Archive for Ianuarie 2008

Educaţia ambientală şi imaginea unei comunităţi*

Ianuarie 31, 2008

*Text publicat în prima variantă pe Forum Romania libera din 2001

Educaţia ambientală este unul dintre principalele noastre mijloace de salvare. Fizică, dacă nu şi morală. Conul Leonida vedea salvarea în stat. Noi înţelegem acum că rolul statului este limitat, „revoluţia română” a avut chiar ca ţel principal limitarea acestui rol, dar cine preia responsabilităţile, ori o parte dintre ele? În particular, cine preia responsabilităţile pentru monitorizarea mediului în care trăieşte o comunitate? Este absurd să ne imaginăm că o agenţie sau autoritate naţională de mediu ar putea supraveghea totul. Situaţia aceasta nu este posibilă nici măcar în cele mai bogate dintre naţiuni. Nici măcar în Statele Unite ale Americii.

 

Circumstanţa aceasta a fost înţeleasă cel mai bine de către acel om politic vizionar de excepţie, dar candidat defavorizat în cursa prezidenţială, mă refer la Al Gore. Printr-o muncă de mare tenacitate şi extinsă pe aproape un deceniu, el a reuşit să convingă Congresul american să voteze fonduri pentru un vast program, atât naţional cât şi internaţional, care să educe comunităţile locale în spiritul responsabilizării faţă de mediul înconjurător. Într-o „manea” ascultată involuntar pe peronul unei gări, o voce de fată cânta despre „cartierul ţigănesc”, mărturisind, într-o evaluare extrem de realistă, „Aici e iadul,/aici eu locuiesc„. Era o constatare extremă, şi nu avem nici un fel de motive să credem că nu era sinceră, despre „calitatea mediului” într-o comunitate.

Nu este nevoie neapărat de studii sociologice academice pentru a fundamenta aserţiunea că între imaginea unei comunităţi şi calitatea mediului în care trăieşte acea comunitate există o legătură. Nu este nici măcar nevoie să demonstrezi că demografia „marelui J”, cum se mai cheamă eufemistic acest gen de situaţie, duce la scăderea calităţii mediului. Unii l-au învinovăţit cândva pe omul politic basarabean Pan Halipa de „colaboraţionism” cu autorităţile sovietice pe timpul deportării sale în Siberia, pentru că a tratat în mod serios şi efectiv problema ameliorării calităţii mediului în lagărul unde era închis. Şi a reuşit, pentru că nici măcar torţionarilor nu le plăcea să trăiască în iad. Desigur, succesul său relativ şi local nu a ameliorat în nici un fel imaginea generală a gulag-urilor, dar merită amintit pentru că arată că întodeauna este posibilă, chiar dispunând de mijloace limitate, o anumită intervenţie asupra iadului.

Iar mijloacele de care dispune o comunitate pentru a influenţa pozitiv calitatea mediului în care trăieşte sunt în general mult mai extinse decât pot măcar să bănuiască liderii de opinie din comunitatea respectivă. Astfel, fiecare primar de comună ar trebui să ştie că dacă şcoala din comuna lui este conectată la internet, în mod automat dispune de ajutorul gândit de Al Gore pentru ajutorarea oricărei comunităţi urbane ori rurale de pe glob în problema monitorizării calităţii mediului local prin educaţia ambientală activă. Mai exact, este vorba despre programul GLOBE de educaţie ambientală activă, accesabil pe internet la adresa www.globe.gov.

 

La ora actuală (situaţia din 2001) numai patru şcoli din România sunt integrate în programul GLOBE. Cele patru intrări româneşti într-un program de educaţie ambientală pe internet sunt de fapt reuşite personale ale unor profesori de liceu entuziaşti, auotodidacţi (un laureat Nobel, intervievat pe Discovery Channel, spunea : „Când eram autodidact la Cambridge…”) de excepţie în învăţarea protocoalelor şi metodicii de implementare a programului GLOBE. Poate că merită să fie amintite numele acestora precum şi şcolile unde predau, deci şi comunităţile pe care le influenţează :

1. Liceul Carmen Silva din Eforie Sud, profesor GLOBE Florin Serbu (florin@lefo.ro) /2. Colegiul National Mircea cel Batran, Constanta, profesor GLOBE Vasile Nicoara /3. Liceul Gheorghe Sincai din Cluj Napoca, profesor GLOBE Antonela Borea /4. Liceul din Bucuresti de pe Olari, nr 29-31, profesor GLOBE Mirela Sanda Iambor.

 

De ce nu sunt mai mulţi profesori, mai multe şcoli ?

Un motiv este acela că inerţia universităţilor de stat şi a universităţilor particulare, –inclusiv celebra Universitate Ecologistă care nu îşi merită numele–, este imensă în măcar antamarea pregătirii de profesori pentru învăţământul preuniversitar care să înţeleagă realmente conceptele moderne dupa care a fost construit acest program de educaţie ambientală activă, implicând, de pildă, o interdependenţă a supravegherii mediului din jurul unei şcoli, chiar pe o rază de câţiva kilometri, de către elevii şcolii, cu monitorizarea aceleeaşi arii de către aparatura electronică de pe sateliţii din seria Landsat, pentru a obţine adevărul despre mediu. Căci trăim acum într-o lume modelată parcă după ideile lui Phaedrus, eroul din „Zen and the art of motorcycle maintenance” : Adevăr înseamnă calitate iar întreaga planetă este o motocicletă Harley-Davidson care trebuie menţinută în stare de funcţionare (caută cu un motor autorul, Robert Pirsig, ori pseudonimul său, Robert Pursig).

Rutina prevalează în general în universităţile din România provincială, iar orice idee nouă e tratată de şefuleţii educaţi pentru conducere de către şi în stilul foştilor secretari B.O.B. ai P.C.R. drept „sfidare”, ei nerealizând nici măcar faptul că acest cuvânt, traducerea românească a franţuzescului le défi  ori a englezescului the challenge, a căpătat în aceste timpuri o conotaţie pozitivă!

 

Alt motiv al neputinţei universităţilor româneşti de a pregăti, dar pe bune, profesori de educaţie ambientală, este acela că unii dintre foştii politruci din lumea universitară, mă refer la cei care nu s-au convertit în lideri de partide ori de organizaţii „civice” care au promovat şi promovează interese carieriste, s-au convertit în schimb în specialişti în mediu. Am putut astfel vedea un fost absolvent de Ştefan Gheorghiu predând, nici mai mult nici mai puţin, decât un curs de „Politologia mediului”, pretinzându-se expert în domeniu! Sau un alt fost politruc, figurând şi el ca expert în evaluarea academică şi acreditarea facultăţilor de ingineria mediului din partea C.N.E.A.A., o instituţie birocratică şi formală creată la iniţiativa Alianţei Civice! Într-adevăr, întortochiate mai sunt căile Domnului! În fine, iată un exemplu din Romania Libera de vineri, 25 mai, pagina 4 : „Anul trecut, Distrigaz Nord si Sud au raportat pierderi de 150 milioane Nmc de gaze, valoarea totala depasind 300 miliarde lei …E clar ca aceste gaze au fost furate… in localitatile unde existau instalatii de uscare a caramizii sau a lemnului…Pentru a argumenta pierderile enorme, cele doua societati aveau pregatit un studiu semnat de o serie de universitari…Ei au venit cu argumente de genul modificarii polului magnetic si alte asemenea, intinse pe sute de pagini, pentru a justifica pierderile…”

