Civilizaţia Gupta

Primul om de cultură de la noi care semnalează existenţa unui sincronism cultural între civilizaţia excelenţei din Romania Orientală şi civilizaţia Gupta a fost George Coşbuc.
Titus Filipas

Moartea lui Fulger

http://www.rationalresponders.com/forum/29940 Am găsit aici un citat -tradus pe englezește- din poezia Moartea lui Fulger, de George Coșbuc : „Don’t seek these laws to understand. Only the mad can comprehend…” Reamintesc totodată că originalul românesc sună: „Nu cerceta aceste legi,/ Că eşti nebun când le-nţelegi!” SURSA http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/fulger.php
Titus Filipas

George Coșbuc

În anul 535 a fost creată arhiepiscopia Justiniana Prima cu sediul chiar în localitatea unde s-a născut împăratul Justinian I. Este interesant că tot în aceeași localitate, dar cam la vreo doi ani diferență, s-a născut și ostrogotul personaj negativ prezent în poezia „Regina ostrogoților” de George Coșbuc. Asta, zic eu, demonstrează profunzimea culturii poetului George Coșbuc, un ardelean care cunoștea bine și Ideologia primară incorporată de regățeni în ideologia naționalismului românesc. George Coșbuc a fost unul dintre intelectualii ardeleni care au militat cultural intens pentru Marea Unire.
Titus Filipas

Funcţia sacrală de suveranitate este îndeplinită de B.O.R.

Influenţat fiind eu de ideologia funcţională tripartită a lui Georges Dumézil, îndrăznesc să afirm că în România funcţia sacrală de suveranitate este îndeplinită acum de către Biserica Ortodoxă Română. Sigur că dacă revenim la Sămănătorismul ideologic unificator al lui George Coşbuc, doctrină care a condus la România Mare, nu putem nega şi rolul bisericii Greco-catolice în această direcţie. Dar nici nu putem ignora faptul evident că după 1989, naţional-ţărănistul Corneliu Coposu a negat ostensiv, prin faptele sale, importanţa principiului de suveranitate pentru România. Aş greşi dacă aş spune eu că majoritatea Greco-catolicilor din România au îmbrăţişat opiniile anti-româneşti exprimate făţiş de seniorul Corneliu Coposu. Apoi, cu multă părere de rău îmi amintesc că în urmă cu vreo trei luni în urmă, într-un interviu pe Antena 3, o doamnă absolut onorabilă declara : “Ungurii au fost mai buni decât românii!” (referindu-se probabil la regăţeni). În fine, rămâne întrebarea : Ce s-a întâmplat de facto pe 24 august 1944, când Iuliu Maniu a refuzat să preia la palatul Victoria preşedinţia Consiliului de Miniştri ? Secretarul său personal de atunci, domnul Corneliu Coposu, declara că marele om politic Iuliu Maniu (nicio urmă de ironie în frazarea mea) se retrăsese la Bădăcin. Într-un asemenea moment critic pentru ţară ! De fapt, nici nu era adevărată povestea despre retragerea lui Maniu pentru chibzuinţă în Ardeal. Ştiam, încă de pe vremea comunismului, că istoriografii PCR au alcătuit un dosar masiv cu mărturiile participanţilor la actul de la 23 august 1944. Ce secrete negre, pentru România, se ascund în acel dosar ?
Titus Filipas

Spiritul Ideologiei sămănătoriste

Trei intelectuali ardeleni contemporani cu noi, împotriva Ideologiei sămănătoriste a lui George Coşbuc. Care sunt cei “trei intelectuali ardeleni contemporani cu noi” pe care vreau să-i amintesc aici ? Păi, sunt procurorii băsişti Laura Codruţa Kovesi, Daniel Morar, şi Elena Botezan. Unii mă vor acuza – poate cu deplină dreptate- că sînt excesiv de neglijent atunci când îi caracterizez pe nişte procurori băsişti drept “intelectuali”. Nu, este doar respectul meu faţă de normarea lui George Coşbuc în discursul românesc. Unii scriitoraşi de duzină din ceea ce avea să fie ulterior definit prin termenul Vechiul Regat (după Marea Unire) erau foarte iritaţi de cartea “Coroana de oţel” a lui George Coşbuc. Dar nu trebuie să desparţi Ideologia cezarist-plebiscitară din “Coroana de oţel” de spiritul Ideologiei sămănătoriste ! În esenţă, tocmai acest spirit a pregătit Marea Unire. Am mai vorbit pe aici despre cele două mari îndatorări filosofice europene ale Vechiului Regat, pe de o parte, şi Transilvaniei, pe de altă parte ! Încă Gheorghe Lazăr a văzut distincţia, dar nu a mai avut “timpul material” pentru explicitarea ei printr-un discurs în Limba Română. Într-un fel, George Coşbuc urmează linia lui Gheorghe Lazăr atunci când aduce importanta sa contribuţie ardeleană la Ideologia sămănătoristă. Comunismul de sorginte alogeno-cominternistă a construit în fel şi chip detractări ale culturii române atunci când afirmă cu o formidabilă intransingenţă şi tărie internaţionalistă că Sămănătorismul ar fi pus bazele “doctrinei legionare.” Păi, asta-i o acuzaţie pur şi simplu ideologică ! Atunci trebuie să urmărim şi să caracterizăm serios contribuţia lui George Coşbuc la Sămănătorism. Vorbeam mai înainte despre faptul că, într-o măsură importantă, George Coşbuc era un continuator al operei lui Gheorghe Lazăr pentru cultura română. Distincţia pe care o propuneam despre influenţele filosofice asupra culturii române din Vechiul Regat şi din Transilvania nu-i chiar o dihotomie de separabile ! Între ele poate fi realizată o sinteză, şi chiar înainte de filosoful Lucian Blaga, poetul George Coşbuc ne propune această sinteză prin Ideologia Sămănătorismului.
Titus Filipas

