Posts Tagged ‘Constantin Noica’

Sacru de Politeia pentru un forum modest

Ianuarie 20, 2016

Laszlo Tokes se joacă de-a simbolurile! Steagul regiunii “Partium”, încă o născocire….

Gigi Stoian : „Încă o minciună aruncată, încă o palmă a politicienilor iredentişti maghiari, dată României. Dacă inovarea steagului aşa zisului Ţinut Secuiesc nu a fost îndeajuns pentru a provoca tensiuni între populaţia maghiară şi cea românească din Transilvania, iată, un nou scandal tinde să iasă la iveală – inventarea unui nou steag „istoric” al unei regiuni inexistente, „Partium”. Cum nu există decât în fantasmagoricele vise iredentiste „Ţinutul Secuiesc”, aşa nu există nici „Partium”. De vreo doi ani încoace se tot coace o gogoaşă ungurească prin care se încearcă intoxicarea populaţiei de etnie maghiară cu un soi de naţionalism de prost gust. În anumite momente, voit sau nevoit se scot la iveală evenimente „istorice„ care nu au nicio legatura cu istoria, ci mai degraba cu un proces de intenţie grotesc, iluzoriu, abracadabrist. Eroul naţional, emblema Revoluţiei de la 1989 din ţara noastră, cel caruia i s-a acordat înalta apreciere a statului român, „Steaua României”, dă dovadă iarăşi (a câta oară?) de un antiromânism condamnabil. Europarlamentarul român de etnie maghiară, Laszlo Tokes, încearcă să tulbure din nou apele ce curg şi aşa destul de învolburate între România şi Ungaria. Din mâneca aţâţătorului fachir politicianist se încearcă să se scoată un nou steag „reprezentativ”, de data aceasta a unei zone aflată chiar la graniţa dintre România şi Ungaria. Este ştiut faptul ca acest personaj nu de puţine ori a dat mâna cu extremiştii unguri pentru a denigra ţara în care s-a născut şi s-a format. Anul trecut, la inţiativa sa şi cu ajutorul unor „specialişti” în heraldică, a arborat la balconul biroului său de europarlamentar ungur din Oradea (?!!) un steag pe care l-a atribuit regiunii „Partium”. După cunoştinţele sale de fost preot reformat, regiunea „Partium” ar exista şi ar cuprinde în România, judeţele Arad, Bihor, Caraş-Severin, Maramureş, Sălaj, Timiş şi Satu Mare. Pentru toată această zonă se cere deja autonomie ca şi pentru iluzoriul „Ţinut Secuiesc”. Ca să i se atribuie şi un iz de „adevăr” istoric, cererii de autonomie i s-a adăugat un steag „reprezentativ”. Partium a fost dintotdeaun doar un termen politico-juridic .. Ca realitate istorică, Partium a funcţionat, cu două întreruperi, o perioadă de 150 de ani, în perioada Principatului, dar nu aparţinea de acesta. Iniţial, zona despre care se vorbeşte era formată din comitatele Maramureş, Solnocul Inferior, Crasna, Bihor, Ţara Chioarului, Banatul de Severin şi Zarandul de est. Această regiune deşi nu aparţinea Principatului, era condusă de Principele Transilvaniei. În acea perioadă comitatele amintite au fost stăpânite pentru perioade scurte de doar câţiva ani, când de otomani, când de austrieci, când de principii Transilvaniei. Trecând de la o stăpânire la alta, românii din regiunea respectivă nu şi-au format o conştiinţă istorică comună. Mai degrabă, poate fi vorba despre utilizarea termenului de Partium doar ca termen politico-juridic. Din această cauză Regiunea Partium poate fi considerată nu o provincie, ci o arie geografică cuprinsă între Tisa şi Munţii Apuseni. Alte regiuni, ca de exemplu, Banatul, Bucovina, Oltenia sau Muntenia, care sunt regiuni istorice, administrate unitar, şi care au avut timp îndelungat aceleaşi valori folclorice, culturale, etc. au format şi perpetuat o conştiinţă identitară. Este total greşit să considerăm regiunea „Partium” ca o provincie unitară aşa cum sunt cele amintite. Ar fi hilar şi imposibil de acceptat ca unui moroşan, unui bănăţean, unui oşean, să-i spui că este…”partiam”. Românii din acea zonă se identifică şi în zilele noastre după locul în care trăiesc, după tradiţii, cultură, etc. Din acest motiv provinciile respective se numesc Crişana, Banat, Maramureş, etc. Laszlo Tokes se joacă de-a simbolurile : Profitînd de ocazie că „Legea steagurilor” s-ar putea aplica din toamna acestui an, europarlamentarul Laszlo Tokes încearcă pe toate căile posibile (dar mai ales, imposibil de acceptat), să scoată din mâneca sa de politician iluzionist simboluri şi steaguri. Ca dovadă că în dorinţa sa furibundă nu ştie ce să mai aducă drept argument „istoric”, într-una din declaraţiile sale, atunci când autorităţile române i-au interzis afişarea noului steag, afirmă că : „Este un act de batjocură din partea organelor respective şi aduce o jignire la adresa simbolurilor comunităţii maghiare, respectiv cele secuieşti”. Din câte se ştie, secuilor li s-ar atribui zona Covasna, Harghita, Mureş şi nu se înţelege prea clar despre care simboluri secuieşti ar fi vorba în Bihor. Desigur, nu este vorba despre necunoaştere în cazul fostului episcop, ci despre rea intenţie. Ceea ce se încearcă să se facă atât în cazul „Ţinutului Secuiesc” şi acum mai nou, şi în cazul inventatei zone „Partium” sunt dovezi clare de extremism şi provocare prin mascarea adevărului şi nascocirea de simboluri. Că steagul pe care gândirea lui Laszlo Tokes îl nascoceşte va avea cruci albe, roşii sau violet, linii sau pătrate, romburi sau stele verzi, nici nu mai conteaza. Regiunea „Partium”, este de fapt o porţiune din România, franjurată de extremiştii maghiari după propriile interese, decupând oraşele din harta regiunii apărute din visele iredentiste, pentru că au prea multă populaţie românească şi altfel n-ar mai ieşi la socoteală procentul majoritar maghiar al polulaţiei proiectatei regiuni.”
Partium este cel mult o „EUROREGIUNE” ! Dar nicio euroregiune europeană n-are statut de politeia! Numai de FORUM pentru discuţii! Pe teme economice şi turistice.
Titus Filipas