 

Într-adevăr, lipsa de calificare profesională a majorităţii celor care predau în noile facultăţi disciplinele de mediu este profundă şi fără leac. Aş putea continua cu exemplele, dar cred că este suficient. O explicaţie plauzibilă pentru această situaţie absolut incredibilă ar fi aceea că în legea învăţământului românesc nu scrie nicăieri, într-un mod explicit şi categoric, că „Profesorul trebuie să ştie carte”! În unele privinţe în învăăţământul universitar românesc suntem încă în atmosfera de ignoranţă profundă, mândră, agresivă în suficienţa ei, a anilor cincizeci. Este bine că noul ministru de la Educaţie şi Cercetare a înţeles acest lucru, atunci când a oprit manualele alternative, conţinând greşeli ştiinţifice grave, dar avizate ca adevăruri perfect valabile prin semnăturile unor profesori din învăţământul universitar. Dar câte cursuri universitare scrise sunt, de fapt, nişte „manele”, şi cine are curajul să le interzică? Alt lucru care nu este încă prea bine înţeles de către „pedagogii” universităţilor de stat şi particulare ce pregătesc profesori şi institutori pentru învăţământul preuniversitar este acela că ei ar trebui să pregăteasca de fapt viitori lideri de opinie pentru comunităţile din România. În unele dintre aceste comunităţi, pe care un stat român prosper ar urma să le ajute, condiţiile de mediu sunt cumplite. La fel ca şi în pregătirea astronauţilor, antrenaţi pentru a întâlni şi a putea controla cele mai dure condiţii, universităţile româneşti trebuie să pregăteasca viitorii profesori din domeniul preuniversitar, care este în fond şi o piaţă a muncii, pentru cele mai dure situaţii. Care nu pot fi controlate în stilul Rambo, ci prin apelul inteligent la toate pârghiile care influenţează o comunitate. Iar educaţia ambientală activă ar putea fi, cred eu, una dintre aceste pârghii.

Titus Filipas

 

 

 

Anunțuri

Gigi Becali este un concept SOV ?

Ianuarie 30, 2008

Jurnal 31 octombrie 2006 /Capitalismul fiduciar

Pe data de 11 iunie 2006, inseram într- o fereastră de comentarii ataşată unui articol despre George Becali apărut în ediţia electronică a ziarului „Curierul Naţional”, următorul mesaj : „Paradoxal, dar iletrismul cu orizont de timp foarte extins al lui Gigi Becali îl avantajează. În ‘De Bello Gallico’, dictatorul quintesenţial Iulius Caesar scria despre împotrivirea sacerdoţilor druizi ca tinerii gali să înveţe citirea, căci scrisul şi cititul îi opresc să reţină  istoria ca memorie vie. Iletrismul de care este învinuit adesea Gigi Becali lucrează de fapt în favoarea sa. El poate pretinde că ştie istoria ca memorie vie, auzită  de la tatăl său. Demonstrează aceasta la o televiziune naţională, „în direct şi la o oră  de vîrf”. Ofertele publice de recompensă, făcute într-un stil managerial învăţat din familie, erau deja înscrise în ‘Codul civil roman”, preluate în „Codul lui Napoleon”, traduse pe româneşte în „Codul lui Cuza”. Prin discursul său public participativ, Gigi Becali demonstrează totodată  că se încadrează în stilul doctrinar ţărănist al lui Constantin Stere, care incorpora de asemenea vechi arhetipuri culturale în doctrina lui ţărănistă. Să recunoaştem că nici măcar Seniorul Corneliu Coposu, epuizat de temniţa comunistă, nu a mai reuşit să amelioreze doctrina ţărănistă. Dar, bineînţeles, Gigi Becali este mai mult un continuator al lui Constantin Stere, decât al lui Corneliu Coposu.”

Aşa credeam sincer, la momentul inserării acelui mesaj. Între timp, m -am edificat asupra “cazului Gigi Becali”. Pe data de 12 octombrie 2006 adăugam, pe acelaşi ziar „Curierul Naţional”, alt mesaj : „De fapt, cum am aflat ulterior, patronul Gigi Becali a dispus de sfaturile unui jurist de extraordinară competenţă. Chipul real al patronului Gigi Becali mi s -a dezvăluit în momentul când, „pe sticlă”, pronunţa o apreciere suspect de binevoitoare faţă de SOV. Or, îmi aduc aminte că în reclamele televizate pentru FNI apărea un tată de familie tînăr, energic, plin de grijă faţă de asigurarea viitorului fericit al familiei sale. A fost un genial concept de publicitate, care a dus la creşterea formidabilă a numărului de păgubiţi la FNI. Dar dacă, mi-am pus întrebarea, şi Gigi Becali este exact acelaşi concept de publicitate, cu exact acelaşi manipulator genial şi diabolic în spatele său, adică  Gigi Becali nu este decât o “reclamă vie” destinată  să crească exponenţial numărul păgubiţilor în România la un viitor mandat prezidential, in care preşedintele ales ar fi Gigi Becali ? În fine, nici un om de bună credinţă  nu poate clama o relaţie personală cu Dumnezeu, aşa cum face în permanenţă domnul Gigi Becali,  pentru că Dumnezeu este Absolutul.”

Pe data de 30 octombrie 2006, pe canalul TVB1 la emisiunea „Naşul” a domnului Radu Moraru, invitatul prestigios, istoricul Alex Mihai Stoenescu, nu mai contenea ditirambii la adresa lui Gigi Becali şi Sorin Ovidiu Vântu (SOV). Alex Mihai Stoenescu este acum vicepreşedintele PNG, al cărui preşedinte fondator a fost Gigi Becali. PNG se pretinde prin program a fi partid creştin democrat. Unul dintre primele partide creştin democrate fondate în România a fost UDC (Uniunea Democrat Creştină). Întâmplător am fost propus pe listele de senatori ale partidului UDC prezentate la alegerile din anul 1990. UDC era la acel moment un partid cu structuri bine definite în toată ţara. După alegerile din Duminica Orbului, aproape toţi oamenii din UDC au continuat, individual, efortul lor de propăşire a României. Structurile de partid UDC au rămas în stand – by. La mult timp, şi după ce a luat fiinţă PNG, unul dintre liderii UDC care lucra în Dobrogea mi-a povestit că machedonii din fostul UDC au încercat să îl determine pe Gigi Becali să preia, prin absorbţie, structura de partid creştin democrat a UDC. Gigi Becali a refuzat, aceasta după ce iniţial părea că acceptase ! Se pare că omul ce îl manipulează din umbră l -a blocat în tentativa de a transforma PNG într- un real partid creştin democrat. PNG rămânea partid fără structură. Şi, deodată, apare Alex Mihai Stoenescu ca vicepreşedinte al PNG, declarând că PNG are o merituoasă  structură de partid în ţară, formată din intelectuali. Motorul Google mă informează că domnul Alex Mihai Stoenescu a fost mai înainte vicepreşedinte al UFD (Uniunea Forţelor de Dreapta), formaţiune politică avându – l ca preşedinte fondator pe Varujan Vozganian. Una dintre acuzaţiile care au blocat accesul şi ascensiunea lui Varujan Vozganian  la demnitatea şi rangul de comisar european, a fost aceea că partidul UFD fusese finanţat de Sorin Ovidiu Vântu. În  acelaşi talk show cu Naşul de la TVB1, domnul Alex Mihai Stoenescu trata cu maximă lejeritate atât implicarea lui Sorin Ovidiu Vântu în cazul fondului mutual FNI, cât şi specula cu terenuri care a dus la îmbogăţirea lui Gigi Becali. Aceasta arată că domnul Alex Mihai Stoenescu nu poseda un minimum de noţiuni de Economie Politică, absolut trebuincioase unui vicepreşedinte de partid. Mai mult, domnul Alex Mihai Stoenescu spunea cu infinită candoare că SOV nu a luat decât 1% din banii investitorilor la FNI. Dar SOV a fost manager fondator la FNI, şi reguilile internaţionale de management al fondurilor mutuale ne spun că SOV avea dreptul să ia 3%, pe lânga acel 1%, ceea ce face un total teoretic, şi perfect legal, de 4% din banii FNI. Chiar nu ştia domnul Alex Mihai Stoenescu aceste chestiuni elementare de economie politică normativă? Prin capotarea FNI, Sorin Ovidiu Vântu a dat o lovitură mortală nu doar înfloririi fondurilor mutuale în România, ci însăşi ideii de capitalism fiduciar în România. Capitalismul fiduciar (fonduri mutuale, fonduri de pensii etc) nu poate renaşte la noi decât prin popularizarea largă, în rândurile oamenilor simpli şi cinstiţi din România, a măsurilor independente de risc, randament, şi de coerenţă logică, permiţând investitorilor să identifice rapid problemele. Are „capitalistul” Gigi Becali un asemenea program de educaţie economică  a maselor? Titus Filipas

