Lucian Blaga despre drumul iniţiatic

“Hronicul şi cântecul vârstelor” este o autobiografie literară a drumului iniţiatic şi continuarea lui.
Titus Filipas

Veronica Oşorheian despre satul copilăriei

Maria Diana Popescu : +Împărtăşind parcă ideile lui Blaga, filosoful care consideră cultura satului românesc o matrice stilistică fundamentală, contributoare dezvoltării culturii mari a poporului român, Veronica Oşorheian, prozatoare în dulcele stil clasic, în condeiul căreia „copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil”, se prezintă în faţa cititorilor cu „Duioşie peste umăr”, proză scurtă, (Editura Grinta, Cluj-Napoca 2013), cartea unui narator omniscient, care transcrie faptele cu mult realism, dar şi cu sobrietate stilistică, facilitând un anume fel de comunicare imediată. Autoarea recreează/recuperează lumea satului cu tradiţiile şi frumuseţile sale, o lume care, ameninţată şi pe alocuri fărâmiţată de haosul prezentului, aproape a dispărut din romanele postmoderne încărcate de exhibiţii, patetism şi imagini şocante. La fel ca şi pentru Blaga în poemele „Sufletul satului” şi „Satul minunilor”, pentru Veronica Oşorheian satul copilăriei rămâne peste timp acel nucleu al naşterii universale, locul sacru generator de minuni, virtuţi magice şi veşnicii încremenite în arhetipuri imuabile, locul unde sînt concentrate puteri divine, unde, printr-o germinaţie perpetuă, parcă timpul şi moartea sînt amânate. „S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat”, citând din nou pe Blaga, „o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câştig. Căci, pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că şi satul la rândul lui îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului.” […]+ SURSA http://www.art-emis.ro/cronica/cronica-literara/2094-veronica-osorheian-duiosie-peste-umar.html
Titus Filipas

Spiritul Ideologiei sămănătoriste

Trei intelectuali ardeleni contemporani cu noi, împotriva Ideologiei sămănătoriste a lui George Coşbuc. Care sunt cei “trei intelectuali ardeleni contemporani cu noi” pe care vreau să-i amintesc aici ? Păi, sunt procurorii băsişti Laura Codruţa Kovesi, Daniel Morar, şi Elena Botezan. Unii mă vor acuza – poate cu deplină dreptate- că sînt excesiv de neglijent atunci când îi caracterizez pe nişte procurori băsişti drept “intelectuali”. Nu, este doar respectul meu faţă de normarea lui George Coşbuc în discursul românesc. Unii scriitoraşi de duzină din ceea ce avea să fie ulterior definit prin termenul Vechiul Regat (după Marea Unire) erau foarte iritaţi de cartea “Coroana de oţel” a lui George Coşbuc. Dar nu trebuie să desparţi Ideologia cezarist-plebiscitară din “Coroana de oţel” de spiritul Ideologiei sămănătoriste ! În esenţă, tocmai acest spirit a pregătit Marea Unire. Am mai vorbit pe aici despre cele două mari îndatorări filosofice europene ale Vechiului Regat, pe de o parte, şi Transilvaniei, pe de altă parte ! Încă Gheorghe Lazăr a văzut distincţia, dar nu a mai avut “timpul material” pentru explicitarea ei printr-un discurs în Limba Română. Într-un fel, George Coşbuc urmează linia lui Gheorghe Lazăr atunci când aduce importanta sa contribuţie ardeleană la Ideologia sămănătoristă. Comunismul de sorginte alogeno-cominternistă a construit în fel şi chip detractări ale culturii române atunci când afirmă cu o formidabilă intransingenţă şi tărie internaţionalistă că Sămănătorismul ar fi pus bazele “doctrinei legionare.” Păi, asta-i o acuzaţie pur şi simplu ideologică ! Atunci trebuie să urmărim şi să caracterizăm serios contribuţia lui George Coşbuc la Sămănătorism. Vorbeam mai înainte despre faptul că, într-o măsură importantă, George Coşbuc era un continuator al operei lui Gheorghe Lazăr pentru cultura română. Distincţia pe care o propuneam despre influenţele filosofice asupra culturii române din Vechiul Regat şi din Transilvania nu-i chiar o dihotomie de separabile ! Între ele poate fi realizată o sinteză, şi chiar înainte de filosoful Lucian Blaga, poetul George Coşbuc ne propune această sinteză prin Ideologia Sămănătorismului.
Titus Filipas

