Scrisoare despre noumen şi fenomen

Dragă Tit, o să fac câteva evaluări* asupra textului prelegerilor domnului Nae Ionescu, nu mi-e clar cam la ce te aştepţi, eu nu pot fi măsurat decât cu propria mea măsură, ca oricare altul, şi din păcate măsura mea, cum o fi, nu intră în etaloanele de măsurat realitatea, aparţinând altor minţi. Dacă mă introduc în textul ionescian, sînt posibile evaluări negative, inerente datorită distanţei temporale, şi mie îmi displace să fac asemenea comentarii critice, asupra unor oameni de calitate şi bună credinţă care aparţin istoriei, şi pe lângă faptul că nu pot răspunde la obiecţii, mai sînt şi legaţi de un moment conceptual director, care îi obliga, volens nolens, să susţină anumite puncte de vedere, pe care evident viitorul le va schimba în proporţii variabile. Ceea ce are definitoriu nea Nae este claritatea stilului, pe care se pare că nu o găseşti la scrierile mele, şi capacitatea de a fi un bun şi corect interpret al punctelor de vedere ale marilor filosofi precum  Hegel, Kant, etc pe care onorabilul Nae îi face accesibili printr-o prezentare clară, simplificată dar păstrînd esenţa conceptuală  a autorilor. Eu mă interpretez pe mine şi nu alţi autori, cu toate că am calitatea, cred, de a separa tăios şi net limitele, (pe care le identific cu puterea mea discriminativă, evident),  ale altor proze filozofice. Dar mai mult mă interesează noutatea decît răsfoitul prin lada cu amintiri a istoriei.

Eu am citit de mult pe dl. Nae, e cel mai bun interpretor român al filosofiei clasice cu o capacitate unică de a simplifica, fără a neutraliza, textele baroce şi obscure ale unor filosofi precum Hegel, chiar Kant. Are şi un simţ sănătos al umorului şi ceva dispreţ bonom cu care priveşte lumea nefilosoafă, chiar şi pe studenţii lui, dar a fost tare şi a ştiut bine ce valoare avea într-o lume în care, ca şi acum, metafizica nu era cine ştie ce. Aş vrea să intru şi eu în legătură cu inteligenţele actuale, agresive dar stupide, –cum zici!–, să văd şi eu cum înţeleg sau nu înţeleg ele lumea.

Probabil cutia Pandorei a fost deschisă în spaţiul filosofiei europene când metafizicianul David Hume a afirmat că  nu se poate întemeia relaţia de cauză-efect, de identificare a legăturii între un lanţ de evenimente tratat ca efect,  şi lanţul evenimentelor cauză, pe actul percepţiei sau pe raţiune. Ce vrea să spună această presupoziţie?

Nimic mai mult decât că în realitatea în care este scufundat omul, perceperea unui segment procesual nu oferă informaţii suficiente pentru predicţia continuării procesului, deasemeni că nici un raţionament făcut asupra unui segment de percepţie nu indică ce se va întâmpla în continuare. […]

Consecinţa ar fi că relaţia cauză – efect nu se poate întemeia pe culegerea şi prelucrarea de date perceptuale, anterioare producerii unui eveniment, nici pe anumite presupuneri şi încercări de raţionament asupra continuării unei stări naturale tratată drept cauză, într-o altă stare considerată efect.

Pentru a întări argumentarea, Hume afirmă că dacă extragem un om din lanţurile fenomenale ale universului cunoscut şi îl deplasăm într-o lume complet diferită, în care atât formele cât şi dependenţele procesuale sunt deosebite de cele ale lumii noastre, la început individul nu poate face nici o presupunere validă asupra cauzalităţii noii sale lumi, indiferent câtă experienţă cauzală şi câtă abilitate intelectivă asupra lumii lui anterioare ar poseda. Pentru a nu lăsa problema fără rezolvare, Hume presupune că observarea sistematică şi experienţa sunt izvoarele care consolidează relaţia cauzală,

astfel dacă culegem sistematic informaţii asupra desfăşurarii evenimentelor, în mintea noastră se fac tot felul de legături de dependenţă, şi aceste legături particulare, repetate sistematic sunt sursele conceptului de cauzalitate, ca principiu universal care acţionează în lumea noastră. Mai mult decât o presupunere cu o anumită probabilitate asupra desfăşurării unui lanţ de evenimente bazată pe observarea sistematică a secvenţelor anterioare, nu se poate face, relaţia de necesitate absolută între cauză şi efect nu este oferită de nici un instrument senzorial sau raţional uman.

 

Niciodată natura umană nu va putea arăta dinainte ce efect va corespunde unei serii procesuale considerate cauză, deasemeni nici o cauză nu va putea fi asamblată cunoscând doar specificitatea efctului.

Percepţia după Hume nu face decât să ofere serii de evenimente, fără a ne spune care sunt relaţiile necesare şi stabile între ele  şi dacă realmente ele funcţionează în afara percepţiei, sau sunt doar rodul imaginaţiei umane, care pune în natură mai mult decât conţine ea însăşi, adică pune cauza şi efectul ca proprietăţi esenţiale si veşnice ale dinamicii lumii, acolo unde ele nu există. O asemenea presupunere a non necesităţii raţionale a principiului cauzalitatii pare puţin ridicolă azi, dar nu era acum câteva secole, când în ştiinţa Europei se decanta şi rafina conceptul de cauză generalizată şi modul cum trebuie el înţeles şi manipulat.

Hume afirma de fapt că singurele propoziţii care aduc cunoaştere relevantă provin din experienţă, nici percepţia izolată, nici raţiunea neputând furniza noutate fenomenală minţii umane. Propoziţiile furnizoare de cunoaştere, rod el experienţei nemijlocite, sunt

numite în filozofie ‘propoziţii sintetice’, spre deosebire de cele ‘analitice’ în care întreaga cunoaştere este redundantă, conţinută în subiect.

 

Cea mai bună întemeiere filozofică a cauzalităţii şi a diferitelor metode de analiză a naturii se consideră a fi fost făcuta de Kant, care în ‘Critica raţiunii pure’ dă o justificare temeinică, el crede,  izvorului cauzalităţii generalizate, ca principiu al intelectului, mai mult chiar, Kant vrea să întemeieze întreaga cunoaştere ştiinţifică şi metafizică pe baze solide, care să nu poată fi puse la îndoială de nici o raţiune destul de abilă, pentru a îi înţelege argumentaţia.

 

Pentru Kant poziţia formulată de Hume asupra incapacităţii extragerii conţinutului cauzei şi efectului din percepţie şi raţiune este profundă, ea l-a trezit din somnul dogmatic, după cum afirma el şi l-a pus în situaţia de a găsi o întemeiere suficientă şi bine argumentată a pricipiului cauzalităţii, a provenienţei lui şi sferei de cunoaştere pe care o acoperă. Efectul acestei rezolvări este celebra lucrare ‘Critica raţiunii pure’, unde marele gânditor german îşi prezintă sistemul categorial al cunoaşterii umane.

 

Kant pune întrebările fundamentale:

1-Cum este posibilă matematica pură?

2-Cum este posibilă fizica?

3-Cum este posibilă metafizica în genere şi ca ştiinţă?

 

A discuta despre cum e posibil ceva, legat de modalitatea funcţională a gândirii umane, implică a încerca să formulezi un model informaţional al fenomenului mental, şi să îl implementezi pe un sistem informaţional autonom, independent de mintea umană, în a cărui caracteristică operaţională  modelul să producă conţinuturile mintii, adică să genereze concepte şi raţionamente, iar în final teorii ştinţifice şi discursuri metafizice asupra realităţii. Evident asemenea lucru nu putea concepe Kant, nici ca modalitate experienţială mentală, el nu avea cunoaşterea conceptului de model fenomenal predictiv abstract, sau model logico – generativ al logicii umane, prin care sunt separate proprietăţi, ca bază a justificării ‘fenomenului raţionalităţii’, propriu gândirii.

Dar chiar şi în varianta restrânsă de argumentare ipotetico-discursivă, a caracteristicilor minţii, metoda kantiană este revoluţionară, pentru că în primul rând identifică şi formulează explicit o problemă de o dificultate extremă, anume mecanismul funcţional al minţii umane şi geneza cunoaşterii, aici se încearcă o primă şi inevitabil incompletă soluţie.

Kant nu ne spune ce înţelege el prin întrebarea : ‘cum e posibilă  o activitate mentală’, care de fapt ‘este şi se dezvoltă neîncetat’, el înţelege prin ‘posibilitate’, temeiurile raţionale (având o anume reprezentare a raţionalităţii, dependentă de momentul istoric), pe baza cărora omul generează diferite varietăţi conceptuale abstracte şi le aplică cu succes variabil la înţelegerea fenomenalităţii lumii. Soluţia kantiană la întrebările asupra posibilităţii cunoaşterii ştiinţifice şi metafizice este identificarea surselor percepţiei şi a formelor abstracte ale raţionamentului în intelect. Rezolvarea problemei posibilităţii cunoaşterii derivă din ipoteza unei existenţe apriorice a formelor sensibilităţii în fiecare intelect uman, a unor forme de abordare a dependenţelor care alcătuiesc textura de realitate a lumii. Prin existenţa apriorică filozoful înţelege existenţa unor caracteristici mentale, idependent de orice experienţă bazată pe regularităţile percepţiei.

După părerea lui Kant există propoziţii sintetice care nu provin din experienţă, ci din resursele intelectului, din forma lui funcţională apriorică, aceste propoziţii aduc cunoaştere doar pe baza unui mecanism mental specific, existent în mintea umană, independent de actul experienţial, acest mecanism numit cunoaştere prin intuiţie oferă omului cunoaştere fără obligativitatea acumulării şi analizei datelor percepţiei. Propoziţiile sintetice apriorice aparţin domeniului matematicii, fizicii şi evident metafizicii, prin ele putem cunoaşte realitatea fără observaţie, dar cu o certitudine superioară celei furnizate de observaţie .

Kant afirma că temeiul tuturor însuşirilor minţii este ascuns în existenţa unor forme apriorice ale sensibilităţii, şi a unor forme apriorice ale gândirii raţionale, care se găsesc în intelect, şi care permit atât modalitatea percepţiei concrete spaţio – temporalizată, cât şi plasa de invarianţi conceptuali care instalează ordinea cauzală în haosul fenomenal.