 

În căutarea Graalului

Ianuarie 30, 2008

Idealul Dulcineei din Toboso, pentru care lupta Don Quijote,  este mai mult “sex-in-armor” hollywoodian, decât căutarea « Sfântului Graal », ţinta cavalerilor rătăcitori luaţi ca model de „iscusitul hidalgo”. Cavalerul rătăcitor medieval căuta valorile în Răsărit, chiar înaintea viziunii romaneşti a  poetului Ezra Pound, supranumit „Poets’s Poet” – poetul poeţilor, fie-ne permis a-i  reaminti numele.  Circumstanţa că Don Quijote nu pleacă în căutarea Graalului poate fi considerată la urma urmelor dovada peremptorie a comportamentului raţional al  “Cavalerului tristei figuri”. De ce? Pentru că Miguel de Cervantes  şi toţi spaniolii timpului său interesaţi de tematică  socoteau că problema Graalului fusese deja rezolvată. Cu participarea spaniolilor.

În literatura consacrată acestei teme, istorisirea clasică  despre ,Cavalerul rătăcitor plecat în căutarea Graalului’ se înscrie în ciclul arthurian  aflat la intersecţia între mitologia celtică şi mitologia creştină. Ţin să subliniez că frumuseţea şi moralitatea legendelor celtice contrazice flagrant  pretenţia  adevărului  universal acordat de ideologia anti-sămănatoristă faimoasei clamări  despre „pericolul confuziei între etic, estetic şi etnic”. Această aserţiune a criticului literar  Eugen Lovinescu (1881-1943) îl înfuria pe unul dintre legionarii notorii, marele intelectual ezoterist român  Vasile Lovinescu (1905-1984), fiul avocatului Octav Lovinescu,  fratele  amintitului  critic.

 

Cel mai mare dintre autorii medievali ai  „romanţului arthurian”, Chrétien de Troyes (a cărui dată a naşterii nu se cunoaşte, dar despre care se ştie că a murit pe la 1185, aşa că scădeţi rezonabil câteva decenii) folosea  deja în poemul neterminat  «Le Conte du Graal », compus ori numai înregistrat de istoria literaturii pe la 1180, numele comun  “un graal”. Totuşi, dacă ‘graal’-ul este un cuvânt celtic, ori aparţine limbii franceze vechi, constituie încă subiect de aprinsă dezbatere. Căci într-o altă interpretare, legenda « Sfântului Graal » s-ar fi născut  din sintagma în limba franceză  veche  “sang rial”, –adică  ‘sânge regal’–, transcrisă  deformat de unii dintre copiştii medievali ca “san grial”. În fine, Miguel de Cervantes, vechiul luptător din bătălia pe mare de lângă   Lepanto (1571) condusă  de  amiralul  genovez Andrea Doria,  putea chiar alege între două  clamări de Graal regăsit. Numai cea dintâi  variantă era  notată în cronica spaniolă. Când regele  Alfonso al VII-lea de  Castilia a cucerit  Almeria de la mauri  în anul 1147, cu ajutorul armat al  genovezilor, ar fi recuperat şi  “un uaso de piedra esmeralda que era tamanno como una escudiella”, adică „un vas de piatră smarald ce era taman ca un potir”. Extaziaţi de aceasta dovadă materială a existenţei divinităţii!,  genovezii i-au cerut   regelui   Alfonso al VII-lea  potirul   drept unica lor plată pentru ajutorul dat la asediu.

 

Auzim altă  poveste a Graalului de la  Guillaume de Tyr (1130-1190), arhiepiscop al Tirului cruciaţilor.  Scriind despre Sfântul Potir pe  la 1170,  prelatul  dezvăluie că „un  vas dintr-un singur  briliant verde, având formă de bol”,  ar fi fost găsit de cruciaţi într-o moschee din Cezarea  (Caesarea) la  anul 1101,  şi este  vorba aici despre Cezarea de pe coasta Samariei, nu despre Cezarea Cappadociei. Sfântul Apostol Pavel a vizitat Cezarea Samariei  atât imediat după  iluminarea  lui de către Divinitate, cât şi în cea de a doua şi în cea de a treia călătorie misionară   (Faptele 9:30, 18:22, 21:8).  Genovezii,  gândind că  Sangraalul era cizelat dintr-un singur mirific  smarald mare, l-au acceptat drept răscumpărare a vieţii musulmanilor din Cezarea, în locul unei sume de bani în monedă. Potirul de smarald a fost trimis şi păstrat la catedrala San Lorenzo din Genova. Atunci când Napoleon Bonaparte a cucerit Italia, l-a inclus în prada de război. În consecinţă, Sfântul Potir aflat în Genova a fost expediat  la Paris. Dupa eşecul napoleonian de la Waterloo, Sfântul Potir a fost retrimis în Italia. Un accident de transport, când  potirul s-a spart, a revelat că  materialul nu era smarald, ci  sticlă verde  de o extraordinară calitate, fabricată  de alchimişti  egipteni, probabil ca în atelierele saitice din delta Nilului. Revelaţia aceasta de după  Waterloo a constituit  preţios punct de sprijin pentru masonii din Ordinul Orientului. Vasul cel de sticlă verde se păstrează acum la catedrala din Genova, sub  numele de   Sacro Catino.

 

Ori poate mai curând Miguel de Cervantes identifica “Potirul Sfânt” cu  “Santo Cáliz”,  marea cupă dintr-un singur cristal de   agat păstrată  la catedrala din Valencia. Pe latura pocalului  este gravată o inscripţionare în araba coranică. Ciudat, dar pentru spanioli, această veche inscripţionare adăuga veridicitate “Potirului  Sfânt” păstrat la Valencia.  Cea mai veche referire a cronicarilor spanioli la  “Santo Cáliz” datează din 1399. Când vasul de agat a fost obţinut de clericii de la mănăstirea Martin I de  Aragon, în schimbul unei cupe de aur  foarte banale, de la cineva care nu îi prevestea şi valoarea simbolică.  Ajuns la Valencia, i s-a inventat uşor  o legendă : “Santo Cáliz” ar fi fost adus din Ierusalim la Roma chiar de către Sfântul Apostol Petru!