Vizită ideologică şi dialogică la FET

Problemele deosebit de grave ale României încep abia după ce, în luna ianuarie 1990, delegaţia PNŢCD condusă măreţ (ziaristul Radu Tudor preferă termenul “herculean”) de către seniorul Corneliu Coposu (“Dumnezeu să-l ierte!” pentru că mulţi români, printre care mă număr, nu vor putea face aceasta) a vizitat ambasada URSS din Bucureşti. Fără să fie absolut de nimeni consiliaţi cognitiv ! Dar acolo, în sediul ambasadei URSS, toţi membrii delegaţiei au fost înregistraţi audio şi video în toate detaliile discursului lor. Înregistrările au fost trimise principalului Institut de Psihologie din Moscova pentru a fi analizate minuţios sub raport cognitiv. Ţin să subliniez, deşi mulţi poate că nu vor da importanţă reală detaliului, tot de la acel Institut de Psihologie din Moscova se recrutau şi specialiştii care analizau cu mare atenţie şi competenţă mintea cosmonauţilor sovietici ! Şi erau, aceia, nişte oameni complicaţi ! Am mai vorbit pe aici despre disocierea notabilă dintre Vechiul Regat şi Transilvania în ceea ce priveşte influenţele filosofice asupra mentalităţilor. De altminteri umila remarcă a mea fusese într-un mod recunoscut stimulată de un text mai vechi al lui Alexandru Odobescu (unicul autor al unei prime biografii pertinente despre Ideologul român Petrache Poenaru). Şi mai spuneam că Lucian Blaga a încercat o sinteză românească între “filosofia continentală” şi “filosofia analitică.” În vizita sa ideologică şi dialogică la FET, gospodin Alexandru Dughin a subliniat această personalitate românească. N-aş putea zice peremptoriu că domnul Alexandru Dughin a vrut, sau a dorit, sublinierea sintezei româneşti în filosofie realizată de gânditorul nostru Lucian Blaga. Dacă da, atunci pe firul procupărilor marcate de continuitate ce îndeobşte se observă la intellighenţia rusă, am putea spune că vizita recentă de la FET se înscrie pe firul investigaţiilor, studiilor, disputelor ştiinţifice secrete -dar poate că nenumărate- care au urmat, mai bine de două decenii, şi este de subliniat tenacitatea rusească în atingerea unui ţel!, acelei vizite neglijent pregătite – ca să folosesc doar un eufemism salvator de reputaţie–a fruntaşilor PNŢCD din anul 1990 la ambasada URSS din Bucureşti.
Titus Filipas

Mircea Eliade – adevărul proverbelor româneşti

Dan Culcer : “Am adesea impresia că ne învârtim în cerc, precum deținuții în curtea fără cer a pușcăriei. De aceea reproduc acest text de publicistică lucidă a lui Mircea Eliade. Diferența de epocă nu produce o diferență de situație. De unde ni se strecoară în minte această lepădare de sine.” +Mircea Eliade. A nu mai fi român / A apărut, acum de curând, o nouã modă printre tinerii intelectuali şi scriitori; a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. Să ne înţelegem bine: tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi şi gândi valorile universale, ei nu spun: “nu mai sunt român pentru că sunt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu umiversal şi etern”. Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru că sunt comunişti, sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sunt români, şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, ruşi, spanioli; orice, numai români nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român. Şi caută prin orice fel de argumentare (istorică, filosofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, incapabilă de eroism, de probleme filosofice, de creaţie artistică, şi aşa mai departe. Unul dintre ei se îndoieşte atât de mult de realitatea unui neam românesc războinic, încât îşi propune să citeascã Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevãr s-au luptat vreodată românii cu turcii, şi i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria şi cultura “românească” nu e de origine română: Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Haşdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. etc. – toţi, dar absolut toţi sunt streini. Sunt slavi, evrei, armeni, nemţi, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deştepti, sunt şmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori. Dacă le pronunţi vreun nume despre care se ştie sigur cã e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă este slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câţiva moldoveni care spun cu mândrie: am sânge grecesc, sau: “strămoşu-meu a fost rus”. Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat românească. Nu cred că se aflã ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare, că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări. Toti tinerii aceştia au de făcut obiecţii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deştepţi şi asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufleteşti, cine nu capătă insomnii din cauza meditaţiilor şi agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei şi al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu uită: “Neant! Agonia! Zădărnicia!”, cine nu se dă cu capul de pereţi ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” şi “viaţa interioară” acela nu poate fi om, nu poate cunoaşte valorile vieţii şi ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt destepţi – ce oroare! Unde poate duce deşteptăciunea? La ce-ţi foloseşte faptul că poţi cunoaşte, superficial realitatea – când îţi lipseşte facultatea de a imagina probleme, îţi lipseşte boala prin care poţi întrezări moartea şi existenţa, îţi lipsesc înseşi elementele dramei lăuntrice? Tinerii aceştia sunt supăraţi pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte şi nu se sinucid din disperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică şi etică a disperării. Şi pentru că disperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. Tot ce nu se găseşte în Pascal, în Nietzsche, în Dostoievski şi Heidegger – şi toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilã structurii gândirii româneşti – tot ce nu se găseşte în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus şi în meditaţiile unui catolic în veşnică îndoială nu înseamnă nimic, nu are valoare filosofică, nu are valoare umană. Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preţ o spiritualitate care să se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuşi cu o inteligenţă şi o simţire proprii. Tinerii au reacţionat împotriva curentului de acum zece- doisprezece ani, pornit de la “Gândirea” şi “Ideea europeanã” (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originile sunt tot în cursurile şi 46 mircea eliade – casus belli publicaţiile lui N. Iorga) care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic”, în artă şi în gândire şi încercase cea dintâi filosofie ortodoxă prin crearea tipologiei româneşti. Cauzele acestei reacţiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negaţie a istoriei, relativism în cultură, disoluţia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante şi prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. Dealtfel nici n-am încercat azi să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunţãm câteva din aberaţiile ultimei mode intelectuale. Acei care disperează de destinul de a se fi născut români, judecă strâmb meritele şi defectele poporului. Ei vor problematică, îndoială, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala şi despre eroi are o concepţie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual credinţa şi îndoiala au valoare filosofică, deschid căile meditaţiei prin “probleme”; pentru un ţăran român, nu există îndoială, el crede firesc (“aşa cum curg apele, sau cresc florile”), fără “probleme” (ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe, ca să înţelegi cum a reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). Intelectualii au despre eroi o concepţie morală sau magică; şi într-un caz, şi în altul, ei judecă individualist, iar la limită, demoniac. Am arătat altădată ce cred românii despre eroii neamului; ceea ce cred şi despre personagiile biblice şi apostolice, că trăiesc într-un rai ca un plai românesc, că gândesc la nevoile lor, familiale, ca şi în viaţă, coboară pe pământ în ceasuri grele, stau de vorbă cu oamenii într-un limbaj familiar etc. Eroii, aşa cum sunt înţeleşi de popor şi eroii aşa cum sunt închipuiţi de intelectualii tineri – nu au nimic – de-a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l dă viaţa asociată, ceilalţi concep un eroism etic, de probleme, de drame şi conflicte. Apoi, tinerii intelectuali judecă totdeauna un popor prin ce creează, nu-l judecă prin ceea ce este, prin supravieţuirea lui. A “crea” este o concepţie individualistă; a fi aşa cum a lăsat Dumnezeu, este adevărata axă a “spiritualităţii” poporului. În concepţia poporului, nimic nu se creează, nimic nu se face; lucrurile vin şi pleacă, lucrurile se întâmplă. Dar aceasta este o problemă prea complicată pentru a o rezolva aici. Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiţia noastră umană, acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele, sau le putem ignora, pur şi simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace – să ne fie ruşine că ne-am născut români, numai pentru simplul motiv că nu găsim în valenţele româneşti ceea ce vrea Chestov sau Dostoiewski. [Publicat în Vremea, an VI, 1933, Septembrie 10, nr. 304, p. 6.]+ Sursa : Publicat de către Blogger la Dan Culcer Jurnalul unui vulcanolog , 8/08/2013 03:20:00 PM
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Lucian Blaga, de două ori sărbătorit în 2013

