‘Codrii’ de la câmpie şi ‘Ţările’ dintre munţi fac parte din istoria noastră. Ecosistemul oferă locuitorilor săi nişe de protecţie în calea năvălitorilor. Continuitatea noastră nu este anagogică, este una sistemică, nu este oferită de blândeţea istoriei, ci de stabilitatea ecosistemului. Depresiunile şi poienile montane favorabile vieţuirii umane dar climatic nefavorabile pentru Vitis Vinifera vor fi nişe pentru acele fracţiuni ale dacilor care l-au sprijinit politic pe Deceneu în lupta de eradicare a viţei de vie, într-o extinsă lume dacică formată din entităţi foarte deosebite, –vezi de pildă percepţia foarte contrastantă a congenialităţii aduse de vin!–, o lume tribală numai temporar unificată de Burebista. Acele triburi singulare de daci care nu s-au romanizat decât parţial şi reversibil, –precum kurzii, numiţi ‘romani’ de către arabii cuceritori–, s-au transformat prin evoluţia istorică în secui şi huţuli. Numărul siturilor dacice din ‘ţinuturile secuieşti’ vorbeşte cât se poate de pertinent în sprijinul tezei. Chiar şi după 2000AD, extremiştii maghiari au distrus sistematic dovezile arheologice dacice din ţinuturile secuieşti. Bram Stoker ni-l prezintă pe contele Dracula drept unul dintre aristocraţii secuilor care au refuzat jugul ungar, adică ei au făcut parte din neamul Tarabostes precum geţii descrişi de gotul ‘socii’- alizat Jordanes care încerca să îşi asume o identitate balcanică (şi era mândru). În edenul ecosistemului numit ‘Grădina Maicii Domnului’, populaţia de sorginte dacică : români, secui, huţuli, este purtată pe umerii timpului până în Prezent. Sună mistic, dar noi am căutat analogia, nu anagogia. Titus Filipas