Aforism din psihologia cognitivă

@ Matache Voicu http://nastase.wordpress.com/2013/10/21/albert-bourlon-si-romania/ Vreau să intervin nu corectiv, ci amical. De fapt Kurt Lewin a formulat aforismul : „Nimic nu este mai bun pentru practică decât o teorie bună.” Aforismul ţine de psihologia cognitivă. A fost citat şi de Leonid Brejnev la un congres PCUS. Acum, faptul că l-au însuşit profesori de la Politehnica din Bucureşti mi se pare ceva normal şi legitim. Acolo exista un interes pentru psihologia cognitivă încă de pe vremea profesorului şi ministrului Ion Ghica. Spre deosebire de Ioan Eliade Rădulescu – după cărturarul biograf George Băiculescu acesta fusese influenţat spre psihologia cognitivă prin lecturi din Condillac şi Antoine Destutt de Tracy- profesorul politehnist Ion Ghica îl citise preferenţial pe John Locke (pe care l-a folosit ca sursă filosofică însuşi Condillac!). Ion Ghica a şi tradus masiv din John Locke, tot la fel cum va face, în perioada lui Sămănătoristă, şi George Coşbuc. Dar George Coşbuc se încadra într-o Ideologie nouă, care va conduce la Marea Unire şi la România Mare. Filosoficeşte, poetul George Coşbuc realiza prima sinteză între „filosofia analitică” predominantă în Vechiul Regat, si „filosofia continentală” predominantă în Ardeal. Şi pe vremea comuniştilor, Politehnica din Bucureşti a fost o sursă credibilă, precum şi o putere de influenţă ce lucra pentru propagarea psihologiei cognitive care a construit la noi omul epitomic liberal. Vorbesc despre Seminarul Pedagogic condus de profesorul Stanciu Stoian. A fost un moment glorios totodată pentru România atunci, în finalul vieţii liderului comunist Gheorghiu-Dej. De fapt, o televiziune franceză i-a dedicat atunci o emisiune întreagă de similitudine între cezarismul plebiscitar al lui Charles de Gaulle şi regimul politic pentru care pleda Gheorghiu- Dej în ultimii săi ani. O discuţie personală cu savantul francez Joliot-Curie (al cărui avion fusese forţat să aterizeze pe aeroportul Băneasa de un viscol cumplit) l-a convins să implementeze reforma şcolară Langevin-Wallon (sprijinită de generalul Charles de Gaulle) în România. Pentru aceasta, Gheorghiu- Dej a mobilizat în primul rând Politehnica din Bucureşti. Profesorul Stanciu Stoian l-a desemnat pe Alexandru Duţu, ce aparţinea mişcării culturale ortodoxe Rugul Aprins (ţineau seminarii la Mănăstirea Antim), sa traducă pe româneşte principala carte de psihologie cognitivă a lui Henri Wallon. Asa că, într-adevăr, poate că „au dreptate” duşmanii noştri care acuză acum BOR de colaboraţionism cu fostul regim comunist ! Vorbindu-ne chiar noi, despre noi, de rău, să adaug că academicianul Alexandru Duţu a fost unul dintre membrii fondatori ai Fundaţiei Europene Titulescu.
Titus Filipas

Tinerii Ofiţeri Români au fost “observaţi” la 1907?

Mă refer în mod specific la conceptul strict operaţional: “ţinuţi sub observaţie”. Şi mă refer exact la felul cum este definit acest concept în cadrul filozofiei pozitiviste a lui Auguste Comte. Nu vă vine să credeţi, dar existau foarte mulţi “observatori pozitivişti”, cu spirit viu, care observau  “la rece” comportarea armatei române la anul 1907.  De fapt observau comportarea întregii Românii la anul 1907. An cumplit. Nu doar pentru faptul că tinerii ofiţeri români (printre care locotenentul Ion Antonescu) au comandat plutoane  de execuţie pentru 11 000 de ţărani răsculaţi. Unii dintre acei ţărani probabil că nici nu au fost măcar răsculaţi, ci aleşi la întâmplare. După vechile reguli de decimare pentru legionarii romani din antichitate. Tot la întâmplare, pe vremea guvernării  carliste interbelice, au fost aleşi tineri nevinovaţi care au fost executaţi ca “legionari”. Acestea au fost regulile internaţionaliste ale jocului. Pe care românii le-au respectat. De ce ? Pentru ca România  să nu dispară ca stat.

