a Dunării. Organismul grăniceresc  “divin” ce apăra drepturile „poporului ales maghiar”  (ghilimelele ţintesc zelul de neofiţi al segmentelor de populaţie maghiarizată prin ideologiile Unio Trium Nationum şi Ausgleich) i-a  împiedicat  pe români, până la capitulaţiile turceşti,   să treacă  pe malul nordic al Dunării!

„Natura are oroare de vid!”, n-a auzit oare Tamás Lajos acest principiu medieval? 

Nici editorii  de la Wikipedia se pare că n-au auzit.  În articolul despre Ladislau I (Laslău Craiul)  se propagă ideologia că în secolul XI  ţinuturile din Transilvania şi din zona ripariană a Dunării aflate mai jos de Câmpia Panoniei nu erau locuite! 

Cum să fi fost în secolul al IX-lea  strămoşii viitorilor români confinaţi exclusiv pe malul sudic al Dunării, evitând,   tenace şi  anti-entropic, trecerea pe malul nordic al fluviului ? Gradientul de concentraţie demografică ar fi fost infinit acolo (funcţia delta)! Fiind „politiceşte corect”, domnul Tamás Lajos contrazice istoria noastră. De unde rezultă însă puterile domniei-sale, şi ale  Wikipediei,  împotriva legilor entropiei? Neadevărul anti- entropic spus de Tamás Lajos este flagrant, cel propagat de Wikipedia  este egregios. Dar istoriografii din această categorie acceptă totuşi mitul despre vânătorul maghiar ce urmăreşte tenace o căprioară din Munţii Altai până ce vânătorul ajunge, ascultând  planul divin,  în Munţii Carpaţi

Domnul Tamás Lajos  dovedeşte nu doar lipsă de respect faţă de teoriile istorice şi ecologice ale unui  Fernand Braudel, –recunosc, respectul este o chestiune de alegere–,  dar uită ceva important : « pămîntul » românesc. Brazda plugului nou marcând ‘pămîntul’ este,  dar numai pentru  noi românii,  de asemenea şi o ‘signatură’ în sensul filosofiei existenţialiste aplicate. Bineînţeles, „Signatura” este atât brazda agricolă cât şi  interpretarea iterabilă, primăvară de  primăvară,  a brazdei plugului mare, a pămîntului (cuvânt ce provine din latinescul pavimentum).

În conceptul „Brazda lui Novac” este prezentă ideea de forţă, necesară plugului mare pentru desţelenire. Întâlnim legenda Novacilor (aceeaşi origine ca şi supranumele Novalis, însemnând Defrişorul) pe o arie largă, din Oltenia până  în Transnistria, şi ea este coroborată de mărturiile suedezilor ce au traversat  istmul baltico-pontic, privind  predominarea  românilor „novaci” acolo. Urme sigure  dovedesc prezenţa  românilor   „bolohoveni”  pe  aria unde cad ploile care întreţin rîurile  Sluci şi Bugul superior (Winston Churchill considera  Bugul  frontiera  naturală a României Mari înspre răsărit !), şi a românilor ‚brodnici’ la vadurile rîurilor din stepa ţinuturilor ce vor deveni Rusii prin brutala forţă varegă. Erau vaduri  la multe rîuri,  vaduri care jalonau cu ‚novaci’  noile  ‚drumuri romane’ spre răsărit, de la 600AD şi până la venirea varegilor în secolul VIII.  Găsim încă şi acum la Nipru, în regiunea Dnepopetrovsk din Ucraina,  localitatea Voloşkoe. Toponimul înseamnă «al valahilor ». Numele de familie Voloşin, întâlnit frecvent în toate Rusiile, înseamnă Vlaşin,  Valahul. Purtătorii numelui Voloşin în cele trei Rusii (Malaia, Bielaia, Velikaia) sunt probabil milioane. Ar fi absurd să spunem că toţi Voloşinii  se trag din satul Voloşkoe, şi cu atât mai puţin că ar fi coborât din paginile romanelor Ioanei Postelnicu.  Sunt mai curând urmaşii ‘românilor novaci’ plecaţi spre răsărit,  care au desţelenit prima oară marea câmpie  chemată apoi, mult  mai târziu, stepa rusească. Noile drumuri plecau din Dacia. Există studii şi dovezi  despre explorarea teritorială  şi creşterea demografică adusă de agricultura cu plugul cel nou pe istmul baltico- pontic, deci pe axa sud-nord, meridional.  Dar zonal, pe direcţia est- vest ? Dacii erau o populaţie mult mai importantă  decât istoria scrisă  despre ei. Astfel, în cronici  chineze dintre secolele IV si XV este înregistrată  o ţară  care se află la Extremul Apus, –cum era percepută lumea geografică europeană privind dinspre   China–, sub o hieroglifă  ce se poate translitera ca DAQIN. Citirea hieroglifei sună extrem de asemănător fie cu Dochia, fie cu Dacia, ca să nu îi acordăm atenţie !