Anunțuri

Ibn Tufail

Decembrie 26, 2015

Cu amprenta lăsată de Silviu Brucan, “revoluția” din decembrie 1989 a introdus o epocă de spurcăciune în România eternă. Nu putem să îndepărtăm spurcăciunea decât recurgând la învățăturile maurului ibn Tufail. Învățături care l-au influențat și pe filosoful John Locke, deci au fost bază pentru Ideologia primară.
Titus Filipas

Cultura slavonică

Decembrie 7, 2015

Acum mă gândesc care este ponderea creației românești la cultura slavonică. Se spune că atunci când a vizitat catedrala din Reims, țarului Petru Velichii (lui de fapt îi plăcea să i se spună Imperator) i-a fost prezentată o biblie slavonică scrisă de un român. Mă întreb și eu dacă avem voie să ignorăm, ori să depreciem, acele eforturi intelectuale aproape supraomenești ale românilor. Se tratează disprețuitor (exceptându-l pe Constantin Noica) Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, doar pentru că au fost scrise în slavonică ! Însă rușii le-au copiat integral -inclusiv numele românești – într-un text apocrif.
Titus Filipas
Comentariu @ Oscar Wilde de pe blogul https://nastase.wordpress.com/2015/12/01/biserica-si-identitatea-nationala/
“Rușii recunosc, de asemenea, că cele mai bune școli de miniatură din centrul și estul Europei erau cele din Țările Române unde au fost copiate sau scrise lucrări originale de o mare valoare artistică. Dacă suntem corecți, trebuie să le spunem ungurilor că prima școală de miniatură a întemeiat-o la Budapesta Matei Corvin (în timp ce în Moldova existau astfel de școli cu 200 de ani înainte) și să le amintim ucrainienilor că la Kiev, tot un român le-a făcut o astfel de școală: Mitropolitul Movilă, iar pe Mitropolitul Dosoftei, aflat în exil în Polonia, l-au rugat Episcopul Kievului și Patriarhul Moscovei să le traducă din limba greacă în limba slavonă numeroase cărți, printre care și Istoria Bisericii. Marele păcat al românilor este snobismul și faptul că nu își cunosc valorile culturale. Și nu mă refer la cei cu studii medii, ci la cei care se pretind intelectuali. Mulți dintre ei au vizitat monumentele din străinătate și nu au habar câte comori are această țară!”

Un trădător de România

Octombrie 7, 2015

Epistemologia din versurile lui Iancu Văcărescu nu este o didascalie : „V-am dat teatru, vi-l păziţi/Ca un lăcaş de muze / Cu el curând veţi fi vestiţi / Prin veşti departe duse” ; pentru că ea poate fi interpretată în cifrul reprezentărilor ontologice în limba română, purtând pe val cohorta de zeităţi ale experienţelor ontice. Ideea lui Iancu Văcărescu este reluată, peste un veac, de ardeleanul Lucian Blaga : “Chiar și atunci când scriu stihuri originale/ nu fac decât să tălmăcesc./ Așa găsesc că e cu cale.” Filosof profund, Lucian Blaga adaugă temeiul existenţialist : “Traduc/În limba românească/un cântec pe care inima mea/mi-l spune, îngânat suav, în limba ei.“ Constantin Noica, în ‘Logica lui Hermes’, subliniază admirabil această mişcare a ideilor „întru”. Dacă René Descartes (1596 – 1650) spunea : “Cogito ergo sum”, Bonnot de Condillac arăta cât de importantă este experienţa ontică – senzaţia transformată în idee, pentru verbul „a fi”. La Sofocle şi la vechii poeţi greci, toate experienţele ontice aveau asociate zeităţi. Iancu Văcărescu tradusese pe româneşte dramaturgie universală. Deschisese astfel o poartă pentru ” veştile” purtate de zeităţi ! Este interesant că şi în poezia lui George Coşbuc apar asemenea personaje-veşti, chiar personaje astrale vestitoare de ontologii. În secolul XX, principiul va fi incorporat în Metafizica lui Constantin Noica. Ea ne permite să citim versul: ” Prin veşti departe duse” , ca o mişcare din exterior spre interior, „înpământenind” la noi, adică în Limba Română, un Panteon cultural prin conştientizare. Este aceasta şi o problemă de filosofie politică legată de întâmplările malefice din decembrie 1989, care au distrus România. Investigaţiile procurorilor au arătat ce roluri au jucat marii noştri actori dramatici în distrugerea României! Nu dau nume, dar interpretarea pe care o dau eu fragmentului de frază “prin veşti departe duse” al poeziei lui Iancu Văcărescu le poate servi ca un alibi. Singura excepţie ar fi actorul Ion Caramitru, un trădător de ţară, un trădător de România. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul https://nastase.wordpress.com/2015/10/07/miercurea-neagra-din-sua/
Titus Filipas

De ce s-a sinucis împăratul Nero?

Septembrie 12, 2015

Pentru a evita un război civil, lupte intestine între cetăţeni romani. A fost bine, a fost rău ? Istoricul canadian de origine franceză, Will Durant (un „autor secund”, aşa îl caracteriza Constantin Noica), aduce ca mărturie florile proaspete depuse noaptea de oamenii simpli ai Romei pe locul unde Nero şi-a luat viaţa. Erau şi creştini între ei ? De ce nu ? Oricum, Nero, supranumit şi „împăratul prazului” –Olteanul!- avea obiceiuri culinare ce-l apropiau de oamenii simpli. Este un indiciu de ideologie fiziocrată, acesta. Există actualmente aproape unanimitate printre istoriografii care se ocupă de problemă, că Nero a fost un mare strateg şi un specialist imbatabil în geopolitică. Am mai spus blogului că proiectul pentru Romania Orientală nord-pontică a fost construit de împăratul Nero. O caracteristică a proiectelor sale de geopolitică era aceea că numai din câteva linii simple, artistul Nero trasa ceva care să dureze. Din cauza aceasta discutăm încă aici serios proiectul său pentru Romania Orientală nord-pontică. Sigur că trebuie să-l aducem acum pe linia Henri Pirenne. Primul dintre cărturarii români care s-a ocupat de această problemă a fost Dosoftei. Dar el a fost precedat de omul politic fără de pereche care a fost Petru Rareş ! Mărturia preocupărilor sale poate fi văzută în Enciclopedia murală de la mănăstirea Moldoviţa. Imperiul Roman a primit în dar imperiul milezian pontic la anul 133 înainte de Hristos. Trebuia să-l gestioneze. Istoricul german Theodor Mommsen scrie despre participarea împăratului Nero la gestionarea porţiunii nord-pontice.
Titus Filipas