Pe blogul AN, http://nastase.wordpress.com/2013/07/06/10-ani-de-la-semnarea-tratatului-de-baza-dintre-romania-si-rusia/#comment-187072 , comentatorul @ Marian Nicolae spune : „filozoful rus Aleksandr Dughin este liderul Mişcării Eurasiatice.“ Este interesant că, anul acesta, Mişcarea (culturală) Eurasiatică a organizat sărbătorirea personalităţii filosofului român Lucian Blaga la Moskova ! Am mai publicat pe acest blog AN, desigur, la vremea anunţurilor Ante, +Despre filosoful român Lucian Blaga, un text în limba rusă http://rossia3.ru/politics/russia/blaga Lucian Blaga omagiat la Moscova pe data de 7 iunie 2013 / Un festival cultural dedicat filosofului şi literatului român Lucian Blaga va fi organizat la Moscova pe data de 7 iunie 2013 http://rossia3.ru/politics/russia/blaga + Acel “festival cultural Lucian Blaga” la Moscova urma după Festivalul Internaţional „Lucian Blaga” – Ediţia a XXXIII-a. Reamintesc, Ex-Post, anunţul academicianului Alexandru Surdu : “Între 9 şi 11 mai 2013 s-a desfăşurat la Alba Iulia şi Lancrăm o serie de manifestări tradiţionale dedicate lui Lucian Blaga.” Sursa http://asymetria-anticariat.blogspot.ro/2013/07/festivalul-international-lucian-blaga.html
Titus Filipas

Lucian Blaga omagiat la Moscova pe data de 7 iunie 2013

Un festival cultural dedicat filosofului şi literatului român Lucian Blaga va fi organizat la Moscova pe data de 7 iunie 2013 http://rossia3.ru/politics/russia/blaga
Titus Filipas

