Există „succesul politicii prezidenţiale” ?

Caut cea mai bună metaforă pentru România de acum, aşa cum rezultă ea din multitudinea de comentarii plictisitoare, lozinci răguşite într-o piaţă a violenţei verbale, programe politice aparent generoase dar ascunzând totdeauna interese de grup, expresii ale dorinţelor egoiste ce vor să ne convingă  de altruismul lor, încercări abile de ştergere a istoriei şi de uitare a crimei, absenţa analizei într-un spaţiu al exorcizării metodice, şi nu găsesc altceva decât o chinuitoare fractură în această naţiune. Este oare fenomenul politic  românesc de astăzi comparabil vidului dintre faimoasele emisfere de la Magdeburg, întru despărţirea cărora se încordează două echipaje ecvestre contrare?

 Prima variantă a textului  datează din 2001. Atunci scriam : 

+ Pe de o parte vedem atelajul acelora care vor să ne convingă de faptul că între 30 decembrie 1947 şi până acum, eventual cu o concesie făcută pentru 22 decembrie 1989, pe teritoriul acestei ţări uitate de Dumnezeu s-ar fi instaurat un hiatus existenţial aproape total, că România, dacă ea a mai fost dincolo de textele clasicilor noştri în Limba Română, ar fi existat numai prin actul rezistenţei înarmate din munţi, cât se poate de reale şi cu legende homerice care nu au fost scrise din păcate niciodată, pentru că barzii lor au murit, prin suferinţele de nedescris ale deţinutilor politici şi înălţătoarea lor perseverare de a menţine într-un spaţiu al creierului şi al limbajului cotidian conceptele şi abstracţiunile româneşti adunate până atunci, ‘delicatese’ ale spiritului pe care oportuniştii români, de orice nivel, nu au putut să le ingurgiteze niciodată, pur şi simplu pentru că aleseseră, liberi şi nesiliţi de nimeni, să fie comunişti, apoi al „dizidenţei”, să-i zicem şi aşa, între ghilimelele de rigoare, unora dintre oportuniştii ce ajungeau să nu mai fie mulţumiţi de avantajele prin care au fost atraşi iniţial în atât de imbecilizanta structură cu şedinţe lunare, ori erau mai dese?, de spălare a creierelor, ori prin difuzia, aleatoare ca orice difuzie, fugarilor români într-o diaspora despre care presupusesem până atunci că era doar rezervaţia altor naţii, veşnic rătăcitoare în colbul lumii.

Celălalt atelaj, să-i spunem al „republicanilor”, vrea să ne convingă că RPR-ul şi-ar fi avut începutul nu între 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947, ci cu un veac mai devreme, între elanul revoluţionar autentic al paşoptiştilor şi alegerea lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul Munteniei. Ei vor să ne determine să uităm că „monstruoasa coaliţie” a fost o acţiune de o luciditate extremă a politicienilor români de atunci, care ştiau că puterile lumii erau absolut conştiente de artificiul alegerii din 24 ianuarie 1859, incontestabil forţată de mulţimea de patrioţi unionişti desemnaţi de adunările din judeţele ţării şi care ajunseseră până la Bucureşti mergând pe jos, purtând o brumă de merinde în trăistuţă, dar, aşa cum am spune noi acum, într-un ‘timing’ perfect, într-o sincronizare ce arăta duşmanilor noştri dinlăuntru organizarea excepţională a celor care ştiau cum să iubească această naţie. Acea coordonare în acţiunea comună între oamenii obişnuiţi după  normele acelor timpuri, dar extrem de neobişnuiţi, într-adevăr, după  ‘standardele’ actuale care îl califică pe aristocraticul Radu Chesaru drept un ‘ciudat’, face oarecum nedrept diminutivul ‘Unirea cea mică’ dat sărbătorii din 24 ianuarie. Ea este ‘Unirea cea mare’! Modelul acela de cooperare umană a servit ca sursă de inspiraţie pentru romanul ‘Toate pânzele sus!’, care nouă, sufleteşte vorbind, chiar ni se pare ştiinţifico- fantastic, scris, vă reamintesc, de Radu Tudoran, sub a cărui pană construcţia corăbiei ‘Speranţa” semnifică speranţa, imensă însă realistă în acele vremuri, întru şi pentru clădirea României moderne.  Hotărârea divanurilor ad-hoc, care fuseseră în fapt prima adunare constituantă ce votase într-un mod irevocabil şi indelebil în faţa tuturor contorsionărilor interne produse de evenimentele din exteriorul nostru, atât de puternice şi lucrând de cele mai multe ori chiar împotriva dreptului nostru natural de a mai consuma oxigenul de pe planetă vorbind româneşte, forma de organizare statală  a României moderne, prin aducerea unui prinţ străin, bineînţeles din Occidentul Europei, pe tronul Principatelor Române, acţionase prin ‘lovitura de stat’ ce îl înlăturase pe A.I. Cuza, determinând astfel încetarea statutului factice al unirii pasagere, chiar dacă sincere şi incomensurabile pentru noi, prin întronarea aceluiaşi domnitor pământean în cele două  principate dunărene. Iar dinastia de România, inaugurată de Carol I, şi-a arătat adecvarea pentru că prinţii săi şi-au înţeles menirea, desigur, doar atunci când evenimentele externe îşi mai păstrau raţionalitatea.Nu este mai puţin adevărat că  şi ‘republica de la 30 decembrie’, de ce 30 decembrie?, doar pentru a coincide cu ziua de naştere a URSS -ului, şi a pregăti, într-o eventualitate cominformist gândită, aderarea RPR -ului la acea ‘Uniune a republicilor’ estice a cărei atracţie perenă ne va absorbi poate ca un black hole după realizarea oleoducului american ce va traversa Afganistanul purtând petrolul de la Marea Caspică  înspre un ţărm mai sudic, a primit o binecuvântare şi o încuviinţare la fel de istorice, prin vizita lui Charles de Gaulle în România, în luminoasa dacă nu chiar fericita primăvară din 1968 ce părea deschisă tuturor speranţelor noastre.

Neîndoios, cuvântarea generalului de Gaulle în faţa deputaţilor români, a căror calitate intelectuală  nu era chiar cu nimic inferioară  celei a parlamentarilor de acum, a fost cel mai inteligent dintre discursurile pronunţate vreodată  în faţa Marii Adunări Naţionale, discurs ce legitima, vrem nu vrem să admitem aceasta, chiar acea formă de adunare supremă în statul român de atunci, şi doar în acest fel trebuie să înţelegem insistenţa lui Nicolae Ceauşescu pe fraza „Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale!”, de care s-a rîs şi probabil că se va mai rîde copios încă multă vreme.

În fine, să încercăm să uităm crimele perfecte, deşi ele conţin toată substanţa care îi fascinează pe scriitori, şi nu mă refer aici doar la autorii de romane poliţiste. În „Memoirs d’Espoir”, Charles de Gaulle îşi declara în modul cel mai categoric opoziţia la oricare tentativă de continuare iresponsabilă a politicilor partidelor de dinainte de război, acelea care au dus de fapt la marele debaclu al Franţei, ce a antrenat, printr-un efect de domino, mai adăugăm noi, şi debaclul României, în care stagnăm, în ciuda ‘revoluţiei’. Nu -i mai puţin adevărat că şi politica ţărăniştilor, un partid de stânga, ce a câştigat pentru România de la ruşi o minusculă parte a tezaurului, dar a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei, Herţa şi apoi către bulgari Cadrilaterul, prin neglijarea totală  o forţei militare a ţării, să amintim numai faimoasa renunţare a lui Nicolae Titulescu la material militar din Franţa în favoarea Spaniei republicane, acţionând deci chiar împotriva tradiţiei monarhice spaniole!, tradiţie
susţinută de generalul Franco, a fost la fel de vinovată. Vizita lui de Gaulle în ţara noastră afirma, pe de o parte, că soarta României continua să fie legată de politica Franţei, pe de altă parte că schimbările ce avuseseră  loc în România, chiar integrată lagărului comunist, erau, cel
puţin în acel moment, pe o linie favorabilă  intereselor Franţei. Din punctul de vedere al lui Nicolae Ceauşescu, aceasta era o incontestabilă confirmare a succesului politicii sale prezidenţiale. Putem să bănuim că intenţia de confirmare a succesului politicii preşedintelui României fusese şi în planurile politicii răsăritene a lui Charles de Gaulle. Să privim faptele brute. Prima vizită de stat a lui de Gaulle la un dictator european autoritar avusese loc în Spania franchistă. Noi suntem absolut convinşi de uriaşa statură de om politic a generalului Charles de Gaulle. Însă destul de bizar, în ceea ce priveşte propriile opinii ale lui de Gaulle, acesta îl considera pe generalul Franco drept cel mai mare om politic european al timpului său. Cum a fost Franco real, cel atât de detestat de un geniu al diplomaţiei precum Nicolae Titulescu ? Să apelăm la un citat din opera unuia dintre faimoşii săi contemporani. În memoriile sale, pentru care a primit Nobelul literar, Winston Churchill scria, cu intenţia declarată de a-l înnegri cât mai mult pe dictatorul spaniol în faţa opiniei publice ‘progresiste’ : „Franco este un personaj cu ochelari de cal. El nu este în stare să vadă în faţa ochilor lui decât un singur lucru : Apărarea intereselor spaniolilor.” La începutul politicii sale, şi Nicolae Ceauşescu părea a fi sincer şi în întregime dedicat apărării intereselor supreme ale românilor.