Există  în metafizica Kantiană două stări fundamentale ale lumii,  anume  ‘Fenomenul’, identificat drept efect al percepţiei, şi ‘Noumenul’ , acel existent obscur, intangibil şi incognoscibil care se află în spatele fenomenului. Omului îi e dată faţeta fenomenală a noumenului şi numai atât, dar asta nu înseamnă că în spaţiul fenomenal nu există o cauzalitate riguroasă şi că ea nu poate fi desprinsă şi justificată, dar nu experimental ci prin formele apriorice ale sensibilităţii,  anume spaţiul şi timpul,  şi prin modurile gândirii.

Formele apriorice ale sensibilităţii sunt responsabile de percepţia spaţială tridimensională, şi mai ales de caracteristica de temporalitate a curgerii seriilor fenomenale, pe care omul le translatează conştient în spaţiul investigativ raţional, care are deasemeni o structură specifică pe familii conceptuale generale, numite ‘categorii’. Modurile ‘categoriale’ sunt tipurile de concepte distincte, necesare şi suficiente, pentru a surprinde şi analiza dinamica de cauzalitate a realităţii.

Într-o formulare modernă am putea spune că sîntem cablaţi genetic să percepem cum percepem şi să gândim precum gândim, toate ni le oferă apriorica structură perceptual operaţională  a minţii, ea este atât sursa felului în care observăm, cât şi sursa modului în care ‘înţelegem sau cunoaştem’ ceea ce percepem. Evident totul este consecinţa ipotezei asupra originii proprietăţilor intelectului uman, care chiar discutată pe sute de pagini, nu este demonstrată în sensul actual al asamblării unei demonstraţii. Dar pentru Kant ipoteza formelor apriorice ale sensibilităţii şi raţionalităţii, a părut complet satisfăcătoare, şi a fost dezvoltată  într-o lucrare de mari dimensiuni, relativ dificilă, care citită atent poate aduce plăcere unei minţi curioase, abile şi răbdătoare.

Ar mai fi de menţionat ceva ce pare a fi scăpat subtilităţii kantiene şi anume că postulând existenţa  ‘noumenului oarecare’ ca sursă a ‘fenomenului oarecare’, e necesar să existe un ‘meta noumen’ generator al fenomenului care este ‘individul raţional’. Cu alte cuvinte trebuie să existe şi ‘un individ în sine’ corespunzător  ‘individului pentru sine’, fenomenal. Despre caracteristica cognitivă a ‘individului în sine’ nu putem face prea multe ipoteze, dar nu putem exclude posibilitatea cunoaşterii noumenului, adică a lucrului în sine, de ‘metanoumen’, adică de individul în sine, a cărui existenţă decurge cu necesitate logică din premisele kantiene. Cumva Kant îşi neagă ipoteza ‘non cognoscibilităţii noumenului’, prin necesitatea existenţei ‘meta noumenului’ subiect supracunoscător, sursă a individului normal, uman a cărui cunoaştere este doar fenomenală. Nu vom urmări în detaliu caracteristicile cognitive probabile ale metanoumenelor, ‘subiecţii gânditori în sine’, ele ies din sfera metafizicii.

Putem afirma că Nae Ionescu a fost cel mai bun cunoscător şi prezentator interpretor  român al filozofiei clasice, cel care a pătruns cel mai bine în litera şi inima textelor filozofice, şi a tradus limbajele personalizate ale metafizicienilor, (uneori obscure, alteori ambigue până la pierderea nucleului ideatic, într-un halou de afirmaţii fără frontiere nete), în lanţuri de propoziţii clare, coerente, expresive şi păstrând maximul de specificitate explicativă, aparţinând gândirii celor prezentaţi. Dată fiind importanţa solutiei kantiene la problema posibilităţii cunoaşterii ştiinţifice şi metafizice, Nae Ionescu pătrunde adânc în lava incandescentă a conceptelor kantiene, separă, reconectează şi transparentizează înţelesuri adânci şi face în final o acţiune de restaurare a discursului Kantian, distilând esenţa lui şi înlăturând ecoul redundant, uneori prolix, al frazei dense şi lungi, greu de urmărit şi mai greu încă de decodat complet.

Interesant nu e numai cât de performantă este mintea lui Nae Ionescu în descifrarea şi asimilarea gândirii maestrului gândirii critice, dar şi o anume deconectare şi relaxare evaluantă  a înţelegerii gândirii acestuia, exprimată printr-o atitudine critică faţă de metoda critică a lui Kant. Nae Ionescu afirma că au fost alese de Kant 12 categorii dar puteau fi alese şi mai multe sau mai puţine, alegerea nu i se pare un imperativ necesar, ci mai degrabă o problemă de convenţie, personalizabilă diferit.

A identifica lipsa de argumentare satisfăcătoare a necesităţii celor 12 categorii, care surprind în perspectiva kantiană modurile conceptuale ale realităţii, este un semn de profunzime mentală puţin remarcat de exegeţi, o dovadă inedită că Nae Ionescu nu a fost doar profesor de filozofie, ci un autentic filozof, care a gândit pe cont propriu şi a dezvăluit logic şi detaşat, locurile în care cei consacraţi aveau slăbiciuni argumentative.

E inutil să refacem întreaga măiestrie tehnică a lui Nae Ionescu în reconstituirea

românească a filozofiei marelui Kant, e suficient să spunem că nici o altă prezentare nu e mai transparentă, captivantă chiar, completă şi acută conceptual, că nimic din ceace este esenţial kantian nu a scăpat minţii Ionesciene, care chiar a detectat convenţionalul şi declarativul, într-o filozofie care îşi propune să fundamenteze însuşi temeiul cunoaşterii.

 

Plăcerea de a parcurge gândirea lui Nae Ionescu, profunzimea ei oglindită în opera acestui mare profesor şi îndrăznim a zice şi autentic filozof, rămâne încă vie, cu condiţia ca acela care vrea să savureze cristalul irizant al unei minţi clare şi profunde, să cunoască cât mai complet spaţiul metafizicii şi să fie capabil să aduca la lumina propriei minţi, strălucirea multi cromatică a marilor minţi ale trecutului depărtat sau apropiat  în ale căror creiere s-au petrecut sintezele profunde şi abstracte ale conceptelor fundamentale contemporane. Pe structura acestor concepte sunt clădite marile teorii ştiinţifice actuale, care aruncă peste realitate, aşa cum o primim prin simţuri, o reţea predictivă, consecinţă a interpretării unor formalisme matematice de mare amplitudine şi subtilitate. Iartă greşelile şi incompletitudinile inerente, nu am urmărit să intru în specificitatea textelor, asta poate plictisi minţile fără antrenament.

Costel Marghitoiu, http://www.filozofiadesueta.com/

*La rugămintea mea, Titus Filipaş

De ce, Humanitas?

Jurnal / 2001, în primăvară

„Tezele şi antitezele or fi bune ele la Paris, dar chestiile astea nu merg şi în România”, pare să fie politica editorială a casei http://www.humanitas.ro. Actuala editură Humanitas dă impresia că a uitat procedura foarte neortodoxă prin care a intrat pe piaţa cărţii din România : a luat pur şi simplu cu japca patrimoniul fostei Edituri Politice, care înainte de 1989 făcea o adevărată echilibristică printre politici şi politruci pentru a putea scoate anual şi câteva cărţi bune. În fine, „revoluţia pentru Gabriel, Gelu şi Sorin” justifică orice, nu se pune acum problema nelegitimăţii sau a furtului de patrimoniu, dar, cred eu, Humanitas avea obligaţia morală să întrerupă pe bune politica de cenzură împotriva titlurilor interzise pe vremuri în ţară, dar prezentate laudativ în emisiunile culturale ale postului de radio „Europa liberă”. Din păcate, faţă de unele titluri practica editorială efectivă, aleasă însă acum în mod deliberat, a noii Humanitas nu diferă prea mult de practica, impusă atunci de cenzura comunistă, a vechii Edituri Politice.

Unul dintre aceste titluri ce rămân prohibite este „Dacia hiperboreană” a lui Vasile Lovinescu. Cartea apăruse mai întâi la Paris, înainte de 1989, fără să fie dezvăluit numele real al autorului. Să fie astfel protejat faţă de cine, mă întreb acum, faţă de securitatea din România, sau faţă de verişoara sa primară, implacabila lideră de opinie pentru comunitatea de intelectuali români de la Paris ?

Am aflat destul de recent despre antipatia profundă, până la un punct justificată, care exista între cei doi. Însă aspectele acestea, subiective la maximum, nu trebuiau să precumpănească în politica editorială a editurii Humanitas. Căci, ne place sau nu să recunoaştem, Vasile Lovinescu rămâne unul dintre cei mai mari cărturari români ai veacului său. Prin comparaţie, opera Doamnei Monica Lovinescu, oricât de extensiv publicată şi popularizată a fost aceasta, este cea a unui „autor secund”, ca să folosesc o formulare a lui Constantin Noica. Alături de imensul volum de manuscrise rămase de la severineanul Ştefan Odobleja, nu doar nepublicate, dar nici măcar necitite de nimeni, în ciuda unor eforturi de altminteri lăudabile, ale domnului Alexandru Surdu, manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu reprezintă dovada cea mai peremptorie a existenţei unei componente ezoterice a culturii române. Au mai fost, poate, şi alţii. În „Bietul Ioanide” şi înainte de instaurarea comunismului, G. Călinescu portretiza, cu admiraţie nedisimulată, pe unul dintre acei mari cărturari (am spus cărturari, nu intelectuali, căci ultimul termen a ajuns doar să însemne „persoană aflată în posesia unui carton” ) ezoterici, fără să- i dea numele, ori să ne ofere, nouă, profanilor din lumea obişnuită, măcar şi cea mai mică sugestie despre cine ar fi putut fi acela. După instaurararea comunismului, criticul şi romancierul G. Călinescu se minuna de perseverarea prohibitului Vasile Voiculescu întru a scrie pentru făurirea unei opere ezoterice. În „Rotonda plopilor aprinşi”, Valeriu Anania ne dezvăluia dimensiunile acelor eforturi intelectuale ale lui Vasile Voiculescu : un cufăr de manuscrise. Ce se va fi întâmplat oare cu ele ? Se mai păstrează oare în arhivele fostei securităţi ? Fără să ştie poate despre ce vorbeşte, Constantin Ticu Dumitrescu ne asigura că acolo nimic nu s- a pierdut, totul s- a păstrat.

