Textul este cules de la adresa URL http://cpsf.info/component/content/article/1-cpf-55-de-ani.html, şi a fost scris de Cătălin Ionescu.
+În urma cu o jumătate de veac, la sfârşitul anului 1955, apărea primul număr al faimoasei „Colecţia de povestiri ştiintifico-fantastice”. Redactor-şef, timp de 19 de ani (1955 – 1974) a fost Adrian Rogoz. Ce se poate spune, după mai bine de 50 de ani de la lansare, despre CPSF? Că a fost iubită, adulată chiar, de câteva generaţii de români? Acesta este un lucru îndeobşte ştiut. Despre contextul apariţiei CPSF s-au spus însă mai puţine lucruri. Poate şi pentru că România se afla într-o perioadă tulbure, ca să folosim un eufemism… Iosif Vissarionovici Stalin murise în anul 1953 (5 martie) dar succesorul său, Nikita Hruşciov (1894 – 1971) în ciuda faptului că lansase termenul de „cult al personalităţii” (cu trimitere directă la predecesorul său) a continuat politica „dură” sovietică. În consecinţă, ocupaţia sovietică a rămas pe aceleaşi poziţii de forţă în tot lagărul de est. În România, Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901 – 1965) îşi consolidează poziţia în aparatul de partid – în 1955, la plenara din 30 septembrie şi 1 octombrie este ales prim-secretar al CC al PCR, şi apoi este reales la Congresul al VII lea al PCR din 23 – 28 decembrie acelaşi an. Tot atunci începe şi industrializarea forţată a României. Se încearcă totodată şi o revigorare a culturii, are loc în 1956 (18 – 23 iunie) primul congres al scriitorilor români la Bucureşti. Totodată, în perioada 1955 şi 1957 apare Dicţionarul limbii române contemporane, în patru volume. Pe plan extern, 1955 este anul semnării Tratatului de la Varsovia (Pactul militar oficial numit Tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D. Germana, Polonia, România, Ungaria şi URSS – parafat la 14 mai), pentru ca în 1956, în Ungaria, să se desfăşoare prima mare revoltă anticomunistă din Estul European (în 23 octombrie studenţii şi muncitorii ies în stradă; în 31 octombrie, guvernul liberal anunţă oficial retragerea Ungariei din Tratatul de la Varşovia; pe 4 noiembrie, tancurile sovietice intră în Budapesta; pe 14 noiembrie, ordinea sovietică este restabilită). Un fapt remarcabil este însă, revenind la „Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice” (a cărei titulatură derivă direct din limba rusă – „naucina fantastika”), că a încercat de la bun început să „limiteze” traducerile din limba rusă, preferând autorii români. Colecţia a debutat „fulminant” cu nuveleta „Meteoritul de aur” a lui Octavian Sava – o poveste frumoasă şi palpitantă, cu neaşteptat de puţine „trimiteri politice”. Primul autor rus apare în numărul 6 (Vitalii Trenev cu „Indienii”) iar următorul abia în numărul 28 (I. Kalniţki, cu „Sfârşitul oraşului subteran”, CPSF 28 – 34). De altfel este foarte probabil ca romanul semnat de Kalniţki să fi apărut ca o reacţie la evenimente din Ungaria, din anul 1956: „Sfârşitul oraşului subteran” este un exemplu clasic de ceea ce am putea numi „communistic fiction”, adică un roman de factură propagandistă declarată, în care „duşmanii patriei sovietice” – fie ei hitlerişti, capitalişti, imperialişti – încearcă prin orice mijloace, dar fără succes, de bună seamă, să semene răul şi teroarea în jurul lor, pentru a fi în cele din urmă opriţi de eroii sovietici. Desigur, autorii români îşi aduc şi ei obolul „obsedantului deceniu”, pentru că există multe tente politice care pleacă, în mod logic, chiar de la scrierile lui Adrian Rogoz (romanul „Uraniu” CPSF, numerele 8 – 14 din 1956 sau povestirea „Inima de ciută” CPSF numărul 5, 1955, ambele scrise în colaborare cu Cristian Ghenea). Mircea Opriţă, în „Anticipaţia românească” (Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Viitorul