Winston Churchill scrie aluziv în Memorii că armata  română a trecut “cu brio” testul la care a fost supusă la anul 1907. Cine au fost “observatorii” de la 1907 care monitorizau România ? Secretivul Winston Churchill nu mai scrie. Noi am reuşit să identificăm un “grup de observatori”. Poate că s-au mai aflat şi alţi obervatori individuali, în ordine dispersă. Grupul pe care l-am identificat noi poate fi caracterizat cu totală certitudine drept grup de “observatori pozitivişti”.  Îi priveau pe români la anul de tragedie naţională 1907, la fel ca pe nişte insecte. Ceea ce ştiau ofiţerii români, ştiau şi ei: Conflictul de muncă din anul 1905 de la Odessa degenerase într-un pogrom. Se va întâmpla acelaşi lucru şi în România anului  1907 ? Rapoartele junilor turci din Rumelia, pe Via Egnatia, mergeau, în duplicat, la Amiralitatea londoneză, sediul ministerului de război britanic.  Fireşte , nu pe drum oficial, ci prin spionaj englezesc combinat cu obişnuita corupţie balcanică. “Grupul  de observatori pozitivişti ” era constituit din tineri ofiţeri turci aflaţi în misiune pe Via Egnatia, în Macedonia Vardarului. Relativ foarte aproape de noi. Să amintesc că Via Egnatia este axa Rumeliei, teritoriu recunoscut de otomani ca fiind locuit de o populaţie neolatină, formată prin „socii”-alizarea traco-daco-moesilor şi ilirilor, adăugăm noi.

Dar mai întâi să reamintim situaţia războiului pentru “normarea independentistă” de la 1877-1878.  Contrar minciunilor oficiale, acela nu a fost război de independenţă,  adică un război pentru  eliberarea naţională. Eliberarea din ce ? România  era în Romania. Acel fapt era un adevăr tacit, prezent în toate capitulaţiile. Şi fusese recunoscut în modul cel mai ceremonios şi oficial de cancelaria Imperiului Otoman la anul 1877.  

Revin iarăşi la Memoriile scrise de Winston Churchill. Spre deosebire de poezia lui George Coşbuc, –un autor pe care îl stimez foarte mult!, i-am citit opera în copilărie—, Winston Churchill aprecia că generalul Osman Pasha avea geniu militar!  Deci aprecierea armatei române de către Winston Churchill nu s-a făcut în funcţie de performanţa ei la Plevna în istoria versificată ce se recită frumos. Repet, Winston Churchill rămâne extrem de secretiv în ceea ce priveşte motivul aprecierii pozitive a disciplinei trupei române şi a determinării ofiţerilor români înainte de primul război mondial. Memoriile lui Winston Churchill sugerează foarte puternic numai faptul că motivul real pentru această apreciere nu se afla în performanţa  trupei româneşti în războiul de “normare independentistă”!  Totul ţinteşte către un raport de evaluare de  performanţă a comportamentului armatei române la 1907.  Chiar dacă nu avem documentul, putem bănui că Ionel I.C. Brătianu ştia despre existenţa şi conţinutul lui. Spre deosebire de Tache Ionescu, speriat oarecum de intransigenţa arătată de Ionel I.C. Brătianu în negocierile de după război. Intransigenţa lui  Ionel I.C. Brătianu se baza pe acel raport de evaluare făcut României la 1907.

Deci comportamentul armatei române  a fost observat de tinerii ofiţeri turci din  Macedonia Vardarului.  Şcoala de cadeţi fusese reformată după principii europene de către Osman Pasha, în mai multe rânduri ministru de război al Imperiului. Spre deosebire de tinerii ofiţeri români formaţi în ideologia naţionalistă fondată de Ioan Eliade Rădulescu, ale cărui idei europene proveneau din senzualismul lui Bonnot de Condillac şi ideologia primară a lui Destutt de Tracy, ideologia cadeţilor turci era modelată de filosofia pozitivistă a lui Comte. În care observaţia non-emoţională a faptelor juca un rol central. La fel şi cauzalitatea, de tipul determinismului laplacian, în care acţiunea umană, de orice natură, este inevitabilă  precum mişcările astrale  ori căderea asteroizilor.  Cert este că determinarea observată la ofiţerii români pentru reprimarea implacabilă a răscoalei de  la 1907 a servit ca model şi pentru atitudinea tinerilor ofiţeri turci din  Rumelia. Ei  se organizează în gruparea politică Junii Turci, care la anul 1908 începe un ciclu de acţiuni extrem de hotărâte. Unele au fost realmente pozitive. Altele au consecinţe tragice chiar şi la timpul prezent.

