Archive for August 2011

Despre o formă actuală a constructivismului anarhic

August 31, 2011

http://www.lemonde.fr/technologies/article/2011/08/30/commotion-le-projet-d-un-internet-hors-de-tout-controle_1565282_651865.html
Titus Filipas

Anunțuri

Să ne întrebăm dacă Steve Jobs a fost libertarian

August 31, 2011

De ce chestiunea ? Pentru că un recent interviu cu Steve Wozniak, http://www.theatlasphere.com/metablog/1325.php , relevă că Steve Jobs a fost influenţat la fondarea firmei Apple de lectura cărţii doamnei Ayn Rand, „Atlas Shrugged”. Într-un articol din Wikipedia se afirmă la modul peremptoriu : „Ayn Rand condemned libertarianism as being a greater threat to freedom and capitalism than both modern liberalism and conservativism.” Nu am vreo vină în această evaluare foarte negativă a libertarianismului. Fireşte, tind să o împărtăşesc total.
Titus Filipas

Tratatele din 1772 şi 1774

August 27, 2011

Ar fi deosebit de importantă pentru istoricii şi diplomaţii din Polonia şi România http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/bogdan-aurescu-decorat-de-presedintele-poloniei-235571.html o discuţie asupra tratatelor din 1772 şi 1774. Cele două tratate sunt intim legate. În Memoriile sale despre cel de al doilea război mondial, fostul prim-ministru britanic Winston Churchill le aminteşte doar vag. Să spunem despre ce este vorba. Tratatul din anul 1772 a fost primul tratat de împărţire a Poloniei. Iar tratatul din 1774 este tratatul de la Kuciuk Kainargi care suspenda temporar Capitulaţiunea de la 1740 de la Constantinopol. Girată atunci şi de Franţa, cea mai mare putere a lumii la acel moment. Pe vremea când cancelarul Franţei era cardinalul de Fleury, cunoscut orientalist, principatului moldovenesc i se recunoştea şi garanta frontiera răsăriteană pe Bugul pontic. În cel de al doilea război mondial, chiar Winston Churchill mărturiseşte aceasta, într-o fază critică pentru Aliaţi, României condusă de Ion Antonescu i se face promisiunea de revalidare a frontierei răsăritene pe Bug. Nu-i lucru puţin ! La 23 august 1944, britanicii îl păcăleau pe omul politic român Iuliu Maniu, cum că Aliaţii occidentali vor adopta şi pentru noua Românie democratică o asemenea atitudine. N-a fost să fie aşa. Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu au fost trădaţi atunci de „perfidul Albion”. Toate lucrurile acestea din secolul XVIII, cu prelungi reverberaţii ce nu s-au stins nici acum, trebuiesc analizate şi reamintite. Vezi şi http://nastase.wordpress.com/2011/08/26/sarbatoarea-sfintilor-mucenici-adrian-si-natalia/
Titus Filipas