„Despre noumen, fenomen și fenomenologie“

Un text de Isabela Vasiliu-Scraba (www.isabelavs.go.ro), vezi http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Fenomenologie4.htm +Motto : „Să înceapă discipolul cu Metafizica lui Aristotel. Şi dacă nu se poate, să se lase prostul la cântări și la psalmi” (Ion Scărariu, apud Anton Dumitriu, 1991, TV, 21 iulie).+ Când a imaginat distincția dintre fenomen și noumen, Platon nu s-a gândit atât la planul cunoașterii lumii „sub-lunare” (lumea perceptibilă prin simțuri), cât la părelnicia umbratică a lumii trecătoare în comparație cu Frumusețea Existenței eterne a ceea ce dăinuie mereu în deplinul Adevăr (1). Mitul cavernei din dialogul Politeia (vezi Statul, vol.I-II., traducere Vasile Bichigean) ilustrează sugestiv această valorizare neobișnuită pentru oamenii de azi care „prețuiesc scaunele, averea, puterea” (Anton Dumitriu, interviu, TV,1991). Respectiva împărțire indică de asemenea interesul filosofului antic pentru ierarhizarea cunoașterilor în care pe locul cel mai de sus s-ar găsi cunoașterea nemijlocită a Adevărului care este cea mai înaltă și cea mai rară dintre toate cunoașterile posibile. Într-un interviu televizat în post-comunism, Anton Dumitriu spunea că mântuirea ar avea trei fețe : (a) partea rituală („psalmii”); (b) teologia și filosofia (în Occident, Aristotel, prin Toma din Aquino, iar în Orient, Platon și Aristotel); (c) partea esoterică, ascunsă, existentă în Biserica Răsăriteană unde s-a ivit isihasmul. În lumea noumenală, cunoașterea nemijlocită a Adevărului ar fi posibilă pentru că „fondul lumii e gândirea” (nous), mai zicea filosoful Anton Dumitriu. Entuziasmat de justețea deosebirii și chiar a împărțirii între lumea fenomenală și lumea noumenală, Immanuel Kant (2) a preluat-o fiindcă a putut prin ea să delimiteze domeniul de universalitate a cunoașterii omenești ca ținând exclusiv de lumea fenomenală, fără ca prin aceasta să-L dea de-o parte pe Creator. Ba chiar „implicându-L” (ca să zicem așa) de mai multe ori: Odată prin postularea diferenței dintre intelect și rațiune, pentru ca universalitatea cunoașterii să țină de domeniul intelectului, iar universalitatea religiei să țină de domeniul rațiunii; apoi prin limitarea cunoașterii omenești la lumea sensibilă (fenomenală) dincolo de care se întinde lumea noumenală, inaccesibilă intelectului. Şi, desigur, prin postularea acelui „ens rationis” în marginea căruia Ion Petrovici propusese (discutând problema timpului la cursul său despre Kant) o interesantă înțelegere a previziunilor (vezi I. Petrovici, Kant, 1937, p.114), a vederii „în duh” care știe dinainte ceea ce urmează a se petrece. Convins că tot ce se întâmplă pe lume se întâmplă cu voia lui Dumnezeu, Hegel a urmărit să indice o posibilă împăcare a planului epistemologic cu cel ontologic, a fenomenului cu noumenul, imaginând o Fenomenologie a spiritului. În ea, tot ce apare se îmbină cu ceea ce este cunoscut la nivel spiritual în istoria culturii, astfel încât ceea ce a fost înregistrat ca moment important într-o presupusă evoluție a omenirii să poată fi valorizat cognitiv prin intermediul filosofiei culturii, sub forma unei grandioase (și efemere) viziuni asupra istoriei Spiritului absolut. Unul dintre marii noștri traducători și interpreți de filosofie germană (vezi, de exemplu, Hegel, Enciclopedia științelor filozofice, Bucuresti, 1971 ; precum si capitolul despre Leibniz din Istoria filosofiei moderne. Omagiu prof. Ion Petrovici, vol. I, 1937, p.477-521), fost elev (și asistent onorific) al faimosului profesor Nae Ionescu, și de asemenea fost student al lui Heidegger, făcea în jurnalul său o observație plină de tâlc: „creștinismul este la Hegel o experiență de bază pe care se luptă să o stăpânească. Fenomenologia lui (Hegel) este o mărturisire” (Constantin Floru în revista „Jurnalul literar”, octombrie1997, p.9). În secolul XX, despărțirea platonică a noumenului de fenomen, din varii motive, a intrat din nou în uz, chiar dacă în forme mai puțin evidente din cauza noului stil de filosofare. Pentru separarea ontologică și epistemologică dintre fenomen și noumen a pledat în toată opera sa filosofică Lucian Blaga, acel gânditor de mare profunzime și originalitate care a resimțit foarte acut misterul de nedescifrat al unei transcendențe aflate în spatele oricărui fenomen, în indiferent ce registru al cunoașterii și existenței s-ar manifesta el. Contemporanul său german, Karl Jaspers (3), a deosebit explicarea științifică a unui fenomen în necesitatea sa cauzală de înțelegerea fenomenului, implicând o trăire în plan existențial, cu darul de a evidenția atît natura transcendentă a esenței umane cât şi sursa noumenală a tot ce este aparent. Asemenea considerații ale lui Jaspers au fost puse în legătură cu experiența sa de psihiatru care-l făcuse să constate că fenomenele din câmpul faptelor sufletești ar fi de cercetat altfel decât fenomenele fizice. Dacă în fizică fenomenele, având o semnificație bine determinată, s-ar lăsa descrise si „explicate” prin formule matematice, fenomenelor sufletești le trebuie căutată semnificația, căci ele ar fi de „înțeles” numai în contextul în care se produc. Dar cea mai fericită cuplare a planului epistemologic cu cel ontologic a părut multor