Titus Filipas

Cavalerul Alb

Dimitrie Bolintineanu scrie o reflecţie negativă  asupra ‘Cavalerului alb’: „Huniad se scoală, strigă contra sa,/Cu focoasă  vorbă ce vorbeşte-aşa:/ – ‘Ungurul nu fuge dinaintea morţii!/  Tu, române doamne, ţii pe dreptul Porţii./Tu trădezi creştinii, cuvântând aşa!’” Felul în care îl  percepe Dimitrie Bolintineanu pe Ioan  Huniade  contrastează cu  percepţia cronicarilor contemporani cavalerului. Ce îl numeau  « Balacus », adică « Valahul ». Se făcea pe  atunci,  –poate şi pe vremea albigensilor, în opinia protocronistului Edgar Papu-,  confuzia între « Balacus » şi « Blancus », « Cel Alb ». Cronicele  franceze îl consemnau pe Ioan  Huniade  drept   «le chevalier Blanc», iar cele din Catalonia ca pe « lo comte Blanc ». El a dat naştere arhetipului cultural folosit şi în  managementul modern – « The White Knight ».

 

Despre isprăvile nobile ale Cavalerului Alb a fost  compus un roman medieval : « Tirant lo Blanc ». Scris de Joanot Martorell, autor care s– a născut în anul 1413 la Gandia, oraşul  ce a dat lumii familia Borgia. Joanot Martorell  a  murit cândva între 1465 şi 1468, dar nu pe câmpul de luptă. Tipărit la  Valencia în  1490,  romanul catalan  Tirant lo Blanc  este păstrat  ca  incunabil. Cavalerul Joanot Martorell, contemporan cu Ioan Huniade şi Vlad Dracul, nu a luptat totuşi la Varna, nu l-a întâlnit pe cavalerul lo Blanc cel real (Ioan Huniade). Mai târziu, Mario Vargas Llosa încearcă să  găsească  o explicaţie, ori să  propună  o justificare pentru  comportamentul lui Joanot Martorell care, –în opinia singulară a lui Vargas Llosa–,  ar fi  scris „la novela total”.  Romanul  Tirant lo Blanc   era  foarte apreciat de  acel caracter  pur livresc care a fost Don  Quijote.  Dar volumul  « Tirant lo Blanc » nu a fost găsit de Cervantes la prima  trecere în revistă a cărţilor despre cavalerii rătăcitori, cărţ  aflate pe rafturile  bibliotecii  lui Don Quijote de la Mancha. Abia în capitolul VI al  primei  părţi,  Miguel de Cervantes  dezvăluie existenţa acestui roman cavaleresc, pe care îl laudă  peste măsură : « Află  deci că  se numea ‘Istoria vestitului cavaler Tirante cel Alb’. /- Domnul fie lăudat ! dete glas preotul, strigând. Dădurăm peste Tirante cel Alb ! Adu-l încoace repede, cumetre, pe răspunderea mea, căci am găsit în el o comoară  de desfătări şi o mină  de aur pentru clipele de răgaz. Aici e don Quirieleison de Montalban, valeroso caballero, y su hermano Tomás de Montalbán,  şi cavalerul Fonseca, şi bătălia pe care  pe care voinicul de Tirante o dete cu dulăul, şi vorbele de duh ale domniţei Placerdemivida,[…] Digoos verdad, señor compadre, que, por su estilo, es éste el mejor libro del mundo. Nu-ţi îndrug poveşti, cumetre, dar prin stilul ei, aceasta este cea mai bună  carte de pe lume.»  Am împrumutat excerptul din  varianta  românească  îngrijită  de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, pe care am găsit-o  retipărită   de Editura Hyperion de la   Chişinău, în anul 1993. În subsolul paginii  unde  este amintit  cavalerul de Montalban, tălmăcitorii Ion Frunzetti şi Edgar Papu comentau, avertizând  că nu-i  lămurire,  mai curând  reacţie  la numele propriu  Quirieleison   din textul medieval scris de Joanot Martorell: « Unul din personajele romanului, al cărui nume derivă din : ‘Kirie eleison’, (‘Doamne milueşte’, în liturghia greacă), ceea ce sună  foarte ciudat. »  Don Quirieleison de Montalban,  un caracter din romanul Tirant lo Blanc,  era modelat după un personaj catalan real avându-şi   fieful  în Peninsula balcanică, unde a bântuit multă vreme Compania catalană. În fond, Tirant lo Blanc  este într-adevăr  „novela sin fronteras” – « romanul fără frontiere », cum  spune Mario Vargas Llosa în prologul compus special pentru  o nouă  ediţie franceză a romanului. Îmi place  sunetul  prologului cu  titlul  în catalană: « Lletra de batalla per Tirant lo Blanc ». Ipoteza marelui om de cultură  american Ezra Pound (1885-1972),  că textele neolatine formează un continuum, este probabil corectă  în termeni de acurateţe faţă de adevăr, dar  nu şi în termeni politiceşti. În fine,  într-o abordare protocronistă, se poate spune că insistenţa lui Ioan Eliade Rădulescu  asupra valorii şi  posibilităţii translatării modului de gândire românesc pe o structură deja existentă a limbii toscane perfecte  anticipa  cumva ideea  lui Ezra Pound. Apoi, în Italia, toscana se propagase pe meridianul geografic,  trecând  nepăsătoare peste dialectele din peninsula italică,  de neînţeles pentru vorbitorii limbii literare italiene. Ioan Eliade Rădulescu  îşi imagina doar o propagare a toscanei pe o paralelă geografică, ajungând astfel şi în România. Faptul că pesimismul lui Ioan Eliade Rădulescu  a fost infirmat arată puterea uluitoare a secolului XIX cultural românesc. Dar nu trebuie să neglijăm  că tocmai exerciţiile lui Ioan Eliade Rădulescu  în toscană au pregătit traducerea perfectă  din Dante pe care o realizează George Coşbuc. 