William Totok şi sindromul generalissimului Albrecht von Wallenstein

Septembrie 3, 2015

Sindromul a fost descris de cărturarul Comenius şi înseamnă propensiune nestăvilită spre nimicirea valahilor, chiar şi prin genocid ! Acestui William Totok, membru al Consiliului Științific al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului în România – „Elie Wiesel“, i-a fost luat un interviu de către doamna Sabina Fati, ziaristă la RL http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/interviu-cu-william-totok–membru-al-consiliului-stiintific-al-iiccmer–o-lege-%E2%80%9Eanticomunista%E2%80%9C-ar-interzice-statuia-lui-adrian-paunescu-390987 Din păcate, doamna Fati s-a prezentat aproape nepregătită pentru interviu. Oricum, întrebarea cea mare n-a pus-o. Această întrebare se referă la fraza “Ceauşescu a scos România din Evul Mediu!”, frază pronunţată de William Totok la postul de radio Europa Liberă. Fraza lui William Totok este şi nu este adevărată. Nu este, pentru că România a fost scoasă din Evul Mediu de ideologia naţionalismului nostru ce incorporează ca un acquis Ideologia primară (paradigma thermidoriană). Este, pentru că voluntarismul lui Nicolae Ceauşescu a fost o importantă “forţă conducătoare” în ultima perioadă de comunism românesc (ţin să reamintesc, comunism românesc a existat şi în secolul XIX, altfel nu ar fi existat “trădarea generoşilor”!). Prima întrebare pe care o pune doamna Fati este totuşi inteligentă, întrucât lasă un loc pentru lupta epistemologică :+De ce credeți că, în România, „antilegionarii“ și „anticomuniștii“ se află pe poziții oarecum ireconciliabile, când a început acest război?+
Se ştie, adăugăm noi aici, lupta epistemologică este aceea care impune paradigma dominantă. Însă Herr William Totok nu este de acord cu această abordare. El vrea autoritate deontică deplină, nu autoritate epistemică! Şi se pronunţă precum Inchizitorul cel Mare : “Războiul (epistemologic, n.n.) la care vă referiţi în întrebarea dumneavoastră nu există; există doar dorinţa unora de a declanşa un război artificial.” Să punctăm limede, este foarte grav faptul că domnul William Totok e de acord cu o lege (217/2015) care interzice şi pedepseşte cu închisoarea crearea unei comunităţi epistemice româneşti, destinată să apere valorile spirituale româneşti! Aceasta dovedeşte din nou că, după decembrie 1989, românii sunt persecutaţi în România. În fine, William Totok derapează în minciună sfruntată : “Statul de drept în accepţiunea sa modernă este antinaţionalist.” Intelectualul german William Totok face parte din acel filon subţirel de intelectuali ardeleni ce resping din start–fără să discute măcar!- ideologia naţionalismului românesc. Se ştie, cartea ei centrală este Echilibrul între antiteze, de Ioan Eliade Rădulescu. Nu cred că Herr William Totok a citit-o. În locul unui război epistemologic purtat liber şi în totală onestitate intelectuală, domnul William Totok ne propune un război Nord contra Sud în România.
Titus Filipas

Criticul literar Dan Culcer comentează

August 28, 2015

Declarația Consiliului Științific al Institutului „Elie Wiesel”: „Unii intelectuali care joacă un rol important în orientarea opiniei publice s-au erijat în apărători ai trecutului lipsit de glorie al unora dintre personalităṭile cel puṭin controversate ale culturii române. Vocaṭia comunităṭii intelectuale reprezentate de INSHR-EW este aceea de apărare a valorilor democratice fundamentale, de încurajare a studiilor, cercetărilor şi dezbaterilor, de pe poziṭii riguros ştiinṭifice, pentru stabilirea adevărului istoric, precum şi de largă difuzare a rezultatelor acestora, contribuind astfel la consolidarea democraṭiei în România.” Nota Redacţiei (Dan Culcer): Deoarece semnatarii comunicatului nu specifică cine sunt „personalităṭile cel puṭin controversate ale culturii române cu trecutul lipsit de glorie”, ne facem datoria de a da pentru cititorii noştri câteva dintre aceste nume puse de semnatari pe o listă neagră: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Petre Ţuţea, Lucian Blaga, Emil Cioran, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Radu Gyr, părintele Stăniloaie, părintele Justin Pârvu, părintele Arsenie Boca, părintele Arsenie Papacioc. Asta la prima vedere…Ne cerem scuze dacă am uitat pe cineva. Vă rugăm să comparaţi lista „personalităṭilor cel puṭin controversate ale culturii române cu trecutul lipsit de glorie” cu lista semnatarilor acestui comunicat. […] anume : Viorel Achim, Lya Benajamin, Liviu Beriş, Virgil Ştefan Niṭulescu, Dennis Deletant, Mihai Dinu Gheorghiu, Radu Ioanid, Andrei Pippidi, Liviu Rotman, Michael Shafir, Paul Shapiro, William Totok, Raphael Vago, George Voicu. SURSA Publicat de către Blogger la » Asymetria — Antiacvarium , 8/27/2015 10:25:00 a.m.
Pentru conformitate,
Titus Filipas

„revoluţia” ca film noir

August 23, 2015

Structura scenariului de film noir este prezentă în „revoluţia română”. Ştim că într-un film noir, personajele sunt legate prin dezastru sau catastrofă. Repet, „revoluţia” din decembrie 1989 a fost Catastrofa Naţională a României. Este simptomatic felul cum au fost introduse unele personaje în scena reală. Cel mai bizar, prin ad-hoc şi rapiditate, apăreau Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. În 1983, anul unui conflict între modelul cultural Antim şi modelul cultural Păltiniş.
Titus Filipas

Isabela Vasiliu-Scraba, “Modelul Antim și modelul Păltiniș”