Păstrarea numelui ‚pămînt’ chiar  pe spaţii ce nu fuseseră ale imperiului roman ci ale barbariei antice, –o deosebim de barbaria migratoare care a încălcat flagrant dreptul popoarelor !–, arată şi păstrarea spiritului roman în acest Latium Novum recunoscut istoric prin existenţa sintagmei – sigiliu Nova Roma încă din 381AD, când Rusiile nu existau  în proiect. Propagarea plugului thematic, care începea în secolul VII, era însoţită  de răspândirea  creştinismului într-o variantă iconoclastă timpurie când limbile Oikumenei erau stăpânite de  gramatica generativă eliberată. Pe « pămîntul » românesc, cum este numită  de proto-români brazda lungă a plugului thematic printr- o comparaţie cu pavimentum, varianta iconoclastă  a creştinismului permitea înflorirea variantei de neolatină  pe care o vorbeau plugarii. Rugăciunea iconoclastă generativă   „Dă, Doamne, românului, mintea de pe urmă!”  încapsulează   percepţia  populară  intuitivă despre succesul gramaticii spontane care permite formularea judecăţilor de valoare. 

Titus Filipas

Universitatea din Dacia

Există un document foarte credibil că primul ‚visiting professor’ la o universitate din Romania (Dacia)* a fost un anume Boetius, profesor de filosofie până  la 1277 la Sorbonne. Unde să fi fost acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 ? Este plauzibil că Bram Stoker speculează tocmai acest mister când dezvăluie cititorilor săi un Curriculum al universităţii carpatine Scholomance din romanul Dracula. Totuşi, nu cred că acea universitate din Dacia anului 1277, înfrăţită cu Universitatea Sorbonne, era şcoala de magie albă, magie neagră, Scholomance, zugrăvită de Bram Stoker. Pentru că în acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 începea să fie predat, odata cu venirea lui Boetius, averroismul latin, înseamnă că exista o privilegiere a raţionalismului. S-a aflat cumva la Castro Zeurini, oraşul ce s-a dezvoltat la Drobeta- Turnu Severin după Diploma cavalerilor ioaniţi ? Cum trebuie să interpretăm oare masa aceea de documente în spiritul averroismului latin lăsate de Ştefan Odobleja în Arhivele de la Turnu Severin, scrise parcă în transă, dar logice şi într-o limbă perfectă, când în franceză, când în română? În averroismul latin, cunoaşterea sufletului nemuritor şi intelectiv era importantă. Îndrăznesc să afirm că Psihologia consonantistă a lui Ştefan Odobleja continuă, de facto, averroismul latin.

Mai cred că decizia universităţii din Paris privitoare la destinul profesorului Boetius trebuie pusă în legătură cu concluziile celui de al doilea conciliu general de la Lyon, din anul 1274. Conciliu înseamna, stricto sensu, ‚adunare de conciliere’, o reuniune pentru împăcare. Istoria consemnează trei asemenea ‚concilii generale’ ale bisericilor creştine. Pentru istoria noastră, cele mai importante concilii generale au fost al doilea şi al treilea. Cel de al doilea conciliu general de la Lyon a fost gestionat după un plan stabilit de împăratul Mihail al VIII—lea Paleologul şi de papa Urban al IV-lea. Iară cel de al treilea conciliu general, din Florenţa anului 1439, este remarcabil pentru noi datorită participării mitropolitului Moldovei, Damian.

Pentru interpolarea francică în textul Crezului de la Nicaea, papa  Urban al IV-lea i-a  cerut marelui său contemporan, teologul   Toma din  Aquino care forjase primul Weltanschauung pentru Europa medievală, să pregătească  apărarea insertului Filioque  (însemnând ‘şi Fiul’). Aşa  că   eseul de 55 de pagini,   în limba latină   şi intitulat  Contra errores Graecorum, a fost scris de  filosoful scolastic Toma din  Aquino exact cu prilejul Conciliului de la Lyon din anul 1274. ‘Împăratul de aur’, adică bazileul Mihail al VIII-lea Paleologul  l-a citit, şi a fost de acord cu intelectualismul sacralizat de  Toma din Aquino, acceptând insertul carolingian  Filioque  în Crez. Toma din Aquino va fi  ghidul poetului Dante în Paradis, unde păgânul Virgiliu nu este îngăduit să urce : ‘Eu Toma sînt, d ‘Aquino./ De vrei  ca să-i cunoşti pe toţi de -aice,/mergând îi voi numi, iar tu urmează/cu ochii- n jur’ (a fost traducerea lui George Coşbuc). Dante Alighieri bănuia că Toma din  Aquino ar fi fost ucis la ordinul regelui napolitan Charles I d’Anjou, marele duşman al lui Mihail al VIII—lea Paleologul.