românesc, 2003 – pag. 113) spunea: «Prin urmare, punctul de plecare într-un pariu personal cu SF-ul nu putea fi, prin forţa lucrurilor, decât unul foarte coborât. Mărturie stau două scrieri semnate în colaborare cu Cristian Ghenea: povestirea Inima de ciută (1955), care anticipa operaţiile de transplantare a cordului şi încerca să pătrundă, fără performanţe notabile, în mentalitatea unui om de ştiinţă – şi romanul Uraniu (1956), vârât şi el în momentul dogmatic al anticipaţiei ca într-o mănuşă potrivită.» S-a spus, în repetate rânduri, că prin Colecţia Povestiri Ştiinţifico Fantastice mai multe generaţii de ingineri şi-au găsit vocaţia cu mult înainte de a păşi în facultăţi. Paradoxal, afirmaţia este şi, în aceeaşi măsură nu este, valabilă. Sigur, sintagma „ştiinţa” exista exact în miezul titulaturii „stiinţifico-fantastice” (naucina fantastika), pentru că ştiinţa este instrumentul prin care comunismul a încercat distrugerea religiei şi instaurarea dictaturii comuniste (Lenin, de pildă, definea comunismul drept „puterea sovietelor plus electrificare”). Mai mult, „Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice” a fost editată de revista „Stiinţă şi tehnică”, revista de educaţie „materialist-dialectică” a tineretului. Totuşi, în ciuda filiaţiei, CPSF nu s-a transformat într-un „alfabetar ştiinţific”, aşa cum explica Titus Filipaş într-un articol publicat în site-ul „Asymetria”, editat de Dan Culcer: «Realizez totuşi că Adrian Rogoz nu a intenţionat vreodată să facă din CPSF un alfabetar ştiinţific, un fel de proiect enciclopedist romantic precum „Das Allgemeine Brouillon”, masivul corp de excerpte şi comentarii alcătuit de Novalis. Deşi erau tipărite pe aceeaşi hârtie proastă de ziar ca Scânteia, în lipsa unui corpus discursiv românesc în anii aceia, n-am fost poate singurul dintre români ce ar fi dorit să consulte CPSF ca pe un Alfabetar ştiinţific pe teme precum : matematicile, teoria informaţiei, epistemologia, chimia, fizica, mineralogia, medicina, psihologia, sociologia, filosofia morală, istoria, politica, poetica, muzica, estetica, în fine chiar heraldica şi sistemele monetare! Certamente Adrian Rogoz n-ar fi acceptat să transforme CPSF în alfabetarul ştiinţific dorit de mine. Din câte am înţeles de la Adrian Rogoz, consultantul ştiinţific în crearea versiunii româneşti a „Nebuloasei din Andromeda” ar fi fost fizicianul Ion Mânzatu, candidat prezidenţial la alegerile româneşti din 1992.» În ciuda limitărilor şi stângăciilor, CPSF a constituit echivalentul unei „pulp era” românească. A unui pionierat, care a încercat să treacă dincolo de zidurile strâmte ale lagărului sovietic. De altfel poate că apariţiile colecţiei au fost apreciate şi pentru că oferea acea alternativă la grosierele minciuni din ziarele vremii, fie şi numai prin formatul micuţ, care aducea cu o continuare de nuanţă „underground” a faimoaselor „dox-uri” (Aventurile Submarinului Dox). Privind acum, de pe culmea jumătăţii de veac scurse de la lansarea sa, putem afirma că, dincolo de orice comentarii critice sau politice – pro sau contra – „Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice” sub gentila şi modesta conducere a lui Adrian Rogoz a încercat cu obstinenţă, chiar de sub tutela „naucina fantastika”, un drum propriu. Şi lucrul acesta, în sine, este admirabil. Cu atât mai mult cu cât apariţia timp de 19 ani neîntrerupţi a CPSF, traversând abrupt perioada obsedantului deceniu şi, mai departe, schimbările regimului comunist, nu a putut fi egalată, nici măcar de departe, de nici o publicaţie sf din România, nici în ultimii ani de comunism, nici în anii de democraţie post-comunistă.+
Pentru conformitate,
Titus Filipas
Blog ideologic Titus Filipas 