 

S-a mai spus şi că Graalul ar fi vechiul mit despre Cornucopia (Cornul Abundenţei), revăzut  şi revizuit de creştinism.  Domnul Dan Culcer îmi semnalează această dovadă în Transilvania. În textul unui  colind, şi  din aceasta cauză veridicitatea lui ca mit pentru  Cornucopia sporeşte, este  invocată „floarea grâului” (sursa abundenţei) după invocaţia  „Leroi dai, leroi Doamne!”. Surprinzător, apar în acel colind scurt,  şi aluzii la ‚Drumul mătăsii’: „Asta-i casa, nus’ de casă./  Şi-n mijlocul casiei/ Este-o masă de mătase;/ Şi-n mijlocul mesiei/  Este un pahar d-aur./  Şi-n toartza paharului/ Scrisă-i raza soarelui;/ Şi-n buza paharului/ Scrisă-i floarea grâului.”  Colindul are  un mesaj  holistic exact din trecut, cu o unitate de  măsură vitală  şi pentru  prezent. Căci impactul ambiental produs de poluarea sistemelor industriale  în Europa se măsoară diferenţial  acum, după 2000 AD, prin paharele  de grâu  pierdute la  creşterea ‚încărcărilor poluante din mediu’ !

 

Miturile medievale pot fi  analizate şi cu mijloacele manageriale cele mai noi. Legenda   Graalului  poate fi descompusă    în cinci „nivele de realitate”, identificate prin cinci ‘diagramări Pareto’. Aşa cum legenda ‚Cavalerului Alb’,  ori  ‚the White Kight’,  este folosită  ca nume în managementul modern pentru desemnarea unei anumite strategii de salvare economică a întreprinderilor cu mari dificultăţi, tot la fel,  în prezent prin „căutarea Graalului” se mai înţelege  şi „descifrarea realităţii” într-o situaţie complexă.

 

Căutarea Graalului continuă  în viitor şi în spaţiul cosmic. Se întâmplă în paginile romanului  sci-fi „Nova”, scris de Samuel R. Delany, unul dintre precursorii mişcării ‚cyberpunk’. În ‚Trei povestiri despre Atlantida’ („Atlantis: Three Tales”), scriitorul afro-american arată cum  se evită conceptul de ‚negritute’ prin imersarea in spaţiul  mitului oceanic  „Atlantida”, care se poate extinde oricând şi în ‚spaţiul  cosmic’.  Cutezătoare idee! Cred că şi noi,  românii,  avem drept de acces la acest universalism pragmatic.

 

Titus Filipas

 

Romania 2.0 nu este un proiect Web 2.0

Ianuarie 27, 2008

A apărut noul blog al domnului Bogdan Heretoiu: http://romania2point0.wordpress.com/.

Primul articol de blog pe care îl propune domnul Bogdan Heretoiu este eseul cu titlul ”De ce Romania 2.0 ?”

Primele comentarii inserate pe blog erau laudative, unele naive şi laudative.

Eu am făcut două comentarii nedumerite şi critice, pe care care le numerotez în ordinea expedierii pe net:

1.)    “Nu sunt prea multe vorbe mari, şi chiar vorbe goale? Romania 2.0 este de fapt complet nedefinită pe acest blog. Înţeleg că este oferta unei noi platforme Web 2.0. Dar cum se accesează ? Misterul rămâne total.”

2.)    „in urma unor emailuri de la cineva atentionind greseli gramaticale din text.”, spunea pe noul blog domnul Bogdan Heretoiu.„atentionind” este un barbarism inventat de fostii activisti PCR. Acum inteleg ce semnificatie are Romania 2.0. O noua platforma, dar in vechea deprindere.

Spre mirarea mea, deşi nu inserasem şi adresa mea electronică pe acel blog, am primit imediat prin e-mail următorul mesaj foarte “pedagogic” (aici un eufemism pentru arogant), dar fără informaţia cerută,  de la domnul Bogdan Heretoiu:

“Domnule Filipas,/Nu ma cunoasteti si nu va cunosc, deci nu inteleg cum de primul Dumneavoastra mesaj nu incepe nici macar cu un simplu „Buna Ziua”.. Din respect fata de cei care au subscris la acest blog al meu, nu voi permite comentariul Dumneavoastra.  Poate data viitoare incepeti cu acel simplu „Buna Ziua”…/Bogdan H.”

Există distincţii frapante între “atitudinea Web 1.0”,  şi „atitudinea Web 2.0”. Blogul aparţine „atitudinii Web 2.0”. E -mailul trimis de domnul Bogdan Heretoiu se încadrează în “atitudinea Web 1.0”,  nu în  „atitudinea Web 2.0”, nu ştia oare aceste lucruri elementare? Şi eu încep multe dintre   e-mailuri cu „Buna Ziua!”, am martori. Dar să începi un comentariu pe blog prin „Buna Ziua!” pare nepermis amestec de atitudini Web 1.0  şi de atitudini Web 2.0. Nu este bine să amesteci categoriile, spune o regulă prudenţială  aplicată în Dezvoltarea Durabilă.

Oricum, eu m-am lămurit că proiectul Romania 2.0 anunţat de noul blog al domnului Bogdan Heretoiu nu este un proiect Web 2.0. Păcat!

Titus Filipas

Turnurile Yamasaki*

Ianuarie 25, 2008

*Text publicat pe Forum Romania liberă în 2001

Cred că îmi fac datoria faţă  de cititorii  din acest club select, dacă  voi  încerca să lămuresc, pe româneşte, deoarece persoanele care trăiesc în Diaspora probabil că au citit deja articole extrem de edificatoare pe această temă în presa din ţara de adopţiune, enigma fenomenului fizic ce a dus la crearea acelei uriaşe cantităţi de pulberi pe străzile New York-ului, precum şi misterul prăbuşirii ori fisurării ulterioare a unora dintre clădirile alăturate, aparent fără motiv mecanic direct, acesta fiind doar un fenomen de fizică ambientală, în urma atacului terorist din 11 septembrie 2001 asupra turnurilor gemene de la World Trade Center. S- a scris că piraţii aerului au ştiut la perfecţie care erau slăbiciunile structurale ale celor două turnuri, şi au acţionat în acord cu această cunoaştere pentru a produce maximul posibil de efecte distructive.

Prăbuşirile celor două  turnuri, cu destul de multă  întârziere după impactul produs de avioanele aflate în zbor de croazieră, fiecare dintre ele cântărind minimum 175 de tone, unul aproximativ la etajul 90, cel de al doilea aproximativ la etajul 60, au lăsat tuturor celor care au privit evenimentele la televizor, dar şi martorilor oculari, impresia că în interiorul fiecăreia dintre cele două clădiri, teroriştii ar fi reuşit cumva să  plaseze cu o anumită  anterioritate încărcături explozive, declanşate însă la ceva timp scurs după  impactul cu avioanele. Dacă realmente aşa s-ar fi petrecut lucrurile, atunci trebuie să spunem că exploziile unor sarcini de plastic abil camuflate undeva între etaje nu ar fi putut principial avea un efect atât de devastator asupra vreunui zgârie-nor din World Trade Center, calculat din start de către arhitecţii săi din echipa condusă de Minoru Yamasaki să reziste unor asemenea explozii!