Cartoful şi Crizele pâinii

August 25, 2011

+Cinică şi bisexuală: şapte mituri spulberate despre Maria Antoaneta http://www.romanialibera.ro/actualitate/fapt-divers/cinica-si-bisexuala-sapte-mituri-spulberate-despre-maria-antoaneta-235269.html  /   1. Maria Antoaneta nu a spus niciodată „Dacă nu au pâine, să mănânce cozonac”. Adevărata frază a fost „Lăsaţi-i să mănânce cozonac”, fiind foarte generoasă cu săracii pe care de multe ori i-a ajutat cu mari sume de bani.+ “Crizele pâinii”, ori mai degrabă crizele preţului pâinii, în Franţa Vechiului Regim erau frecvente şi recurente. Oricum, recolta de grâu a Franţei din anul 1774 fusese mediocră, poate că asta a deviat atenţia unor oameni politici francezi de la unele probleme externe, şi vorbesc despre faptul că noi, latinii orientali, am fost lăsaţi Rusiei să ne sugrume. În contextul “crizei pâinii” din anul 1774, speculatorii cerealieri vor mări imediat preţul făinii în Franţa. Astfel, la 1774, se creează o nemulţumire imensă printre oamenii simpli francezi, aproape o stare insurecţională denumită « La guerre des farines ». În Confesiunile lui Jean– Jacques Rousseau, carte publicată abia în anul 1782, apare un ecou al acelor probleme franceze din anul 1774 : “Enfin je me rappelai le pis-aller d’une grande princesse à qui l’on disait que les paysans n’avaient pas de pain, et qui répondit : Qu’ils mangent de la brioche.” Pentru a rezolva problema pâinii în Franţa aplicând principiul fiziocrat al substituţiei, monarhul Louis XVI îl va sprijini deschis şi cu determinare pe farmacistul militar Parmentier care vroia să răspândească şi în Franţa cultura cartofului. Pe care o învăţase în Germania, unde fusese ţinut prizonier în ‚războiul de şapte ani’. Cartoful, cultivat la început numai de amerindienii care trăiau în munţii Anzii Cordilieri, fusese adus şi în peninsula iberică la anul 1534. Cartoful este aclimatizat imediat fără vreun fel de probleme în Spania. Însă cantităţi moderate de cartofi erau importate de spanioli direct din America de Sud. Captura unei caravele, –ţinta era de fapt argintul!–, de către un corsar englez aducea în anul 1580 solenaceul şi în Anglia. Botanistul englez John Gerarde (1545-1612) se ocupă cu aclimatizarea insulară a plantei venită din Lumea Nouă. Varietatea aceea englezească ne dă « cartoful alb » de acum. Altă porţie de cartofi este capturată de sir Francis Drake (s-a născut cândva între 1540 şi 1543, a murit la 1596) de pe un vas spaniol în celebra victorie repurtată de Anglia asupra Invincibilei Armada. Englezii au mâncat atunci toţi tuberculii, cu excepţia unui singur săculeţ. El va fi transportat pe continentul european de către o persoană al cărei nume istoria nu l -a consemnat şi păstrat. Săculeţul cu patate achiziţionat ca pradă de război prin victoria lui Francis Drake ajungea în orăşelul german Offenburg. Această varietate cultivată în Germania va produce pentru noi “cartoful roşu”. Aflat în vizită la Frankfurt pe Main, botanistul francez Charles de l’Escluse (1526-1609) consuma la hanul unde era cazat şi un fel de mâncare pe care îl descria ca fiind cartofi « rôtis entre deux plats et cuits dans du bouillon grase ». Francezul Charles de l’Escluse, obişnuit cu bucătăria fină, le găseşte totuşi cartofilor « une saveur agréable ». Apoi naturalistul Bauhin cultivă cartofi în Bourgogne la anul 1592. Totuşi, vreme de un veac poporul Franţei, în vremea de măreţie absolutistă a regatului, refuză absolut cu obstinaţie consumul cartofului ! De ce oare ? Ţăranii francezi se temeau să nu contracteze lepra ! Regii Franţei nu se temeau. Astfel, în anul 1615, Louis XIII fu servit cu un fel de mâncare chemat « Cartouffle ». A gustat, mai mult sau puţin consistent şi perseverent. Dar mâncarea de tuberculi nu îi plăcu. Scriitorul Alexandru Dumas-tatăl nu ne spune dacă muşchetarii lui au dovedit, sau nu, curajul de a consuma cartofi. Şi următorul suveran al Franţei respingea cartofii. Faimoasa «grădină de legume şi zarzavaturi a regelui », ‘Le Potager du Roy’, proiect implementat de Louis XIV la Versailles, cultiva în sere cafeaua – „aussi bon que celui des Colonies”, şi ananasul, servit pe masa regelui Louis XV. Însă cartoful lipsea din cultura grădinii. În anul 1761, economistul fiziocrat Turgot, care pe atunci era intendent al provinciei Limousin, convingea clerul regiunii, desigur, pe baza unui raport favorabil alcătuit de l’Académie des Sciences, să îl ajute în disiparea opiniilor populare negative despre cartofi. Fiziocratul Turgot consuma ostensiv în public, şi cu plăcere vădită !, tuberculii gătiţi. Dar ţăranii şi burghezii se feriră cu grijă mai departe de «lepra cartofului ». Totuşi spre Sud, în zona Pirineilor, episcopul de Castres reuşea sa implanteze cultura solenaceului adus din America, învingând toate prejudecăţile locale. Care nu erau prea puternic orientate anti-cartof acolo. Spania era aproape, iar tuberculii figurau printre ingredientele