filosofi ai secolului trecut că ar oferi-o metoda fenomenologică. Teoretizată de Husserl (și amintită studenților săi de Nae Ionescu), metoda a fost apreciată datorită celor două fațete ale ei: una descriind fenomenul și alta intuitivă (noetică). Prin latura descriptivă, metoda se arăta a fi atașată de obiect, iar prin intuiția directă a „esenței” fenomenului de cercetat, ea aspira către evidențierea adevăratei naturi a fenomenului. Mircea Vulcănescu -filosof de vocație, dar și eminent sociolog- a utilizat metoda fenomenologică în ambele domenii. Ca filosof al acelei Școli (unică în lume) de sociologie monografică, Mircea Vulcănescu a aplicat metoda fenomenologică (4) pentru descrierea datelor adunate de echipele de cercetători ai satelor românești. Partea „intuitivă” i-a folosit la găsirea semnificației faptelor complexe aflate la „joncțiunea existenței naturale cu existența spiritului” (Mircea Vulcănescu), ajungând astfel la „ontologia regională a existenței sociale” . Ca fenomenolog, dar şi ca istoric literar, scrie în 1934 splendidul studiu Ion Creangă văzut de generația actuală publicat la Cluj în revista „Gând românesc” (an III, nr. 1, ian. 1935, p.1-16). În filosofia sa originală, ambele fațete ale fenomenologiei au putut da relief unor fapte ce se lasă mai greu descrise, „dimensionând” lucruri dificil de măsurat, cum ar fi de pildă „existența” în spiritualitatea poporului român (Dimensiunea românească a existenței, 1944). Se cuvine însă de subliniat că succesul fenomenologiei, la modă și în ziua de azi, a fost asigurat mai mult de pluralitatea de înțelesuri ce i-au fost atribuite, decît de virtuțile preconizate de Husserl la începutul secolului XX. Gabriel Marcel observase în 1971 că „filosofia modernă are un limbaj atât de dificil încât e greu să afirmi ce este ea, ce sens are ea” (5). Desigur, remarca rămâne valabilă și după înlocuirea termenului de „filosofie” cu cel de „fenomenologie” . Cu referire la prezentarea filosofiei blagiene de către clientela lui Rădulescu-Motru care el însuși îl criticase cu sârg, Lucian Blaga sesizase din 1932-1933 înclinația unor recenzenți bucureșteni de a se crede originali folosind termenul de „fenomenologie” în zone în care altă dată s-ar fi folosit pur și simplu termenul de „filosofie”. În ce-l privește pe Blaga, el considera metoda fenomenologică limitativă. Pe de-o parte, nivelul simplei descrieri a unor fenomene îi părea lui Blaga (prin excelență creator) mult prea modest, în timp ce pretenția metodei fenomenologice de a răzbi de-a dreptul spre „adevărata esență” îi părea cam exagerată. Gabriel Liiceanu, pe când era cercetător la Institutul de Filozofie în colectivul condus de ideologul Henri Wald, a publicat (în „Revista de filozofie”, Tomul 14, nr.2, 1967, p.157-162) un text modest, intitulat Pe marginea unor inedite, despre trei scrisori trimise de marele filosof Lucian Blaga („Revista de filozofie”, Tomul 13, 1966, p.149) lui I. Brucar spre a-i explica unde greșește când îl consideră fenomenolog. Dacă ne gândim că până în 1969 filosofia lui Blaga fusese scoasă (pentru mai bine de două decenii) din cultura română de mercenarii ocupantului sovietic, și că numele lui Blaga urma să fie introdus în manualele de liceu (6) în anul când s-a retipărit Trilogia cunoaşterii (1944; 1969), putem să ne dăm seama de importanța publicării comentariilor tânărului comunist Gabriel Liiceanu (n. 1942). De altfel, 1967 fusese și anul în care se hotărâse curtarea faimosului Mircea Eliade (7), spre a face cât mai vizibilă (pentru exterior!) noua atmosferă de oarecare prețuire a literaturii românești, ilustrată (de exemplu) prin editarea volumului Portrete și reflecții literare a lui Constantin Ciopraga, cuprinzând două studii antologice despre Eminescu, sau prin premierea lui Dimitrie Stelaru și a poetului Marin Tarangul, fost deținut politic, fără nici o vină. Dar 1967 se mai singularizase și prin difuzarea modelului ‘Crohmălniceanu’, de terorism ideologic aplicat la receptarea literaturii interbelice, prin publicarea cursului său de Istorie a literaturii române din perioada interbelică (volumul I, Proza). Modelul răspândit atunci a fost dezvoltat apoi de Zigu Ornea, cel care a dat pe ascuns Securitații manuscrisul despre Hegel pentru care Constantin Noica a fost băgat la pușcărie pentru șase ani, fără altă vină decât aceea de a fi dat manuscrisul la publicat la ESPLA, singura editură care exista în 1957 (vezi revista „Observatorul Cultural”, Nr.20/277, 14-20 iulie 2005). Titlul sub care „Revista de filozofie” a publicat scrisorile lui Lucian Blaga nu a fost nici el întâmplător : Trei scrisori asupra fenomenologiei, și nu ceva mai apropiat de conținutul ideatic al textului blagian, ceva de genul : ‘Cunoașterea luciferică/minus-cunoașterea în contrast cu fenomenologismul, o abordare descriptiv-paradisiacă, prin atașarea de obiect’. Accentuând asupra fenomenologiei, titlul prefigura deplasarea accentului către partea eronată (de ca şi cum ar fi fost validă!) a exegezei lui Brucar, eroare pe care filosoful Lucian Blaga intenționase să o îndrepte. Așadar, însuși titlul era menit să manipuleze cititorul, indicând un interes inexistent la Blaga pentru fenomenologie. În plus, din comentariul comunistului de douăzecişicinci