Teologul ortodox român Dumitru Stăniloae, cărturar de  vastă cultură, alimentată din cele mai vechi surse  păstrate de biserica noastră ortodoxă,  construieşte o puternică  argumentaţie în sprijinul poziţiei luate de Mihail al VIII-lea Paleologul care accepta valorile scrise  de  Toma din  Aquino. Într-adevăr, punctul de vedere al  bisericii ortodoxe române diferă radical de poziţiile celorlalte biserici ortodoxe “frăţeşti”  în privinţa importanţei şi valorii insertului francic – şi Fiul-  în Crez, la  vremurile când la noi se cânta prima dată  Lerui, Ler la sărbătoarea  bucuriei şi speranţei după solstiţiul de iarnă: naşterea   Mântuitorului nostru Iisus Christos, Fiul, la Vicleimul din Ţara Sfântă. Încoronarea lui Charlemagne (Le Roy)  la anul 800  avea  loc în ziua de Crăciun. Colindul românesc Lerui, Ler este asociat cu aceeaşi zi din an, şi cred că această periodicitate calendaristică transmite   informaţie despre identificarea Leroy – Lerui. În textul foarte riguros şi dens,  strict  de dogmatică ortodoxă,   părintele  Dumitru Staniloae  îndreptăţeşte  şi felul în care Lerui, adică împăratul Charlemagne, îşi spunea Crezul.

Apoi, în afara aspectelor strict teologice, a mai influenţat acea universitate medievală din Romania, înfrăţită cu Universitatea din Paris, gândirea românească şi într-alt fel? Fără prea multă surprindere observăm că atunci când inventează conceptul mito-poetic al ’spaţiului mioritic’, filosoful român Lucian Blaga intra pe linia expunerii medievale scolastice prezentă în textul sorbonian De configurationibus qualitatum et motuum, unde spaţiul era definit ca un depozitar al Calităţii şi al Mişcării. Autorul scrierii vechi era nimeni altul decât autorul unui tratat al monedei, normandul Nicolae Oresmus (1323-1382), profesor de la Universitatea din Paris. Ideea ‚spaţiului mioritic’ se integrează în ‚arhetipul cultural Eratostene’, arhetipul helenistic fiind  reflectat şi în invocaţia mioritică : „Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai”. În expunerea conceptuală a filosofului Lucian Blaga,  ideea ‚spaţiului mioritic’ pare influenţată de “şcoala mecanistă” a Universităţii din Paris iniţiată de Jean Buridan, profesorul lui Nicolae Oresmus.

Mai ştim că Mihail al VIII—lea Paleologul a furnizat adunării din Lyon un set important de date privind credinţa şi educaţia în Romania Orientală, adică ţinuturile asupra cărora se mai exercita influenţa bizantină. Episcopul din Paris, care a fost prezent la 1274 în adunarea de conciliere de la Lyon, a avut acces la acea ‚bază de date’ privind educaţia în Romania anului 1274. Când şi cum a fost creată această universitate de limba latină din Romania (Dacia)? Probabil că între 1270, anul când murea regele Franţei: Ludovic cel Sfânt, fratele mai mare al regelui napolitan Carol I de Anjou, şi anul 1274. Reamintim că într-o pictură celebră, El Greco îl reprezenta pe Ludovic cel Sfânt aproape ca pe un voievod moldo-valah, mă rog, intenţia cretanului fusese de a-l face egalul unui bazileu bizantin. Sfinţii longilini pictaţi de El Greco, pentru a da vizibilitate ideologiei Romania Neoacquistica, seamănă uimitor portretului Sfântului Andrei, Apostol de Cincizecime prezent şi în versurile colindului românesc pre – Slavic: “Crucea de tei / a Sfântului Andrei”.  Apostolul Andrei era pictat de varengul rus Rubliov.