August 17, 2015

Mircea Eliade a început capitolul „Nașterea creștinismului” cu povestea prigonitorului Saul călătorind de la Ierusalim la Damasc în momentul în care „o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Iar el a zis: Cine ești Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus pe care tu îl prigonești” (1). Părintele Arsenie Boca interpretează scena ca o convertire a „râvnei Legii vechi la râvna pentru Legea nouă, a lui Iisus”. Lumina năpraznică aruncând „omul vechi la pământ” a pricinuit „renașterea Apostolului Pavel” (Părintele Arsenie Boca, Omul zidire de mare preț, 2009, p. 151-152). Într-altă parte Părintele Arsenie Boca notează că o convertire înseamnă recunoașterea vinovăției ca „învierea din păcat, din morți, din necunoștință”. În toată „producția bibliografică” a așa-zișilor elevi ai lui Noica nu se poate depista nici un moment de inflexiune (care să amintească de vizitele lor la Păltiniș), de schimbare cât de mică a liniei vectoriale (2) purtătoare spre succesul dinainte asigurat de frecventarea lui Henry Wald și Ion Ianoși (în ce-l privește pe G. Liiceanu), și a lui Leonte Răutu, supranumit „groparul culturii românești” (în cazul lui Andrei Pleșu). Mircea [Sandu] Ciobanu (1940-1996) sesizase că profitorii regimului comunist, scăpați de un Nueremberg care să le judece vinovățiile sînt cei care după 1990 „n-au fost la Roma” să facă „mea culpa” (3). Ei împreună cu clientela și urmașii lor (vezi Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004) au pângărit până la capăt secolul XX, „veac păcătos, cu demoni stând la pândă/ cu tineri delatori pășind agale/ pe urmele bătrânilor lor dascăli” (Mircea Ciobanu, Veac douăzeci, la capăt). Justețea unei asemenea decriptări a vremurilor post-comuniste e confirmată de regăsirea ei peste două decenii la Radu Mareș care scria în revista „Contemporanul Ideea Europeană” că „azi în definiția intelectualului locul nr. 1 îl ocupă judecata trecutului, care-i proba de foc. În acest trecut sînt morți și martiri în același chenar cu călăii lor, dar și cu profitorii de toate calibrele.” (Radu Mareș, Ursăcheștii). (4). Vizitat la Păltiniș, unde cu modesta lui pensie mânca la cantină (5) și locuia într-o cămăruță de cca 8 metri pătrați (6), Noica îl sfătuise pe comunistul G. Liiceanu să abandoneze tentativa de a-l traduce pe Heidegger. Întrucât era perfect conștient de lipsa de pregătire în domeniul filosofiei a „elevului lui Henry Wald” (apud Noica, vezi Noica în arhiva Securității, București, Editura M.N.L.R., 2009, p. 154). După ce-l sfătuise în zadar a citi filosofie medievală, a-l studia pe Kant şi după recomandările „în gol” să ajungă a avea „într-un buzunar miracolul grec, iar în celălalt pe cel german” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.227), Constantin Noica i-ar fi spus perseverentului traducător al volumului Sein und Zeit (deja tradus în românește de dr. Dorin Tilinca încurajat de Anton Dumitriu; despre Heidegger în românește a se citi considerațiile marginale din interviul filosofului Alexandru Dragomir refăcut și comentat de Isabela Vasiliu-Scraba, http://www.scribd.com/doc/191491305/Interviu4AlxDragomir ) că la Heidegger „nu te poți duce cu mâna goală” (Noica). În jurnalul din 2002 intitulat Ușa interzisă, G. Liiceanu recunoaște că de mult timp filosofia i-a devenit „greu suportabilă”. Încă de când observasem modificarea gândirii lui Alexandru Dragomir odată cu editarea prelegerilor sale (7), am constatat neputința „de a crea în spațiul filosofiei, gândind pe cont propriu” a auto-declaraților discipoli (8) din așa-numita „Şcoală de la Păltiniș” negată de însuși Noica (9). Falsitatea presupusului „Model Păltiniș” reiese așadar din lipsa „învierii din păcat” a falșilor discipoli rămași la „legea veche” care i-a săltat din vremea comunismului pe creasta valului. Dar și din lipsa scrierilor de domeniul filosofiei a mediatizaților „intelectuali superstar din România numiţi filosofi fără a avea o operă filozofică de calitate minim acceptabilă” (I. Aranyosi). La un an după înființarea Institutului de Istoria Religiilor, Mihai Neamțu și Bogdan Tătaru-Cazaban, doi salariați ai lui Andrei Pleșu, au scos la „Humanitas” directorului lor două Omagii, „in honorem Pleșu”(10). Mai nou, o fostă bursieră NEC a lui Andrei Pleșu (angajată din 2003 de Editura Humanitas) nu s-a lăsat nici ea mai prejos, scoțând în 2015 la fosta Editură „Politică” un volum cu intenții evident „omagiale” în care s-a gândit să compare inexistentul (dar excesiv de mult trâmbițatul) „Model Păltiniș” cu atât de existentul „Model Antim” încât a trebuit să fie distrus prin omorârea după gratii a inițiatorului Sandu Tudor ținut tot timpul cu lanțuri la picioare și prin întemnițarea membrilor grupului la zece ani după încetarea conferințelor de la Mănăstirea Antim (apud arhim. Sofian Boghiu). Salariata lui G. Liiceanu a riscat desigur penibila comparație dintre evenimente diferite petrecute în două epoci : de-o parte câteva vizite în camera „microfonizată” de 8 mp în care filosoful Noica (fost deținut politic șase ani pentru vina de a fi dat spre publicare un manuscris despre Hegel) furniza inutil (11) liste bibliografice vizitatorilor săi de la Păltiniș, de alta parte lecturi de poezie religioasă compusă de dr. Vasile Voiculescu, Sandu Tudor sau Paul Sterian care aveau loc acasă la faimoasa pictoriță Olga Greceanu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Olga Greceanu și Părintele Arsenie Boca, http://www.clipa.com/print_a4876-Isabela-Vasiliu-Scraba-Olga-Greceanu-si-Parintele-Arsenie-Boca.aspx ) „prima gazdă a reuniunilor grupului de la Antim” (12) în luxosul ei apartament din Strada Frumoasă (apud Ileana Mironescu, fiica lui Alexandru Mironescu, http://sofianboghiu.blogspot.ro/2010/07/parintele-sofian-boghiu-despre-vraji-si.html , sau http://ziarullumina.ro/rugul-aprins-universitatea-filocalica-de-la-manastirea-antim-43919.html ). Poate că titlul mai nimerit al volumului ar fi fost : „Vizite în 8 mp şi vizite într-o casă boierească”. Tot predă (/ a predat) autoarea noului „omagiu” Pleșu-Liiceanu cursuri de „Antropologia spațiului” la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București. SURSA https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Isabela Vasiliu-Scraba despre filosoful existenţialist Costache Oprişan