Nu ştiu de ce, însă  arhitectura celor două  turnuri gemene ale lui Yamasaki mi-a amintit la un moment dat structurile Noului Brutalism, din filmul ştiinţifico-fantastic  ‘Total Recall’ al lui Paul Verhaeren. Faptul că nu sînt unicul pământean care a avut senzaţia asta este demonstrat de anunţul reticent că  un viitor  episod din filmul ştiinţifico-fantastic  ‘Spider Man’,  care trebuia să arate o uriaşă  pânză de păianjen ţesută în spaţiul dintre cele două turnuri, nu va mai fi realizat.

Stilul arhitectural New Brutalism se bazează într-adevăr pe mult oţel, sticlă şi beton, material prezent din abundenţă  şi în blocurile twins, iar el este conectat într-un fel cu arhitectura lui Mies van der Rohe, o personalitate care într-adevăr l-a influenţat şi pe Minoru Yamasaki ! Este interesant că o clădire mai veche realizată de Minoru Yamasaki în 1955 , la Saint Louis, un ‘complex de locuit’, a cărui fotografie eu nu am reuşit să o văd, dar care poate semăna cu decorurile pentru habitat din ‘Total Recall’, a suferit după  douăzeci de ani o soartă similară cu turnurile din World Trade Center : a fost distrusă  printr-o explozie, dar acea dinamitare a fost intenţionată, clădirea era foarte urâtă. Oricum, deşi Yamasaki a fost la început sub influenţa minimalismului propovăduit de Rohe, el incontestabil şi-a dezvoltat ulterior propriul său stil, romantismul decorativ nefuncţional, incorporat şi în proiectarea turnurilor gemene din New York. De ce ‘decorativ’? Pentru că, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în stilul New Brutalism, unde adevărul despre materialele structurale este arătat ostentativ, în clădirile proiectate de Yamasaki oţelul şi aluminiul sunt acoperite cu materiale ignifuge, ciment la care se adaugă diverse ingrediente.

De ce au fost construite două turnuri identice, atât de apropiate, distanţa ce le separă fiind de numai 40 de metri, parcursă  la vîrf  în 1974 de un ‘shtroshnaider’ sau funambul pe o frânghie, şi nu singur un superturn mai mare? Deoarece un turn gigantic, să nu ne înşelăm singuri, înseamnă doar aparent o economie de spaţiu pe orizontală. În realitate el necesită o uriaşă structură  de sprijin aflată  mai jos de acel obsesiv repetat cuplu de cuvinte din reportajele de televiziune ce descriau consecinţele catastrofei, ‘ground zero’, nivelul solului. După o suită de o sută de studii pregătitoare, Minoru Yamasaki mărturisea că în aria aceea foarte restrânsă din Manhattan unde beneficiarii practic îi cereau să înalţe un oraş pe verticală, pur şi simplu nu a găsit spaţiu pentru o bază de sprijin suficient de sigură cerută de construcţia unui singur turn foarte mare, aşa că a trebuit să recurgă la soluţia dedublării, care practic era mai economicoasă  în plan orizontal.M-am întrebat, şi am mai fost întrebat, de unde atâta praf acolo? În unele scene din reportajele TV, oamenii povesteau că păşeau pe străzi printr-un strat de pulberi până la genunchi, aproape ca şi cum ar fi fost o depunere de praf vulcanic ! Dar New York  2001 nu a fost noul  Pompei, acolo n a fost erupţie vulcanică. A fost praful de acolo rezultatul prăbuşirii, ori el se formase  în turnuri  anterior prăbuşirii ? Răspundem de la început că praful,  ori cea mai mare parte a lui, a fost cauza prăbuşirii, nu un efect al prăbuşirii. Paradoxal ce spun, nu?  Mă miram la un moment dat că în reportajele de la CNN nu s-a amintit chiar nimic despre acest aspect.

Să ne întoarcem la fizica dezastrului,  pentru a înţelege cauza lui. Dacă rupeţi o bucată de hârtie, veţi auzi sunetul specific produs prin ruperea hârtiei. Ce pricină anume, la nivelul intimităţii fizice şi chimice din material, a produs acel sunet? Ruperea legăturilor chimice dintre particulele microscopice de hârtie, legături care de fapt produc rezistenţa mecanică, mă rog, atâta câtă este, a unei coli de hârtie. Ideea respectivă este atât de generală, încât există chiar metode de investigaţie ştiinţifică a fenomenelor ce au loc într-un reactor chimic doar pe baza analizei frecvenţei şi intensităţilor asociate ale sunetelor foarte, foarte simple din care se compune orice zgomot complex. În fizică mai există un fenomen care se cheamă acumularea de energie prin rezonanţă. De fapt îmi amintesc că am citit pe vremuri într-o carte scrisă de un autor rus, cum că tot la New York, dar înainte de 1900, un escroc (aproape) genial propunea acţiuni de vânzare la o societate de ‘acumulatoare de energie’ bazate în mod specific pe acest fenomen. Oricum, există regula bine-ştiută că o trupă de soldaţi nu trebuie să păşească în cadenţă în timpul trecerii unui pod, pentru a evita riscul prăbuşirii podului la acea critică, am putea chiar spune, de ce nu?  catastrofală frecvenţă de rezonanţă. Desigur, în cazul impactului celor două  avioane nu se poate vorbi despre ritm şi cadenţă, însă fantasticul şoc mecanic din momentul impactului este inevitabil decompozabil în sunete elementare cu frecvenţe bine precizate.

Oricare etaj de la fiecare dintre cele două turnuri de la World Trade Center din New York era învelit cu panouri exterioare din oţel, panouri întărite cu grinzi de oţel având diametrul de un metru ! Toată acea masă de oţel cumulată cântarea 2500 de tone pe fiecare etaj! Aceasta a dat o mare rezistenţă inerţială pentru un turn întreg, aşa încât el nici măcar nu a dat impresia, cel puţin văzând lucrurile la televizor, că el este deviat cât de cât de la poziţia iniţială în urma fantasticului impact produs de avion. Însă ceva tot s-a modificat acolo. În primul rând starea de agregare a cimentului ignifug ce acoperă suprafeţele de metal, apoi a planşeului de beton al fiecărui etaj, pentru un turn întreg acesta reprezentând un strat cu grosimea de 4 inches (aproape 10 cm) şi măsurând aria de 40000 de picioare pătrate. Materialele din care se compune orice beton sunt, în principiu, un liant iniţial alcătuit din granule foarte mici, cum este cimentul praf, precum şi nisipul sau un amestec format din nisip şi pietriş. Adăugarea apei duce la formarea unei legături chimice foarte puternice între particulele de ciment, generându-se astfel o matrice în care sunt ţinute strâns atât particulele de nisip, cât şi armătura de fier-beton instalată iniţial acolo. În momentul impactului, şocul în sine, ca pur fenomen fizic, a cuprins în compoziţia lui din elemente şi frecvenţele ce corespund ruperii legăturilor dintre particulele de ciment. Absorbind o parte din energia şocului, desigur partea strict alocată acelor frecvenţe, un însemnat număr dintre acele legături s-au putut rupe, şi astfel o mare cantitate din betonul structurii s-ar fi putut transforma în praf chiar înaintea prăbuşirii. Oricum, cel puţin aşa îmi explic eu originea prafului. Însă cum s -a transmis energia şocului până la planşeurile de beton? Foarte simplu, pentru că betonul de la fiecare etaj practic a fost turnat pe o ‘tavă’ metalică, iar fiecare ‘tavă’ a vibrat puternic în momentele şocului.