Domnii Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu, foşti membri P.C.R., (oare în profitul cărui partid o fi făcut fosta securitate poliţie politică, al liberalilor lui Dan Amedeo Lăzărescu ? pentru că asta pare să fie opinia lui Mircea Dinescu), deşi ei spun că pe atunci erau mici, şi nu ştiau realmente ce înseamnă P.C.R.- ul, prezenţi în C.N.S.A.S. chiar şi împotriva stipulaţiilor legii Ticu Dumitrescu, strâmbă, incompletă, cum poate fi calificată ea, n- au schiţat nici măcar un gest de căutare a manuscriselor pierdute, şi ar fi trebuit, în contul sumelor uriaşe pe care le primesc de pe spinarea bietului contribuabil român.

Îmi este greu să cred că Doamna Monica Lovinescu ar fi putut să ceară, ori măcar să sugereze, editorului Gabriel Liiceanu să nu îl publice pe Vasile Lovinescu. Dar cazul este clar, editura Humanitas n- a publicat nici un titlu semnat Vasile Lovinescu. Ceea ce arată că Gabriel Liiceanu s- a simţit obligat să nu îl publice. După umila mea opinie, în celulele membrilor celor două ramuri ale familiei Lovinescu se află aceeaşi genă a genialităţii. De ce a favorizat Gabriel Liiceanu doar o singură ramură ? Îmi vine în acelaşi timp greu să cred că Gabriel Liiceanu nu a auzit nimic despre manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu. Unele dintre ele au fost tipărite totuşi, în edituri minuscule şi tiraje aproape infinitesimale de către nişte oameni admirabili. Chiar şi „Dacia hiperboreană”, am aflat aceasta dintr- un articol scris în România liberă de către Dan Stanca. În ciuda căutărilor unor librari din Craiova, pe care i- am convins despre importanţa cărţii, nici măcar un singur exemplar nu ajuns în librăriile craiovene, ori în vreo bibliotecă publică din Craiova, cel puţin eu am căutat-o în toată vara anului 2000. L- am rugat şi pe un fost coleg de liceu ce se bucura de o largă audienţă, mă refer la actorul, cântăreţul şi autorul Tudor Gheorghe, să mă ajute în această căutare, dar nici el, sincer iubitor de cărţi bune, n-a reuşit măcar să vadă coperta vreunui exemplar al „Daciei hiperboreene”!

Mă mai întreb în acelaşi timp dacă, acţionând în chip de cărturar veritabil, domnul Gabriel Liiceanu, a cărui editură ne- a furnizat o mulţime de traduceri strepezite ale unor cărţi care sună totuşi admirabil în limba franceză, nu- şi va fi procurat, pentru plăcerea sa intimă, o copie a acelei cărţi interzise, pe care să o fi citit apoi în taină. După eşecul meu de a contacta editura Rozmarin, l- am întrebat pe domnul Dan Stanca într- o scrisoare la care nu mi- a răspuns niciodată, cum pot ajunge să citesc cartea. Însă mă îndoiesc că domnul Dan Stanca ar fi putut să refuze accesul lui Gabriel Liiceanu la acea lectură. Iar dacă Gabriel Liiceanu nu l- a citit totuşi pe Vasile Lovinescu, atunci el nu este marele cărturar pe care îl credem cu toţii.

Un alt titlu rămas prohibit la Humanitas tot aşa cum era pe vremuri la Editura Politică, este un bestseller al anilor şaptezeci, „Zen and the Art of Motorcycle Maintenance”, scrisă de Robert Pirsig, probabil cel mai celebru technical writer american, dar semnată cu pseudonimul Robert Pursig. Este o carte de filozofie aplicată, şi astfel ar fi putut să înveţe şi filozoful român Gabriel Liiceanu ce înseamnă această noţiune, şi cât de importantă este pentru viaţa de zi cu zi într- o societate modernă. Pe vremuri, comentând succesul ei în SUA, săptămânalul de cultură Contemporanul i- a consacrat un articol elogios. Însă aceasta se întâmpla în timpurile bune ale Contemporanului, cu mult înaintea venirii lui Andrei Pleşu în fruntea ministerului culturii, care l- a şi adus ca director acolo pe Nicolae Breban, despre care este greu măcar să spui că este un intelectual, necum un cărturar.

Chiar dacă, pe vremea comunismului, mai reuşeam să public câte ceva din gândurile mele în Contemporanul, după instalarea lui Nicolae Breban ni s- a interzis, mie şi altora, printre care şi regretatului Edgar Papu, în cuvinte jignitoare pronunţate de Andrei Pleşu, să mai publicăm în Contemporanul- Ideea Europeană. De aproape un deceniu Contemporanul a dispărut complet de pe piaţa publicaţiilor din România ( Forum este locul cel mai potrivit să întreb pentru a căpăta un răspuns pertinent : ajunge cumva în Diaspora ?), iar cineva ia în continuare bani buni pentru că a reuşit performanţa aceasta. Profesiunea de technical writer este una dintre cele mai importante pe piaţa serviciilor din SUA. Cartea mi-a fost recomandată insistent de către un bursier Fulbright american venit pe la începutul anilor optzeci la Craiova. „Voi aveţi nevoie de această carte”, mi- a spus el. Este o carte despre metafizica profesiunii de technical writer. Pentru înţelegerea vieţii în lumea modernă trebuie realizată o congruenţă între adevăr şi calitate, este unul dintre mesajele acestei neobişnuit de complexe opere, prima pe care ar fi trebuit să o traducă editura Humanitas. Prin politica de traduceri insipide pe care o practică, Gabriel Liiceanu poate fi creditat cu meritul de a fi fost unul dintre factorii culturali care au acţionat după 1989 pentru menţinerea României în fundătura în care se află.

La toate întrebările mele adresate editurii Humanitas pentru a explica aceste două grave omisiuni din politica sa editorială, întrebări la care trebuia să răspundă, pentru că o parte din patrimoniul ei a fost constituit şi cu munca mea, adevăr valabil de altminteri pentru oricine se afla în „câmpul muncii” înainte de 1989, am fost întâmpinat cu lipsa totală a oricărui chef de comunicare. Atitudine cât se poate de balcanică.

În fine, să mai amintesc refuzul de a publica manuscrisul unui alt filosof intelectualist de la Turnu Severin, Constantin Marghitoiu, un personaj viu, real, făcând, pentru cine îi poate urmări rapiditatea gândurilor, o conversaţie fascinantă. Basarab Nicolescu ar putea depune şi el mărturie în acest sens. Dar, prin faptul că nici acest manuscris nu are şansa de a se transforma într- un text tipărit, zona componentei ezoterice a culturii române capătă caracter de continuitate.

Titus Filipas

2001, primăvara, în Craiova. Publicat pe Forum la Romanialibera.

 

Sateliţii copiilor*

*Text publicat pe Forum Romania libera in decembrie 2001

‘Sateliţii copiilor’, acesta-i numele pe care sînt tentat să-l dau unei ‘Porţi Stelare’ foarte concrete, cunoscută sub acronimul STARSHINE, prescurtarea de la Student-Tracked Atmospheric Research Satellite for Heuristic International Networking Experiment , ce aminteşte titlul unui cântec de mare succes lansat în anii şaptezeci în musicalul rock ‘Hair’, compus de William Oliver Swofford.

Proiectul STARSHINE, program educaţional eşalonat pe 11 ani, adresându-se copiilor de şcoală din toată lumea pentru a ajuta la construcţia unor sateliţi şi a învăţa despre cauzele naturale ce le modifică orbitele, a planificat cinci sateliţi, din care până acum au fost lansaţi numai trei. Unul dintre ei a şi ‘murit’, era vorba despre Starshine 1, instalat pe orbită pe data de 5 iunie 1999, la 387 kilometri deasupra Pământului, de misiunea STS-96 a navetei Discovery.

După opt luni şi jumătate, coborând pe o spirală, satelitul Starshine 1 a intrat în atmosfera Pământului , undeva deasupra Oceanului Atlantic, lângă ţărmul brazilian, arzând complet şi planificat la înălţimea de 80 km. Printr-o coincidenţă din care nu încercăm să desprindem vreo semnificaţie, moartea satelitului Starshine 1 s-a întâmplat doar la câteva zile după moartea autorului melodiei ‘Good morning, Starshine’.

‘Deci totul a început cu un eşec ?’, ar putea suna o întrebare grăbită. Nu, dimpotrivă, aceasta-i dovada unui succes. Nici un fel de resturi ale sateliţilor Starshine nu aveau voie să ajungă până la suprafaţa Pământului ; preţul cerut de companiile de asigurări pentru un asemenea risc era de 100 de milioane de dolari!

Într-adevăr, poate că numele Starshine nu este chiar cel mai grăitor pentru ilustrarea acestui program, titulatura revelatoare ar fi fost ‘proiectul stelei căzătoare’ (Project Falling Star) ; pentru că scopul fiecăruia dintre cei cinci sateliţi este o reintrare planificată şi spectaculoasă în atmosfera Pământului. După cum spunea fizicianul Max Born, de câte ori vezi o ‘stea căzătoare ‘ trebuie să-ţi spui o dorinţă, iar aceasta se va împlini. Dorinţa autorilor proiectului, profesorul de astronautică Gil Moore şi soţia sa Phyllis, a fost de a folosi aceşti ‘sateliţi ai copiilor’ la antrenarea elevilor din şcolile Pământului la studiul interacţiunii mecanice între un obiect orbital pe o traiectorie joasă şi atmosfera planetei noastre. Bineînţeles, satelitul Starshine 1 a avut şi defectele sale, ce nu au fost ascunse. De exemplu, el nu putea să se rotească în jurul axei sale, defect ce a fost remediat la următorul satelit pus pe orbită, Starshine 3. Deci numerotarea sateliţilor nu s-a făcut în ordinea cronologică a lansării lor.

Satelitul Starshine 3 a fost lansat dintr-un loc mirific prin puritatea şi sălbăticia naturii sale, insula Kodiak, situată la 250 km de Anchorage, capitala statului Alaska, ultimul ‘stat frontieră’ american, lângă ţărmurile căruia înoată balenele, pe câmpiile căruia pasc bizonii şi aleargă caii sălbatici. Dintre toate cosmodroamele lumii, Kodiak este cel mai recent inaugurat; anterior misiunii Starshine 3, de pe Kodiak mai fuseseră lansate trei misiuni suborbitale, de fapt trei tiruri aproape normale ale unor rachete din dotarea forţelor aeriene americane. Lansarea lui Starshine 3 a suferit o serie de amânări, prima fiind provocată de atacul de la World Trade Center din 11 septembrie 2001, ducând la întreruperea legăturilor aeriene în SUA timp de câteva zile. Au urmat amânări produse de vremea nefavorabilă, de un radar care nu funcţiona, apoi de o puternică furtună solară. Abia pe 29 septembrie 2001, racheta Lockheed Martin Athena 1 a ridicat spre cer încărcătura ei din patru sateliţi, numiţi în comun Kodiak Star, iar individual: PICOSat, PCSat, Sapphire şi Starshine 3.