La 1270, influenţa moderatoare a lui Ludovic cel Sfânt asupra lui Carol I de Anjou dispare, şi regele napolitan devine făţiş inamic al împăratului roman Mihail al VIII—lea Paleologul. Pentru a contracara chiar din interiorul Apusului european incidenţa acestui pericol, Mihail al VIII—lea Paleologul depune orice efort necesar şi posibil din partea sa pentru convocarea celui de al doilea conciliu general de împăcare a bisericilor creştine. Este plauzibil că el delocalizează funcţia unei universităţi teologice de limba latină similară Sorbonei, într-o zonă din imperiu unde se vorbea o limbă neolatină. Această zonă se chema, văzută din Occident, Romania (Dacia). Oricum, există o doză mare de plauzibilitate, dacă nu chiar de veridicitate, că ‚împăratul de aur’, Mihail al VIII—lea Paleologul promulgă diploma de întemeiere a primei universităţi neolatine din Romania Neoacquistica  înainte de conciliul general de la Lyon din 1274. Mai cred că modelul fiducial a fost diploma împăratului Frederick al II-lea de Hohenstaufen pentru universitatea din Neapole. Subliniem, acea universitate din Romania (Dacia), acreditată internaţional şi de senatul de la Sorbonne la anul 1277, nu era şcoala de magie neagră Scholomance. Dar ideea lui Bram Stoker despre universitatea Scholomance din Romania nu se naşte dintr -un neant!

Mai există amintiri ale acelei universităţi de la 1277  în memoria românească? Se pare că da. În timpuri moderne, Ioan Eliade Rădulescu transcrie această  mărturie în textul său esenţial: „Echilibru între antiteze”, la capitolul  de funcţionare a vechilor case boiereşti, ce asigurau prin tradiţie un învăţământ de nivel universitar prin politica lor internă de formare a personalului. Apoi, să amintim că  tînărul Miron Costin îşi începea studiile academice de economie politică şi de finanţe publice în casa boierului Iordache Cantacuzino din Moldova. În pagina Letopiseţului său, Miron Costin îşi va elogia profesorii întru excelenţă pe care i-a avut la universitatea din acea casă boierească, scriind în mod expres : „Toma vornicul şi Iordache visternicul, care capete de-abea de au avut cândva această ţară sau de va mai avea”. Iată de aici şi o explicaţie a tezei lui Petre Carp,  cum că boierii cei vechi deţineau şi foarte multă cunoaştere, în special o  ştiinţă prudenţială ce ar  fi putut  ajuta România chiar şi în vremurile moderne!  Teza lui Petre Carp se baza deci pe fapte bine ştiute.  Iar în Oltenia, să mai spunem  aici, Tudor Vladimirescu (1780 – 1821) s-a format la un foarte înalt grad profesional, şi de patriotism, tocmai în casa boierului Ioan Glogoveanu din Craiova. Chiar şi în cea de a doua jumătate a secolului XIX, în concepţia lui Petre Carp, Junimea s-a vrut a fi de fapt o curte boierească universitară pentru cunoaştere şi patriotism. În acest context, sintagma  „boierii minţii”  pare a fi justificată.  

Ciudata clamare a lui Alexandru Macedonski (1854 – 1920),  asertarea unei superiorităţi culturale faţă de geniul poetic al lui Mihai Eminescu, cred de asemenea că provine din abisalul subconştient al percepţiei arhetipului cultural instituit de Universitatea din Romania (Dacia) anului 1277.

*Romania se referă de fapt la vechiul imperiu Romania Orientală, iar Dacia desemnează efectiv teritoriul cunoscut încă din antichitate sub acest nume.

 Titus Filipas

 

Fixaţia cărturarului nostru Ioan Eliade Rădulescu pe italiana lui Dante Alighieri poate fi interpretată în termenii potenţialului de atractivitate al averroismului latin. Un arhetip cultural prezent în poezia lui Dante şi în poezia italiană timpurie. Arhetip ce aparţine  psihologiei abisale, arhetip recunoscut de subconştientul lui Ioan Eliade Rădulescu. Pentru că în balada Sburătorul (din anul 1843) de Heliad este vizibil incorporată psihologia averroismului latin!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Stilul Tribonian

În grupul  cronicarilor  moldoveni  care au copiat şi interpolat, trebuie să îl enumerăm  mai ales pe Simion Dascălul. „Om de multă neştiinţă şi minte puţină”, cum îl percepea Miron Costin (1633-1691),  într-o « corectitudine istorică » intransingentă  modelată de ordonanţa împăratului Justinian I care interzicea adnotările şi interpolările în documente. Aşa cum Grigore Ureche se inspira din Titus Livius, tot la fel s-ar putea spune că Miron Costin se inspiră din Justinian.