Charles de Gaulle trebuie să fi fost tentat de vizita în România numai pentru a încuraja componenta dictatorială de tip franchist din politica lui Nicolae Ceauşescu. Acea vizită istorică  a liderului Franţei în România republicană, şi repet ideea mea că România ca statalitate diplomatic recunoscută, „la Roumanie”,  a fost într-o foarte mare măsură o invenţie franceză  din secolul XIX, trasează pentru noi şi jaloanele după care putem să judecăm succesul politicii prezidenţiale româneşti. Să-l judecăm după aceste norme şi pe actualul preşedinte al României.  Preşedintele  Ion Iliescu  a urmat o carieră politică post-decembristă, de cele mai multe ori, la începuturi, contrariantă. Domnul Octavian Paler, în a cărui totală luciditate am crezut multă vreme, a instilat prin editorialele sale virulente însă impecabil argumentate, publicate pe vremuri în ziarul ‘România liberă’, opinia că domnul Ion Iliescu ar fi fost cel care a organizat sinistra joaca de-a teroriştii, pentru a-şi consolida puterea. Abia în anul 1998 au apărut suficiente date în presa de la noi, care îl disculpă; în lumina lor, ar fi o naivitate derizorie perseverarea în a crede că acel Ion Iliescu s-a jucat de-a teroriştii. Ar însemna să-i atribui abilitatea unui geniu al răului, de felul unui Ossama Bin Ladin. Iar Ion Iliescu este departe de a fi aşa ceva. Pe de altă parte, este şi amuzant acest Ion Iliescu, în convingerea senină a domniei-sale  că este un revoluţionar de la ’89. Domnul Ion Iliescu a înfăptuit primul său act cu adevărat revoluţionar pentru naţiunea română, şi poate că şi pentru el, ţinând seama că provenea dintr-un partid comunist, abia în anul 1996, atunci când a predat, într-un stil absolut exemplar, caracteristic unui stat democrat, puterea unui preşedinte care se revendica de dreapta. Apoi, să amintim tranziţia istorică în limbajul prezidenţial, anume folosirea adresării cu ‘Majestate’ faţă de regele Mihai I; fără îndoială, Ion Iliescu, acela de astăzi, a ajuns să fie un politician desăvârşit. În fine, chiar şi ‘Afacerea Costea’, atât de lamentabil instrumentată, i-a făcut până la urmă un serviciu domnului Ion Iliescu ; ea a arătat cât de uşor poate să fie ‘îmbrobodit’ acest om politic, totuşi politicianul post-Ceauşescu bucurându-se de cea mai mare carismă, fără nici un fel de supralicitare.Domnul Ion Iliescu mai declara în public că este sedus de ‘modelul spaniol’, însă acela post- franchist. Câştigul său în carismă ar fi fost cu mult mai mare dacă ar fi inclus ultimii ani ai epocii Franco în această ‘paradigmă spaniolă’. Mă refer la intensificarea acelei componente de tip franchist care a putut asigura stabilitatea şi succesul Spaniei monarhice de astăzi. Tentative se vedeau la un moment dat, ori cel puţin nouă ne place să interpretăm în felul acesta unele dintre gesturile sale. Succesul total al politicii sale prezidenţiale ar fi fost asigurat numai printr-o determinare de tip franchist, de racordare a politicii sale interne pe termen mai lung la tradiţie, la hotărârea divanurilor ad-hoc din secolul XIX, cele care au decis statalitatea monarhică a României. Ion Iliescu a spus odată : „Un despot luminat ar putea îndeplini un rol util în România”. Ciudat, dar aici Ion Iliescu şi Radu Mihai Chesaru se întâlneau pe acelaşi teren, în aceeaşi epocă, pierdutul nostru veac al XVIII-lea, furat de fanarioţi; oricum, cei doi nu erau singurii care credeau că secolul luminilor ar fi undeva înaintea noastră. Am putea oare decela în aceasta frază un Ion Iliescu personaj cu ascunse simpatii de dreapta? Continuarea cu un rege tînăr al Casei de România, pe care nu îl văd cu nici un chip, Doamne fereşte!, ca pe un ‘despot’, focul şi cenuşa secolului al XVIII nu trebuie în nici un caz percepute aşa, ar fi un act extrem de temerar, în mare măsură chiar riscant, pe care numai un abil politician al echilibrului, aşa cum este Ion Iliescu, ori aşa cum ar  evolua Ion Iliescu până la finalul ultimului său mandat prezidenţial, l -ar fi putut realiza. Câştigul personal, ca imagine,  ar fi trecerea accentului de la respectul popular pentru congenialitatea sa, la intrarea în istorie prin autoritatea genialităţii sale de om politic.+ 

Era un scenariu ipotetic. Ion Iliescu a ales stagnarea în congenialitate.
Titus Filipas

Confuzia lui Adrian Năstase

“In sfarsit, o stire de senzatie din Romania/decembrie 30, 2007 by nastase /In sfarsit, o stire de senzatie din Romania. Un avion s-a ciocnit cu un autoturism pe pista de la Otopeni. Probabil o premiera mondiala. Televiziunile de stiri vor avea materie prima pana la Revelion. S-a mai intamplat ca unele avioane sa se intalneasca cu iepuri pe pista, la aterizare sau decolare (desi iepurii se feresc mai bine de impact, in comparatie cu autoturismul pentru care s-a platit, probabil, taxa de inmatriculare in Romania). S-a mai intamplat ca unele avioane sa-si infunde turbinele  motoarelor cu pasari. Dar iata, in sfarsit o noua realizare importanta a aviatiei romanesti  si a sistemului de control aerian. O ciocnire, in traficul aglomerat de la sfarsitul anului, intre un avion si un autoturism. Nu o ciocnire, fara impact mediatic, intre vreun tir si vreun Matiz ci o ciocnire adevarata, ca-n filme. Lasand gluma la o parte, accidentul de la Otopeni ne arata lipsa de coordonare in interiorul sistemului institutional. Cu alte cuvinte, haosul din Romania. Ce s-a intamplat la Otopeni este tragic, nu comic. In alta ordine de idei, Neinfectat de comunism, referindu-se la unele “legende” in legatura cu mine, reaminteste de zvonul persistent dupa care sotia mea ar fi actionara la Sensi Blue.  Am mai dezmintit acuzatia asta, intr-o emisiune cu Dan Diaconescu, acum cativa ani, cand a si intrat in direct unul dintre actionari si care a negat. Daca se vor mai repeta astfel de acuzatii, ii voi actiona in justitie pe indivizii respectivi. Neinfectat de comunism sugereaza ca as avea unele interese si in ceea ce priveste privatizarea societatii Antibiotice Iasi. De fapt, unii poate isi mai amintesc, eu am fost  (si mai sunt) impotriva privatizarii fabricii de medicamente din Iasi. Pentru doua motive simple. Primul – in caz de cataclism natural sau de conflict (sper sa nu se intample niciunul), statul ar avea nevoie de controlul unei fabrici pentru medicamentele de baza. Al doilea – in conditiile evidente ale cartelurilor pe piata importurilor de medicamente si pentru a sustine politica medicamentelor de baza compensate, ai nevoie de un “partener” local. Am fost in cateva randuri la Iasi pentru a pune la punct aceasta strategie. Sigur ca guvernul liberal doreste sa “praduiasca” ce se mai gaseste prin camara in 2008 dar ma mira ca nimeni  (PSD, alte partide, ziaristi, analisti) nu a iesit sa comenteze aceasta decizie gresita a guvernului. Actionariatul, daca eu stiu bine, inseamna , in marea majoritate, Avas si SIF Oltenia. Asa ca, Neinfectat de comunism, chiar daca nu te-a infectat comunismul, s-ar putea sa faci unele infectii la care sa ai nevoie de penicilina la preturi scazute, social-democrate. Vezi deci ca politica de stanga pe care am construit-o la guvernare, te-a inclus, fara sa vrei, si pe tine. In sfarsit, dragi prieteni, infectati sau neinfectati de unele sau de altele, vreau sa va multumesc pentru aceste sase luni de dialog, in care numarul accesarilor, pe blog, a depasit 650.000, numarul comentariilor 14.500 si in care ati citit (sau nu) peste 400 de scrisori din partea mea. Pe curand.”