PICOSat era un satelit tehnologic demonstrativ, incorporand patru experimente, între care teste cu o baterie flexibilă din polimeri, precum şi folosirea GPS pentru a studia impacturile ionosferice asupra semnalelor din comunicaţii şi navigaţie. PCSat, prescurtarea de la Prototype Communications Satellite, a fost proiectat de studenţii de la U.S. Naval Academy pentru a fi utilizat ca releu de radioamatori. Sapphire reprezintă şi el un satelit studenţesc, destinat testării sensorilor pentru infraroşii în spaţiu ; satelitul are de asemenea o cameră digitală şi un sintetizator de voce pentru a converti mesaje de text în voce umană pe frecvenţe destinate radioamatorilor. În fine, Starshine 3 este un satelit al elevilor din 26 de ţări ce participă la proiect pe bază de voluntariat.Racheta Athena 1 a ajuns pe orbita prescrisă, la o oră şi cinci minute după lansare, unde a largat primii trei sateliţi, cei plătiţi de Departamentul Apărării, la 500 de mile deasupra Pământului. Şaisprezece minute mai târziu, racheta a coborât pe o traiectorie mai joasă, exact acolo unde-i ‘franjul’, ori marginea atmosferei terestre. Satelitul Starshine 3 a fost instalat pe orbita polară înclinată cu 67 de grade faţă de planul ecuatorului, la două ore şi zece minute după startul rachetei Athena 1. Satelitul Starshine 3 este echipat şi cu un mic radio-transmiţător. Semnalul său a fost captat prima oară de un radioamator de la staţiunea antarctică Palmer, care l -a contactat imediat pe directorul proiectului STARSHINE, după care un jubilant Gil Moore a anunţat succesul pe postul NASA TV.

Aşa cum am lăsat deja să se înţeleagă, ordinea sateliţilor din proiectul STARSHINE a fost 1 ; 3 ; 2. Aceasta s-a întâmplat datorită condiţionării instalării lui Starshine 2 de misiunea STS-108 a navetei Endeavour, cu un take -off amânat de nenumărate ori. În fine, pe 6 decembrie 2001 Endeavour şi-a început misiunea. În cala navetei se afla şi satelitul Starshine 2, construit înaintea lui Starshine 3. El a a fost primul minisatelit la care s-au aplicat învăţămintele deduse din lecţia oferită de Starshine 1 ; astfel, versiunea Starshine 2 a incorporat pentru prima oară un mecanism de rotire a satelitului în jurul unei axe trecând prin centrul său de greutate, folosind un jet de azot.

Proiectul STARSHINE antrenează participarea copiilor şcolari prin realizarea de piese funcţionale efectiv incorporate în sateliţi, precum şi prin urmărirea evoluţiei lor încet coborâtoare, dar spectaculoase, prin atmosferă. Care sunt piesele tehnologice pregătite de copii ? Nişte mici discuri de aluminiu , cu diametrul de un ţol, şlefuite până la, hai să nu -i zicem perfecţiune, căci ar însemna ceva de neatins, ci până la un maximum de putere reflectoare. Copiii sunt responsabili pentru şlefuirea acestor oglinzi de aluminiu ce sunt fixate apoi la exteriorul sateliţilor sferici Starshine . „Noi le dăm toate materialele de care au nevoie, iar ei le pregătesc până ce devin plane şi strălucitoare”, spune Gil Moore. Pentru primul satelit Starshine, Moore şi soţia lui Phyllis au depus o muncă herculeană la distribuirea kiturilor cu materiale şcolilor participante, apoi la colectarea oglinzilor finisate. Proiectul Starshine a permis copiilor de şcoală de pe tot globul să participe la pregătirea pieselor pentru sateliţii ‘Disco Ball’, cum au mai fost supranumiţi . Fiecare şcoală înscrisă la proiect a primit două discuri de aluminiu, diferite tipuri de paste şi lubricant pentru şlefuire, foi cu instrucţiuni şi o casetă video demonstrativă.

Copiii şcolilor participante la proiect au răspuns cu entuziasm: „Ideea de a lucra la o oglindă care va zbura pe o navă spaţială le-a stârnit interesul”, spunea un profesor de la o şcoală implicată ; „Putem atinge un obiect ce va pleca în cosmos”, declara impresionat de gândul acesta ‘trancendental’ unul dintre ei . „Punem oxid de aluminiu pe o placă de sticlă, pe care discul de aluminiu e supus unei deplasări în forma cifrei 8”, explica un alt copil mai puţin entuziasmat unui ziarist local ce se interesa de activităţile cu implicaţii spaţiale din şcoala lor. Dar intruziunea unui singur grăunte de praf între aluminiu şi sticlă poate strica totul. Menţinerea curăţeniei în timpul procesului de prelucrare şi atenţia intens focalizată pe fiecare detaliu sunt două aspecte importante ale pregătirii oglinzilor. Şlefuirea unei singure oglinzi la perfecţie necesită cinci ore ; în funcţie de şcoală, această activitate este efectuată de un singur elev, ori divizată într-o activitate de echipă, când fiecare copil are dreptul numai la 20 de minute de muncă. Pentru satelitul 1 s-au folosit 878 de oglinzi, 845 pentru minisatelitul 2, şi 1500 au fost lipite pe Starshine 3. Adunaţi, apoi mai puneţi un zero pentru aflarea numărului total de ore de muncă. Muncă brută ? Da, şi nu prea. Întrucât unitatea de optică geometrică aflată la adresa http://www.riverdeep.science îi învăţa pe elevi cum ‘lucrează’ oglinzile ; iar în timpul prelucrării le mai sunt prezentate, într-o formă uşor accesibilă, noţiuni de optică ondulatorie, folosirea ‘franjelor de interferenţă’ pentru testarea planeităţii oglinzilor , cu lumină aflată aproape la maximul sensibilităţii vizuale a ochiului omenesc, adică având lungimea de undă cam de o jumătate de micron. Ca să dea cele mai bune rezultate, oglinzile ‘starshine’ au voie să se abată de la planeitate doar cu maximum 10 lungimi de undă, ceea face 50 de microni. Oglinzile au fost testate la Marshall Space Flight Center, găsindu-se o eroare maximă de două lungimi de undă, însă majoritatea nu se abăteau cu mai mult de o jumătate de lungime de undă de la ideal, adică oglinzile ieftine de metal pregătite de copii s-au dovedit la fel de bune ca nişte oglinzi mult mai scumpe de cristal.

Întrucât oglinzile urmau să zboare în atmosfera înaltă, cu foarte mult oxigen atomic acţionând ‘sălbatic’ asupra metalului, ele au fost acoperite cu un strat protector din dioxid de siliciu. Oxigenul atomic provine din acţiunea razelor ultraviolete solare asupra oxigenului molecular. Fiind mai puţin densă decât oxigenul molecular, ‘atomica’ atmosferă înaltă a Pământului se umflă în vremea intensificării activităţii solare, când sunt expulzaţi protoni şi ultraviolete în exces. Activitatea solară e periodică, fiecare ciclu solar durează 11 ani, chiar pe această durată a fost gândit proiectul STARSHINE.

Răspunzând amortizării produse de atmosferă, orbita unui minisatelit Starshine îşi strânge mereu volutele, iar aceasta-i o indicaţie despre variaţia densităţii aerului la foarte mari înălţimi, acolo unde se află staţia ISS, care-i afectată şi ea de fenomen. La vizita din decembrie 2001 a navetei Endeavour, aceasta a îndeplinit şi funcţia de remorcher împingător, ridicând staţia orbitală cu 15 km.

Zburând pe orbita polară, satelitul Starshine 2, largat pe 16 decembrie 2001, este vizibil în lumina crepusculară, adică înainte de răsărit ori după apus, pentru orice observator terestru aflat între latitudinile de 62 de grade nord şi sud. Şcolile care participă la proiectul STARSHINE primesc instrucţiuni detaliate privind modul de observare a minisateliţilor cu oglinzi. Dar nici pentru eventualii outsideri, observarea şi participarea activă la program nu este interzisă. Poate că şi aici se ascunde o parte din frumuseţea programului, oricine se poate înscrie ‘din mers’. Mergeţi la un computer, intraţi pe internet, şi căutaţi http://www.heavens-above.com. Acolo trebuie să vă înregistraţi, ceea ce e gratuit şi nu implică riscuri. Lista ‘default’ a localităţilor de pe glob de unde se aşteaptă observatori este imensă. Dintr-un zel prea mare al celor care au alcătuit lista, Heavens Above.Com ne prezintă însă şi localităţi suplimentare, care nu există pe hartă. Astfel, situl respectiv îmi propunea să aleg între două Craiove, una pe coordonatele bine-cunoscute de mine, alta situată cu aproape două grade de latitudine mai la nord! Oricum, iată un sfat util pentru profesorii scolilor din Romania care vor să se înscrie acum la proiect: Aflaţi mai întâi coordonatele şcolii cu un GPS împrumutat, ori de pe o hartă obişnuită, printr-o interpolare ‘de bun-simţ’. Înscriind coordonatele pe situl arătat, puteţi afla exact orele la care vor putea fi observaţi minisateliţii elevilor, cu zece zile înainte, aşa că aveţi timp suficient pentru organizarea echipei de ‘observatori ai cerului’. Alături de rubricile zilei şi orei apar coordonatele cereşti ale satelitului, notate Alt., care înseamnă înălţimea unghiulară deasupra orizontului, şi Az., adică azimutul, exprimat pur şi simplu ca direcţie pe roza vânturilor. Datorită vizibilităţii crepusculare, înălţimea satelitului este cam de zece grade; pentru a vă face o idee despre ce înseamnă un grad, să spunem că aceasta este înălţimea unei persoane adulte, aflată în picioare la distanţa de 100 de metri de noi.