Forma constituţiei bizantine era  stabilită de Justinian I   prin tentativa  de a  simplifica  deciziile   în justiţia romană. Jurisprudenţa latină acumulată  introducea    confuzie prin decizii care dobândiseră prin aplicaţii iterate forţă de lege.  Uneori erau lipsite de  coerenţă  între ele. Justinian I numeşte o comisie de experţi condusă de Tribonian care trece printr-o « sită a coerenţei » constituţiile imperiale,  începând cu aceea promulgată de împăratul Hadrian, cel care a vizitat şi Dacia. Rezultatul bine armonizat al lucrării grupului Tribonian era  faimosul Cod al lui  Justinian, promulgat la  529 AD. Urmează alţi patru ani de trecere prin sită a vechii jurisprudenţe concentrată în două mii de volume, cu scopul de a fi rezolvate contradicţiile ce puteau fi rezolvate, lăsate deoparte contradicţiile care nu puteau fi rezolvate.  Astfel rezultă faimosul  ”Tot ceea ce a fost spus despre subiect”, ori „Pandectae”.  Forma simplificată ce a rămas s-a mai  numit şi Digesta. Justinian I promulgă ordonanţe care interziceau copiştilor să facă adnotări, ori, dimpotrivă, să abrevieze ; totul trebuia tratat, întotdeauna, ad litteram.

 Titus Filipas 

Creşterea demografică în Oikumena de nord

Creşterea  demografică  a proto-românilor ce ară pământul cu plugul cel nou, supranumit şi ‘plugul thematic’,  va  genera  „masa critică” şi relativ omogenă  de protoromâni la nord de Dunăre,  şi pe istmul baltico-pontic. Pentru  secolele VII, VIII, IX, şi X , săpăturile arheologice arată  două  tipuri de populaţii şi de morminte pe istm: unele populaţii au lăsat morminte care conţin arme, alte populaţii au lăsat morminte cu unelte. Intuiţia lui Alexe Mateevici este totală. Chiar dacă nu argumentează, versul său exprimă cu  forţă de convingere copleşitoare:  „Limba noastră-i graiul pâinii”,. La noua Unire, aşa  va trebui să fie  ales Imnul.  Textul imnului ‘Deşteaptă-te române’  este invitaţie la  trezirea „naţiei române”  printr -o  gramatică generativă.   Pe istmul baltico-pontic avem „un orizont spaţial cu totul aparte”. Definit prin Doină. « În adevăr, doina, cu  rezonanţele ei, nu se înfăţişează ca un produs de-o transparenţă desăvîrşită: în dosul ei ghicim existenţa unui spaţiu-matrice, sau al unui orizont spaţial cu totul aparte», afirma Lucian Blaga.  

Împrumutând din aceeaşi memorie veche, Nicolae Labiş scrie, într-un timp al kolhozului departe de a fi autarhic: „…se ară,/Se-nalţă gânduri, se sapă  fântânile,/ Se şuieră doinele de primăvară”. Extensia „pământului” se face  până la frontiera lingvistică  pe care „doina” românească difuzează în  „daina” lituaniană, o  graniţă determinată  mai curând de  concurenţa cerealelor: grâul roman şi secara varegă, şi de « răbdarea » lor diferită  la rigorile climei.  Şi eroul prozei eminesciene ‘Toma Nour în gheţurile siberiene’ călătoreşte aici, pe istmul baltico- pontic. Unde Toma Nour aude “calde doine de primăvară”.