Blogideologic  îşi  focalizează acum analiza numai asupra alineatului: „Lasand gluma la o parte, accidentul de la Otopeni ne arata lipsa de coordonare in interiorul sistemului institutional. Cu alte cuvinte, haosul din Romania.”

Stimate Domnule Adrian Nastase, cred că faceţi o confuzie între doctrina instituţională, pe de o parte,  şi cultura organizaţională, de cealaltă parte. Aeoroportul Otopeni nu este instituţie. Este organizaţie/întreprindere. Care sunt liniile de ghidare pe care le-aţi trasat Dumneavoastră, când aţi fost primul-ministru al României, privind dezvoltarea culturii organizaţionale în România?  Eu nu le cunosc, publicul nu le cunoaşte. Dacă vreţi să construiţi  “discursul de cauzalitate de la Otopeni”, cred că parte din vina accidentului tragic  vă revine.  Titus Filipas

Magaziile pline

Spuneam,  în două  dintre articolele mele precedente  publicate şi în presa pe Internet  („Ceauşescu – puţin cunoscut”  http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=234,   şi Sub-cultura „Pacepa”, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=257), că a existat un anumit grad de corelare, –nu de conformare–, a economiei Republicii  Socialiste România cu economia Republicii Federale a Germaniei. O corelare încă mai accentuată a existat, bineînţeles, între economia Republicii Democrate Germane şi economia Republicii Federale a Germaniei. Noi vorbim aici despre organizarea microeconomică de întreprindere. În toate cele trei republici enumerate a existat un accent pus pe economia producţiei şi pe reluarea sa ciclicã. Periodicitatea aceasta de intrare a materialelor şi a  materiilor prime pe poarta unei întreprinderi pentru reluarea ciclului de producţie este necesarmente într- atâta de empirică,  încât acelaşi tip de „undă economică” s – a propagat  în cele  trei economii. Este vorba despre „undele economice Kitchin”,  ce mai pot fi denumite  „undele umplerii şi golirii magaziei de materiale a întreprinderii”,  sau „undele inventarului de consumabile al întreprinderii”. Periodicitatea undelor economice de tipul Kitchin este de circa patruzeci de luni. Privind un studiu retroactiv efectuat de Banca Germană Deutsche Bundesbank, constat că sfârşitul anului 1989, când s -au întâmplat „loviluţiile” est -europene,  găsea pline toate magaziile de materiale ale întreprinderilor economice din  cele trei state  mai sus amintite. Să fi fost o simplă întâmplare declanşarea revoluţiilor est -europene tocmai  la acel timp ? Oricum, golirea magaziilor  de materiale ale întreprinderilor economice din  România, imediat după  anul 1989,  a menţinut clasa muncitoare din România, şi pe unii dintre reprezentanţii săi, într -o febrilă stare de  implementare a „justiţiei distributive”. Averi mergând de la 10 000 de dolari USA şi până la 100 000 de dolari USA s -au făcut atunci imediat după „loviluţie”, prin vânzarea conţinutului magaziilor de scule ale întreprinderilor industriale româneşti pe piaţa din Belgrad şi pe piaţa de la Istanbul. Pe  conducătorul sârbilor, Slobodan Miloşevici, care şi- a văzut reutilată brusc şi ieftin industria de armament  după anul 1989, ciclul acesta Kitchin foarte deformat l -a împins chiar înspre gestul nebunesc de a începe  războiul acela sângeros, stupid şi barbar (dar slavii din sud au fost mereu un popor  barbar) de „înălţare a Serbiei Mari”. Titus Filipas