Mai 23, 2015

DINTRE DISCIPOLII NECUNOSCUŢI AI LUI HEIDEGGER : Constantin Oprişan
Motto: „Heidegger cunoaşte România din buna reputaţie de a fi o ţară a filosofilor, căci mereu îi vin de acolo studenţi în filosofie… Pe când bulgarii vin la Freiburg să studieze economia politică, iar maghiarii medicina, românii îşi reprezintă ţara pe frontul spiritual.” Walter Biemel, în revista «Universul literar» din decembrie 1942.
Când se aude în cele patru zări că Alexandru Dragomir (1) împreună cu Walter Biemel i-au fost discipoli lui Heidegger, se iveşte (ca de la sine) întrebarea: Numai cei doi să-i fi fost discipoli ? Lăsat ceva mai în umbră, câteodată mai este adăugat şi numele filosofului Octavian Vuia (2). Dar nu prin revistele «oficiale», adică revistele care se bucură de o largă mediatizare, fără ca prin aceasta să câştige mai mulţi cititori.
Cam aceasta este imaginea difuzată şi răsdifuzată de cei care se tot premiază între ei uzurpând titluri vane precum cele de «singuri specialişti români în filosofia lui Heidegger» şi de «primii (/cei mai mari/ singurii adevăraţi) traducători» ai filosofului din Freiburg im Bresgau. Varianta multiplă a fost preferată încă din vremea comunismului. Mecanismul ei de propagare, bine verificat de-a lungul timpului în operaţia de amputare a culturii şi spiritualităţii româneşti prin restrângerea scriitorilor români la cei cu simpatii de stânga, urmărea «uitarea» oricărui nume de gânditor român care a mai tradus din Heidegger (3), sau a scris despre el. În general se dorea o cât mai radicală transformare a domeniului traducerilor de scrieri filosofice într-un fals deşert prin drastica înlăturare a numelor de traducători români născuţi în primul sfert al secolului XX (4).
Ghinionul aşa-zişilor ‘unici specialişti’ în Heidegger a fost existenţa -fără întrerupere- a dialogului pe teme filosofice heideggeriene dintre românii din exil care l-au cunoscut pe filosoful german. De exemplu, dialogul de prin anii 50 dintre Ştefan Teodorescu şi Constantin Amăriuţei chiar în jurul unei traduceri din Heidegger, ca să nu mai vorbim de neîntrerupta comunicare dintre discipol şi maestru, cum a fost în cazul lui Octavian Vuia (5) pe care Martin Heidegger îl preţuia în mod special. Demn de ştiut este şi faptul că (în principal) prin eforturile lui Vuia s-a ajuns a se forma la un moment dat un fel de ‘zid românesc’ în jurul bătrânului filosof atacat la Paris, interzis la Sorbona şi omagiat la Castelul din Cerisy la Sale (6).
Fără putinţă de manifestare din cauza închistării ideologice, şi în ţară exista un oarecare dialog între cei încurajaţi de Noica şi cei încurajaţi de Anton Dumitriu să se ocupe de filosofie sau să traducă Fiinţă şi timp (vezi corespondenţa publicată în revista ‘Jurnalul literar’), la care (iarăşi în forme inaparente) s-a adăugat dialogul dintre cei din exil şi cei din ţară, Noica însuşi citind cu mare interes în revistele exilului cele publicate de un Horia Stamatu sau un Ştefan Teodorescu pe care-i cunoscuse în tinereţe în casa lui Mircea Vulcănescu. E drept că din Sokrateion-ul lui Fay (1991, Editura Humanitas) nu aflăm decât de Noica şi de Constantin Floru (p. 49), dar lista celor prezenţi în casa lui Mircea Vulcănescu poate fi uşor completată după lectura fascinantelor amintiri ale lui Titus Bărbulescu despre cel ce-i fusese cândva profesor de etică (7) şi care a fost sortit (de ocupantul ţării) exterminării după gratii, acolo unde, la câţiva ani distanţă, avea să-şi dea duhul şi tânărul Constantin Oprişan. Acesta, după ce a absolvit în 1940 liceul din Bacău, s-a întâmplat să-i fie discipol lui Martin Heidegger în aceeaşi perioadă când Alexandru Dragomir şi Octavian Vuia îşi pregăteau la Freiburg im Bresgau cu filosoful german tezele de doctorat, unul interesat de gândirea lui Hegel, altul de orizonturile filosofice deschise de platonism.
Înscris la Universitatea revenită la Cluj după ce patru ani funcţionase în refugiul de la Sibiu, studentul Oprişan şi-a impresionat profesorii (pe D. D. Roşca, Lucian Blaga, Ştefan Bezdechi, etc.) cu talentul său într-ale filosofiei. Arestat la jumătatea lui mai 1948 după numai doi ani de studii la o universitate românească, lui Costache Oprişan nu i-a rămas să-şi valorifice remarcabila sa pregătire filosofică decât sub formă versificată, ceea ce a contribuit într-o bună măsură (dacă nu chiar în mod esenţial) la salvarea de la dispariţie a meditaţiilor sale metafizice. Căci ipostaza poetică a filosofării practicate în închisoare de Constantin Oprişan a putut fi memorată de preotul Gheorghe Calciu, de Iosif V. Iosif şi de Marcel Petrişor (8).
Aşadar sub forma plămădirii de stihuri a reflectat după gratii tânărul născut în 1921 în comuna Onceşti (Tecuci) la acea „Sorge” de care aflase în Germania de la Heidegger, sau poate chiar în România anilor săi de liceu şi de facultate, întrucât până prin 1948 a mai dăinuit în viaţa culturalã a Europei osmoza valorilor ei spirituale. Despre îngrijorarea sau preocuparea (adică die Sorge) temătoare de sfârşirea vieţii omeneşti în neant (9) o altă victimă a ocupantului sovietic scria (în jurnalul pe care l-a ţinut între cele două detenţii politice ale sale) că ar avea ca provenienţă sintagma indicând „îngrijitorul de suflete” (der Seelensorger) proprie filosofiei protestantismului. De aici ea ar fi fost preluată de existenţialistul german (vezi Petre Pandrea, Crugul Mandarinului. Jurnal intim, 1952-1958, Editura Vremea, Bucureşti, 2002, ediţie îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea, p. 162).