Pâinea din secară  varegă  capătă  dreptul  de a se transforma în anaforă  abia   la  988. Când  un popă  roman, ori ‚bizantin’ cum îi numim cu  denotaţie negativă printr-un termen inventat de francezul Charles-Louis de Montesquieu (1689-1755), termen    fervent  popularizat de savantul englez Edward Gibbon, îl botează pe prinţul viking  Rus Vladimir cel Mare (980-1015). Atunci când Vladimir cel Mare al Kievului se căsătoreşte cu sora bazileului macedonean Vasile Bulgarohtonul, pentru a-şi ajuta cumnatul aflat  într-o criză de luptători de calitate,  Vladimir îi trimite la Constantinopol o gardă de 6000 de vikingi  în  soldă. Aşa s-a constituit Garda Varegă. Lăudată de Kira Ana Comnena pentru credinţa în luptă. Se vor înrola  multe generaţii de vikingi în Garda Varegă. Există  deci şi  explozia demografică varegă. Ce cauze ecologice au determinat apariţia acestei mase demografice de „oameni ai nordului” -vikingii ? Cred că  este vorba despre producţia agricolă  mare de secară  – o cereală  adecvată  climatului Scandinaviei. Secara  nu putea fi cultivată  decât cu plugul cel nou, care a călătorit spre Nord, într-o poveste lungă, ce se termină poate doar  atunci când Domnul Moldovei, Alexandru  cel Bun (1400 – 1432), se căsătoreşte cu o prinţesă lituaniană, sora  lui Vitold, Marele Duce.  Este  surprinzătoare, spun oamenii de specialitate,  asemănarea între graiul românesc şi graiul unor popoare  baltice de pe istmul baltico-pontic. Voievodul Litvaniei, ţară între Marea Baltica şi Marea Neagră, deci controlând şi vămuind comerţul între cele două mări, dispunând  astfel  de resurse mai mari,  ajută   pecuniar domnul Moldovei să  construiască atât biserica din Lujeni, cât  şi Cetatea Hotinului.  Întâlnim arhetipul cultural chemat „Spicul viu”, creat după 600 A.D. de daco-românii în tranziţie pe istmul baltico-pontic, într-o predică a Sfântului Ioan de Kronstadt. În Nord, grâul este înlocuit  natural de secară, ce are nevoie de căldură solară mai puţină pentru a creşte în spic. Primul rigă suedez al dinastiei Vasa întemeiată la 1523 fusese chiar numit  ‚Gustavus, Rex-Seciae’. Riga purta spice  de secară pe scutul heraldic.   Şi mai cred că numai plecând de la formula  :  „Gustav, regele-secară”,  poetul român Ion Barbu va fi inspirat să construiscă  sintagma : „Crypto, regele-ciupearcã”, prinsă în versul baladei  hiperboreene „Riga Crypto şi Lapona Enigel”.   Aici tema din ‘Toma Nour în gheţurile siberiene’ se întîlneşte cu tema din ‚Nunta Zamfirei’. Ele sunt văzute  prin Noua Obiectivitate, inhalată  de Dan Barbilian în anii  studenţiei  din Germania. ‘Die Neue Sachlichkeit’  era  o mişcare  de idei în arta plastică.   Dan Barbilian învăţase bine lecţia  de estetică a  sclipitorului Paul Zarifopol: Valorile dintr-o artă pot  fi transferate uneori fericit  şi în alte arte.  Există o dovadă indirectă  că,  odată cu plugul, este purtată  spre Nord şi memoria despre Dacia. Ştim aceasta de la un alt „dascăl”, diaconul Dudo sau  Dudonis (965-1043) de la mănăstirea Saint Quentin, Franţa. În anul 986, acest  „dascăl” a fost trimis de Albert I, conte de Vermandois, cu o misiune la curtea normandă. Unde domnea  absolutist Richard I, ducele Normandiei. Prin învăţătura şi spiritul său, diaconul Dudo lasă  o  amprentă de congenialitate  la curtea ducală normandă. Unde petrece – un fel de a spune–  câţiva ani buni. La  a doua misiune, „dascălul” Dudo  fu ceremonios  invitat  de  voievodul Richard I să scrie istoria normanzilor. Plecând de la începuturile lor ca „oameni ai nordului”.  Între 1015 şi 1030, Dudo scrie  Historia Normannorum sau Gesta Normannorum. Dudo consemnează că vikingul întemeietor,  Rollon sau Rolf (860-933),  care prin Tratatul de la  Saint Clair-sur-Epte din 911 AD primea de la regele Franţei Charles al III-lea cel Simplu dreptul  de aşezare într-un ţinut ce se va chema Normandia, venea dintr-o Dacia hiperboreană! Vorbind despre legătura dintre Dacia tradiţiei antice şi Dacia hiperboreană din Evul Mediu, la care se ajunge după 600 AD cu brazda plugului  tractat de boii înhămaţi la jug, mi se pare semnificativ faptul că în Europa occidentală  jugul pentru boi a intrat sub denumirea  de ‚jug suedez’.  

‘Saga regelui Sverrir’  înregistrează cum la 1195, împăratul Alexius III Anghelos Comnenul (numit aşa pentru că făcea şi el parte din familia mai extinsă a Comnenilor) trimitea  mesager rapid din Constantinopol  în Scandinavia, cerând să vină de urgenţă 1200 oameni  pentru a fi angajaţi  în garda varegă. Or, se putea  călători iute numai pe un drum   bine cunoscut, traversând istmul baltico-pontic. 