Limbajul neolatin Bucureica

Căderea Constantinopolului la 1453 era  anunţată  lumii de Marea  Mediterană. „Trece valul sângerat / […] / Val pe val înştiinţează că  Bizanţu’ s-a predat.” ,  consemna Dimitrie Bolintineanu. Dar nu a însemnat sfârşitul definitiv. Mă gândesc,  –climax de gând  absurd–,  că în  reţeaua de planuri strategice moştenite de la  Mihail al VIII-lea Paleologul se afla şi întrebarea : « Unde va fi delocalizată  Nova Roma, după ce se va întâmpla iarăşi un eveniment precum cel de  la 1204 »?    Practic, tot ce existase în Biblioteca din Alexandria se găsea până  la 1204 şi în bibliotecile particulare ale cetăţenilor din Constantinopol, dacă  se făcea inventarul total. Nu vom şti exact niciodată câte cărţi s-au pierdut. Dacă fragmente din  cultura Bizanţului au putut  disemina în lume dând  naştere fenomenului denumit ulterior Renascentism, spiritul de tenacitate romană rămâne  în acest Novum Latium populat cu urmaşii traco- daco-moesilor ‘socii’- alizaţi.  În 1453,  unii romani ortodocşi alungaţi din cartierul Blachernae s-au oprit pe Via Egnatia. Alţii au mers pe ‘pămîntul’ aflat la nord de Dunăre. Ei  creează acolo un nou oraş, plauzibil  într-un tradiţional popas de transhumanţă: Bucureştii, ceea ce dă consistenţă legendei ciobanului Bucur. La anul 1459, locuitorii care l-au fondat, probabil macedo-români care până  la 1453 erau « navetişti »  la Constantinopol pe Via Egnatia,  cer recunoaşterea drepturilor la voievod  pentru această nouă întemeiere urbană. Pe  o pagină  web despre „umanistul nomad” sir Patrick Leigh Fermor (născut în anul  1915,  înnobilat la  2004), domnul Dan Culcer mi-a semnalat  informaţia  rarissimă   privind  existenţa unei limbi  neolatine   vorbite    în zonele locuite de vlahii de la sud de Dunăre: „There existed in Greece, in more or less semi-obscurity, until recently at least, […] „secret” or „private” languages. One of these was the boukoureika, a remnant idiom which is clearly unanbigous unGreek, and which is a coined on Vlach language. Boukooreika is spoken in areas where once Vlach languages was once the first language of use. Since the areas where is spoken became part of Greece already from the very beginning of the creation of the Greek state in the 1830’s, the Vlachs of these regions lost the use of their Vlach mother tongue quite rapidly adopting instead the official state Greek language. Nevertheless the language survived, though in a mutant manner, as a language spoken mainly by the elderly or by certain professionals, as an alternative way of communication between its few privileged speakers.” Domnul Dan Culcer experimentează şi simplifică, romanizând ortografia cuvântului: „Bucureica”. Ultima informaţie  pe care o găsim despre acest idiom  datează  din secolul XX, trecută în  Papiros Larousse (Geniki Pagkosmios Egkyklopaideia, Tomos Dekatos, Athinai 1964, p.303). Nu există motiv să  credem că  acest limbaj n-ar fi existat la 1453 AD, dimpotrivă. Terminaţia se va fi modificat, poate, în timp, dar rădăcina cuvântului: „Bucur”, s-a păstrat. Informaţia   forţează  refocalizarea reflecţiilor numite „Legenda ciobanului Bucur.” „Bucureştii” puteau să fie macedo-românii în transhumanţă  care vorbeau  limbajul Bucureica, după cum putea să fie, dar numai la 1459: „Cetatea ştiutorilor limbajului Bucureica”. Ne mai putem întreba : Era acest „limbaj Bucureica” forma neolatinei vorbite la Constantinopol? Dimitrie Cantemir nu povesteşte nimic, însă  el nu era un nativ acolo, şi  la Constantinopol era interesat probabil mai mult să înveţe latina scolastică de la dascălii din Blachernae. Cartierul Blachernae este amintit şi de Mihail Sadoveanu în ‘Creanga de aur’: “La începutul lunii mai, anul de la Hristos 787, Kesarion Breb se afla intrat în  Bizanţ de puţină vreme […] Umbla şi  privea acele locuri încântate, mai frumoase decât  oricare altele pe pămînt, scaunul împăraţilor lumii, de la unghiul unde stă palatul Halki, la ţărmul Propontidei, prin forul Augusteon unde poruncea  încă statuia lui Iustinian călare, peste hipodrom unde fierbeau marile petreceri ale domnilor şi poporului, peste toate colinele unde se înălţau sfinte biserici şi mănăstiri, pînă la Hevdomon şi Vlaherne.” Acolo, în Moldova lui, Mihail Sadoveanu nu avea informaţii despre limbajul Bucureica pentru a introduce detaliul în text.  Ştia Vlad Ţepeş acest limbaj neolatin?  Istoria din tinereţe a voievodului  nu exclude  ipoteza. La fel ca Mihail al VIII-lea Paleologul,  fără îndoială  că şi  prinţul român Vlad Ţepeş  dădea  valoare absolută   hrisovului ca parte esenţială în gestionarea istoriei. Pentru drepturile cetăţii Bucureşti,  Vlad III, viitorul Dracula din povestirea lui Bram Stoker,  organizează  o punere în scenă de neuitat : Parafează  hrisovul  de fondare lângă  o pădure de ţepe în care stăteau  otomanii răspunzători de vărsarea de sânge la căderea Bizanţului.  Despre această scenă, Petre Ţuţea spune: „Vlad Ţepeş  are meritul  că  a coborît morala absolută  […] la nivel absolut.”  Dacă  opinia lui Petre Ţuţea despre Vlad Ţepeş este excelentă,  Nicolae Iorga avea  rezerve întemeiate. Profesorul Nicolae Iorga găseşte dovezi că Vlad Ţepeş  ucidea  o mare parte din populaţia românească urbanizată  a zonei ripariene asociate Dunării inferioare, populaţia  românească  din cetăţile Podunaviei. Astfel Vlad Ţepeş a retezat din start  posibile puncte de sprijin pentru elanul  unui Mihai Viteazul  spre Constantinopol, un Mihai pe care Contra Reforma îl angajase condottier  pentru proiectul Romania Neoacquistica. Nicolae Iorga îl  vedea pe Mihai Viteazul  întruchipând  un nou Boucicaut. Şi mai credea că voievodul ar fi cucerit iute, iute, Nova Roma devenită Stambul. Ori poate  că Nicolae Iorga trasa cu gândul o paralelă între Mihai Viteazul  şi Mihail al VIII-lea Paleologul, istoricul român fiind impresionat de o propoziţie scrisă  de ‚Împăratul de aur’  după ce intra în Constantinopol la anul 1261: „Tocmai ce am preluat oraşul.”, arătând doza considerabilă de facilitate în acţiune.  Însă  chiar sprijiniţi de Contra Reforma ce  intenţiona  să  construiască  Romania Neoacquistica, din Occident până în Orient, unind Lumea Veche şi Lumea Nouă,  aveau „românii  supt Mihai Voievod Viteazul”  ştiinţa urbanistică necesară pentru a  întreţine  Stambulul,  oraş cu un milion de locuitori?  Trebuie să înţelegem bine mesajul lui Mircea cel Bătrân şi mesajul bravului cavaler Boucicaut: „Viteazul”, „Cavalerul Onoarei”, trebuie să  posede  arta  managementului strategic. Oricum, asasinarea voievodului Mihai Viteazul  a întrerupt derularea acelui proces grandios pentru Romania Neoacquistica, gândit de strategii  Contra Reformei. Abia în secolul XVIII, Petru Pavel Aron reia, dar cu mijloace eterice, adică pur intelectuale, marele proiect eclipsat, adică proiectul  Romania Neoacquistica declanşat de Contra Reformă. Titus Filipas