Contrar  ‘tradiţiilor’ bine stabilite în Noul Brutalism, betonul nu era material destinat să asigure o stabilitate structurală, exceptând fundamentul, în construcţia turnurilor lui Yamasaki, din cauza aceasta se spune că arhitectura lui Yamasaki se deosebeşte atât de mult de Noul Brutalism. În fapt, geniul lui Yamasaki, pentru că dezastrul de la World Trade Center nu pune în cauză geniul său arhitectural, a condus la construcţia de tip ‘tub de oţel’, peste ocean renunţându-se chiar şi la ideea pilonului central de beton, încă  sacrosanctă în Europa pentru clădirile foarte înalte. Etajele sunt separate prin diafragme de oţel, amintitele ‘tăvi’ pentru planşeurile de beton, iar stabilitatea clădirii este asigurată de soliditatea legăturii dintre
diafragme şi ‘tubul’ exterior de oţel. Chiar dacă, spre deosebire de atentatul din februarie 1993, acum în cele două  turnuri nu au mai fost plasate sarcini explozive, avioanele erau atât de încărcate cu benzină, încât fiecare avion în parte s-a comportat practic ca o bombă gigantică.
Benzina scursă şi aprinsă  a produs temperaturi foarte ridicate, probabil că în unele locuri până la 2000 de grade Celsius. Poate că dacă izolaţia de ciment ignifug a pieselor metalice nu era deja fisurată în urma şocului, ea ar fi fost mai eficientă. În realitate, la etajul cu temperatura cea mai mare, metalul s-a topit în zona de unire a diafragmei cu ‘tubul’, pereţii etajului respectiv au flexat spre exterior, iar greutatea etajelor superioare a produs prăbuşirile. De ce au căzut totuşi atât de diferit cele două  turnuri altminteri absolut identice? Teoria spunea că un asemenea turn trebuie să cadă  la fel ca un copac tăiat, însă numai turnul sudic s –a comportat de această manieră. Turnul de nord s-a prăbuşit practic ca un castel din  cărţi de joc. Chiar şi inginerii care se ocupă  de construirea unor asemenea turnuri nu înţeleg, până  în momentul de faţă, motivul deosebirii între prăbuşirile celor două  turnuri.

În fine, de ce au căzut, ori au fost grav afectate, clădirile din apropiere? Această întrebare, cerând un răspuns pe măsură, se pune cu atât mai stăruitor , cu cât exista deja o legendă bine edificată privind extraordinara soliditate a subsolului new-yorkez, soliditate ce a permis construirea faimoşilor lui sky-scrapers. În realitate, este prezent, iată, dar să nu ne bucurăm, un numitor comun între zgârie-norii din New York şi căsuţele din unele cătune ale României ce încep să alunece pe dealuri. Legătura este un fenomen de fizică ambientală numit ‘lichefacţia terenului’. Evident, înainte de urbanizare Manhattanul era patul de rocă al unui gheţar topit acum zece mii de ani. Însă urbanizarea a însemnat alternare ciclică de construcţii, demolări, excavări, astfel încât acum cea mai mare parte a subsolului este umplutură tasată. Or, în cazul unui şoc puternic, cum a fost cel produs de impactul turnului cu avionul, întreaga construcţie a acţionat ca un fel de levier, multiplicând forţa de impact asupra solului.
Seismografele Universităţii Columbia din New York au înregistrat fiecare ciocnire ca un cutremur de pământ de gradul 2,4 pe scala Richter ! Energia introdusă  brusc în ‘umplutură’ a produs o ‘lichefacţie’, un fel de lichefiere temporară a subsolului ce s-a propagat până la o distanţă  de zece cvartale. Această reducere extrem de semnificativă, chiar dacă pe termen scurt, a rezistenţei terenului a antrenat în clădirile din vecinătate detensionari şi retensionări, urmate de fisurări iar în unele cazuri extreme chiar prăbuşiri (Seven WTC) .
Titus Filipas

Alegerea din 24 ianuarie 1859

Ianuarie 24, 2008

Spiritul “Micii Uniri” este o valoare, o sursă  de putere  pentru noi şi acum,  izvorând din puterea  ce era prezentă atunci. Alegerea din 24 ianuarie 1859, incontestabil forţată de mulţimea de patrioţi unionişti desemnaţi de adunările din judeţele Ţării Româneşti,  şi care ajunseseră până la Bucureşti mergând pe jos, purtând o brumă de merinde în trăistuţă, dar, aşa cum am spune noi acum, într-un ‘timing’ perfect, într-o sincronizare perfectă,  arată duşmanilor noştri dinlăuntru organizarea excepţională a celor care ştiau cum să iubească această naţie (este o mărturie autentică, o poveste de familie oltenească auzită noaptea la o „coadă la lapte”, înainte de 1989,   pe vremea lui Nicolae Ceauşescu; chiar şi acea istorisire face parte din ‘ spiritul rumânesc‘). Am rămas stupefiat să îl aud pe Florin Iaru spunând că Unirea de la 1859 ar fi fost făcută de „cel mult douăzeci de oameni”. În mod hotărât, poetul Florin Iaru habar n-are  ce  înseamnă  spiritul rumânesc ! Coordonarea  în acţiunea comună între oamenii obişnuiţi după normele acelor timpuri, dar extrem de neobişnuiţi, într-adevăr, după standarde  ce îl califică pe aristocraticul Radu Chesaru drept un ‘ciudat’, face oarecum nedrept apelativul ‘Unirea cea mică’ dat sărbătorii din 24 ianuarie 1859. Ea este ‘Unirea cea mare’! Modelul acela de cooperare umană a servit ca sursă de inspiraţie pentru romanul ‘Toate pânzele sus!’, care nouă, sufleteşte vorbind, chiar ni se pare ştiinţifico- fantastic, scris, vă reamintesc, de Radu Tudoran. Sub a cărui pană,  construcţia corăbiei ‘Speranţa” semnifică speranţa, imensă însă realistă în acele vremuri, întru şi pentru clădirea României moderne. Acum ar fi vorba despre reclădirea României în cea de a doua modernitate, care urmează bizarului inter-regnum postmodern fără valori.Titus Filipas

Nu profer şi nu practic înjurătura*

Ianuarie 24, 2008

*Text publicat pe Forum România liberă în 2007

Repet întrebarea pentru Horia Roman Patapievici. Aţi scris într-adevăr injuriile care vi se atribuie pe acest forum al ziarului România liberă ? Mi-aţi răspuns doar:

“H.-R. Patapievici: d-lui Titus Filipaş /Marţi, 06 Noiembrie 2007 19:05/ Domnule, nu există lege care să interzică înjurătura. Proferând-o şi practicând-o, vă autocaracterizaţi. Nu vă pot opri să vă faceţi de râs înecându-vă în propriile injurii.”