Traiectoria satelitului pe cerul crepuscular e trasată până la momentul intrării în umbra Pământului ; pe traiectorie sunt marcate cu liniuţe poziţiile după fiecare 15 secunde. Copiii ‘observatori’ vor fi învăţaţi mai întâi cum să surprindă mersul satelitului printre astre şi să-l poziţioneze pe harta cerească – trasă anterior la imprimantă – ‘personalizată’ a localităţii respective, la ora de observare. Ei mai au nevoie de cronometre digitale, există pe piaţă ceasuri electronice relativ ieftine ce au incorporată şi funcţia de cronometru. Când se vede primul flash al satelitului se porneşte cronometrul ; se numără apoi cinci flashuri, se opreşte cronometrul şi se citeşte rezultatul. Cifrele respective se vor trimite pe adresa gilmoore12@aol.com. Însă dacă vreţi să participaţi la un asemenea proiect începând chiar cu fabricarea oglinzilor, grăbiţi-vă! Căci NASA a aprobat deja transportul sateliţilor Starshine 4 şi 5 cu misiunea STS-114 din ianuarie 2003 a navetei. Ca să înscrieţi şcoala dumneavoastră pentru a primi kiturile cu oglinzi, accesaţi  http://www.azinet.com/starshine şi derulaţi ‘papirusul’ până găsiţi School Participation Request. Clickaţi şi completaţi cât mai repede toate rubricile. Succes!

În noua misiune, un satelit va fi mai greu, altul mai uşor, amândoi având aceeaşi configuraţie externă. Vă amintiţi de Galileo Galilei şi de celebra experienţă cu ghiuleaua de tun şi glonţul de muschetă lăsate să cadă la acelaşi moment din vârful turnului din Pisa ? Legenda spunea că amândouă au ajuns la sol exact în acelaşi timp, iar pe baza ei s-a formulat echivalenţa dintre masa inerţială şi masa gravitaţională. Ei bine, legenda e falsă. Deoarece corpurile sunt influenţate în mod diferit de interacţiunea cu aerul. Într-un fel, misiunea lui Starshine 4 şi 5 ‘speculează’ tocmai această abatere de la legendă. Astfel, prin trasarea mişcării celor doi sateliţi de mase diferite, se va putea afla cu o mai mare precizie densitatea atmosferei înalte a Pământului. O mulţime de resturi ale unor misiuni precedente se află chiar la înălţimile unde evoluează acum navetele şi staţia cosmică internaţională. Cunoaşterea densităţii atmosferei cu acurateţe mai mare va permite manevrarea mai bună a navetei spaţiale pentru evitarea ciocnirilor cu asemenea piese de mult uitate pe orbită.Titus Filipas

PS. Am trimis articolul prin e-mail unui fost coleg de facultate, domnului Costel Marghitoiu. Care imi raspunde: „Draga TitusAm citit articolul Satelitii copiilor, foarte interesant, dar nu ma prind daca e o fictiune, sau realitatea. Oricum ar trebui publicat pe undeva, pentru ca aduce ceva informatii care ar putea face placere multor minti curioase. Mai trimite-mi materiale din astea, imi plac.

CONSTANTIN MARGHITOIU”

Curriculum pentru Scholomance

„Este ajunul sărbătorii Sfântului Gheorghe. Nu ştii că în noaptea asta, când ceasul va bătea miezul nopţii, toate lucrurile rele de pe lume se vor arăta?”

Bram Stoker, „Dracula”

Nu exista vreun motiv aprioric să citesc cartea lui Bram Stoker, dacă nu era cumva şi  prejudecată împotriva ei, indusă de seria necontenită a filmelor ‘ieftine’ inspirate de textul romanului. Însă Dracula Park, proiectul economic cu valoare adăugată  incertă şi impact ambiental sigur, m-a lansat într-o cursă pentru dezlegarea enigmelor. Şi am descoperit în ce măsură romanul e deasupra filmelor. Din datele biografice, am înţeles că Bram Stoker a studiat matematicile, însă n-a ajuns profesor de mate, ci scriitor ; un drum iniţiatic asemănător va fi urmat de Alexandru Soljenitzîn. Textul romanului ‘Dracula’  poate fi enunţul unei probleme, autorul propune căutarea unei soluţii, sau cel puţin a  grilei pentru lectura unui mit.

Dintru început, cititorul e avertizat că autorul ştie mult mai multe decât dezvăluie într-un mod direct. Să luăm din capitolul întâi al cărţii excerptul referitor la traversarea Dunării peste podul dintre Buda şi Pesta: “the most western of splendid bridges over the Danube, which is here of noble width and depth, took us among the traditions of Turkish rule”; romanul a apărut în 1897, iar extraordinarul pod de la Cernavodă fusese inaugurat în 1895. Mi-am pus şi eu aceeaşi întrebare, ca atâţia alţi cititori înaintea mea: De unde şi până unde legătura dintre arhipelagul britanic, unde şi-a scris Bram Stoker cartea şi unde în bună măsură curge acţiunea ei, şi Transilvania ? Într-o vară, un prieten de la Oxford, de care mă legau nişte interese ştiinţifice pe teme de evapotranspiraţie, anunţându-l că am renunţat la o campanie de măsuratori pe câmpia nisipoasă din sudul Olteniei pentru că am ales să  merg împreună cu familia în Masivul Vlădeasa, în Transilvania, tărâm care, am insistat eu, nu-i ţara sumbră descrisă în cartea de groază a lui Bram Stoker, mi- a revelat că şi  el a călătorit special în Transilvania, imediat după ’89 , pentru că a vrut să vadă ţinutul unde se află sursa credinţei sale şi a părinţilor săi, întrucât este un membru al bisericii unitariene. A adăugat că nu a putut exclude Sighişoara din itinerarul său, chiar dacă, a subliniat, nu în căutarea originilor lui Dracula, ci a splendidului oraş medieval. Aşa am aflat că instituţia bisericii unitariene s-a născut în veacul XVI în Transilvania, iar simbolul ei distinctiv este ‘caliciul’, cupa cu sânge, unde au fost adunate picăturile din arterele lui Isus Christos chinuit pe cruce. Aici apare o discordanţă, ca să nu spunem o ciudăţenie. În timp ce pentru noi, creştinii ortodocşi, Domnul Isus Christos este Mântuitorul, pentru unitarieni, care nu recunosc Sfânta Treime, Isus Christos este un om obişnuit, un om cu un comportament înălţător şi într-adevăr exemplar pentru oricare altă fiinţă umană, însă El Însuşi, în dogmatica unitariană, o fiinţă umană până la capăt şi pentru totdeauna. Dacă instituţia bisericii unitariene se naşte în Transilvania, totuşi textul fundamental de dogmatică unitariană, ‘De Trinitatis Erroribus’ , nu a fost scris de un ardelean, ci de un spaniol, Miguel Servieto, considerat a fi originar din Villanueva, la mai puţin de o sută de kilometri de Zaragoza, în provincia Aragon.

Personajul acesta renascentist din secolul XVI este atât de important pentru cultura europeană, încât era citat chiar şi în cărţile publicate la noi în vremea comunismului, dar nu sub numele său adevărat, nici sub cel latinizat, Michaelum Servetus, ci în varianta franceză, Michel Servet; amintindu- se, obligatoriu, condiţia sa de ‘martir’, om de ştiinţă ars pe rug pentru descoperirile sale revoluţionare. Într-adevăr, Michael Servetus se încadrează şi el în acel standard renascentist al intelectualului om universal, să-i cităm specializările? fie, într-o primă parte să dezvăluim că a fost un geograf, re-editor al ‘Geografiei’ lui Ptolemeu Claudii Ptolemaei Alexandrini geographicae enarrationis”, pentru primă oară însoţită de comentarii ştiinţifice pertinente, apoi un cosmograf şi un astrolog inspirat, desigur, nu şi în ceea ce priveşte prezicerea destinului propriu! să-l amintim ca specialist în ştiinţele juridice pe care le-a studiat, la îndemnul tatălui său, în Franţa, la Toulouse. Dar după citirea Bibliei, la vârsta de optsprezece ani, interesul său intelectual se focalizează pe studiul amănunţit al textului Cărţii Sfinte. Abandonează  intenţia avocaturii şi notariatului, în fapt nu îl va mai întâlni pe tatăl său, notar regal, niciodată, şi-l va însoţi pe părintele Juan de Quintana, confesorul tînărului împărat Carol Quintul, până la Bologna, unde va asista la ceremonialul religios în care papa Clement al VII-lea pune pe ţeasta lui Carol coroana de fier a Lombardiei şi coroana Sfântului Imperiu Roman. Mai târziu, acel Quintana, primul sfătuitor spiritual al lui Miguel, va dobândi o putere nemăsurată asupra dreptului însuşi de existenţă a cărţilor în imperiul lui Carol Quintul. Din fericire, după bătălia de la Mohaci din 1526, despre care contele Dracula vorbeşte cu atâta entuziasm: „…after the battle of Mohacs, we threw off the Hungarian yoke”, această putere asupra dreptului la viaţă a textului tipărit nu se extindea şi pe teritoriul Transilvaniei. Circumstanta respectivă avea sa joace rolul ei in aparitia cultului unitarian. Pentru a capata dreptul sa practice medicina ca mod de a-si castiga existenta, Michel Servet studiaza arta vindecarii la Universitatea din Montpellier (unde, cativa ani mai tarziu, va invata o persoana ce va domni pe tronul Moldovei sub numele Despot Voda, cel care va pune temeliile mitului draculian Scholomance) si Universitatea din Paris, devenind profund cunoscator al operei fiziologului antic Gallenus, medicul personal al imparatului Marcus Aurelius, lipsind totusi din Campia Panoniei cand cezarul a murit. Servetus a descoperit, poate mirat, o inadvertenta in fiziologia teoretica a lui Gallenus, pentru rezolvarea careia a trebuit sa efectueze nenumarate disectii pe cadavre, deslusind felul cum circula in realitate sangele in arterele si venele omului. Astfel, depasindu-l pe Gallenus, Michel Servet e creditat cu descrierea ‘circulatiei mici’ a sangelui, mersul sangelui de la inima la plamani si inapoi. Ceilalti medici credeau, urmandu-l in litera textului pe Gallenus, ca sangele venos, -de un rosu mai intunecat dacat sangele arterial, iar realizatorii de filme acorda o atentie deosebita respectarii acestor detalii atunci cand infatiseaza scene cu varsare de sange-, ar fi produs in ficat si circulat in ventriculul drept al inimii; de acolo ar fi trecut, ca si cum peretele interior al cordului ar avea o porozitate extraordinara, in ventriculul stang al inimii, unde isi ameliora calitatile primind ‘caldura’, fiind distribuit apoi catre periferiile corpului, in asa-numitul ‘model centrifugal’ al circulatiei sangelui. In textul sau ce era in primul rand un discurs teologic, „Christianismi restitutio”, Servetus afirma, intr-o maniera cat se poate de clara, ca sangele trece prin plamani, unde primeste un ‘spirit vital’ de la aerul inspirat, ceea ce inseamna arterializarea sangelui in contact cu plamanii, apoi este directionat catre ventriculul stang, de unde lucrul cordului il distribuie catre periferiile corporale.