Stupor Mundi

După moartea împăratului Henric al  VI-lea, are loc o dublă alegere de pretendenţi la coroana Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană. Pe data de 6 martie  1198,  ghibellinii l -au ales pe Filip de  Swabia. Ghelfii l- au ales pe viitorul împărat  Otto al IV-lea, în luna aprilie din 1198. Primul pretendent este încoronat la Mainz. Cel de al doilea, la Aachen (Aix- la- Chapelle). Alegerea lui Filip de  Swabia nu va fi ratificată de pontiful Inocenţiu al III -lea. De ce? Atunci când era ducele Toscanei, Filip confiscase un teritoriu  papal. Pur şi simplu din cauza negativităţii acestui şvab faţă de puterea papală, Inocenţiu îl favorizează pe Otto. Susţinătorii lui Filip de  Swabia  trimit instituţiei papale un protest contra amestecului în  chestiunea succesiunii imperiale.  Inocenţiu al III –lea răspunde că nu are intenţia să atingă drepturile prinţilor electori. Apoi subliniază autoritatea exclusivă a bisericii la  conferirea coroanei imperiale. Pe data de 3 iulie 1201, cardinalul Guido de  Palestrina, legatul papal, anunţă în  catedrala din Colonia ratificarea papală pentru alegerea lui  Otto ca rege al Germaniei. Justificarea deciziei  este prezentată în documentul Venerabilem, incorporat în  Corpus Juris Canonici. Argumentaţia latinească îi convinge pe mulţi  prinţi electori. Caracterul irascibil al lui Otto conduce însă repede la pierderea simpatiilor. Aşa că papa Inocenţiu al III –lea îşi schimbă decizia în anul 1207. Acum, în avantajul  lui Filip. Uciderea lui Filip de Swabia pe  21 iunie 1208  modifică datele.  Otto este recunoscut rege de toţi prinţii germani la Dieta din Frankfurt. Papa îl invită la Roma pentru încoronare. Otto semnează mai înainte  o lungă listă de promisiuni. Le încalcă imediat ce pleacă din Roma. Confiscă Ancona, Spoleto, şi alte oraşe, domenii ori proprietăţi ale bisericii. Aliat cu duşmanii lui Federigo de Hohenstaufen,  Otto al IV-lea invadează Sicilia. Inocenţiu al III –lea îl excomunică pe data de 18 noiembrie 1210. Şi determină alegerea lui Frederick de Hohenstaufen la Dieta din Nuremberg în septembrie 1211. Alegerea este repetată  cu acelaşi rezultat de către prinţii germani la Dieta din Frankfurt,  pe 2 decembrie 1212,  în prezenţa legatului papal şi a capetianului  Philippe Auguste, regele Franţei. Încoronarea lui Frederick al II –lea  de Hohenstaufen  are loc în Aachen, pe 12 iulie  1215. A fost apogeul conflictului dintre ghelfi şi ghibelini, ori între parveniţi şi aristocraţi. Autoritatea lui Frederick al II –lea  de Hohenstaufen în Germania era diluată, el fiind recunoscut doar în sud. Însă ghelful Otto moare la 1218. Conflictul dintre ghelfi şi ghibelini a fost conflictul dintre două tipuri de cultură organizaţională. Dante Alighieri, ce s– a  născut într–o familie de parveniţi ghelfi, sfîrşeşte ca un „Ghibellin fuggiasco”, adică la fel ca un aristocrat de viţă veche. Chiar şi acum, numai  încoronarea din Roma adăuga valoare coroanei Imperiului, la fel ca pentru Charlemagne. Frederick al II– lea de Hohenstaufen negociază   dreptul la această încoronare. Cu papa Inocenţiu al III –lea,  până la moartea acestuia. Apoi, după 1216, cu papa  Honorius al  III – lea. Federigo de Hohenstaufen va fi încoronat la Roma pe 22 noiembrie, anul 1220. Fiul său Henric, copil născut în 1211,  preluă  tot cu acel prilej  al  încoronării imperiale a tatălui său, titlul de Henric al VII–lea, Rex Romanorum.  Frederick al II-lea Hohenstaufen avea atâtea ţinuturi de guvernat, încât trebuia să  ducă până  la  perfecţiune arta managementului de calitate, depăşindu-şi astfel cu mult contemporanii europeni. Se ştie că prosperitatea adusă unui stat de economia întreprinderilor mici se bazează numai pe o legislaţie bună. În Regatul celor două  Sicilii, Federigo de Hohenstaufen iniţie o reformă  legislativă  având ca model fiducial verdictele  scrise ale Assizelor (sesiuni de acţiune legală)  din  Ariano,  organizate de bunicul său,  Roger II de Hauteville în anul  1140. Chiar din anul încoronarii lui ca împărat, Federigo de Hohenstaufen organizează după modelul fiducial,  –benchmark, cum se spune acum –,  instituit de normandul Roger II, Assizele din  Capua. Textele legilor  scrise vor fi  promulgate în Constituţiile de la   Melfi din  1231,  legislaţie cunoscută  de asemenea cu numele  Liber Augustalis. Poate părea incredibil, dar Constituţiile  de la   Melfi au servit drept primordială sursă  de inspiraţie la aplicarea legii în Sicilia până în anul 1819.Frederick al II-lea Hohenstaufen refuză să plece în cruciada promisă papilor. Din această cauză, în  anul 1227  Frederick II Hohenstaufen fu excomunicat de către papa Grigore al IX-lea. Federigo imaginează un subterfugiu pentru  a recâştiga  binecuvântarea papală. Împăratul german Frederick al II-lea Hohenstaufen este creditat cu organizarea fastuoasă a ultimului capitol din cea de a cincea  cruciadă în Ţara Sfântă (capitol numit,  pe alt stil de numărare istorică, şi cea de a şasea cruciadă).   Pe vremea bizantinilor, Sicilia fusese considerată provincie asiatică.  Frederick al II-lea Hohenstaufen acceptă să organizeze pseudo- cruciada personală dintre 1228 şi 1229, numai pentru a crea o legătură statală între Sicilia şi Asia. Mijlocul cel mai potrivit? O alianţă matrimonială. Deşi întreţinea un harem la Palermo, el se căsătorea  cu Yolande – Isabelle,  fiica  lui Jean  de Brienne – Inorogul şi moştenitoarea  pe linie maternă a drepturilor de regalitate latină în Cipru şi Ierusalim.  Încoronarea lui Frederick al II-lea Hohenstaufen ca Rege al Ierusalimului,  pe data de  18 martie  1229,   s-a desfăşurat armonios, cu acordul tuturor părţilor, adică  al creştinilor, arabilor,  şi evreilor drepţi, provocând la Roma stupefacţia pontificatului. Într-adevăr, tipurile de alegeri pe care le făcea Frederick al II-lea Hohenstaufen pentru a-şi conduce acţiunile  justificau  deplin  numele  Stupor mundi.  Tipul de management pe care îl practica Frederick al II-lea Hohenstaufen  se racorda perfect la managementul ayyubid al sultanului egiptean Al-Kamil.  Frederick al II-lea Hohenstaufen   negociază cu Al-Kamil. Obţine de la acesta restituirea Ierusalimului,  Nazaretului şi Betleemului, fără lupte.  Un cronicar din Damasc, Sibt ibn al-Jawzi, ne povesteşte că  arabii  din Ierusalim priviră  cu multă atenţie şi mare curiozitate  fizionomia împăratului german, pentru evaluarea caracterului acestuia.  Sibt ibn al-Jawzi furnizează chiar o descriere a înfăţişării lui  Frederick pe baza mărturiilor celor care l -au văzut  atunci pe împăratul  în persoană la Ierusalim: ” Împăratul este roşcovan, chel şi miop. Dacă ar fi fost sclav, nu ar fi valorat la târg mai mult de 200 dirhami.”  Ochii împăratului sunt descrişi ca fiind „verzi,  ca de şarpe”. Un tablou realist, fără vreo urmă de empatie. Deşi  Frederick al II -lea de Hohenstaufen îndrăznise să înceapă un capitol de cruciadă  purtând încă stigmatul excomunicării,  stârnind astfel ostilitatea făţişă a unor prinţi ai bisericii, faptul că  recâştigase fără vărsare de sânge trei mari oraşe din Regatul Ierusalimului, trei mari cetăţi de pe frontiera simbolică a creştinismului, îi aduse împăratului german un mare prestigiu în unele cercuri europene. Aceasta conduse în anul 1231 la ridicarea excomunicării sale. Din  căsătoria lui Federigo  cu Yolande – Isabelle de Brienne   se va naşte Conrad, viitorul împărat al Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană. În anul 1231, Henric al VII-lea, fiul lui Frederick al II-lea de Hohenstaufen  din căsătoria cu  frumoasa regină Constanţa de Aragon,  se alie cu Liga Lombardă  şi clamă pentru sine coroana  imperială. Rebeliunea fu înfrântă în Anul Domnului 1235, iar Henric fu dezmoştenit. Rege al germanilor fu numit copilul Conrad. Ce moştenise, pe linie maternă, şi titlul de rege al Ierusalimului. Cu totul altfel decît alţi împăraţi ai Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană, Frederick al II– lea de Hohenstaufen petrecu puţin timp în Germania.  În 1236, Frederick al II-lea Hohenstaufen călători ultima oară în Germania. De acum încolo va fi reprezentat în Germania de fiul său, Conrad. Titus Filipas

Charles Martel

Domnia primului dintre împăraţii bizantini iconoclaşti,  Leon al   III-lea Isaurianul,  domnie începută la 717 AD,  este marcată de refacerea imperiului roman prin  victorii asupra arabilor. Sîntem îndemnaţi acum să facem o comparaţie şi  cu lupta anti-islamică  de pe „frontul de vest”. Într-adevăr, Charles Martel, liderul francic   întemeietor al  dinastiei  carolingiene,  îi învinge decisiv pe arabii din Apus  la Poitiers  în anul 732. Istoricii reuşesc să  dateze începutul remarcabilei alianţe dintre Scoţia şi Franţa  la  acest an  când a fost lupta victorioasă  a europenilor împotriva invadatorilor  arabi. Francii au fost ajutaţi de un detaşament de  pedestraşi  scoţieni. Charles Martel coordonează  sinergia  extraordinară a francilor şi  a muntenilor scoţieni – nemuritorii highlanders–, adăugând valoare în acţiunea militară împotriva islamicilor purtaţi  de Jihad. Charles Martel îi determină pe cavaleriştii aceia islamici, cei mai buni din lume   atunci,  tot la fel pe vremea  lui Napoleon Bonaparte, – generalul   descrie dialectic tactica adoptată pentru a-i învinge pe mameluci prin  „transformarea cantităţii în calitate”–, să comită  un act de pură folie: Descalecă  şi  luptă    împotriva ferengilor, cum le spuneau islamicii francilor,  ca pedestraşi! Titus Filipas