din meniul servit regilor Spaniei încă din secolul XVI. Dar cel mai entuziast propagator al culturii cartofilor în Franţa a fost farmacistul Antoine Parmentier (1737 – 1813). Rănit şi prizonier în războiul de şapte ani, are norocul să fie numit farmacist pe lângă spitalul militar din Paris, chemat l’Hôtel Royal des Invalides. După criza pâinii din 1769-1770, Academia din Besançon organiza un concurs ştiinţific al substituţiei de resurse alimentare. Farmacistul militar Parmentier câştigă concursul cu teza sa doctorală : „Des végétaux qui pourraient suppléer, en temps de disette, à ceux que l’on emploie communément à la nourriture des hommes”. Teza lui era sprijinită cu datele studiilor pe care le efectuase în laboratorul excelent dotat pentru ştiinţă de la Hôtel Royal des Invalides. Masa de succedanee alimentare ieftine oferite de către savantul militar Antoine Parmentier era chiar apetisantă. Îi vor fi oaspeţi Benjamin Franklin şi Antoine Lavoisier. În anul 1786, Parmentier a prezentat rezultatele producţiilor alimentare de cartofi chiar la masa regală. Plăcut impresionat de experienţa gastronomică a ‚merelor de pământ’, simulând ori nu voluptatea cerului gurii, regele se afişează în public purtând flori de cartofi la butonieră! Louis XVI anunţă dezinvolt poporenilor ce erau încă din Evul Mediu foarte îngroziţi de spectrul şi perspectiva captării leprei, faptul că el mănâncă zilnic cartofi. Pe termen mai lung, acest anunţ îi va ruina grav prestigiul: „Doar porcii consumă cartofi!” spunea poporul. Farmacistul Parmentier complotează cu suveranul să „păcălească” poporul Franţei, ademenindu-l întru consumul patatei. Astfel, pe un câmp de manevre ostăşeşti de lângă Neuilly-sur-Seine, au fost cultivate nişte varietăţi foarte palatabile de cartofi. Este mimată chiar şi o severă gardă militară. Louis şi Parmentier se bazau pe principiul că oamenii săraci vor fi tentaţi să fure şi să consume «fructul oprit». Gărzile fuseseră instruite în mod expres ‘să nu vadă’ încălcarea proprietăţii regale. Manevra nu reuşeşte. Poporul francez era vigilent şi nu acceptă minciuna regală. Efortul regelui Franţei Louis XVI de a stimula cultura şi consumul cartofului în locul pâinii nu va fi ascultat de popor! Atunci când poporul Parisului se revoltă din lipsă de pâine, regina Maria Atoaneta chiar se fereşte cu mare grijă să ofere oamenilor săraci saci plini de cartofi, ştia că astfel ar fi intensificat doar furia populară. Pe vremea aceea, merele de pământ erau destinate de poporul francez simplu numai hranei porcilor. Astfel încât, se spune, Marie Antoanette le-ar fi recomandat parizienilor înfometaţi, un produs recunoscut în general ca fiind benign şi palatabil: cozonacul sau brioşa. Ştim acum că nu aceasta a fost de fapt istoria adevărată. Deşi, fără să am prea multe detalii, mă gândeam naiv, dacă pâinea era scumpă, aceasta se întâmpla în mod artificial, printr-o exagerată „taxă pe valoarea adăugată”, şi regina Franţei recomanda vânzarea cozonacului fără TVA ? Pentru acurateţea datului istoric, să completez că deşi Taxa pe Valoarea Adăugată a fost inventată în Franţa, aceasta s – a întâmplat abia după cel de al doilea război mondial! După surse dezinformatoare britanice, în memoria colectivă a poporului parizian regina Marie-Antoinette ar fi rămas negativ consemnată pentru că ar fi pronunţat la Versailles, într – o seară din luna octombrie 1789, comentariul : “S’ils n’ont pas de pain, qu’ils mangent de la brioche!”, vorbind despre manifestanţii Parisului care cereau scăderea preţului pâinii. În realitate, regina Marie-Antoinette nu a pronunţat niciodată acea frază, nu şi-ar fi permis aşa ceva. Expresia respectivă este numai un prefabricat de succes al propagandei anti – Bourbon englezeşti. Propagandă care a folosit, ca punctul ei de plecare, un excerpt deformat din Confesiunile lui Jean– Jacques Rousseau. Dar chiar şi în articolele din presa politică americană de acum, presupusa frază a reginei Maria Antoaneta : “Let them eat cake!”, se repetă extraordinar de frecvent, în scopul denigrării unui adversar. Există şi un musical din anul 1933, „Let ‘Em Eat Cake”, pe muzica lui George Gershwin. Numai către anul 1840, tuberculii de solenacee sunt acceptaţi în Franţa pe masa ‘omului comun’. „Febra leprei” trecuse. Revoluţia industrială înlocuise o boală medievală, în speţă lepra, cu o boală capitalistă, tuberculoza. Se pare că bacilii lor acţionează concurenţial. Bacilul Koch a înlocuit bacilul leprei. Romanticul Victor Hugo adăugă valoare tuberculului din America prin scrisul său, proclamând cartoful : „La truffe du pauvre” ! Al optulea mit a fost construit de Voltaire. El spunea că « focurile de artificii ale reginei Maria Antoaneta au omorât mai mulţi oameni decât armatele Rusiei ». Voltaire era generos plătit de ţarina Caterina cea Mare să facă propagandă deschisă pro –Rusia. Cinicul era Voltaire, nu regina Maria Antoaneta.
Titus Filipas