Deoarece Michael Servetus era o figura minora in viata Universitatii, iar interesul sau principal era focalizat spre teologie, opera lui de pionierat in fiziologia umana a ramas in general necunoscuta. Dupa o suta de ani, in Marea Britanie, doctorul William Harvey va redescoperi aceeasi circulatie a sangelui ca si Servetus, doctrinarul unitarian. Stia Bram Stoker acest lucru? Cred ca da. Arestat de Inchizitia catolica pentru opiniile sale, Miguel Serveto reuseste totusi sa fuga, si socoteste ca ar fi mai sigur pentru el sa se refugieze in Elvetia, la Geneva, unde predica, impotriva doctrinelor bisericii catolice, un important lider al Reformei, Jean Calvin. Cu acest personaj, Servetus intretinea chiar o asidua corespondenta secreta, pe teme tinand de dogmatica Sfintei Treimi. Ceea ce nu cunostea Servetus, si ar fi fost salvator pentru el sa stie, era faptul ca delatiunea catre Inchizitia Sfantului Scaun fusese facuta de un individ aflat in anturajul apropiat lui Calvin. In plus, se pare ca implacabilul moralist din Geneva nu era si un as in arta argumentatiei logice, astfel ca a ales sa sfarseasca dialogul sau contradictoriu cu Servetus prin punerea acestuia

in atentia judecatorilor sindici. Care au hotarat sa fie ars pe rug. Sentinta a fost executata pe 26 octombrie, anul 1553. In urma indicatiilor lui Quintana, cartea ‘cea mai pestilenta’ a lui Servetus fusese prohibita atat de riguros pe teritoriul imperiului, incat atunci cand judecarea lui Servetus pentru erezie a trebuit sa capete o forma bazata pe dovezi incriminatorii, doar cu foarte mare greutate a mai putut fi gasit un exemplar al lucrarii ‘De Trinitatis Erroribus’. Din fericire, copiile cartii ajunse in Transilvania scapasera de persecutia lui Quintana. Oricum, dupa batalia de la Mohaci, aflandu-se intre doua imperii, Sfantul Imperiu Roman si Imperiul Otoman, Transilvania devine teritoriul unde infloresc libertatile ce indeobste sunt ofilite inlauntrul imperiilor. Reformele luterana si calvinista ajunsesera deja in Transilvania, iar unul dintre predicatorii cei mai ferventi era un fost preot romano-catolic, pe nume Francisc David, despre care biografii sai ne informeaza cu infinita candoare ca era un maghiar nascut dintr-un tata german si o mama rusoaica.

Jocurile de aliante matrimoniale intre diversele case regale ori princiare antreneaza si miscari ale suitelor ce insotesc VIP – urile. Astfel ca un medic italian, Giovanni Giorgio Biandrata, nascut in anul 1516 la Saluzzo, in Piemont, este intalnit in anul 1584 de ambasadorul domnului muntean Petru Cercel, aflam aceasta din excelenta pagina creata de domnul Florin Stan , La Curtea princiara de la Alba Iulia în vremea Bathorestilor”. Doctorul Giorgio Biandrata studiase medicina tot la Montpellier, ca si Servetus, iar unul dintre colegii sai a fost François Rabelais. Medicul Biandrata ajunge in Transilvania, insotind-o pe regina Isabella, nascuta in Italia. Giorgio Biandrata cunostea extrem de amanuntit opera fiziologica si teologica a lui Michel Servet. De altminteri, el va retipari un fragment din „Christianismi restitutio” la Alba Iulia : De Regno Christi Liber primus. De Regno Antichristi Liber secundus. Accessit tractatus de Paedobaptismo, et circuncisione. Rerum capita sequens pagella demonstrabit. Ioan. 15. ver 14. Vos amici mei estis, si feceris quaecunq ego praecipio vobis. Albae Juliae. Anno Domini 1569. Astfel ca Giorgio Biandrata chiar impartasea in totalitate nu doar ideile fiziologice ale lui Servetus, ci si pe cele teologice. Lucrul acesta era bine cunoscut anturajului sau din Italia, pe care a trebuit sa o paraseasca imediat dupa arderea pe rug a lui Servetus.

Ajungand in anul 1556 in Transilvania, Biandrata remarca imediat figura centrala a lui Francisc David in miscarea religioasa de acolo. Biandrata este cel care il indeamna pe teologul transilvan sa citeasca si sa analizeze cu atentie argumentele din cartile de dogmatica in limba latina ale lui Servetus, ceea ce ne arata ca, din punct de vedere cultural cel putin, si cred ca numai in felul acesta poate fi definit omul, Francisc David gravita pe orbita latinitatii. Gandirea lui Francisc David evolueaza pana cand ii da dreptate lui Servetus impotriva trinitarienilor (sa observam ca Bram Stoker era trinitarian in dubla conotatie, si prin credinta, si prin faptul ca studiase la ‘Trinity College’, in Dublin). Astfel ca, in biserica unitariana cel putin, se considera ca Francisc David, in Transilvania, ajungand sa fie primul predicator al ideilor spaniolului Miguel Serveto, marcheaza inceputul tolerantei religioase in Europa!

Cat de puternic instaurata este aceasta toleranta? Evenimentele din fosta Iugoslavie sunt atat de apropiate de noi! Sa ne intoarcem spre timpuri europene mai frumoase. In 1903, deci in plina Belle Epoque, consiliul municipal al orasului Geneva ridica o stela pe locul rugului unde s-a consumat, in viata fiind si pronuntand cuvinte pentru totdeauna memorabile, Michel Servet. Pe stela se poate citi inscriptia: „Fils respectueux et reconnaissants de Calvin, notre grand réformateur, mais condamnant une erreur qui fut celle de son siecle et fermement attachés a la liberté de conscience selon les vrais principes de la Réformation et de l’Evangile, nous avons élevé ce monument expiatoire”. Dupa 350 de ani scursi de la acea abominabila crima, calvinistii genevezi, ce vor ramane pentru toate timpurile niste persoane extrem de respectabile, refuzau sa aminteasca numele lui Michel Servet!

Prima predica in spirit unitarian a lui Francisc David, dezghiocand unui public transilvan uimit ideile lui Michael Servetus, marca una dintre acele faimoase ‘ore astrale’ ale Europei. ‘Caliciul’ unitarian cu sange, transportat, cel putin ca un simbol daca nu intr-adevar ca un obiect real, chiar si contrafacut, din Transilvania in taramul insular aflat in vestul Europei, nu are semnificatia sfanta a Graalului, ci insemnatatea unei cupe obisnuite, care inainte de a contine sangele cu eritrocite normale al unui om supus la chinuri, poate ca a continut o bautura alcoolica. Gandurile acestea intortochiate puteau sa-i vina unui connoisseur de vinuri dintr-o Irlanda aflata inca sub coroana britanica, privind la o cupa obisnuita de pe masa din fata lui, connoisseur care, transformandu-se in ‘degustator de cursa lunga’, a putut-o asemana la un moment dat ‘caliciului’ transilvan cu sange?

Cine poate fi intodeauna absolut sigur de sursele inspiratiei literare, si daca aforismul ‘in vino veritas’ poate fi extins la orice bautura fermentata, cine ar avea curajul sa indeparteze intr-un mod peremptoriu un astfel de gand despre sursa ‘creatiei’ mitului Dracula? Oricum, in materie de vinuri, Bram Stoker ni se dezvaluie ca un fin connoisseur, cel putin asa ni-l imaginam din felul in care descrie senzatia pe care o produce pe limba eroului Jonathan Harker degustarea unui pahar de Golden Mediasch. Care millesime? Autorul ne lasa cu o anumita ‘sete’ asupra raspunsului. Sa fie oare enuntul unei noi teme pentru cititor? Indraznesc sa spun : 1894. Oricum, podgoria cea mai apropiata de Bistritza este Lechinta, unde se produc numai vinuri albe, care prin invechire incep sa semene, cel putin la culoare, cu un amontillado, ingredientul central dintr-o povestire gotica a lui Edgar Allan Poe; fixat pe detaliile acelei povestiri, ma gandesc ca Dracula e poate doar un alt Montresor, iar sangele un amontillado augmentat.

Desi nicaieri in roman nu este amintit numele lui Vlad Tepes, „The Impaler”, totusi chiar titlul ne trimite direct la capitolul Draculestilor din istoria Romaniei ; primul dintre Draculesti, chiar Vlad Dracul, a fost apartinator al ordinului cavaleresc al Dragonului, infiintat de un imparat Sigismund, prin concurenta si opozitie cu ordinul cavaleresc al Sfantului Gheorghe, ni se explica. Dragonul simbolizeaza ‘balaurul’ ucis de Sfantul Gheorghe. Iconografia crestina timpurie il infatiseaza pe Sfantul Gheorghe ucigand balaurul devorator care ameninta o fata (de imparat?). Sa nu uitam ca Bram Stoker publica intr-o imparatie victoriana, iar Sfantul Gheorghe, ‘the Dragonslayer’, era, inca de pe vremea lui Richard the Lionheart, sfantul patron al Angliei. Din acest motiv el trebuia sa fie pana la capat ‘puritanically correct’ cu interpretarea acestei iconografii. Daca Dracula reprezenta balaurul ce trebuia invins pentru eliberarea fecioarei, sa admitem ca un modest doctor Van Halsing nu putea aspira la conditia de ‘sfant salvator’. Probabil ca succesul enorm al romanului ‘Dracula’ se explica prin stilul scrierii lui Bram Stoker, el in permanenta pare sa sugereze mai mult decat spune: ‘Intr-o anumita noapte a anului, o flacaruie albastra palpaie deasupra locului unde a fost ingropata o comoara’, dar aceasta s-ar intampla, dezlegam dintr-o lectura atenta a enuntului problemei, numai in noaptea de Sfantul Gheorghe. Deci iata, tot indirect, prezenta Sfantului Gheorghe, pentru ca iconografia medievala amintita sa fie completa si in romanul lui Bram Stoker.