Odiseea ambientală

La sfârsitul lunii martie 2007, gaseam cu un motor de cautare pe Internet, la adresa http://www.romanialibera.com/forum.php?nr=6525&an=2007&luna=3, interpelarea adresata de un cititor al ziarului România libera, cu o informatie care ma priveste direct : “Am vrut sa obtin o copie dupa „2001, Odiseea ambientala” din arhiva dv., o „capodopera”, un articol al unui cadru didactic din Craiova, lector Dr. Titus Filipas, dar n-am reusit.” Furnizam aici, integral, articolul respectiv. Dar insistam, este vorba despre un text scris în anul 2001, si gazduit atunci, temporar, de un spatiu electronic al ziarului România libera. + 2001, Odiseea ambientala / Cursa înarmarilor din timpul razboiului rece a dus la ideea ca spatiul cosmic va fi cucerit repede si efectiv de oameni, chiar în echipaje concurente de pe diverse starships, asa cum de pilda ne arata pe vremuri filmul S.F. al lui Kubrick si Clarke, „2001, odiseea spatiala”.Realitatea actuala, chiar daca-i mai terna (nu avem decât ratari costisitoare ale unor sonde pe planeta Marte, pentru ca programatorii au uitat sa transforme unitatile de masura, cât si un debut timid al I.S.S., statia orbitala internationala a Pamântului ), nu-i mai putin plina de pericole globale. Unul dintre acestea este efectul de sera planetar, accelerat de dezvoltarea industriala a civilizatiei umane. Pe buna dreptate, fostul vicepresedinte american Al Gore (candidatul ghinionist în cursa prezidentiala din anul 2000) îl considera la fel de primejdios, prin consecintele sale, ca si un razboi nuclear. De altminteri paleta de pericole ce pândesc mediul planetei este atâta de mare, iar navigatia omenirii printre aceste pericole atât de confuza, încât putem descrie foarte realist întâiul an din noul mileniu cu sintagma, calchiata dupa titlul primului film cu efecte speciale, „2001, odiseea ambientala”. Iar sperantele de gasire a caii corecte sunt foarte mici. Aceasta-i poate si consecinta rezultatului alegerilor americane din anul 2000. Într-adevar, daca Al Gore era, si asta nu doar în declaratii de forma, un partizan convins al tuturor masurilor ce ar fi putut duce la diminuarea efectului de sera, câstigatorul alegerilor din 2000, George W. Bush se bazeaza pe opiniile unor faimosi experti în mediu din categoria Anonymous care fac practic o politica de lobby pentru industria petrolului. Pozitia sa este contrastanta si fata de aceea adoptata de tatal sau, George Bush Senior, care a acordat, pe timpul mandatului prezidential, Medalia pentru Siinta geofizicianului Roger Revelle, pentru lucrarile, scrierile si avertismentele sale asupra consecintelor nefaste ale efectului de sera intensificat de civilizatie.Înca de la debutul primei revolutii industriale, arderea combustibililor fosili a condus la o crestere constanta a dioxidului de carbon din atmosfera terestra, principalul gaz responsabil pentru efectul de sera planetar intensificat. Pentru ca vorbim aici despre doua tipuri de „efect de sera planetar”. Cel normal este benefic, fara el Pamântul ar fi cu 33,8 grade Celsius mai rece. Anormalitatea se ascunde în efectul de sera antropic, adica intensificat de activitatile umane. Cum influenteaza activitatile umane Pamântul, din punctul de vedere al efectului de sera ? Imaginati-va ca pe fiecare metru patrat de pe suprafata Pamântului se poate aprinde câte un beculet de lanterna cu filament rezistiv : intensificarea efectului de sera face sa se aprinda doua, apoi trei asemenea beculete samd. Consecinta ar fi încalzirea planetei. Înca un grad Celsius ar avea consecinte dezastruoase pentru numeroase regiuni ale Terrei. O prima exemplificare a pericolului este tulburator de simpla. Orice crestere a temperaturii antreneaza o dilatare termica : statele insulare mici, sa amintim în primul rând Kiribati, St. Lucia si Insulele Cook, ar fi pur si simplu acoperite de oceanul mondial dilatat! Protocolul de la Kyoto, din 1997, a fost o prima tentativa concertata de a stabili norme si obligatii (numai morale) pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera obisnuit, aici ne referim la dioxidul de carbon, ori amplificat (într-adevar, industria produce gaze ce potenteaza efectul de sera de mii ori zeci de mii de ori în raport cu dioxidul de carbon!). Protocolul de la Kyoto se referea, în principiu, si la inventarea de tehnologii alternative care sa faca posibila o dezvoltare fara amenintari la adresa mediului înconjurator, cel putin în privinta efectului de sera intensificat. Însa protocolul de la Kyoto a fost, –si probabil prin natura regulilor democratiei si diplomatiei nu putea fi altfel–, doar un acord amiabil. Punerea sa în aplicare de catre un stat ori altul depinde de ratificarea parlamentara din statul respectiv. În ochii activistilor pentru protectia mediului, interpretarea pe baze comerciale, dupa regulile economiei de piata, a normelor amiabile ale Protocolului, cum s-a întâmplat la Conferinta pentru mediu din noiembrie 2000 de la Haga, oficial si formal cea de a sasea „conferinta a partilor” (sau Cop-6, dupa cum Protocolul de la Kyoto a fost adoptat la Cop-3) este un act amoral. Si, într-un fel, poate ca militantii înversunati pentru protejarea mediului înconjurator sunt cei care au dreptate. Caci spiritul Protocolului de la Kyoto a fost acela de a reduce efectiv si global cantitatea de noxe responsabile pentru intensificarea efectului de sera emise în atmosfera. Mai exact, Protocolul de la Kyoto cerea reducerea, catre anii, cu 5, 2 % fata de anul 1990, a emisiilor unui numar de sase gaze ori categorii de gaze cu efect de sera. În spiritul aceluiasi protocol, dezvoltarea nu este interzisa, dar ea ar trebui facuta numai prin elaborarea de tehnologii noi, pe baza carora sa se edifice fabrici si uzine (o sintagma suparatoare, dar pe baza ei traiesc nenumarate familii) cu un grad redus de poluare. Conferinta de la Haga a însemnat de facto renuntarea la spiritul idealist al Protocolului de la Kyoto. Astfel, la conferinta de la Haga statele puternic industrializate participante au încercat sa negocieze si sa obtina, ceea ce au si reusit, o „îndulcire” a conditiilor de aplicare a Protocolului de la Kyoto, un pas înapoi fata de exigentele rationale impuse de protocol. Într-adevar, marele „merit” al conferintei pentru mediu de la Haga a fost acela ca a initiat, ca o practica normala, comercializarea cotelor de poluare permise pentru fiecare tara. Statele puternic industrializate si cu economii înfloritoare si care, asa cum acuza organizatia Green Peace pe baza unor dosare extrem de bine documentate, sunt principalele surse de poluare a mediului cu gaze cu efect de sera amplificat de zeci, sute ori chiar mii de ori fata de conditiile naturale din mediu (tarile cele mai bogate, adica 20 % din populatia mondiala, sunt responsabile pentru aproape 60 % din emisiile de CO2), au negociat si au cumparat de la tarile mai putin favorizate din punctul de vedere al cresterii economice, dreptul de a polua mediul planetei în contul tarilor cu economii slabe. Sa analizam care este pozitia României din punctul de vedere al aplicarii Protocolului de la Kyoto. Desi cu o mare întârziere, dar, extrem de salutar, înaintea Congresului american, parlamentul României a ratificat acceptarea Protocolului prin votarea, aproape în unanimitate, a legii nr. 3 din 2001. Din pacate, asa cum s-a vazut ulterior, aceasta lege a fost adoptata numai pentru a servi ca baza unor interese mercantile. Într-adevar, cu o graba demna de cauze mai nobile, imediat dupa ratificarea protocolului, România si-a vândut cotele parte din dreptul oficial recunoscut la poluare, unor tari europene dezvoltate, precum Elvetia, Norvegia, Suedia si Olanda în contul unor sume ce se ridica la 60 de milioane de dolari SUA. În contextul pregatirilor pentru Ziua Pamântului 2001, la care se pare ca numai organizatiile de cercetasi au participat cu entuziasm, universitatile românesti de stat, într-o buna traditie de ignorare totala a problemelor mediului, fiind aproape total absente, ar fi fost importanta si prioritara în educatia ambientala activa, (care în fond nu este doar o parte a educatiei ce asigura succesul în lupta pentru supravietuire dar si o parte a educatiei civice), o discutie cu elevii din scolile românesti asupra moralitatii deciziei parlamentare si guvernamentale de a considera cota parte de poluare ca pe o marfa. Dar poate ca nu situarile oficialitatilor sunt cele mai îngrijoratoare, ci absenta totala de reactie din partea Solidaritatii Universitare si Aliantei Civice în aceasta problema. De altminteri politica de a participa la comercializarea dreptului de poluare nu-i caracteristica doar României. Dintre tarile postcomuniste cu economii în tranzitie, numai o singura tara, Cehia, refuza sistemul comercializarii dreptului la poluare. Asa cum precizeaza Raportul de la Bratislava, Slovacia si-a fixat anul 2008 drept an de începere a acestui proces. Care-i mai complex si mai delicat decât cred, acum, parlamentarii români, ce-l considera strict doar ca o relatie între guverne. Astfel, România nici macar nu a initiat un registru intern pentru astfel de operatii, în care sa se consemneze comercializarea interna a cotelor de CO2 între diverse întreprinderi industriale cu proprietari diferiti ; existenta unui astfel de registru ar fi macar un indiciu ca exista o perspectiva optimista asupra tendintelor de evolutie economica ale tarii si ar avea un impact psihologic pozitiv în mediile de afaceri. Îmi este de asemenea neclar de ce universitatile nu sunt solicitate sa faca o analiza a capacitatilor tarii noastre în raport cu cerintele articolelor Protocolului de la Kyoto. Ministerul Educatiei si Cercetarii ar trebui sa colecteze, ca un punct focal, aceste analize pentru ca guvernul sa publice apoi o carte alba despre ” Sistemul National pentru Mecanismele de la Kyoto”. Ne permitem sa amintim guvernului României ca aceasta este chiar o cerinta a articolului 5 al Protocolului de la Kyoto. Însa anul 2001 ne aduce si câteva stiri bune, din lume. Implementarea hotarârii luate în 1999 de un prim guvern si parlament ce au decis atunci ca natiunea lor sa renunte la arderea combustibililor fosili si sa abordeze, radical si salvator, energiile alternative care nu polueaza mediul: este vorba despre micutul stat insular St. Lucia din Marea Caraibelor. Apoi, o conferinta „Cop-6 bis”, în iulie, la Bonn, unde se va încerca sa se amelioreze esecul conferintei de la Haga. În fine, tot în cadrul „odiseii ambientale” a anului 2001, trebuie sa amintim pregatirile pentru urmatorul „Summit al Pamântului”, supranumit „Rio + 10 ” ce va avea loc în 2002, dar nu la Rio de Janeiro, ci în Africa de Sud. lector dr. Titus Filipas Universitatea din Craiova titus@central.ucv +Inutil sa mai spun câte jigniri si admonestari pentru “gravele greseli stiintifice” am primit atunci prin e – mail de la  persoane care nu ştiau măcar cine a fost Roger Revelle. Acele atacuri mi –au demonstrat indirect  faptul că evaluarea impactului ambiental provocat de încălzirea globală antropogenică se face strict  în acord cu o anumită ţintă politică. Titus Filipas