de ani transpare străduința de a-l înălța deasupra lui Blaga pe Brucar, dându-i dreptate fostului director de la „Lumea evree” care ținuse să-l încadreze pe Lucian Blaga între fenomenologi. Desigur, încercarea tânărului Liiceanu apare cu atât mai penibilă cu cât argumentarea contrară, venită din partea lui Blaga, este evident mai convingătoare. Poate de aceea s-a mai apelat la o șmecherie suplimentară: Cele trei scrisori ale lui Blaga nu au fost publicate în același număr de revistă în care a apărut comentarea lor. Dacă pe oricine argumentele lui Blaga l-ar fi convins, de neconvins pare să fi fost doar „discipolul lui Henri Wald” (vezi Noica și Securitatea, Editura M.N.L.R, Bucureşti, 2009, p.154), cum îl desemnase Noica pe Liiceanu, după zece ani de așa-zisă ucenicie (8). Interesant este că şi la cincizecişipatru de ani, „discipolul lui Henri Wald” ținea să convingă (fără argumente) la o conferinţă că filosofia românească interberlică ar fi fost inexistentă, că Lucian Blaga, Nae Ionescu, Mircea Florian, Ion Petrovici, D.D. Roşca, etc, n-ar fi fost suficient de „profunzi” şi că Nae Ionescu n-ar fi iniţiat trăirismul, prima școală românească de filosofie, fiindcă foștii săi studenți (și unii chiar discipoli) precum Constantin Noica, Anton Dumitriu (pe linia religiozității difuze din scrierile lui), Mircea Eliade, Emil Cioran, Vasile Băncilă, Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea, Petre Ţuţea, n-ar fi fost contemporani (ca să asigure „unitate temporală” a școlii trăiriste, despre care Noica spunea că oficialii comuniști refuză să o recunoască) şi că filosofii menționați ar fi fost incapabili să elaboreze o gândire filozofică „puternică” (oare fusese cu gândul la puterea maestrului său Wald ? sau a lui Stalin ?).
NOTE
1. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică a participării la divina lume a Ideilor, Editura Star Tipp, Slobozia, 1999.
2. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Topica transcendentală din perspectiva arheologiei gândirii kantiene, în revista „Contemporanul Ideea-Europeană”, nr. 24(113) din 12 iunie 1992, p.5 ; precum și eseul intitulat La connaissance sans objet din volumul: Atena lui Kefalos, Editura Star Tipp, Slobozia, 1997, p. 120-135 ; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CAP12_1.html .
3. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Karl Jaspers: Credința filosofică – o modalitate de existență în lumea contemporană, în revista „Contemporanul Ideea-Europeană”, nr. 40(7), 4 oct. 1991, p. 5, și în volumul Inefabila metafizică, 1992, p. 168- 176.
4. În 1929 Mircea Vulcănescu scrisese un text extrem de interesant despre Max Scheler, „cel mai genial” discipol al lui Husserl, mort la 54 de ani.
5. vezi Colocviile de la Paris (1971-1974) şi Dialogul omului cu ştiinţa (29 ianuarie 1971), dezbatere organizată de Constantin Micu Stavilă, publicată în revista „Jurnalul literar”, ianuarie-februarie 2001, p. 24-25. În Homo universalis (București, 1990), denumirea dată de Anton Dimitriu „fenomenologiei/filozofiei” de azi a fost aceea de philosophia garrula având sensul de trăncăneală cu pretenție de filozofare (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La granița dintre philosophia perennis și philosophia garrula, în volumul Inefabila metafizică, Slobozia, 1993, p. 153-160). La cursurile sale de metafizică și de istoria metafizicii, Nae Ionescu tratase şi el, în felul său personal, subiectul abandonării philosophiei perennis (vezi http://www.scribd.com/doc/132110995/Isabela-Vasiliu-Scraba-METAFIZICA-LUI-NAE-IONESCU-in-unica-%C8%99i-dubla-ei-inf%C4%83%C8%9Bi%C8%99are ).
6. vezi Isabela Vasiliu-Scraba despre Rolul scriitorului în formarea spiritualităţii de mâine ; Interviu publicat în revista “Vatra veche”, 2/2013, p.7-9
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_Bacau7Liceu.htm
7. În 1967 Mircea Eliade a putut telefona mamei sale, după 25 de ani, care, înţeleaptă, l-a sfătuit să nu revină spre a da gir terorii ideologice din ţara aflata sub ocupaţie bolsevică, cum scria pe ascuns Vasile Băncilă. Marele istoric al religiilor a fost reintrodus în cultura română (cu o carte de nuvele prefaţată de nepotul său) în anul în care apăruse în America Myth and Symbol. Studies in Honor of Mircea Eliade (Univ. of Chicago Press, 1969, 460 p.) volum pe care nici Editura Politică, nici Humanitas n-a dorit să-l traducă şi să-l publice în ţara comunistă care l-a tot ademenit, în fel şi chip, pe Eliade să se-ntoarcă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din ţară şi visul premonitoriu al lui Mircea Eliade, în „Revista română” (Iaşi), Anul XV, nr. 1 (55), martie 2009, p. 16-17; sau http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=626 ).
8. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, în revista „Acolada”, nr 2(65), febr.2013, p.16 şi 22 ; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis7.htm ; precum și Himera discipolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, în revista „Acolada”, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23 ; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis9.htm
Pentru conformitate,
Titus Filipas
P.S. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/05/12/despre-invinsi-si-invingatori/