Când v-am înjurat eu, domnule Horia Roman Patapievici? Nu profer şi nu practic înjurătura, este o chestie de educaţie primită în familie. Dar aţi scris într-adevăr : ‘Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră  fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.’ (pg. 63 din Politice) – ‘Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după  grămadă, la semnul  fierului roşu… feţe patibulare, maxilare încrâncenate, guri vulgare, trăsături rudimentare, o vorbire agramată şi bolovănoasă.’ (pg. 64). – ‘Masă degenerată, îngâmfată, proastă şi rea’ (pg. 46) –‘(Românii) sunt una cu cancerul care-i roade’. – ‘Îmi este ruşine că sunt român’. (pg. 23, pg. 46) – ‘Româna este limba în care trebuie să încetăm să mai vorbim, sau să o folosim numai pentru înjurături.’ (pg. 64) – ‘Pentru puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta româneasca îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, tropăind veselă într-un trup inconştient, pîna ce mintea va fi, în sfîrşit, scopită, inima devine piftie, iar creierul un amestec apos’. (pg. 49). De ce ? Aşa aţi fost educat în familie?

Ca director la Institutul Cultural Român, aveaţi obligaţia morală să creaţi o comunitate epistemică  pe Agora Display, cum consider eu orice forum electronic, inclusiv cel al ziarului România Liberă. Tot ceea ce am postat eu pe forum la Romania Liberă nu reprezintă ‘înjurături’ , ci doar o tentativă de participare, în completă onestitate intelectuală şi civilitate, la această comunitate epistemică de tip Agora Display. Dar ceea ce aţi scris, şi nu aţi negat că acestea vă aparţin, au influenţat proactiv stilul mesajelor următoare :

‘Anonim2: Ciuperca Filipaş / Luni, 05 Noiembrie 2007 19:27 / Ce se întâmplă, domnule Filipaş? Nu vă ofera nimeni spaţiu pentru a va expune ideile? La căminele culturale aţi încercat? Sunteţi ca o ciupercă după ploaie, ca să nu zic ca o tumoră pe un organ sănătos.’

‘anonim: pentru cel care scrie cu majuscule / Marţi, 06 Noiembrie 2007 13:33/HRP este un antidot la prostia şi răutatea celor ca tine. Da, avem destule gunoaie, tu eşti un tomberon întreg şi pestilenţial.’

‘anonim2: nu-l băgaţi în seamă pe Filipaş / Marti, 06 Noiembrie 2007 22:13 / Domnule Patapievici, nu vă mai puneţi mintea cu scursurile astea naţionaliste; daţi o căutare pe internet sa vedeti ce faună sunt aceştia; sunt o gaşcă de neisprăviţi, scriu la tot felul de fiţuici scârboase, dacă intraţi în discuţii cu ei, vă mănâncă porcii.’

Încă aştept nişte răspunsuri.Titus Filipas

 

 

Ezra şi Cassiodor

Ianuarie 23, 2008

Interferenţa de arhetipuri culturale din  romanul Scrinul negru  de G. Călinescu, –text care este quintesenţial tutorial de rezistenţă rumânească–, reprezintă ceva caracteristic pentru literatura română,  ceva perfect normal pentru un spirit din Romania Orientală, însă probabil  că pare fenomen  cultural paroxistic unui om postmodern, educat în spirit turboconsumerist. Propunem aici spre lectură doar un foarte scurt excerpt din romanul  Scrinul negru :

« Se opriră puţin în faţa unui cuptor  de recoacere  […].– Seamănă, observă arhitectul, cu mormântul lui Teodoric. »

Să ne reamintim că mausoleul lui Teodoric se află la Ravenna. Iar la curtea lui Teodoric,  funcţia de magister officiorum  fusese îndeplinită de omul de litere Cassiodorus, un autor latin influenţat de opera călugărilor  sciţi Ioan Cassian şi Dionisie cel Mic (Exiguus). Cassiodorus a fost apoi copiat de gotul ‚socii’-alizat Jordanes în scrierile sale despre geţi.

În manuscrisul chemat Codex Amiatinus  este desenat un portret al lui Cassiodor,  o imagine congruentă  cu portretul apocrif, fictiv, al scribului Ezra, redactorul  textelor Vechiului Testament. Ezra  restaurează Legile, şi acelaşi  program era expus de  Cassiodor  în textul său care prevestea umanismul:  Institutiones divinarum et humanarum littera. În această carte, scriitorul protoromân  Ioan Cassian  era citat frecvent, iar marele cărturar protoromân Dionisie cel Mic are singura biografie scrisă chiar de către  o persoană care l- a cunoscut direct.

Stilul lui Cassiodorus  pare   extrem de retoric şi de manierat unui cititor postmodern, trebuie să recunoaştem cu sinceritate că acest stil nu place acum orişicui. Dar la curtea regelui got din Ravenna, pe vremea lui Teodoric apoi pe vremea regenţei pentru Atalaric,  talentele de scrib şi de secretar demonstrate de Cassiodor  erau  deosebit de apreciate. Semnificative documente  publice au fost redactate de Cassiodorus. Acest magister officiorum  păstra scrinuri cu scrisori despre afaceri publice şi despre  cele private. Tot la Ravenna se găseşte şi mormântul  poetului Dante. Dar nu cred că aluzia culturală a lui G. Călinescu  se referă la Dante, ci la Cassiodor.Titus Filipas

 

Interpretarea subiectivă şi guillotina lui Hume

Ianuarie 22, 2008

Lipsa de consens, lipsa de armonie, lipsa de bună credinţă, într-un cuvânt cearta dintre Preşedinte şi Premier arată cât de eficientă a fost propaganda ideologică prin care cominterniştii, cominformiştii, luptătorii internaţionalişti împotriva regalităţii din Spania, au spălat creierele câtorva generaţii de români. Unul dintre aspectele propagandei lor ne îndemna să privim către viitor, nu înspre trecut. Condamnată de propaganda lor era mai ales Epoca Luminilor, c’est-à-dire civilizaţia şi filosofia Europei Occidentale din secolul XVIII. Şi era aceea o vreme care în Ardeal se manifesta printr- un iluminism firav, iar Moldova şi Ţara Românească sufereau sub ignoranţa şi exploatarea jugului fanariot. Istoricul  Vlad Georgescu (1937 – 1988) avea dreptate să compare efectele epocii comuniste cu efectele epocii fanariote asupra românilor. Fără îndoială că dacă ar fi trăit mai mult şi încă în putere, Vlad Georgescu ar fi putut conduce după 1989 un proces eficient de reforme în Suprastructura românească pentru a elimina din conştiinţe efectele comunismului. Pentru că Raportul Tismăneanu doar a continuat de facto propaganda de inspiraţie internaţionalistă deformată în România. Astfel, Raportul Tismăneanu nu face absolut nicio referire pozitivă la ideologia primară liberală din secolul XIX, de asemenea nicio referire pozitivă la filosofia Epocii Luminilor.

În actuala criză politică din România se vorbeşte mult despre „interpretarea subiectivă” a Constituţiei şi a legilor, dar nu se spune chiar absolut nimic despre  „guillotina lui Hume”. L-am ascultat în după amiaza zilei de 21 ianuarie 2008, pe canalul de televiziune Antena 3, vorbind şi analizând nedumerit criza politică, pe domnul Cristian Pârvulescu, profesor universitar la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative, titular la disciplina  de Politică Comparată şi Instituţionalism Politic, decan al Facultăţii de Ştiinţe Politice de la Universitatea din Bucureşti (vezi  şi prezentarea sa în articolul de pe Wikipedia românească http://ro.wikipedia.org/wiki/Cristian_P%C3%AErvulescu). Am rămas totuşi cu impresia persistentă că profesorul universitar Cristian Pârvulescu este totalmente ignar în filosofia politică a lui David Hume (1711–1776), şi că nu a citit, –dacă a citit vreodată!–, decât foarte superficial textul fundamental,  A Treatise of  Human Nature, scris de acest iluminist scoţian.