Prima variantă publicată a  Scrisorii  de provocare la luptă  era  de fapt  în limba franceză,  fiind prolog apocrif la ultima  editare  franceză a romanului Tirant lo Blanc. Cea dintâi ediţie franceză  fusese  tradusă şi tipărită  în Epoca Luminilor, mai exact la  anul 1737, fiind îngrijită de   contele de Cailus. S-au păstrat mai multe „scrisori de provocare”  alcătuite  sub pana lui  Joanot Martorell, dar nicio „carte” după sfârşitul luptei  ca  posibil epilog.

În Scrisoare III, Mihai Eminescu observă pe bună dreptate că un cavaler-poet trebuie să trimită o scrisoare de pe câmpul de luptă la sfârşitul bătăliei. Şi construieşte un model pentru Limba Română : „De din vale de Rovine/ Grăim, Doamnă, către Tine,/Nu din gură, ci din carte,/Că ne eşti aşa departe./ Te-am ruga, mări, ruga/ Să-mi trimiţi prin cineva/Ce-i mai mândru-n valea Ta:/Codrul cu poienele,/ Ochii cu sprâncenele;/ Că  şi eu trimite-voi/Ce-i mai mândru pe la noi:/  Oastea mea cu flamurile,/ Codrul  şi cu ramurile,/Coiful nalt cu penele,/Ochii cu sprâncenele./ Şi să  ştii că-s sănătos,/ Că, mulţămind lui Cristos,/Te sărut, Doamnă, frumos.”  Această ‘scrisoare în scrisoare’ ne  arată şi un  Mihai Eminescu sculptor de  ‘statuie senzualistă’ à la Condillac.  Criticul literar Dan Gulea, el însuşi un observator illuminist  precum  statuia senzualistă a lui Condillac, notează  epilogul apocrif  la Scrisoare III  compus de scriitorul monah  Valeriu Anania,  ca  discurs  exhortativ: ‘Ce bine-ţi stă-n armură, tinere cavaler al zodiilor mele! De unde te cunosc şi cum de te ghicesc la obîrşii?’ (poezia „De din vale de Rovine”).

Există epilog apocrif la vreo editare recentă a romanului scris de Joanot Martorell,  epilog intitulat : „Scrisoarea lui Tirant lo Blanc după sfârşitul bătăliei”?  Chiar dacă Joanot Martorell nu a luptat la Varna alături de Ioan Huniade şi Vlad Dracul,  nu ar fi absurdă adăugarea unui epilog apocrif la ediţia în limba română a lui Tirante cel alb. Cum îl numeşte Edgar Papu care a binevoit să ne lase  moştenire un magnific tradus Don Quijote, în  parteneriat egal cu Ion Frunzetti.  Epilogul, zic, ar trebui să plece de la ideile exprimate de  Mihai Eminescu şi Dimitrie Bolintineanu,  pentru a se integra într- un lanţ de valoare adăugată. Cu prolog şi epilog  apocrife, romanul Tirante cel Alb fi-va, în fine! total şi în Limba Română.

Titus Filipas

Universitatea din Dacia

Există un document foarte credibil că primul ‚visiting professor’ la o universitate din Romania (Dacia)* a fost un anume Boetius, profesor de filosofie până  la 1277 la Sorbonne. Unde să fi fost acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 ? Este plauzibil că Bram Stoker speculează tocmai acest mister când dezvăluie cititorilor săi un Curriculum al universităţii carpatine Scholomance din romanul Dracula. Totuşi, nu cred că acea universitate din Dacia anului 1277, înfrăţită cu Universitatea Sorbonne, era şcoala de magie albă, magie neagră, Scholomance, zugrăvită de Bram Stoker. Pentru că în acea universitate din Romania (Dacia) anului 1277 începea să fie predat, odata cu venirea lui Boetius, averroismul latin, înseamnă că exista o privilegiere a raţionalismului. S-a aflat cumva la Castro Zeurini, oraşul ce s-a dezvoltat la Drobeta- Turnu Severin după Diploma cavalerilor ioaniţi ? Cum trebuie să interpretăm oare masa aceea de documente în spiritul averroismului latin lăsate de Ştefan Odobleja în Arhivele de la Turnu Severin, scrise parcă în transă, dar logice şi într-o limbă perfectă, când în franceză, când în română? În averroismul latin, cunoaşterea sufletului nemuritor şi intelectiv era importantă. Îndrăznesc să afirm că Psihologia consonantistă a lui Ştefan Odobleja continuă, de facto, averroismul latin.