Puşca din oţel de Damasc

În compartimentul  de tren am ascultat  povestea  dintr-o  călătorie de noapte. Monolog fabulos. Ce transcriu  este deformat de tentaţia visului de atunci. „Se cunoaşte  prea puţin faptul, mi s-a spus, că poetul nostru naţional Nichita Stănescu moştenise pe linie maternă, de la generalul ţarist refugiat care fusese bunicul său, obiecte de artă dintr-o totalitate estimabilă astăzi la milioane şi  milioane de euroi.  În generozitatea sa fără de limite, Nichita Stănescu a risipit ceea ce îi mai rămăsese din acea avere,  în cadouri  făcute prietenilor. Tot la fel de adevărat este că au fost şi unii netrebnici ‘poeţi’  care veneau la el în vizită aducându-i în dar  o sticlă de pălincă, pentru a pleca apoi cu un obiect de sute de mii de dolari, fie dăruit, fie pur şi simplu luat ‘din inadvertenţă’. Cred că există încă martori în viaţă; care tac, din diverse motive.”  Pe data de 4 martie 2006 s-a înregistrat  şi  s-a  difuzat  pentru prima oară pe canale şi cablu  celebrul reportaj al televiziunilor mari din  România,  filmat în casa domnului Adrian Năstase, fostul prim- ministru. Prezentarea personajului central seamănă mult  cu două versuri  dintr-un poem anti-capitalist al lui Vladimir  Maiakovski (1893-1930): „Mister Twister, /fostul minister”. În limba engleză, cuvântul „twister”  desemnează fie mingea de fotbal ori de tenis aruncate cu efect de foglia secca ori  efectul loviturii Didi, fie  un vîrtej de praf  cu mişcare impredictibilă. Domnul Adrian Năstase a creat atunci primul  twister,  ţinând  mult să arate de aproape  camerelor  de televiziune –  o „puşcă din oţel de Damasc”. Ce înseamnă  „oţelul  de Damasc”? În ” Talismanul „, Walter Scott (1771-1832) descria  un turnir al Onoarei şi Armelor Albe  în Ţara Sfântă. Acolo se revela Occidentalilor neîncrezători („Can thy weapon, my brother, sever that cushion ?” Saladin said to King Richard. „No, surely,” replied the King, „no sword on earth, were it the Excalibur of King Arthur, can cut that which poses no steady resistance to the blow.”) una din calităţile renumitelor săbii forjate la Damasc.  Se crede,  după silitoarea  parcurgere a programei şcolare la istorie, că epoca fierului aduce un imediat şi sesizabil progres al lamelor tăietoare faţă de epoca bronzului. Dar nu este aşa. Secera de bronz era superioară  secerei din fier. La Kadesh (anul 1275 înainte de Christos), trupele lui Ramses cel Mare şi ale hitiţilor  erau înarmate cu tăişuri din ” bronz negru ” ce aveau duritatea cuţitelor de strung făcute din wolfram. În Epoca fierului, mereu s-a pus problema realizării unui oţel cu duritatea bronzului negru. Însă  niciodată nu s-a obţinut acelaşi oţel. Denumirile lor aveau tot dreptul să fie diferite : ” ukku ” în sanscrită, –se pare că prima oară  acest oţel superior a fost inventat în India–, ” wootz „, cum au preluat englezii termenul, ” bulat ” în Asia Centrală, împrumutat de ruşi ca atare. Cred că termenul românesc cel mai inteligibil este „oţelul rece „. Sintagma evocă armele albe. Dincolo de întrecerea descrisă de Walter Scott, arătând diferenţa  între armele din vestul Europei şi armele  Orientului Mijlociu, alte însuşiri ale lor ne mai sunt cunoscute. Tăişurile din oţel de Damasc puteau să zgârie sticla, impactul lor rapid era capabil chiar să  taie cuie din fier fără să tocească lama, iar săbiile lungi, nu pumnalele ! erau curbate elastic aproape cât dublul unui unghi din vârful triunghiului echilateral. Operaţia forjării şi laminării multiple desena o ghirlandă  de trandafiri* pe tăişul armelor din oţel de Damasc. După trei secole, când nimeni în lume nu mai ştia secretul fabricarii acelui ” oţel cu trandafiri „, la 1837, într-o Rusie ce asimilase aproape complet valorile intelectuale iluministe, însă nu şi pe cele economice, cu atât mai puţin Libertatea pentru toţi ! Anosov reinventează oţelul rece, zis ” bulat ” pe ruseşte, deformarea cuvântului persan ce înseamnă oţel. Şi astfel se forjează atunci, la Zlatoust (vă mai amintiţi titlul: „Fata din Zlatoust”, romanul lui Ionel Teodoreanu?), o nepreţuită panoplie de arme albe faimoase. Ca ofiţer voluntar în garda noastră naţională, Vasile Cârlova (poet romantic şi ideolog naţionalist român) era dotat cu o sabie Zlatoust. La fel ca filosoful Hegel, Vasile Cârlova a murit în epidemia de holeră ce străbătea Europa anului 1831. Despre una dintre acele arme din oţel rece există un text românesc superb,  ‘Stiletul’, un înscris cizelat  de Marcel Gafton (1925-1987),  literatul ce a tradus din ruseşte  romanul lui Anatoli Rîbakov (1911–1998). La 1837, şi poate încă o sută de ani după aceea pentru partea chemată Sibir, Rusia era o ţară de vînători. Într-o familie,  cuţitul  vînătoresc din oţel ” bulat ” era considerat tezaur, moştenit din tată în fiu, dacă nu chiar de la străbunic la strănepot. Iosif Vissarionovich Djugashvili, care provenea dintr-o familie de gruzini ce erau prin definiţie şi vînători, un ” muntean carnasier ” cum îl descria Milovan Gilas, avea un asemenea respect pentru oţelul rece, încât îşi alege numele de luptă de la rădăcina rusească  a cuvântului ” oţel ”  – ” Stali „. Alegerea dovedea şi  înclinaţia  ontică a lui Stalin. Dar nu cred că în cazul  premierului Adrian Năstase, „puşca  din oţel de Damasc” arată vreo înclinaţie ontică. Mai curând  înclinaţie spre înşelătoarea  lovitură  „twister”. Până la acel reportaj de televiziune nu ştiam că în Rusia s-au fabricat  şi rifle de vînătoare din oţel ‚bulat’  numite impropriu „rifle din oţel de Damasc”. Insistând să fie filmată tocmai acea „puşcă  din oţel de Damasc”, domnul  Adrian Năstase a reuşit să creeze un „twister”. De ce ? Pentru că secretul fabricării acelui „oţel de Damasc”, redescoperit de slujbaşul ţarist Anosov, a fost pierdut de Rusia bolşevicilor. Cu alte cuvinte, fără să frazeze în text explicit, domnul  Adrian Năstase ne grăieşte că are în casă lucruri de mare valoare, provenind din perioada Rusiei prerevoluţionare. Romancierul rus Turgheniev, Ivan Sergheevici (1818-1883), din “Povestirile unui vînător”, era înarmat cu o „puşcă  din oţel de Damasc”. Ce arăta exact cum ne-a fost prezentată de marile televiziuni ale României pe data de 4 februarie 2006, deşi intenţia redactorilor nu a fost culturalizarea publicului românesc. Sînt eu poate sceptic şi cinic? Puşca  din oţel de Damasc era unul dintre acele obiecte de mare valoare, cum se găseau  multe  într-„Un cuib de nobili”. Oricare, nu doar în cel zugrăvit de Turgheniev, în Rusia veacului XIX. Tatăl meu, fiu de răzeş sorocean, îmi povestea că a vizitat,  fiind invitat  la cină,  un asemenea „cuib de nobili”  din Basarabia. Interiorul şi bogăţiile sufrageriei l-au stupefiat. Îmi povestea în copilărie despre acea vizită la „cuibul  de nobili” ca despre o vizită la Versailles. Cred foarte sincer că obiectele   de conac ale unor aristocraţi ruşi  din Basarabia ar fi fost vîndute la o licitaţie actuală pe milioane  de euro. Scenariul mătuşii Tamara Cernaşov, –totul arată că se trăgea din ruşii  albi din Basarabia–,  este plauzibil.  Mătuşa Tamara Cernaşov, dacă a existat cu adevărat, putea să fie în posesia unor bogăţii concentrate ca bijuterii. Nu vreau să luaţi afirmaţia aceasta ca pe o garanţie sau o confirmare a clamărilor făcute de Adrian Năstase. Dacă scenariul a fost inventat,   atunci Adrian Năstase trebuie creditat cu o inteligenţă peste măsură. De fapt, sprijinind involuntar  scenariul acesta  despre „mătuşa Tamara”,  vreau numai să subliniez că în Basarabia românească de după 1918 au existat bogăţii, naturale şi în tezaur, estimate minimalist şi fiziocratic la trilioane de euroi. Mirobolant?  Adrian Năstase ţinea să sublinieze că o serie de lucruri ce îi decorau casa din Zambaccian fuseseră moştenite de la tatăl doamnei Dana Năstase. Dacă vreuna dintre rudele prin alianţă ale domnului  Adrian Năstase se născuse  într-un cuib de nobili ruşi din Basarabia, aceasta sugerează că „puşca din oţel de Damasc” fusese fabricată în Rusia, înainte de revoluţia bolşevică. Titus Filipas