Titus Filipas

Semnul mirării

De la prima lectură se constată că eseul “Renaşterea Daciei?”, scris de domnul profesor doctor Mircea Babeş de la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, Seminarul de Arheologie „Vasile Pîrvan”, este ideologic orientat împotriva protocronismului. Nu apărăm noi, aici, protocronismul. După cum nu ne dezicem de el. Vrem numai să remarcăm turnuri de fraze bizare în textul domnului profesor Mircea Babeş. Chiar din prima frază, –începutul de text ar trebui să fie capul de pod pentru discursul solid, credem “da capo” că domnul profesor Mircea Babeş ştie aceasta–, se ataşează maliţios semnul mirării pentru un volum de text în limba română : “Cu nouăzeci de ani în urmă, în 1913, ieşea de sub tipar la Bucureşti un op impresionant prin volumul său neobişnuit (1152 p.!), care mărturisea despre mărimea efortului, dar şi despre ambiţia nemăsurată a autorului de a reconstitui perioadele cele mai timpurii ale istoriei noastre cu alte mijloace şi în alt sens decît o făceau savanţii acelei vremi. Cartea se numea Dacia preistorică, iar autorul, Nicolae Densuşianu, răposat cu doi ani mai înainte, avea să devină – tocmai prin această operă – una dintre personalităţile cele mai controversate din istoriografia românească modernă. Meritele sale ştiinţifice îi fuseseră recunoscute încă din timpul vieţii, fiind ales la 1880 membru corespondent al Academiei Române, dar ele priveau în esenţă studiul istoriei medii şi moderne a românilor, căreia i-a dedicat publicaţii solide, valoroase.” Din ultima frază a excerptului se constată că însuşi Mircea Babeş recunoaşte soliditatea discursului ştiinţific construit de Nicolae Densuşianu până la inceptul tomului ‘Dacia preistorică’. Dar, mai departe, se dovedeşte că profesorul universitar Mircea Babeş nu mai poate urmări discursul propus românilor de către un Densuşianu ce găsea grila de citire a sintagmei “delta biblicelor sinte”, prezentă într-un vers al lui Mihai Eminescu. Căutând urmele trecutului magic al începutului civilizaţiei, Nicolae Densuşianu scrie în ‘Dacia preistorică’ despre Sais, oraşul sfânt din delta Nilulului, amintit şi în Biblie. Mai departe, dacă ştim că a existat realmente o civilizaţie antică puternică în delta Nilului, de ce nu am presupune că ar fi existat o civilizaţie antică şi în delta Istrului? Întrucât civilizaţia egipteană a celei de a 26-a dinastii este foarte strâns legată de civilizaţia grecească şi de cultul zeiţei Atena, Nicolae Densuşianu considera natural să găsească o legătură între cultul zeului Apollo şi civilizaţia hiperboreilor, subiect al miturilor greceşti: „Păşim acum pe un nou câmp de cercetări ce se deschide înaintea noastră, la tradiţiunile şi legendele păstrate la poporul român despre acest templu primitiv al lui Apollo de lângă gurile Dunărei.” Înainte de civilizaţia de la gurile Dunării, bănuită numai de Nicolae Densuşianu, avem certitudinea existenţei unei civilizaţii de calitate, «Cucuteni », mai spre nord. Vasile Lovinescu merge şi mai departe, în ‚Dacia hiperboreană’. Apoi, în vreme ce Nicolae Densuşianu a fost certamente influenţat de poezia lui Dimitrie Bolintineanu, domnul profesor universitar dr. Mircea Babeş pare a fi pozitiv determinat de anacronismele din poezia lui Mircea Cărtărescu. Remarcam deja în articolul ‚Alibi pentru Seminarul Vasile Pîrvan’, că prin eseul “Renaşterea Daciei?”, domnul profesor universitar dr. Mircea Babeş construieşte o diversiune pentru faptul că ‚Seminarul de Arheologie Vasile Pîrvan’ nu expune un punct de vedere oficial asupra autenticităţii „brăţărilor dacice din aur” produse acum industrial* şi pe bandă rulantă. Or, aici nu mai este vorba despre chestii gratuite, implicînd amatorismul şi diletantismul, ci despre o fraudă serioasă, pentru că „brăţările dacice din aur” sunt achiziţionate cu sume colosale, extrase de la bugetul României, iar domnul Mircea Babeş primeşte şi domnia sa vreo 1000 de euro pe lună – presupun, pentru că există Omerta asupra salariilor profesorilor de la Universitatea Bucureşti–, de la acelaşi buget strîns din banii oamenilor care lucrează din greu pentru subzistenţa lor. Domnul profesor universitar dr. Mircea Babeş avea obligaţia, prin FIŞA POSTULUI PENTRU CARE PRIMEŞTE SALARIUL, să lămurească seria de anacronisme implicate în „industriile lui Burebista” pentru fabricarea brăţărilor din aur găsite acum. Sau poate, cum ziceam deja, domnul profesor Mircea Babeş este prea mult influenţat de „postmodernismul lui Cărtărescu” ? În Cântul al şaptelea