Mai cred că decizia universităţii din Paris privitoare la destinul profesorului Boetius trebuie pusă în legătură cu concluziile celui de al doilea conciliu general de la Lyon, din anul 1274. Conciliu înseamna, stricto sensu, ‚adunare de conciliere’, o reuniune pentru împăcare. Istoria consemnează trei asemenea ‚concilii generale’ ale bisericilor creştine. Pentru istoria noastră, cele mai importante concilii generale au fost al doilea şi al treilea. Cel de al doilea conciliu general de la Lyon a fost gestionat după un plan stabilit de împăratul Mihail al VIII—lea Paleologul şi de papa Urban al IV-lea. Iară cel de al treilea conciliu general, din Florenţa anului 1439, este remarcabil pentru noi datorită participării mitropolitului Moldovei, Damian.

Pentru interpolarea francică în textul Crezului de la Nicaea, papa  Urban al IV-lea i-a  cerut marelui său contemporan, teologul   Toma din  Aquino care forjase primul Weltanschauung pentru Europa medievală, să pregătească  apărarea insertului Filioque  (însemnând ‘şi Fiul’). Aşa  că   eseul de 55 de pagini,   în limba latină   şi intitulat  Contra errores Graecorum, a fost scris de  filosoful scolastic Toma din  Aquino exact cu prilejul Conciliului de la Lyon din anul 1274. ‘Împăratul de aur’, adică bazileul Mihail al VIII-lea Paleologul  l-a citit, şi a fost de acord cu intelectualismul sacralizat de  Toma din Aquino, acceptând insertul carolingian  Filioque  în Crez. Toma din Aquino va fi  ghidul poetului Dante în Paradis, unde păgânul Virgiliu nu este îngăduit să urce : ‘Eu Toma sînt, d ‘Aquino./ De vrei  ca să-i cunoşti pe toţi de -aice,/mergând îi voi numi, iar tu urmează/cu ochii- n jur’ (a fost traducerea lui George Coşbuc). Dante Alighieri bănuia că Toma din  Aquino ar fi fost ucis la ordinul regelui napolitan Charles I d’Anjou, marele duşman al lui Mihail al VIII—lea Paleologul.

Teologul ortodox român Dumitru Stăniloae, cărturar de  vastă cultură, alimentată din cele mai vechi surse  păstrate de biserica noastră ortodoxă,  construieşte o puternică  argumentaţie în sprijinul poziţiei luate de Mihail al VIII-lea Paleologul care accepta valorile scrise  de  Toma din  Aquino. Într-adevăr, punctul de vedere al  bisericii ortodoxe române diferă radical de poziţiile celorlalte biserici ortodoxe “frăţeşti”  în privinţa importanţei şi valorii insertului francic – şi Fiul-  în Crez, la  vremurile când la noi se cânta prima dată  Lerui, Ler la sărbătoarea  bucuriei şi speranţei după solstiţiul de iarnă: naşterea   Mântuitorului nostru Iisus Christos, Fiul, la Vicleimul din Ţara Sfântă. Încoronarea lui Charlemagne (Le Roy)  la anul 800  avea  loc în ziua de Crăciun. Colindul românesc Lerui, Ler este asociat cu aceeaşi zi din an, şi cred că această periodicitate calendaristică transmite   informaţie despre identificarea Leroy – Lerui. În textul foarte riguros şi dens,  strict  de dogmatică ortodoxă,   părintele  Dumitru Staniloae  îndreptăţeşte  şi felul în care Lerui, adică împăratul Charlemagne, îşi spunea Crezul.

Apoi, în afara aspectelor strict teologice, a mai influenţat acea universitate medievală din Romania, înfrăţită cu Universitatea din Paris, gândirea românească şi într-alt fel? Fără prea multă surprindere observăm că atunci când inventează conceptul mito-poetic al ’spaţiului mioritic’, filosoful român Lucian Blaga intra pe linia expunerii medievale scolastice prezentă în textul sorbonian De configurationibus qualitatum et motuum, unde spaţiul era definit ca un depozitar al Calităţii şi al Mişcării. Autorul scrierii vechi era nimeni altul decât autorul unui tratat al monedei, normandul Nicolae Oresmus (1323-1382), profesor de la Universitatea din Paris. Ideea ‚spaţiului mioritic’ se integrează în ‚arhetipul cultural Eratostene’, arhetipul helenistic fiind  reflectat şi în invocaţia mioritică : „Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai”. În expunerea conceptuală a filosofului Lucian Blaga,  ideea ‚spaţiului mioritic’ pare influenţată de “şcoala mecanistă” a Universităţii din Paris iniţiată de Jean Buridan, profesorul lui Nicolae Oresmus.