Încadrându-şi viziunea în spiritualitatea creştină, Constantin Oprişan pune tradiţiile umanismului creştin alături de filosofia antică grecească pentru a sugera cititorilor săi ideea că au format împreună temelia culturii europene. În poemul ontologic Psihaion, principiul a tot ce există apare drept sens al istoriei ce-şi adevereşte esenţa creştină. Pentru studentul ajuns după gratii, în spatele existenţei umane nu se găseşte acea Sorge înfăţişată de Martin Heidegger în volumul SEIN UND ZEIT (1927, traducere românească de Dorin Tilinca în anul 1994). De esenţă spirituală amintind în subsidiar de nous-ul anaxagoreic reformulat de Platon prin mistica sa (10), înţelesul pe care îl conferă Constantin Oprişan heideggerianei „Sorge” trimite într-un anume sens la interpretarea pe care Horia Stamatu a dat-o baladei Mioriţa, pe când invoca acea echilibrare interioară pe care o oferă creştinismul cosmic românesc.
În viziunea necunoscutului discipol al lui Heidegger (care -foarte probabil – îi ascultase alături de Octavian Vuia şi Alexandru Dragomir cursul despre Parmenide), la temelia lumii nu stă nici Binele Suprem de care vorbea Platon, principiu de dincolo de existenţă a tot ce există. Întrucât independent de contrastul de sorginte platonică dintre lumea spiritului şi lumea simţurilor pe care îl păstrează, la Constantin Oprişan viziunea creştină asupra lumii apare prin indirecta invocare a trans-substanţializării la care participă orice creştin prin taina eucharistiei : „Cu suflet cald şi dulce din pâine şi din vin / Unesc abstractul spirit pământului concret, / În duh port limpezimea Olimpului Elin, / Şi-n trupul meu de iască, port fiere şi oţet” (Psihaion, p. 11).
Lui Heidegger, Constantin Amăriuţei îi vorbise despre gândirea filosofică a lui Mircea Vulcănescu ilustrată de irumperea timpului sacru în timpul profan pe care o evidenţia hermeneutica vulcănesciană în construcţia etimologică de obârşie latină a termenului aievea. Poate tocmai pentru că autorul volumului Sein und Zeit (1927) îşi pusese problema vieţuirii în timp a omului desprins de tradiţia religioasă (11) şi metafizică şi cumva constrâns a atribui totuşi un sens vieţii sale. Soluţia lui Heidegger, dincolo de analizele sale asupra semnificaţiilor existenţei umane pe care în 1933 Mircea Vulcănescu le găsea „fastidioase”, nu s-a deosebit (în esenţa ei) de considerarea omului în postura sa de creator de cultură. Or, la fel a fost văzut omul şi de Lucian Blaga. Mai mult chiar, într-un mod paradoxal, în opera sa filosofică, poetul Lucian Blaga a fost mai limpede în exprimarea gândirii sale decât Heidegger care s-a vrut poet în toate scrierile sale filosofice, nu doar atunci când s-a apropiat cu o „religioasã înfiorare” (apud Blaga) de poezia lui Hoelderling.
Înţelesul pe care îl dă Constantin Oprişan heideggerianei „Sorge”, cu un abia bănuit punct de inflexiune, aminteşte (în mod surprinzător) de dublul sens (de o primă şi de o a doua instanţă) pe care l-a conferit acestui termen Nae Ionescu vorbind la un curs de metafizică despre Faust şi problema mântuirii. Iată – dintr-una din poeziile sale-, prelucrarea pe care a făcut-o Costache Oprişan temerii de neant: „Amurgul mă lasă în urmă, / şi negura-n suflet pătrunde, / Tăcerea cu ghiara mă scurmă, / O, cine mă cheamă, şi unde?” (Frământări elegiace, p. 43). Cum se poate observa, fostul student al lui Heidegger deplasează accentul de pe momentul fricii, pe uimirea provocată de păşirea pe un tărâm necunoscut. Faptul a fost perfect intuit şi de editorul volumului de versuri apărut în 1995 ce se deschide cu acel lung poem intitulat Psihaion: „Conştiinţa unui tărâm suprafiresc, adâncită într-o zonă pe care spiritul nostru abia o ghiceşte, a fost probabil resortul creaţiei lui Constantin Oprişan” (Marcel Petrişor, Prefaţă, p.6).
Când Nae Ionescu vorbise prin 1926 studenţilor săi despre semnificaţia metafizică a poemului Faust de Goethe, el a amintit la un moment dat de versul în care apare prima dată grija („Die Sorge nistet gleich im tiefen Herzen,/ Dort wirket sie geheime Schmerzen” ) în „cutele cele mai adânci” (traducere Nae Ionescu) ale sufletului eroului căruia îi produce dureri stranii. Comentariul Profesorului este de mare fineţe, căci după ce indică momentul depresiei care-l cuprinde pe Faust, Nae Ionescu observă că grija ar fi într-o a doua instanţă un „element de potenţare a puterilor lui Faust” şi nu o cale de cufundare într-o şi mai adâncă disperare (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre Faust).
În gândirea metafizică a lui Constantin Oprişan, tărâmul suprafiresc se vădeşte în chiar titlul poemului Psihaion care cuprinde o determinantă cu iz temporal, aionul. Realitatea acestuia nu este pur mentală. Ea pare mai degrabă a fi legată de cel care cugetă printr-un fel aparte de solidaritate ontologică primordială. În orice caz, Psihaion-ul indică o realitate aievea, în sensul oferit de Mircea Vulcănescu acestui termen care i-a sugerat o stranie „irumpere a timpului sacru în timpul profan”. Aionul, zeul timpului (sau „eonul”) pe care Lucian Blaga îl vedea „dogmatic” – adică sub semnul acelei minus-cunoaşteri înaintând simultan în ştiinţa şi neştiinţa omenească -, este intuit de tânărul filosof ca ţinând de domeniul spiritualului şi nu de domeniul cunoaşterii conceptuale.