Chestiunea banului marfă în Ultima oră

August 25, 2011

Chestiunea banului marfă (commodity money) apare şi în piesa de teatru Ultima oră, scrisă de Mihail Sebastian. Pentru mine cel puţin, este foarte plauzibil că Mihail Sebastian se gândea în acea perioadă la moneda Israelului. Statul Israel modern încă nu apăruse, dar atât în Israelul modern, cât şi în cel antic, denumirea pentru monedă (shekel) este la fel. De asemenea este foarte plauzibil că Mihail Sebastian citise un text de istorie monetară despre shekel. Aici să reamintesc că Nicolae Ceauşescu, în dorinţa sa foarte explicabilă de a echipa noua industrie din România cu tehnologie de vîrf, trebuia să aibă acces la „factor market” adică la piaţa de factori de producţie. Or, pe piaţa de factori de producţie, România nu putea cumpăra tehnologie decât cu dolari americani. Care erau fiat money. Sigur, de foarte multe ori se instituie o metrică destinată stabilirii unui raport între fiat money şi banul marfă. Însă, din 1971, Richard Nixon desfiinţase acest tip de metrică pentru dolarul american. Aşa că de la acel moment, doar dacă eşti un neoliberal pornit în campanie de propagandă, mai poţi susţine că dolarul american este monedă marfă. Datorită relaţiei sale speciale cu preşedintele Richard Nixon, Nicolae Ceauşescu a obţinut relativ uşor 11 miliarde de dolari de la World Bank, şi a putut crea unităţi industriale noi care asigurau locuri de muncă. Problema este aceea că Nicolae Ceauşescu a trebuit să restituie datoria României către Banca Mondială, cu bani marfă. Singurul ban marfă de care dispunea România erau cerealele şi carnea de vită crescută pe cereale. Iar în Orientul Mijlociu antic (Fertila Semilună), echivalarea monedei decret (fiat money) cu banul marfă autentic folosea o metrică bazată pe orz. Israelul antic împrumutase denumirea shekel pentru monedă de la oraşele-state încă mai vechi, din Sumer.
Titus Filipas