Mai ştim că Mihail al VIII—lea Paleologul a furnizat adunării din Lyon un set important de date privind credinţa şi educaţia în Romania Orientală, adică ţinuturile asupra cărora se mai exercita influenţa bizantină. Episcopul din Paris, care a fost prezent la 1274 în adunarea de conciliere de la Lyon, a avut acces la acea ‚bază de date’ privind educaţia în Romania anului 1274. Când şi cum a fost creată această universitate de limba latină din Romania (Dacia)? Probabil că între 1270, anul când murea regele Franţei: Ludovic cel Sfânt, fratele mai mare al regelui napolitan Carol I de Anjou, şi anul 1274. Reamintim că într-o pictură celebră, El Greco îl reprezenta pe Ludovic cel Sfânt aproape ca pe un voievod moldo-valah, mă rog, intenţia cretanului fusese de a-l face egalul unui bazileu bizantin. Sfinţii longilini pictaţi de El Greco, pentru a da vizibilitate ideologiei Romania Neoacquistica, seamănă uimitor portretului Sfântului Andrei, Apostol de Cincizecime prezent şi în versurile colindului românesc pre – Slavic: “Crucea de tei / a Sfântului Andrei”.  Apostolul Andrei era pictat de varengul rus Rubliov.

La 1270, influenţa moderatoare a lui Ludovic cel Sfânt asupra lui Carol I de Anjou dispare, şi regele napolitan devine făţiş inamic al împăratului roman Mihail al VIII—lea Paleologul. Pentru a contracara chiar din interiorul Apusului european incidenţa acestui pericol, Mihail al VIII—lea Paleologul depune orice efort necesar şi posibil din partea sa pentru convocarea celui de al doilea conciliu general de împăcare a bisericilor creştine. Este plauzibil că el delocalizează funcţia unei universităţi teologice de limba latină similară Sorbonei, într-o zonă din imperiu unde se vorbea o limbă neolatină. Această zonă se chema, văzută din Occident, Romania (Dacia). Oricum, există o doză mare de plauzibilitate, dacă nu chiar de veridicitate, că ‚împăratul de aur’, Mihail al VIII—lea Paleologul promulgă diploma de întemeiere a primei universităţi neolatine din Romania Neoacquistica  înainte de conciliul general de la Lyon din 1274. Mai cred că modelul fiducial a fost diploma împăratului Frederick al II-lea de Hohenstaufen pentru universitatea din Neapole. Subliniem, acea universitate din Romania (Dacia), acreditată internaţional şi de senatul de la Sorbonne la anul 1277, nu era şcoala de magie neagră Scholomance. Dar ideea lui Bram Stoker despre universitatea Scholomance din Romania nu se naşte dintr -un neant!

Mai există amintiri ale acelei universităţi de la 1277  în memoria românească? Se pare că da. În timpuri moderne, Ioan Eliade Rădulescu transcrie această  mărturie în textul său esenţial: „Echilibru între antiteze”, la capitolul  de funcţionare a vechilor case boiereşti, ce asigurau prin tradiţie un învăţământ de nivel universitar prin politica lor internă de formare a personalului. Apoi, să amintim că  tînărul Miron Costin îşi începea studiile academice de economie politică şi de finanţe publice în casa boierului Iordache Cantacuzino din Moldova. În pagina Letopiseţului său, Miron Costin îşi va elogia profesorii întru excelenţă pe care i-a avut la universitatea din acea casă boierească, scriind în mod expres : „Toma vornicul şi Iordache visternicul, care capete de-abea de au avut cândva această ţară sau de va mai avea”. Iată de aici şi o explicaţie a tezei lui Petre Carp,  cum că boierii cei vechi deţineau şi foarte multă cunoaştere, în special o  ştiinţă prudenţială ce ar  fi putut  ajuta România chiar şi în vremurile moderne!  Teza lui Petre Carp se baza deci pe fapte bine ştiute.  Iar în Oltenia, să mai spunem  aici, Tudor Vladimirescu (1780 – 1821) s-a format la un foarte înalt grad profesional, şi de patriotism, tocmai în casa boierului Ioan Glogoveanu din Craiova. Chiar şi în cea de a doua jumătate a secolului XIX, în concepţia lui Petre Carp, Junimea s-a vrut a fi de fapt o curte boierească universitară pentru cunoaştere şi patriotism. În acest context, sintagma  „boierii minţii”  pare a fi justificată.  

Ciudata clamare a lui Alexandru Macedonski (1854 – 1920),  asertarea unei superiorităţi culturale faţă de geniul poetic al lui Mihai Eminescu, cred de asemenea că provine din abisalul subconştient al percepţiei arhetipului cultural instituit de Universitatea din Romania (Dacia) anului 1277.

*Romania se referă de fapt la vechiul imperiu Romania Orientală, iar Dacia desemnează efectiv teritoriul cunoscut încă din antichitate sub acest nume.