Iar interpretarea subiectivă care provoacă şi menţine îndelungata ceartă între Preşedinte şi Premier este un datum intrinsec al naturii umane.  Prin mijlocirea şi îngăduirea acestei „interpretări subiective”, fiecare individ uman raţional, văzut teoretic ca „statuia senzualistă” descrisă în tratatul de psihologie al lui Condillac,  efectuează o separare a lumii sale holistice în două părţi totalmente distincte:  „ceea ce este”  şi „ceea ce trebuie să fie”.

Propoziţiile pe care fiecare individ uman le construieşte în spaţiul său  dialogic interior despre „ceea ce este”  se cheamă propoziţii descriptive. Iar propoziţiile pe care le pronunţă  în spaţiul dialogic despre „ceea ce trebuie să fie” se cheamă propoziţii prescriptive. Ei bine, „guillotina lui Hume” este chemată să reteze oricare silogism unde  premisele sunt propoziţii descriptive, iar concluziile sunt  propoziţii prescriptive. Aceasta este morala.Titus Filipas

 

Arme ideologice

Ianuarie 21, 2008

În  secolul XIX românesc, armele  noi ale « ostaşului  propăşirii »,  sintagmă propusă de  Alecu Russo,  erau  ideologice, fiind armele gândului. Numai luciditatea risipeşte confuzia. Liberalii munteni din prima jumătate a secolul XIX îşi clădesc programul influenţaţi  de  ideologia lui Destutt de Tracy. Dar în cea de a doua jumătate a secolul XIX, conservatorii junimişti, influenţaţi de iluministul scoţian Carlyle,  pornesc de la ideologia clasică germană (ce include şi romantismul grupului de la Jena). Astfel putem afirma că scopurile şi mijloacele sunt  de aceeaşi culoare ideologică primară în Principatele dunărene. Ceea ce a fost  deosebit de important pentru dezvoltarea uniformă a României moderne,  căci  suprastructura ideologică primară potenţează  proiectul politic românesc. Iar Şcoala Ardeleană, Petru Pavel Aron, chiar şi iezuiţii latinişti toleraţi o vreme de „tiranii barbari” să creeze Suprastructura în Transilvania, aduc impulsul pentru Romania Neoacquistica promovată încă din secolul XVI de ideologia Contra Reformei europene. Ştim, Contra Reforma îl angajase condottier pe Mihai Viteazul. Unirea celor trei principate, care se chema la acel timp “Pohta” Voievodului, se încadrează perfect Viziunii Romania Neoacquistica.

Ideologiile secundare conduc la eşec, pot fi date multe exemple, dar vezi numai ideologia comunistă a Europei de Răsărit. China comunistă actuală face excepţie doar pentru că ‚burghezia naţională’ a fost păstrată ca o „steluţă” pe steagul ei roşu. Dar în România,  un partid „ţărănesc comunist” destinat păstrării spiritului chiaburesc  a fost hulit din toate părţile, deşi  el ar fi păstrat capetele  ca recipienţi pentru cunoaşterea  prudenţială care adaugă totdeauna valoare în managementul economic şi în strategia politică.  “Dar capetele noastre, dacă sunt,/ Ovaluri stau, de var, ca o greşală.”, scria poetul Ion Barbu în poezia «  Grup ». Din păcate, în “obsedantul deceniu”, capetele chiaburilor au ajuns să fie doar “ovaluri de var”  în gropile comune ordonate  de comuniştii internaţionalişti precum Silviu Brucan,  Valter Roman şi Gizela Vass. „Trădarea”  cărturarului de robustă condiţie care a fost Mihail Ralea (1896-1964),  judecând lucid şi corect că sîntem prinşi toţi în plasa Marelui Joc,   a permis  un cadru de viaţă  lipsită de mizerie,  –fizică şi intelectuală–, pentru fiica sa Catinca Ralea (1929-1981),  avatar  de Scaloiţă, altă Ana Comnena, dar pentru Limba Română.

Catinca Ralea  ne-a dăruit traducerea O poveste  cu un hobbit, după J.R.R. Tolkien, care prefigurează sau prefaţează trilogia Stăpânul Inelelor. Textul propus nouă de Catinca Ralea, într-o  Limbă Română de excepţie, este încântător. Exemplarul cărţii O poveste  cu un hobbit cumpărat de mine era citit şi recitit de membrii fondatori ai cenaclului Henri Coandă de la Craiova. Apoi ea va fi cartea privilegiată de lectură după care va învăţa bine româneşte  fiul meu  cel mic. De ce mi se pare că ordinea şi curăţenia care domneau în locuinţa micului hobbit  semănau celor din locuinţa lui Constantin Brâncuşi ? 

Poetul american Ezra Pound, pentru care „ispita latină”  era predominantă, vizitează atelierul românului Constantin Brâncuşi care venea la Paris din zona ripariană înaltă a Jiului. Să reamintesc că rîul fusese   traversat de împăratul Traian,  însoţit de legiunile lui,  pe la Iaşii Gorjului. Ezra Pound scrie apoi un eseu despre acel  spaţiu magic pe care îl găsea în atelierul lui Brâncuşi. Este  aproape imposibil ca un om de litere din Accademia engleză,  aşa cum a fost J.R.R. Tolkien, să nu fi citit articolul lui  Ezra Pound.  Bineînţeles,  a- l citi şi a-l cita astăzi pe Ezra Pound  nu este „politiceşte corect”.  

După lectura textului  englezesc scris  de  Ezra Pound,  este plauzibil ca scriitorul J.R.R. Tolkien, fără faima lui viitoare,  să fi vizitat  şi el  în calitate de “ilustru anonim” atelierul lui  Constantin Brâncuşi din Paris. Acolo, sculptorul oltean de la Hobiţa Gorjului rearanja altfel spaţiul, reinventând  realitatea. O Nouă Realitate a discursului sculptural unde s-ar fi putut ascunde şi lumea hobbitului. Apoi, se poate pune întrebarea legitimă: Există  vreo legătură între cuvintele ‚hobbit’ şi ‚Hobiţa’?  Cred că un Isidor din Sevilla,  –actualmente Sfântul Patron al Internetului–, ar fi tratat împreună cele două cuvinte în ‚Etimologiile’ sale.

Legătura etimologică  între cuvintele hobbit şi Hobiţa  pare a fi sugestia subliminală a textului Doamnei Catinca Ralea.  „O poveste  cu un hobbit”  ne propunea pagini pe româneşte unde reprezentarea ontologică nu era decalată faţă de acurateţea ontică. Sunt pagini care ne propun acum şi valori prudenţiale pe care le putem folosi. De altminteri valorile prudenţiale perene sunt prezente în toate celelalte tălmăciri ale textelor  scrise de J.R.R. Tolkien (1892-1973). Mi se pare semnificativ faptul că începând cu anul 2008, tălmăcirile  din  J.R.R. Tolkien sunt prinse de noul discurs ideologic liberal, vezi  episodul Sauron. Dar numai Catinca Ralea augmentează în traducerea pe româneşte dimensiunea magică pe care filmele cu efecte speciale despre lumea inventată de Tolkien nu reuşesc, vor reuşi vreodată?,  să o prindă. Titus Filipas