Goana lui Băsescu după aurul de la Roşia Montană

August 24, 2011

SABINA FATI :+Cui foloseşte goana lui Băsescu după aurul de la Roşia Montană ? Ce câștigă statul român din această afacere promovată direct de la Cotroceni? Și de ce aurul de care Traian Băsescu încearcă să ne convingă că va ajunge la BNR nu stă bine acolo unde este? Și dacă, în cele din urmă, România decide să mutileze Munții Apuseni de dragul celor 12 miliarde euro, suma evaluată de Oxford Policy Management că va ajunge în PIB-ul țării, de ce să nu o facă printr-o companie serioasă, dacă nu chiar de stat, fiindcă în vreme de criză toate țările civilizate își favorizează propriile societăți, nu clienții politici. Preşedintele României îi sprijină pe băieţii deştepţi de la Roşia Montana Gold Corporation să pună mâna pe zăcământul de aur din Munţii Apuseni, deşi singurul lor merit de până acum pare să fie cumpărarea tăcerii în presă. Principalele televiziuni naţionale, inclusiv TVR, dar şi marile ziare au ocolit ani de zile să spună ce se ascunde în spatele investitorilor canadieni de la Roşia Montana Gold Corporation (RMGC). În schimbul tăcerii, trusturile de presă au obţinut bani frumoşi din publicitatea vândută acestei companii. Astfel subiectul a fost ascuns sub preş şi nimeni nu s-a mai întrebat de ce oficialii români nu vor să desecretizeze documentele de concesionare a licenţei miniere, cu atât mai mult cu cât societăţile acţionare la RMGC sunt înregistrate în paradisuri fiscale, iar compania-mamă trăieşte doar prin manipularea investitorilor la bursă. O declaraţie favorabilă făcută de un înalt demnitar român duce la creşterea cotaţiei acţiunilor RMGC şi invers. Proiectul propus de investitorii canadieni de la RMGC prevede dinamitarea celor patru munţi aflaţi în jurul localităţii Roşia Montana şi crearea unui iaz de peste 600 de hectare pentru decantarea sterilului tratat cu cianuri. În final, la marginea Abrudului turiştii vor putea admira cele 214 milioane tone de steril care vor rezulta după scoaterea la suprafaţă a aurului de la Roşia Montana. Traian Băsescu a anunţat că acest proiect trebuie pus urgent în operă, iar criza i-a oferit un pretext bun: Banca Naţională a României trebuie să aibă o rezervă de minimum 200 tone de aur, iar acum are doar 100. Specialiştii de la BNR au fost luaţi pe nepregătite, iar Daniel Dăianu a explicat că exploatarea aurului de la Roşia Montana nu ar trebui să aibă nici o legătură cu rezervele băncii centrale, fiindcă BNR cumpără aurul, iar dacă statul l-ar vinde la un preţ mai mic decât cel cerut de piaţă, s-ar considera o subvenţie şi ar echivala cu o capitalizare a BNR. În schimb, dacă statul ar vinde aurul în funcţie de cotaţia internaţională, BNR ar putea să-l cumpere la fel de bine de oriunde. Preşedintele nu vorbeşte despre riscurile extragerii celor 300 de tone de aur de la Roşia Montana de către firma canadiană şi nici despre raportul între ceea ce câştigă băieţii isteţi de la RMGC şi ce-i mai rămâne statului român. Din afară, calculul e nesigur câtă vreme documentele de concesionare sunt secrete, dar, la fel ca în cazul privatizării Petrom, surprizele ar putea fi neplăcute. Raportul prezidenţial privind patrimoniul atrage atenţia că la Roşia Montana există 43 de monumente istorice clasate, printre care mina romană, dar şi biserici şi clădiri construite acum 400 de ani, iar Academia Română a explicat că mediul înconjurător va fi afectat ireversibil de o eventuală exploatare cu cianuri în zonă. Pentru o evaluare calitate-preţ, Monica Macovei dă ca exemplu cazul exploataţiei epuizate de la Yellowknife, în Canada, unde statul cheltuie anual 1,2 miliarde dolari pentru menţinerea solului îngheţat după ce s-au folosit cianuri. Cheltuielile de felul acesta vor rămâne pe spezele statului român, chiar dacă prin contract se vor oferi cei de la RMGC: câtă vreme vor lucra prin intermediul unor interpuşi înregistraţi în paradisuri fiscale, e clar că au ceva de ascuns şi vor să-şi piardă urma. Întrebarea e: ce câştigă statul român din această afacere promovată direct de la Cotroceni? Şi de ce aurul de care Traian Băsescu încearcă să ne convingă că va ajunge la BNR nu stă bine acolo unde este? Şi dacă, în cele din urmă, România decide să mutileze Munţii Apuseni de dragul celor 12 miliarde euro, suma evaluată de Oxford Policy Management că va ajunge în PIB-ul ţării, de ce să nu o facă printr-o companie serioasă, dacă nu chiar de stat, fiindcă în vreme de criză toate ţările civilizate îşi favorizează propriile societăţi, nu clienţii politici.+ http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/cui-foloseste-goana-lui-basescu-dupa-aurul-de-la-rosia-montana-235285.html
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Fătaţi de „vaca neagră” a lui Bela Kun ?