din Levantul, Mircea Cărtărescu scrie: “Bul dă cuarţ ce nici o lume nu să laudă că ţine,/Dar în fiecare lume îşi trimite el lumine,/Căci sunt lumile cu astre, cu planeţi, cu aurora/Oglindirea pă perete-a globului neperitori./Lumi în lumi, telescopate dân mărunturi în înalturi,/Microcosm şi macrocosmos între valvele dă smalţuri/Ale scoicii gea a minţii au în mijloc mărgărint/Globul dă cristal dân palma principesei Hyacint./Poate că scrisei „Levantul” doar să aflu globul ista/ Ce-l cătase Lionardo şi-l cătase Gianbattista”. Or, aici în mod evident este vorba despre inducerea ideii de anacronism tehnologic prin trop pervertit. Căci tehnologiile pentru a fabrica sferele de cuarţ sunt inventate abia în cea de a doua jumătate a secolului XIX. Mineralul dur quintesenţial din antichitate şi Evul Mediu levantin era porfirul. Cele două biblioteci ale lui Traian din Forum – biblioteca greacă şi biblioteca latină — aveau intrările străjuite de daci sculptaţi în porfir. Semn evident pentru recunoaşterea nobleţei de tarabostes. Nu ne vine să credem, era şi recunoaşterea ştiinţei lor. Probabil că nu întâmplător aflăm cuvântul „porfir” citat în opera tipărită a lui Dimitrie Bolintineanu de aproape zece ori. Insistenţa aceasta asupra „porfirului” era legitimarea naturii imperiale a vernacularei în care scria: Limba Română cultă. Iar Nicolae Densuşianu, ce afla mai mult savoir faire din lectura lui Dimitrie Bolintineanu decît află despre know how tehnologic domnul Mircea Babeş citind Levantul lui Mircea Cărtărescu, scrie despre artefactele din porfir aduse în Dacia din Egipt. De altminteri, chiar şi la împăratul Hadrian era prezentă ideea acestei legături între ştiinţa din Dacia şi cea din Egipt! Sigur, poetul Mircea Cărtărescu are dreptul să scrie tot ce vrea, dar versurile lui n -ar trebui să fie considerate de specialiştii care lucrează la Seminarul de Arheologie Vasile Pîrvan drept datum ştiinţific!Iordanes nu exagerează deloc în evaluarea cunoştinţelor ştiinţifice ale dacilor. El este sprijinit şi de argumente arheologice. Într-adevăr, ceea ce se cheamă îndeobşte “Soarele de andezit” de la Sarmizegetusa Regia este de fapt o reprezentare ideografică pentru arhetipul cultural Eratostene. Ideologia pe baza căreia a fost construit noul ” Muzeu al Ţăranului Român ” exclude complet arhetipurile matematice din conştiinţa colectivă a ţăranului român. Totuşi, chiar în perioada comunistă existau ziarişti care scriau fie despre “meseriile uitate ” practicate de ţăranul român, fie despre patentele de invenţii înregistrate la oficiul naţional OSIM de ţărani români. Constatam, –fără să dau pe atunci mare importanţă faptului–, că majoritatea acelor vechi tehnici sau invenţii noi aveau ca idee centrală ‘formula lui Eratostene’. Aceasta a fost folosită de poetul şi geometrul Eratostene pentru a măsura în antichitatea grecească raza Pământului, şi tot ea este întrebuinţată acum ca principiu fondator în funcţionarea oricărui ‘mouse’de computer personal ! Ei bine, dacă ‘formula lui Eratostene’era folosită de ţăranul român generic, fiind prezentă, şi aceasta de mii de ori demonstrabil, în conştiinţa lui colectivă, înseamnă că este ” arhetip cultural” în sens carljungian. Or, acestea sunt teme perene, spre care trebuie să se orienteze şi Seminarul de Arheologie Vasile Pîrvan ! Domnul profesor universitar Mircea Babeş mai scrie incriminatoriu în eseul amintit: “Napoleon Săvescu este mai ales autorul cărţii Noi nu suntem urmaşii Romei”. Profesorul universitar Mircea Babeş chiar nu a citit corespondenţa purtată de filosoful englez John Locke şi sir Isaac Newton, pe o temă istorică adiacentă care inspiră titlul cărţii ilustrului amator care este Napoleon Săvescu ? Ei bine, să îl informăm noi pe domnul Mircea Babeş, că în acea corespondenţă, Roma care îşi incorpora provincia Dacia Felix este “Roma celor patru călăreţi ai Apocalipsului”. Afirmăm aici peremptoriu, că noi, românii, nu sîntem urmaşii acelei Rome, deşi sîntem îndrituiţi mai mult decât United States of America la toate drepturile juridice pe această planetă, drepturi care decurg din puterea absolută a Romei antice ! Titus Filipas

*Într-o abordare istorică serioasă, vezi http://www.romanialibera.ro/a158902/descoperiri-senzationale-in-situl-arheologic-de-la-schela-cladovei.html , se găsesc şi uneltele. Astfel, pentru producerea margelelor  de  malachit din neolitic, dintr-o vreme aflată cam 6000 de ani înainte de Hristos, au fost găsite “si uneltele din silex utilizate la fabricarea acestor podoabe.”