 Titus Filipas

 

Fixaţia cărturarului nostru Ioan Eliade Rădulescu pe italiana lui Dante Alighieri poate fi interpretată în termenii potenţialului de atractivitate al averroismului latin. Un arhetip cultural prezent în poezia lui Dante şi în poezia italiană timpurie. Arhetip ce aparţine  psihologiei abisale, arhetip recunoscut de subconştientul lui Ioan Eliade Rădulescu. Pentru că în balada Sburătorul (din anul 1843) de Heliad este vizibil incorporată psihologia averroismului latin!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Universitatea din Cluj

Când domnul Cristian Pârvulescu scria în ziarul România liberă din 11 octombrie  2007: ‘În 1860 era înfiinţată Universitatea din Iaşi, urmată în 1864 de cea din Bucureşti şi, în 1872, dar în Imperiul austro-ungar de cea de la Cluj’,  domnia sa arăta fie  ignoranţă crasă, fie se lansa în periculoasă pledoarie abia voalată pentru Kakania, idea care a ucis Hungaria Neoacquistica. Iuliu Maniu  mai percepea încă pozitiv Hungaria Neoacquistica, deşi pentru politicienii  maghiari ideea Neoacquistica fusese eutanasiată în Compromisul de la  1867.  ‘Elita maghiară’ luptase din greu pentru acel Ausgleich ucigaş care instaurase  regimul ‘K und K’,  monarhia  duală pe care scriitorul Robert Musil o numea Kakania. Iuliu Maniu  nu dorea Kakania, ci Hungaria Neoacquistica. După 1867, Kakania  a  înlocuit Hungaria Neoacquistica. În realitate universitatea europeană de la Cluj nu datează din anul 1872,  cum afirma profesorul Cristian Pârvulescu al Universităţii din Bucureşti,  ci a fost creată în Epoca Luminilor. Universitatea europeană de la Cluj a fost ctitorită de iezuiţi, nu de maghiari, necum de regele Ferdinand al României Mari !  Student la colegiul universitar iezuit de la  Cluj a fost cărturarul nostru Petru Pavel Aron. Acela care de  la  anul 1760 la anul 1761  traducea Vulgata într- o vernaculară  românească de excepţie. Petru Pavel Aron refăcea astfel un magnific arc cultural peste timp. Într-  adevăr, puţini  universitari mai ştiu acum că Vulgata a fost pusă  în limba latină de călugarul scit Ieronim, care pe la 381 AD învăţa la Constantinopol  dogma Bisericii Orientale ascultând predicile Sfântului Ierarh Grigore Bogoslovul. Puţini universitari ştiu că acest text al  Vulgatei în limba latină face parte din capitolul de literatură străromână al culturii noastre! Puţini universitari  mai  ştiu că Vulgata  a fost textul care  asigura succesul Contra Reformei promovate de iezuiţi.  Tocmai pentru că era centrat pe ceea ce se cheamă cunoaşterea prudenţială,  eliminată brutal de comunişti prin reforma învăţământului de la 1948,  spiritul  academic iezuit  trebuie resuscitat şi insuflat  nu doar la universitatea din Cluj, ci şi în toate celelalte universităţi româneşti. Mai bănuiesc ca insistenţa etnicilor maghiari pe o discriminare de tip apartheid în viata universitară  şi culturală  din România se datorează exclusiv dorinţei lor egoiste de a reţine numai pentru ei moştenirea întemeierii culturale iezuite. Ca şi cum ar mai fi posibilă  în zilele noastre instituirea unui  apartheid  cultural  în  inima Europei!   În treacăt fie adăugat, cred că un model fiducial  ce ar asigura eficienţa transformării   învăţământului superior în România  ar  putea fi Santa Clara University,  excelenta universitate iezuită postmodernă din Silicon Valley, sau, de ce nu? chiar acea şcoala academică  iezuită înfiinţată la Cluj, unde limba de predare a disciplinelor  din curriculum era latina scolastică a lui Anselme, o limbă unificatoare în Europa intelectuală. Şi  mai întrebăm,  fără vreo umbră de maliţiozitate, nu era chiar acea  veche şcoală academică de la Cluj, iezuită şi latinistă, modelul fiducial din  visul marelui  cărturar  român August Treboniu Laurian ? Bogdan Petriceicu Haşdeu respingea invenţiile lingvistice propuse  de latinişti  pe motivul bine întemeiat ca ele nu ţineau  de un  lexicon generativ, ci de unul macaronic.  După expulzarea iezuiţilor, –forţată de extremismul maghiar–,  şcoala universitară de la Cluj  ajungea macaronică peste noapte. Atât de  macaronică, încât sfârşea  prin a deveni universitate maghiară. Hai să vedem cum era percepută acea  universitate pur maghiară de la Cluj, fondată la anul 1872 dar lăudată şi acum de politologul  Cristian  Pârvulescu. Cum era percepută de către un român inteligent forţat să înveţe la universitatea europeană  barbar desfigurată de aşa-numita ‘elită intelectuală maghiară’?  Poetul George Coşbuc antama la acea universitate  studii de filosofie, însă  renunţă  dezamăgit şi conchide :  ‘Nu cerceta aceste legi, / că eşti nebun când le- nţelegi”. Era concluzia lui George Coşbuc despre falsa calitate  a  textului scolastic în limba maghiară  care îl forţa la alienare.Titus Filipas