August 24, 2011

Vezi comentariul #40 la http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/ortodoxia-romana-a-devenit-propriul-ei-dusman-234979.html . La fel de vehement vorbea împotriva ortodoxiei româneşti, către sfârşitul lui ianuarie 1990 (parcă 30 ianuarie, comentatorul spunea pe alt fir că la prima mineriadă, cea din 12 ianuarie n-a participat, doar „prietenii ardeleni” care nu ştiau româneşte), la TVRL, un lider al minerilor. Tot el să fi fost acela ? Iar „prietenii ardeleni” care nu ştiau bine româneşte pe 12 ianuarie 1990, în Bucureşti, dar au organizat prima mineriadă, au fost oare fătaţi de „vaca neagră” a lui Bela Kun?
Titus Filipas

Chestiunea „stăpânului natural”

August 24, 2011

După Bula de Aur din anul 992, Senatul veneţian va apăra interesele cetăţenilor veneţieni în Romania. Doveditoare e cartea în trei volume a istoricului F. Thiriet: „Regestes des deliberations du Senat de Venise concernant la Romanie”, publicată între 1958 şi 1961, cu extrase din dezbateri. Sigur, F. Thiriet îşi ia toate distanţele cu putinţă. Nu identifică, – după cum nu facem nici noi greşeala asta -, „la Romanie” cu „la Roumanie” : primul termen geografic este în realitate mult mai larg, înglobându-l pe cel de al doilea. La fel ca şi lecţia ateniană, lecţia veneţiană este imperială. Veneţia a organizat în 1366 o debarcare reuşită la Gallipoli, împotriva turcilor otomani. Se pare că succesul acţiunii cruciate a fost aşa de năvalnic, încât a fost nevoie să intervină despotul Dobrotici din Dobrogea, ca ea să fie stopată. Forţa expediţionară era coordonată de către Amadeus (Amedeo) de Savoia (1334 – 1383), supranumit “contele verde”, datorită preferinţei de a se îmbrăca în verde, atât el cât şi escorta lui. Amedeo de Savoia era văr cu bazileul Ioan al V-lea Paleologul, a cărui mamă purta numele Ana de Savoia. De fapt, Amedeo de Savoia urmărea mai multe scopuri, unele fixate de Veneţia, altele de înrudirea lui cu dinastia Bizanţului. La 1366, Ioan al V-lea Paleologul solicită ajutorul casei angevine maghiare pentru refacerea imperiului roman, a Romaniei, şi călătoreşte special până în capitala maghiară, Buda. Însă regele maghiar Louis le Grand d’Anjou (1342–1382), fiul acelui Carol Robert d’Anjou care îl înfruntase pe Basarab Întemeietorul pentru Oltenia, îşi reaminteşte de strămoşul său napolitan Charles I d’Anjou, ce cumpărase de la cruciaţii latini dreptul de a se numi împărat de Romania, şi îi cere lui Ioan al V-ea Paleologul unificarea Ungariei cu Bizanţul, noul superstat urmând a se chema Romania. Această clamare a regelui ungur Louis le Grand d’Anjou ne permite să interpretăm ceva mai precis şi termenul de „stăpân natural” asupra munteanului Vlaicu-Vodă (1364— 1377), termen pe care îl întâlnim în documentul din 5 ianuarie 1365 al cancelariei maghiare. Consecvent şi el politicii urmate de strămoşul său Mihail al VIII-lea Paleologul, Ioan al V-lea refuză propunerea „stăpânului natural” Louis le Grand d’Anjou, şi vrea să se întoarcă la Constantinopol, urmând calea Dunării. Însă la Vidin este reţinut de ţarul bulgar Şişman. Amedeo de Savoia a reuşit aproape imediat să îşi elibereze vărul. A fost acela un exemplu de tactică militară victorioasă, unde geniul şi norocul au rămas până la capăt unite. Un contingent occidental de numai 3000 de oameni învingea iute la Gallipoli o forţă turcească mult, mult mai numeroasă. Dar ocuparea coastei Marii Negre stăpânite de Dobrotici provoacă reacţia firească a despotului Dobrogei, cu toate că el, în principiu, era aliat cu Veneţia. La sfatul cam “dur” al lui Dobrotici, Amedeo de Savoia îşi reorientează tactica în conformitate cu obiectivul iniţial, adică împotriva bulgarilor, şi forţează astfel eliberarea vărului său Ioan al V-ea Paleologul ţinut la Vidin. Avem certitudinea că toate aceste mişcări diplomatice şi militare erau atent urmărite de domnitorul muntean Vlaicu-Vodă. Din 1365, venise de la Muntele Athos un văr mai îndepărtat căruia îi spunea respectuos „Kir Nicodim”, anume călugărul Nicodim, originar din Prilep (Pîrleap sau Părleap), oraş în republica Macedonia de acum. Tot itinerariul geografic foarte concret al călugărului Nicodim, mai întâi din Pîrleap la Muntele Athos, iar de aici în Oltenia, a fost ghidat de spiritul hrisoavelor lui Mihail al VIII-lea Paleologul pentru “strategia Romania”, precum şi de isihasm. Observând succesul forţei expediţionare a lui Amedeo de Savoia împotriva turcilor şi a bulgarilor, probabil cerând şi sfatul lui Kir Nicodim care cunoştea foarte bine realitatea de pe teren – „ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim” după cum mărturiseşte într-un hrisov, Vlaicu-Vodă efectuează în 1367 o afirmare militară a drepturilor vechi asupra ţinuturilor de la sud de Dunăre. Vlaicu-Vodă ajunge până la Niş, la un vechi drum din infrastructura romană. Negustorii braşoveni, foarte atenţi la evenimentele petrecute la sud de Carpaţi, întrevăd noi posibilităţi pentru comerţul lor, şi obţin certificarea “libertăţilor” comerciale prin documentul latinesc pe care Vlaicu-Vodă îl eliberează în anul 1368. La 1369, Vlaicu Vodă şi Kir Nicodim lămuresc ostensiv faţă de regele Louis le Grand d’Anjou al Hungariei chestiunea „stăpânului natural”, întemeind mănăstirea Vodiţa, tocmai la extremitatea apuseană a banatului de Severin care ţinea de voievodatul muntean. Era, acolo, acelaşi tip de discurs al dreptului natural românesc ca şi la ctitorirea mănăstirii Tismana, unde în zidire sunt aşezate cărămizi vechi din castrele romane dinainte de împăratul Aurelian. Pentru a sublinia continuitatea şi identitatea în Romania. Pe un scurt răgaz istoric, Vlaicu-Vodă integrează şi viaţa românilor de la sud de Dunăre în viaţa statului românesc.
Titus Filipas