Intorcandu-ne la primul excerpt, sa adaugam ca Dunarea, insa nu doar tronsonul dintre Buda si Pesta, ci tot cursul dintre Moesia si Dacia, -in treacat fie adaugat, Transilvania e definita tocmai in raport cu acest curs, separat de Carpatii meridionali printr-o padure ce i-a inspaimantat pe turci-, este prezenta in ‘Dracula’ tot la fel de mult ca si Carpatii. Or, aflam de la un scriitor dunarean, Zaharia Stancu, citim aceasta in romanul ‘Descult’, prelucrand o tema a lor-ului popular care certamente nu venea din realismul socialist, ca aceeasi legenda a focului ce apare deasupra vechilor comori ingropate exista si in Campia Romana, nu doar in Transilvania. Lupii apar in diverse episoade din romanul lui Bram Stoker, iar castelul inconjurat de paduri justifica prezenta lor. Contele ii descrie aproape cu simpatia unui activist sincer si eroic de la World Wild Fund : „Listen to them, the children of the night. What music they make!”. De pe un sit romanesc al traditiilor, aflam despre legatura dintre strigoi, lupi si sarbatoarea Sfantului Gheorghe: „In Noaptea Strigoilor, imparte prada pentru iarna care incepe fiecarui lup. Tot in aceasta noapte zamisleste lupoaica pui, pe care ii fata in noaptea de Sfantul Gheorghe”. Despre importanta sarbatorii de Sfantul Gheorghe, in ideologia autentica a taranului roman, am avut pe vremuri sansa sa aflu mai multe de la un functionar-activist cu probleme culturale lucrand la primaria de la Maglavit. Fusesem tarat in aceasta actiune, ce era totusi pana la un punct constructiva. In primul rand ea insemna o anumita participare a noastra la viata unei comunitati, de asemenea oferea prilejul unor persoane de specializari stiintifice foarte diferite sa comunice idei intre ele.

Imi amintesc ca am prezentat atunci, la caminul cultural de la Maglavit, in Dolj, o serie de diapozitive ale „Marii Pete Rosii” de pe planeta Jupiter luate de sondele Voyager trimise de NASA intr-un fantastic drum in spirala prin sistemul nostru solar. Un medic specialist in cardiologie a comentat imediat acele fotografii, de ‘turbulenta in rosu’ , printr-o replica oarecum mirata: „Domnule, dar seamana cu imaginile din interiorul inimii!”. Cu sociologul care analiza temele din rugaciunile lasate in permanenta la locul viziunii marturisite de Petrache Lupu, am comentat ‘Dacia hiperboreana’, ‘Europa libera’ difuzase o recenzie, lasand totusi un semn de intrebare asupra numelui autorului, Vasile Lovinescu. La cina frugala, insotita de un pahar din vinul nou, – nu-mi amintesc daca era chiar a treia joi din noiembrie!-, activistul cultural ne-a povestit despre eforturile intreprinse de el pentru a resuscita ceremoniile taranesti de mare amploare si complicatie ce aveau loc la Maglavit de ziua Sfantului Gheorghe. Era o traditie din Campia Romana a miracolului ingaduit in acea zi din an, miracolelele chiar explodau atunci si acolo intr-o mare ceremonie taraneasca, iar in opinia lui, numai pe fondul acelor traditii a putut sa apara credibilitatea ‘fenomenului Petrache Lupu’, in toata extensia sa.

Isi amintea ca vazuse, mic copil, acele sarbatori din sat iar inima lui era inca plina de ele. Detaliile ceremonialului, m-a asigurat el, erau extraordinar de complicate, iar batranii obositi ai satului, cati mai supravietuisera, refuzau sa participe la resuscitarea acelui pageant de la Maglavit, in urma unui ordin venit ‘de sus’, spunand ca nu si le mai amintesc. Era poate sincera confesiunea lor, la fel si confesiunea ‘activistului’, in fond un slujbas onest al statului roman despre care Constantin Noica presupunea, si pe buna dreptate, ca ar putea exista in toate timpurile in care manifestarea nationalismului romanesc este ingaduita. Stim ca gandul lui Bram Stoker a trecut printr-o serie de oscilatii inainte de a hotari numele romanului care i-a asigurat celebritatea post-mortem. In mod neasteptat, prin traseul peste Mediterana si Marea Neagra al vasului ‘Tarina Ecaterina’, Transilvania capata si o conotatie Outremer! Dupa ce, la capatul croazierei, Dracula a fost invins sub semnul crucii, romanul s-ar fi putut numi foarte bine si Pro Cruce Transmarina”. Mai constatam ca in roman conturul tarii noastre e prezentat intr-o geografie neobisnuita, cu Varna intre granite, aici autorul irlandez interpretand in felul sau, dar in favoarea Romaniei, explozia inflationista a granitelor consecutiva pacii de la San Stefano, in care teritoriul Bulgariei crescuse la fel ca universul cosmologilor moderni, impins de o Rusie ce se iluziona ca prin gonflarea Bulgariei putea sa ajunga la Stramtori.

Romania primise dupa razboiul din 1877-1878 dubioasa Independenta, pe care nici macar n-o ceruse, ci fusese obligata, de Rusia si de altii, sa o pretinda Imperiului Otoman ! Care au fost amanuntele secrete ale discutiilor dintre ministrii rusi si romani ai anului 1878? Unul dintre refugiatii din Cadrilater imi povestea o legenda care circula in mediul lor, anume ca Rusia ar fi cerut Romaniei sa renunte la cele trei judete din sudul Basarabiei restituite dupa razboiul Crimeii, Romania primind in schimb teritoriul litoral de la Chilia pana la Varna! Prima mentiune despre Varna apare in cartea lui Bram Stoker in capitolul 3. Asa cum aflam din capitolul 25, Jonathan Harker et comp. strabat calea de la Paris la Varna intr-un compartiment din Orient Express. Drumul din vestul Europei pana la Varna era bine cunoscut de cruciatii din vestul Europei. Varna este locul ultimei cruciade avortate, in 1444. Vlad Dracul, tatal lui Dracula, a luptat si el in batalia de la Varna, impotriva turcilor otomani, desi prima cruciada fusese o ridicare a Europei impotriva turcilor selgiucizi. Este ciudat ca, desi aminteste batalia de la Kossovo, din 1389, apoi pe aceea de la Mohaci, contele Dracula nu spune absolut nimic despre Varna! In batalia de la Varna s-a creat, pentru imaginatia publicului european, minunata poveste a unui rege tanar si frumos, animat de nobile idealuri, care moare luptand impotriva fortelor raului. Era Vladislav I, regele polonez al Ungariei, pentru ca in toate timpurile Ungaria a suferit de ‘Penuria Hominum’.

Cristalizarea efortului de eliberare a Bizantului printr-o noua cruciada si o deturnare a luptei anti-husite a bisericii catolice, -amintim ca o parte dintre husitii persecutati se refugiaza in Moldova, urmasii unora dintre ei sunt acei ‘Slovaks’ mentionati de Bram Stoker, iar cei care s-au romanizat au dat numele orasului Husi, intr-un exercitiu de imaginatie al localnicilor care il infuria pe Iorga -, fusese intiata de cardinalul Giuliano Cesarini, mort si el la Varna. Cesarini fusese ‘manat in lupta’ de proiectul ambitios al unirii bisericilor de la Roma si de la Nova Roma, despartite dupa gestul insolent din 15 iulie 1054 al legatilor papali ce depuneau pe altarul grandioasei biserici Sfanta Sophia, poate bolta civilizatiei pe aceasta planeta, bula de excomunicare a patriarhului Constantinopulului. Marea Schisma nu a fost doar un act de necivilitate occidentala, ea a contorsionat tot atata de nefiresc istoria cat si invaziile barbare! Bossuet admira inteligenta si extraordinara putere intelectuala a cardinalului Cesarini, egalul marilor carturari de la Constantinopol in disputele teologice. Si poate ca nu doar strict teologice, ci imbratisand tot sistemul intelectual de atunci. Giuliano Cesarini a fost profesor la Universitatea din Padova, cursurile sale au fost audiate de Nicolaus Cusanus, carturarul care formuleaza primul enunt stiintific al legii fizice a inertiei si de asemenea arata un drum spre China peste Ocean, spunand ca Pamantul este rotund, stire incurajatoare pe care a aflat-o si Christofor Columb, ce a inceput sa caute mijloacele pentru a porni la drum. Din fericire pentru europeni, dar din pacate pentru amerindieni, Cusanus nu a fost scutierul lui Cesarini si nu a murit in batalia de la Varna. Dupa cum n- a murit nici albanezul proapat trecut la catolicism, faimosul Scanderbeg, a carui forta in confruntarea bratelor incordate n-a avut efect asupra cavalerilor islamici. Intr-o Varna romaneasca, textul cartii lui Bram Stoker lasa impresia ca in anul de gratie 1897 exista un tren direct de la Varna la Galati! In capitolul 25 apare episodul de-a dreptul hilar : ‘”Cand pleaca urmatorul tren spre Galati?”, spuse Van Helsing adresandu-se oricui. „La 6:30 maine dimineata!” , soseste raspunsul prompt al doamnei Mina Harker’. Profesorul Van Halsing ramane extrem de mirat de sursa, rapiditatea si acuratetea raspunsului. Mina explica de ce stia atat de bine orarul trenului: „I knew that if anything were to take us to Castle Dracula we should go by Galatz”; este interesant ca mai exista o localitate Galati chiar langa Bistrita.