*http://i652.photobucket.com/albums/uu243/liviu_2/P1070203.jpg

Mitologia voluntaristă a fraternităţii

Somnul « viteazului din poveste » al lui Alexe Mateevici a fost  aproape amneziant.  Trezindu-ne din coşmarul fanariot,  întrebăm :  « Ce-i alienarea ? ».  Dincolo de textele lui Karl Marx, în  textul ‘Timp şi fiinţă’,  Martin Heidegger admite că  alienarea (Entfremdung) constituie  potenţialul  condiţiei umane în genere.  André Malraux (1901-1976), ce a scris romanul  ‘Condiţia umană’, definea arta, în mitologia voluntaristă a fraternităţii, ca pe o revoltă împotriva destinului care duce la alienare. Atenţia predatorului  ideologic Karl Marx pândea constant spaţiul şi temele  istoriei moldo-valahe. Extrăgând de aici chiar  o  definiţie a valorii economice.  Între variantele de semnificaţii  pe care  ideologia lui Karl Marx le insinuează în  conceptul de alienare a omului de pe această planetă  în general,  se strecoară, « Surprise, surprise ! », condiţia ţăranului român din principatele dunărene pe vremea exploatării fanariote. Când se revoltă, ţăranul din vremurile oprimate de Fanar devine haiducul baladelor populare. În literatura cultă va genera  personajul umil, fulgurant înălţat la demnitate de către Ion Creangă şi Vasile Lovinescu:  « Porcul Prinţ ».  Uneori cuget că  toată literatura rumână din veacul XIX  izvorăşte din revolta împotriva destinului nostru  de  neam şi de  ţară. Când  povesteşte cum ‘porcul’, –ţăranul român sărac şi cumplit de ignar din epoca  fanariotă–, s-ar putea  transforma în  Făt Frumos,  Ion Creangă  ne transmite despre alienare  o înţelegere  emoţională. Echivalentă până la un punct frazărilor lui  Marx si  Heidegger despre alienare. Vasile Lovinescu,  un autor legionar ezoteric puternic influenţat de dimensiunea psiho-spirituală din sufism, arată  cât de importante sunt asemenea basme pentru cultura română. Şi poate că ideea în general nu  este valabilă  doar pentru cultura română. În romanul Arme pentru America, scriitorul evreu Lion Feuchtwanger afirma foarte net că   „Trebuie să te pricepi să fii când zeu, când porc.”   Era mărturisirea unei  alienări  simulate, ori a unei alienări  autentice? În textele sale de magnificenţă absolută a Limbii Române,  Vasile Lovinescu întreprinde mai mult decât ideologizarea zoologică.  Prin insistenţa lui pe sufism, unde muzica joacă rol de stimul ezoteric pentru gândire, Vasile Lovinescu leagă un stil dovedit în  cugetul  românesc al veacurilor XVIII, XIX,  XX,  stil dovedit  la un Dimitrie Cantemir, la un Nicolae Filimon, la un Dimitrie Cuclin, şi la un Alexandru Bogza, de gândirea metafizico-muzicală. În cultura românească din ultimele trei secole, gândirea  metafizico-muzicală este poate unirea firească dintre un Trivium şi un Quadrivium ale culturii universale.Titus Filipas

Daniil Sihastrul, model fiducial pentru isihasm

Dacă anahoretul ignoră evenimentele mundane, „lumeşti”, el nu evită focalizarea intensă a intelectului său peste evenimentele şi fenomenele lumii, într– o plugărie spirituală, –rugăciunea–,  care le desţeleneşte sensurile şi le face utile, productive, pentru omul cuminte.  Daniil Sihastrul este un model fiducial în acest sens. Cronicarul Ion Neculce (1672-1744 sau câţiva ani mai mult) ne povesteşte legenda populară : „Iară Ştefan-vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăie un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-vodă afară pănâ ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-vodă la dânsul. Şi-au întrebat Ştefan-vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând că va să vie Ştefan-vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan-vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorchându-s-înapoi Ştefan-vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.”

Daniil Sihastrul avea o extraordinară capacitate de concentrare intelectuală în meditaţa lui asupra evenimentelor lumii, precum şi asupra fenomenelor naturii. Ştim acum că  domnul nostru Ştefan cel Mare (1433 – 1504), precum  şi  anahoretul Daniil, trăiau în timpul de început al  “mini – epocii glaciare”  declanşată de forţele geofizice şi de fluctuaţiile astronomice naturale în orbita Pământului,  –ceea ce se cheamă în termeni academici actuali fenomenul Milankovici–,  pe la anul 1440,  şi încheiată  pe la 1850.  Practic domnia lui Ştefan cel Mare coincide cu prima fază  a acestei răciri a Europei. Este foarte posibil că această circumstanţă i – a favorizat victoriile în multe dintre campaniile militare, bineînţeles deciziile voievodului fiind luate cu ajutorul  sfaturilor bune rezultate din meditaţia isihastului. Schimbările rapide în mediu au dus la creşterea ponderii zonelor mlăştinoase în Moldova, de asemenea la o creştere a numărului de zile cu ceaţă. Turcii se bazau pe o meteorologie şi o cartografie militară construite cu informaţii mai vechi, dinaintea instalării acestei epoci de răcire, şi nu aveau o cunoaştere prea bună a noilor realităţi ambientale din teren.Titus Filipas