Cedând ispitelor heideggeriene, poetul-filosof va mai întrebuinţa de-a lungul elaboratului său poem şi alţi termeni obţinuţi prin acelaşi procedeu. De pildă „somatomul”, ilustrând (în negura începuturilor în care timpul nu începuse încă a curge) existenţa androgină a unor entităţi cu corpul („soma”, greceşte corp) nedespicat în bărbat şi femeie (indivizibil, „atomos”) : „Natura necurmată şi timpul neştirbit,/ nimic nu separase realul de latent. / Ce-a fost, cu ce-o să fie, un tot nedespărţit, / iar lumea, uriaşă, întreagă în prezent. // Când mintea noastră ruptă pe dinafară cată, / prin simţuri să-şi întindă spre lume cap de pod, / ei pătrundeau misterul din două părţi de-odată, şi gândul lor în lucruri curgea ca seva-n rod” (Psihaion, p. 12).
Filosoful poet mort la Aiud pe 26 iulie 1959 şi-a centrat viziunea pe acel „ontonoos” format din amplificarea termenului ce desemnează gândirea. Adăugând gândirii în mod explicit „existenţa” acesteia („on”, gr. fiinţă), trimiterea se face către tărâmul noetic atât de greu de exprimat în cuvinte.
De la presocratici prin excelenţă existent, „ontonoos” este cu mult mai existent decât toate câte există în lumea celor care se trec odată cu timpul : „Dar ce mister s-ascunde în dosul ăstui nume?/ Să vă desleg eu taina, oricât aş vrea, nu pot. / Conceptele, gândirea, spun prea puţin : ‘O lume, / cu cerul laolaltă, şi încă nu spun tot.’// Gândirea e prea strâmtă şi vorbe nu aveţi/ să prind în ele taina ca vouă să v-o spui. / Şi Cronos ne cuprinse. Nespuse frumuseţi / revărsă din adâncul tezaurului lui : // O muzică de sfere se rupe din tăcere, / din neguri se desprinde al aştrilor exod. / Şi naşte bucuria din cea dintâi durere,/ la glasul de aramă al primului rapsod.” (Psihaion, p. 14)
În plus, puritatea domeniului spiritual va apărea într-una din poeziile sale prin contrast, căci de partea celor impure ar sta folosirea josnică a raţiunii aservite scopurilor nedemne de ea, respectiv „bunăstării materiale” [expresie neînsemnând nimic, datorită creionării unei aşa-zise stări de „bine” care în fond nu este bună, pentru că este „materială”]: „Să mă cobor cu raţiunea, iat-o: / Mai jos ca Marx, în murdării. / Apoi, purificat cu Plato, / Să urc abstractele tării.” (Definire, p. 41). Ivită odată cu apusul spiritului religios ce a dăinuit în toată Europa evului de mijloc, epoca modernă, cu somnolenţa ei spirituală, ar fi fost inaugurată de seducţia clarităţii. La ea Descartes ar fi ajuns imitându-i pe scepticii dispreţuitori care se îndoiau de dragul îndoielii pentru ca mai apoi să-i lase în urmă: „Dar cine-mi doarme, oare, pe patul de licheni ?/ Şi recunosc tichia bătrânului Descartes// Ciubotele-i sînt prinse sub giulgiul de bureţi,/ Crescuţi parcă la sânul decorului de basm./ Pe faţă-i doarme umbra aceluiaşi dispreţ/ Pe buze strâmbătura aceluiaşi sarcasm// Si parcă-l văd spre seară grăind o sacră lege,/ lângă izvor, sub poala pădurii de stejari:/ „(Psihaion, p.24).
Din Ontonoos vine şi în el se resoarbe timpul, prim „trecător” în decorul de vis al nedespicatelor începuturi : „Din umbră şi lumină cărarea eu mi-o torc, / Şi tai în două lumea, c-un fir imaginar, / Cobor din Ontonoos şi tot în el mă-ntorc, / unind cu începutul destinu-mi circular”(Psihaion, p. 13).
Într-o strofã din poezia Întoarcere („Şi-ntr-un amurg nostalgic, când soarele pe culmi / Va săruta pământul uitându-se-napoi, / Vei revedea în zare pădurile de ulmi, / Şi dulcele Psihaion cu turmele de oi”, p. 48) termenul de „Psihaion” pare a indica tărâmul de dincolo, chiar în acea accepţiune pe care Horia Stamatu o va da peste ani localizării întâmplărilor din balada Mioriţa , în perfect acord cu acel creştinism cosmic românesc de care mai vorbiseră cândva Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Lucian Blaga (12).
Dar în poemul Psihaion, doi eseişti îi oferă în final reperele structurante ale viziunii filosofice prezentate: Papini, autorul Povestei lui Christos, şi Unamuno, cel care, prin Don Quijote y Sancho según Miguel de Cervantes Saavedra (1931), a înălţat donquijotismul în înaltul filosofiei culturii, spre a ilustra lupta împotriva spiritului Renaşterii dusă de pe ultimele baricade ale religiozităţii unor timpuri apuse. Cu ambii, Constantin Oprişan împărtăşeşte aşadar nostalgia credinţei religioase din Evul Mediu şi interesul pentru destinul individual şi personal al omului.
Cu Miguel de Unamuno dispreţuieşte exagerările „silogisticii”, pretenţiile raţiunii invocate la tot pasul de pedanţi şi diletanţi: „Când spiritul opreşte mişcarea lui subtilã,/ Iar somnul libertatea i-o ţintuie pe loc, / Din geniu mai rămâne netrebnica fosilă, / Închisă într-o carcasă, ca scoica în ghioc. /”(Psihaion, p. 27). „De-ţi lunecă privirea pe limpezimi banale, /… / Te trage-n somnul trândav gândirea trivială, / …/ Te-alintă glorii vane, păcatul îl respiri, /…/ Vicleanul te vânează cu plasele-i subţiri/”(ibid.).
Pe Giovanni Papini îi ia drept simbol al luptei pentru convertirea la creştinism a lumii moderne, diavoleşti: „Dar răul se ascunde, îl supără lumina, / Minţind că toate acestea-s copilăreşti simboluri, / Şi-n bezna sufletească-şi înfige rădăcina, / Sã ne prăvale duhul într-ale sale goluri /”.
Miracolul supravieţuirii şi publicării, oricât de târzii, a unor asemenea gânduri filosofice care au părut un moment sortite a nu ajunge nicicând la cititorii interesaţi ne pare nu numai impresionant ci şi semnificativ pentru neizbânda finală a celor care au vrut să ne distrugă din temelii cultura, – arzând biblioteci, desfiinţând edituri, ruinând învăţământul, întemniţând vârfurile spiritualităţii româneşti şi punând sub interdicţia propagării acele creaţii ivite sau de după gratii, sau din exilul de dincolo de Cortina de fier, sau din exilul interior al clandestinităţii culturale.