Lucian Blaga şi arhetipurile culturale

Un coleg de blogosferă mă întreabă :

+@blogideologic /Iata ce spune Blaga in “Trilogia Culturii” in incercarea de a defini sentimentul spatiului: “Inconştientul nu trebuie privit numai în înţeles de conştiinţă infinit scăzută, ci în sensul unei realităţi psiho-spirituale amplu structurate şi relativ sieşi suficiente. „Orizontul spaţial” al inconştientului, scos şi rupt din înlănţuirea condiţiilor exterioare şi cristalizat ca atare, persistă în identitatea sa indiferent de variaţiunea peisajelor dinafară”. Sunt si arhetipuri locale ?+*

Propun un răspuns cu mai multe ponderi** :

În articolul său despre Étymologie din Enciclopedia franceză, un  articol inspirat de lectura lui Bonnot de Condillac şi Moreau de Maupertuis,  Anne-Robert-Jacques Turgot afirmă ceva care ne interesează foarte mult, chiar şi acum, deşi este limpede că, datorită vicisitudinilor Istoriei, naţiunea noastră îl citeşte pe Turgot doar cu o foarte,  foarte   mare întârziere  : „În  propăşirea spirituală a omenirii, toate naţiunile pleacă de la acelaşi punct, şi merg către aceeaşi ţintă, urmând mai mult ori mai puţin acelaşi itinerar în Sfera Valorilor, dar în ritmuri proprii şi  diferite. Unele naţiuni întârzie poate prea mult pe acest drum,  după cum  altele avansează  poate prea  repede.  Limbajul unei  naţiuni este într-un foarte mare grad o proiecţie a ideilor asimilate de acea naţiune. Starea limbajului unei naţiuni  este măsura integrală a progresului acelei naţiuni. Şi întrucât limbajul este un  agregat  al  ideilor îmbrăţişate de un popor, el constituie bogăţia culturală quintesenţială pentru  acel  popor.”  Ideile dintru început ale textului lui Turgot seamănă cu ideile exprimate la începutul aceluiaşi veac XVIII de cărturarul nostru Dimitrie Cantemir. Mergând pe linia de gândire instituită de filosoful şi pedagogul Condillac în „L’Essai sur l’origine des connaissances humaines” (1746), şi de  savantul Pierre Moreau de Maupertuis în „Réflexions philosophiques sur l’origine des langues et la signification des mots” (1748),   Anne Jacques Robert Turgot releva o dinamică a metaforelor ce evoluează într-un sistem de comunicare socială pe care îl denumeşte „tablature”- „tablatura”. În sensul cel mai general dat cu putinţă cuvântului, „tablatura” este un sistem special de notaţie muzicală, asupra ideii în sine va fi lucrat la începutul aceluiaşi veac Dimitrie Cantemir în cartea lui  muzicală  despre ‘tablatură’,   scrisă  în rezonanţă  sufită. Dar „tablatura” este şi un model pentru principiul identităţii din logică şi pentru Inteligenţa Artificială.  Condillac spusese că limbajul şi gândirea „împărtăşită”  evoluează împreună, şi adăuga că limbajul care marchează ideile „împărtăşite”  pleacă de la strigătele guturale proferate de omul primitiv. Maupertuis foloseşte ideea că notaţiile de gen „tablature” pentru instrumentele cu strune, notaţii relevate de Dimitrie Cantemir în tratatul său de muzică turcă, mergând în siajul abordării sufite a muzicii, care acordă fiecărei note o stare sufletească, sunt marcajele esenţiale ce realizează  corespondenţa cu lumea ideilor. Mult mai târziu, în secolul XX, filosoful român Lucian Blaga va înscrie pe această dinamică a metaforelor, adică pe „tablatura metafizică” propusă de Cantemir şi Turgot, analogia şi  metafora  „spaţiului  mioritic” drept  semnul  distinctiv pentru civilizaţia românească.

Filosoful german Ernst Cassirer consilia, într-un text singular şi esenţial : “Le concept de groupe et la théorie de la perception”, (din 1938, publicat, poate părea bizar, în limba franceză, dar fără îndoială că această revenire la stilul din Epoca Luminilor era o reacţie la instalarea nazismului în Germania), folosirea ideilor geometriei pentru descrierea percepţiei, tema preferată a lui Condillac. Dar înainte chiar de a cunoaşte gândul  înţelept al lui Cassirer, –pur şi simplu pentru că acesta nu fusese încă enunţat–,   filosoful român Lucian Blaga îndrăznea să folosească la 1936  ideea  ‘varietăţii Cantoriene’, ’manifold’ în limba engleză,   ca metaforă pentru „Spaţiul mioritic”. Reamintim, „spaţiul” înseamnă de facto şi de jure un depozitar al datelor despre mişcare.  Prin extensie, şi despre istorie, va cugeta  Lucian Blaga depozitând în „spaţiul mioritic” inventarul transhumanţelor care îl fascinau pe Fernand Braudel. 