Condescendenţa faţă de Nae Ionescu

August 24, 2011

Astăzi opiniile dominante în cultura română aparţin membrilor Grupului pentru Dialog Social. Apartenenţa la GDS aduce incontestabile avantaje: burse şi călătorii de studiu în străinătate, publicarea unor articole în reviste peer reviewed din Occident, facilitarea edificării unui impresionant Curriculum Vitae academic adaptat la cerinţele universităţii în viziunea IMPERIULUI. Totuşi, în planul evoluţiei spirituale apartenenţa la GDS impune un blocaj intelectual. Culturnicii de elită sunt nevoiţi să adopte abordarea depreciativă faţă de personalitatea şi opera marelui metafizician român Nae Ionescu. Aceasta se răsfrânge negativ în şansele construcţiei discursului de cauzalitate. Amintesc numai presupunerea filozofului Cristian Preda că toţi oamenii îşi construiesc obligatoriu în acelaşi fel discursul de cauzalitate! Or, în secolul XVIII, unul dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai Iluminismului scoţian, David Hume, atrăgea atenţia că nu acesta este cazul omului real. Germanul Immanuel Kant a remarcat imediat în textul iluministului scoţian noutatea raţională a legăturii dintre imaginea despre realitate şi retorica de cauzalitate. Ei bine, la noi abia în secolul XX domnul Nae Ionescu atrăgea atenţia auditoriului intelectual român asupra viabilităţii acestei probleme perene.
Titus Filipas

Criza modelului economic

August 23, 2011

Firma suedeză Saab (cu proprietar olandez) nu mai are bani pentru plata salariilor ! http://www.nytimes.com/reuters/2011/08/23/business/business-us-saab.html?_r=1&hp Se pare că în lumea întreagă există o criză acută a modelului economic viabil.
Titus Filipas