Pentru mine, cea mai mare enigma pe care o formuleaza Bram Stoker e Scholomance : Universitatea de magie neagra, scoala mult mai de top” decat colegiul de vrajitorie unde si-a dobandit invatatura Harry Potter ! Pentru ca acolo se studia un trivium din care facea parte si alchimia. In cartea lui Bram Stoker, profesorul Arminius de la Universitatea din Budapesta ne da amanunte despre academia de magie din Carpati. Ea s-ar afla in muntii de dincolo de Sibiu. Iar in textul englezesc, la douazeci de cuvinte dincolo de Hermanstadt apare cuvantul pokol. Din aceeasi radacina s-a format Pociovaliste, numele unei localitati de la poalele masivului muntos Cozia, care din cele mai vechi timpuri se bucura de reputatia de a fi un loc incarcat cu daruri mistice. Poate si datorita climei ; celebrul pentru noi Kogaionon, muntele sfant al dacilor, identificat cu ‘Salbaticul’, langa care a fost cladita manastirea Stanisoara, este in primul rand un miracol climatic, marturisit de caracterul aproape mediteranean al vegetatiei precum si de prezenta scorpionilor… De altminteri intreaga zona pana la Hermanstadt e punctata cu manastiri si schituri, despre care stim ca actualitatea lor este repetitiva, ele au fost inaltate pe temeliile altor biserici ori schituri, iar mergand inapoi pe firul definit prin periodicitatea distrugerii si reconstruirii se ajunge intotdeauna la niste vechi temple ori locuri sacre pagane! In capitolul 4, Jonathan Harker gaseste o gramada de monezi de aur intr-una din camerele castelului lui Dracula, ‘gold of  all kinds, Roman… , as though it had lain long in the ground’ ( consecinta a legii lui Gresham?). Oricum, aurul Roman avea garantia puritatii. Se stie ca distrugerea cea mai mare a manuscriselor vechi de alchimie de pe teritoriul Imperiului Roman a avut loc din ordinul imparatului Diocletian, intr-o inversunare impotriva alchimiei. Moneda lui Diocletian, chemata aureus si divizata ca valoare in raport cu argintul in 24 de parti numite carate, o parte fiind valoarea unui ban de argint, argenteus, s-a bucurat de cea mai lunga credibilitate in istorie. Distrugand manuscrisele ce aratau cum se fabrica ‘aurul’, Diocletian a vrut sa dea incredere populatiei imperiului ca banul sau de aur aproape pur (99,5% aur) n-ar fi putut sa fie falsificat de alchimisti. Insa pe vremea aceea Dacia nu se mai afla in limitele imperiului. Retragerea aureliana a insemnat de fapt rezolvarea radicala a imensului dezechilibru financiar adus de migratiile barbare in acea provincie; impozitele colectate acolo devenisera intr-o asemenea masura insignifiante, incat nu mai avea sens mentinerea unei administratii pentru a le colecta. Daca regula Nu se colecteaza impozite, deci nu exista populatie” ar fi adevarata, atunci s-ar putea conchide ca si populatia Romaniei actuale ar fi mai mica! Faptul ca administratia romana la 271 A.D. a incetat, intr-un mod oficial, sa mai stranga impozitele nu arata ca populatia Daciei a disparut! Unui advocatus fisci, ma refer la Zosimus, functionar bizantin care la inceputul veacului VI a scris o Historia Nova, ii erau atat de evidente lucrurile acestea, incat nici macar nu mentioneaza retragerea aureliana din Dacia! Iar la fel cum, dincolo de limitele imperiului habsburgic, pe teritoriul Transilvaniei, parte a vechii Dacii, s-au pastrat o parte din cartile lui Servetus, tot la fel, intre limitele anticei Dacii s-ar mai fi pastrat, dupa timpurile lui Diocletian, manuscrise de alchimie. Aceasta da un anumit germene de plauzibilitate ideii lui Bram Stoker despre Scholomance, care oricum este o fantezie, nu o epifanie! Cum a inventat Bram Stoker cuvantul Scholomance ? Mi se pare naturala despartirea Scholo- mance, adica termenul provine din reunirea a doua radacini. Fiind vorba despre un loc de educatie, Scholo- pare a veni de la Schola, scoala in limba latina; mance pare a avea aceeasi radacina ca segmentul secund din chiro-mantie. Cuvantul Scholomance nu contine nimic infricosator, e chiar o spunere foarte blanda, o ‘scoala de divinatie’, iar ca sa nu il contrazic prea tare pe Arminius, as augmenta printr-o ‘scoala a solomonarilor’. Cand vorbim despre solomonari ne intalnim cu Mihail Sadoveanu. Si nu numai aici : pe calea de apa urmata pe Siret in sus, pana la intalnirea cu gura de varsare a Bistritei, tensiunea trista din ‘Dracula’ se ingemaneaza cu aceea din ‘Venea o moara pe Siret’. In secolul XVI, o Schola Latina cu multi savanti din Occident fusese infiintata de catre Despot Voda la Cotnari, in acea Moldova latina brazdata de Siret. Oamenii de rand sa-i fi vazut pe invatati drept ‘solomonari’, iar Scholomance sa se afle in acest ‘taram al solomonarilor’, adica departe de Hermanstadt ? Mai multe decat ne spune Arminius, despre alchimia din taramul solomonarilor putem afla citind textele ramase de la Vasile Lovinescu, si pe care editura Rosmarin le-a editat, intr-un remarcabil efort de aducere la lumina a spiritualitatii romanesti ezoterice. Cineva constata la un moment dat, cu sincera si entuziasta uimire, asemanarea dintre atmosfera lumii transfigurate dintr-un roman SF al scriitoarei Ursula LeGuin si aerul de livada inflorita al bine-cunoscutului ‘La Medeleni’. Am semnalat si noi prin aceasta modesta contributie, ce pare doar a fi teologica si sanguina, intersectia drumurilor literare ale lui Bram Stoker, Zaharia Stancu, Mihail Sadoveanu si Vasile Lovinescu pe taramurile vechii Dacii. Acolo vad arzand torte, insa-i greu de crezut ca vor fi inaltate vreodata si troite.

Titus Filipas,  

Craiova, ianuarie 2001

PS. Am trimis mai întâi articolul  acesta unui fost coleg de facultate, domnului Costel Marghitoiu.  Care mi -a  răspuns :“Dragă Titus, sînt foarte plăcut surprins de calitatea articolului trimis, mulţimea şi savoarea informaţiilor pe care le cuprinde m-au încântat. De unde ai cules atâtea date exotice, pe unde ţi-a umblat mintea să le găseşti şi aduci la lumină? Dar nu numai mulţimea informaţiilor dă savoare articolului,  ci şi organizarea treptată, aproape piramidală, a unei argumentaţii susţinute cu exemple istorice, că pământul românesc nu e chiar o palmă de lut ca oricare alta, ci este un loc de graţie, în care au înflorit în vechime idei profunde, ezoterice, fie originale, fie originate în ezoterismul roman sau poate grec. Desfăşori o suită crescătoare de afirmaţii documentate şi faci relaţii la distanţă între diferite personaje celebre şi evenimente deloc separate, care sugerează că vîrfurile mentale ale neamului nostru au cunoscut cândva idei adânci şi originale care ar putea concura cu cele mai pătrunzătoare idei ale antichităţii clasice, consacrate valoric, pe când dimensiunea ideaticii dacice  şi ulterioare rămâne cumva ascunsă, locală, ignorată în spaţiul civilizaţiei apusene. Descopăr în tine un patriot de calitate, care încearcă să argumenteze valoarea neamului său prin acea valoare a trecutului, care nu se baza pe victorii în bătălii, ci pe victorii spirituale atât de profunde, încât prea puţini le-au înţeles importanţa şi noutatea. Din perspectiva ta, practica solomonarilor care din câte ştiu sunt şi vrăjitori şi prezicători, este fundată pe vechea artă a divinaţiei romane, şi în acelaşi timp are filiaţii cu vechea ezoterie dacică, topind într-un amalgam subtil, două fluxuri de cunoaştere profundă, cel latin şi cel local, rezultatul putând fi o şcoală locală a prezicerii, şi probabil şi de control alchimic al transmutaţiei elementelor. Nu am informaţii în domeniu, nu pot da evaluări asupra plauzibilităţii ipotezei tale, dar dacă ar fi chiar şi numai procentual adevărată, ar însemna mult pentru re- dimensionarea prezentului cam mizer al ţării, izvorât dintr-un asemenea trecut valoros. În dezvoltarea treptată  a discursului, aduci mereu informaţii noi şi încerci să le unifici şi utilizezi în argumentaţie, oferind o desfăşurare de ingeniozitate aproape detectivă, în căutarea corelărilor  istorice care să fundamenteze anumite premise, pe care le crezi adevărate. Am impresia că ai deja, sau ai putea dezvolta, o întreagă teorie asupra dimensiunii gnozei subtile a strămoşilor noştri, asupra familiarizării lor cu cele mai profunde concepte ale gândirii abstracte şi ezoterice vechi, şi nu ştiu încă dacă crezi că unele idei foarte profunde ale filosofiei antice au fost preluate sau au fost reinventate independent aici, în acest receptacul de istorie şi magie, care pari a crede că este plaiul mioritic. Oricare ţi-ar fi convingerile profunde , ele îşi trimit ecourile în articolele tale şi cred că ar fi bine să încerci odată o operă originală de sinteză de mari dimensiuni, care să exploreze noutatea conceptuală ezoterică a strămoşilor noştri şi capacitatea lor de a pătrunde în orizonturile cele mai secrete ale gândirii umane. […]Aştept şi alte scrieri. Îţi doresc numai bine şi putere de invenţie.

CONSTANTIN MARGHITOIU”

Un “caz de prioritate “?

Articolul “Legenda bisericilor pictate”,  publicat în revista electronică Asymetria, are drept motto un citat din Stanley Kubrick : „Dacă vrei ca viitorul să arate credibil, pune în el şi trecutul.” Eram interesat de Stanley Kubrick pentru că aparţineam fandomului sci-fi din România. Fusesem publicat de Adrian Rogoz în Colecţia de Povestiri Ştiinţifico- Fantastice cu o celeritate care l-a uluit pe Alexandru Mironov, colegul meu din cancelaria liceului economic din Craiova. Organizasem un “cerc SF” cu elevi de liceu, şi alcătuisem pentru ei câteva texte cu valoare didactică, menite să le arate cum se scrie. Alexandru Mironov m -a văzut cu paginile în cancelarie, le -a citit, şi nu mi le- a mai restituit. În Bucureşti, nu ştiu cum l-a abordat pe Adrian Rogoz, i -a pasat textele mele şi i- a smuls promisiunea că le va citi. Ulterior, după ce l- am cunoscut pe Rogoz, mi -a declarat că de fapt eu nu scriam literatură ştiinţifico- fantastică. Şi ori de  cîte ori îl reîntîlneam pe Adrian Rogoz, îmi spunea să nu uit că a fost primul care a lăudat felul cum scriam. Nu am uitat. Dar excerptul mai sus  citat din Stanley Kubrick l-am întâlnit abia după ce am avut acces la Internet. Filozofi care publică în Revista 22 şi fac parte din Grupul pentru Dialog Social neagă valoarea lui Nae Ionescu, asertând că el nu a contribuit cu nimic la gândirea originală. Îi sfătuiesc pe aceşti domni GDS-22 să citească prelegerile metafizice din 1926 ţinute de cojanul din Brăila la Universitatea din Bucureşti. În prelegerea din 12 februarie 1926, Nae Ionescu spunea: “Viitorul este înglobarea trecutului în realitate.” Cele două fraze sunt ideatic identice, îl anticipează Nae Ionescu pe Stanley Kubrick?  “Nae Ionescu nu a fost doar profesor de filozofie, ci un autentic filozof, care a gândit pe cont propriu şi a dezvăluit logic şi detaşat, locurile în care cei consacraţi aveau slăbiciuni argumentative.”, îmi scria pe e-mail un fost coleg de la facultatea de fizică din Bucureşti, Costel Marghitoiu. Cred că ar trebui să îi cer permisiunea de a face public textul său impecabil, o adevărată “Scrisoare despre noumen şi fenomen”.Titus Filipas