Note şi consideraţii marginale:
1. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofie în clandestinitate sau în străinătate. Doi străluciţi discipoli ai lui Heidegger : Alexandru Dragomir şi Octavian Vuia, în volumul PROPEDEUTICĂ LA ETERNITATE. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, pp. 7-34; site-ul http://www.geocities.com/isabelavs .
2. v. F. Roatiş, Un filosof mai puţin cunoscut : Octavian Vuia, în revista Jurnalul Literar, 2005.
3. La vremea când se tot vorbea de premiera absolută pe care ar fi constituit-o la noi traducerea lui Heidegger în româneşte (vezi Originea operei de artă, traducere Kleininger şi Liiceanu, Editura Univers, Bucureşti, 1982), mai precis chiar cu un an înainte, la Muenchen Horia Stamatu publica în nr. 18/ 1981 a Revistei scriitorilor Români o traducere amplu comentată din Heidegger : Hoelderlin şi esenţa poeziei – Introducere, adaptare în limba română şi note finale de Horia Stamatu, paginile 175-192.
4. Manipularea creierelor prin fixarea în golul lor a numelor de traducători de filosofie ce trebuiau să fie promovate în comunism se poate constata şi în antologia din 1982: Materia, spaţiul, timpul (vol. I-II) apărută în tiraj de masă la Biblioteca pentru toþi. Ca şi în alte trimiteri bibliografice din domeniul filosofiei, şi aici lipsesc traducătorii cu doctorate în Franţa, Germania sau Anglia luate în perioada interbelică. In schimb sînt cu grijă menţionaţi ca traducători Liiceanu şi Kleininger (la fragmente din Husserl, Jaspers şi Heidegger). Printre cei ‘uitaţi’ cu tot dinadinsul sînt Octavian Nistor (1916-1992), Constantin Floru şi toţi ceilalţi traducători, fie de scrieri filosofice străine apărute în perioada interbelică, fie apărute în comunism. Dar lista celor uitaţi e mult mai lungă. Operaţia de depistare a celor ‘omişi’ poate fi instructivă pentru oricine.
5. vezi Octavian Vuia, Heidegger îndrumătorul, cuvânt înainte la M. Heidegger, Fiinţă şi timp, traducere Dorin Tilinca, Editura ‘Jurnalul literar’, Bucureşti, 1994.
6. vezi N. Florescu, Menirea pribegilor, Editura ‘Jurnalul Literar’, Bucureşti, 2003.
7. vezi Titus Bărbulescu, Mircea Vulcănescu, în Revista Scriitorilor Români, nr. 21/1984, pagina16; reeditat ca prefaţă la Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Editura Saeculum I.O., 1999. Fiu al preotului de la biserica Sf. Silvestru, Titus Bărbulescu a absolvit Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti în 1942. A fost profesor universitar de literatură română la Institutul de Limbi Orientale de la Sorbona. A scris extrem de interesant despre Eminescu şi despre Blaga în două volume publicate la Editura Saeculum I.O.: Arta poetică eminesciană (1998) şi Lucian Blaga. Teme şi tipare fundamentale.
8. DOI POEŢI DAMNAŢI: Constantin Oprişan şi Ştefan Vlădoianu. Versuri memorate în închisoare de Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif şi Marcel Petrişor (Bucureşti, 1995).
9. vezi Elena Irion (/Moisuc), Martin Heidegger -ideea de existenţă ca fundament al eticii, în revista « Ethos », Iaşi, 1944, precum şi articolul Ce este Etica ? în revista « Ethos », Iaşi, 1946. La Heidegger sentimentul eternităţii ar avea cumva drept izvor frica de neant. Referitor la o asemenea frică, în cele două studii în care aborda problema binelui moral din filosofia lui Heidegger, Elena Irion (/Moisuc) se întreba cum poate cineva, care se simte stingher în lume şi fatalmente abandonat unei morţi care va veni cu siguranţă, să găsească în sine o posibilitate de reechilibrare, de reintegrare în lumea în care se simte cu totul părăsit. Cea care avea să devină prin anii şaizeci traducătoarea lui Kant (traducerile universitarului cernăuţean Traian Brăileanu fiind cu totul interzise în vremea comunismului) făcea referire la Sein und Zeit şi la accentuarea exagerată a sentimentului de panică interioară indus în om de conştiinţa sfârşitului său, de teama de moarte. De fapt, problematizările heideggeriene fuseseră receptate de tânăra asistentă de la Facultatea de Filosofie din Iaşi într-un fel care evidenţia mai mult amprenta matricei stilistice româneşti, ca să folosim inspirata formulă blagiană. Aceasta reiese din inaderenţa unei firi echilibrate interior prin credinţa creştină la acel presupus sentiment de panică în faţa neantului de care am fi cuprinşi, sentiment pus (de Heidegger) la baza crizei existenţiale a omului modern.
10. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, MISTICA PLATONICĂ, Editura Star Tipp, Slobozia, 1999.
11. Cu prilejul oferit de un colocviu internaţional organizat la Muenchen, Horia Stamatu invocase credinţa, iubirea şi speranţa, virtuţi care şi-au păstrat valoarea intactă în tradiţionala noastră ierarhie valorică. Atunci, în 1979, traducătorul lui Ioan al Crucii mai observa că istoria culturală a Europei s-a edificat cu triada virtuţilor teologale potenţate de înţelepciune, dreptate, curaj şi măsură (vezi Horia Stamatu, Germanii şi Românii, Revista Scriitorilor Români, nr.17/1980, pp. 227-233).
12. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic şi în Mioriţa/ The opening of the skies în a Platonic myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, 2004, pagina 35.+
SURSA http://www.isabelavs.go.ro/Articole/OPRIS6.html
Pentru conformitate,
Titus Filipas