Fără prea multă surprindere observăm că atunci când inventează  conceptul mito-poetic al ‘spaţiului mioritic’, filosoful român Lucian Blaga intra pe linia expunerii medievale scolastice prezentă în textul sorbonian „De configurationibus qualitatum et motuum”,  unde spaţiul era  definit ca un depozitar al Calităţii şi al Mişcării. Autorul scrierii vechi era nimeni altul decât   normandul  Nicolae Oresmus (1323-1382), foarte cunoscutul profesor de la Universitatea din Paris. Admitem că  ideea ‚spaţiului mioritic’,  în afară de faptul că se integrează în ‚arhetipul Eratostene’,  arhetip  reflectat şi în invocaţia mioritică :  „Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai”, în expunerea conceptuală a filosofului Lucian Blaga   a fost foarte puternic influenţată  de  „şcoala mecanistă” a Universităţii din Paris, iniţiată  de către un  Jean Buridan,  profesorul lui Nicolae Oresmus.

Pe istmul baltico-pontic avem „un orizont spaţial cu totul aparte”. Definit prin Doină. « În adevăr, doina, cu  rezonanţele ei, nu se înfăţişează ca un produs de-o transparenţă desăvîrşită: în dosul ei ghicim existenţa unui spaţiu-matrice, sau al unui orizont spaţial cu totul aparte», afirma Lucian Blaga.

 

Împrumutând din aceeaşi memorie veche, Nicolae Labiş scrie, într-un timp al kolhozului departe de a fi autarhic: „…se ară,/Se-nalţă gânduri, se sapă  fântânile,/ Se şuieră doinele de primăvară”. Extensia „pământului” se face  până la frontiera lingvistică  pe care „doina” românească difuzează în  „daina” lituaniană, o  graniţă determinată  mai curând de  concurenţa cerealelor: grâul roman şi secara varegă, şi de « răbdarea » lor diferită  la rigorile climei.  Şi eroul prozei eminesciene ‘Toma Nour în gheţurile siberiene’ călătoreşte aici, pe istmul baltico pontic. Unde Toma Nour aude “calde doine de primăvară”.

 

Din lectura „Istoriei ieroglifice”  căpătăm certitudinea  că Dimitrie Cantemir se considera,  el însuşi,  Inorogul.  Poemul medieval ‚Ainsi que la licorne’ a fost atribuit de către exegeţi şi altor trubaduri.  Lucian Blaga se alătura exegeţilor  convinşi că versurile erau  scrise de  Jean de Brienne din iubirea lui cavalerească  pentru  Blanche de Castille (‚Alba de Castilia’). „Dar unde-i neaua din cel an,/Regina Blanche ca floarea-nvoaltă,/ Cântând cu voce descântată?”, va  întreba  mai apoi şi François Villon  (traducerea pe româneşte aparţine poetului Dan Dănăilă).  Lucian Blaga supralicitează cheia de lectură pentru „Istoria  ieroglifică”, atribuindu-i lui  Dimitrie Cantemir supranumele:  „Inorogul alb”. 

Iată un citat dintr-o scrisoare a lui  I.D. Sârbu către Ion Brad : „Adun de 15 ani vechile, bătrâneştile poveşti ale minerilor din Valea Jiului. Am făcut filosofia culturii pe vremuri, ştiu ce este folclor, ştiu ce e un mit. Aceste poveşti, unele vechi de peste 1000 ani, sunt aproape mituri. Îmi dau seama de valoarea lor etnografică, culturală. În fond, cred eu, există  doar trei ocupaţii care au dreptul, deocamdată  să se considere „ontologice”, globale, deci creatoare de cultură proprie: agricultura, marinăritul… şi mineritul (fiecare fiind legat de condiţiile materiale specifice unui anume peisaj şi formă  de lucru). Folclorul ţărănesc e cunoscut: cel al „saga”-urilor marinăreşti, la fel: ei, eu am adunat de la bătrâni, de la babe, vreo 30 de vechi mituri minereşti. Reflectă  o lume, o gândire, un „orizont stilistic” ar zice Blaga. Le port în traistă  (ca Şincai, cronica sa) de zece ani.” Poate citesc eu într-o grilă  deformată  scrisoarea lui Sârbu, I.D., exilatul într-o Craiova distopică.

* Vezi aici: http://iubescfluturii.wordpress.com/2008/09/18/vise-2/

**Paragrafele au ponderi subiective, ele diferă de la autor la cititor, sau de la  cititor la cititor. Agregarea finală a itemurilor este făcută de fiecare cititor, prin propria  judecată de valoare.

 

Titus Filipas

Conceptul mito-poetic al ‘spaţiului mioritic’

Atunci când inventează  conceptul mito-poetic al ‘spaţiului mioritic’, filosoful român Lucian Blaga intra pe linia expunerii medievale scolastice din textul „De configurationibus qualitatum et motuum”,  unde spaţiul era  definit ca un depozitar al Calităţii şi al Mişcării. Ideea ‚spaţiului mioritic’ se integrează în ‚arhetipul cultural Eratostene’, arhetip reflectat şi în invocaţia mioritică   „Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai”. Frumuseţea baladei Mioriţa vine din arhetipuri culturale antice.
Titus Filipas