Isabela Vasiliu-Scraba : Sfârşitul lui Constantin Noica

Motto: “Comuniştii s-au aşezat prea aproape de oameni; s-au instalat în cămara lor de alimente, în culcuşul lor, în sertarele lor [cu manuscrise], pe cât posibil chiar în conştiinţele lor, încât indispun prin simpla lor voce, cu simplul lor ziar ” (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990, p. 15)
Fascinat de imensa generozitate a lui Noica “faţă de oameni, de ideologii, de naufragii”, Mircea Eliade admira îndrăzneala prietenului său – aflat în domiciliu forţat – de a se rosti “peste sisteme şi istorii”, deşi ocupantul sovietic al României ciuntite de Basarabia şi Bucovina de Nord îl plasase pe filozof în marginea societăţii, interzicându-i cariera de profesor universitar pentru care avea pregătirea necesară. Sub pretextul interpretarii lui Faust de Goethe, Noica interpreta în anii cincizeci cultura europeană din secolul XX evidenţiind declinul spiritual al unei lumi care se lipseşte de spontaneitatea creatoare, înlocuită de scrisul la comandă, o lume în care natura este pustiita şi degradată printr-o “orăşenizare forţată”.
Total izolat de colegii de breaslă scritoricească, lui Noica îi erau interzise până şi vizitele la prietenii din Bucureşti cu care, pe furiş, mai făcea schimburi de opinii literare. După lista de lucrări (vezi Modelul Noica, 2009, p. 506-507) pe care a alcătuit-o în anii de interdicţie de semnatură, filozoful avea gata de publicare cinci cărţi, dintre care Anti-Goethe în două volume tratând despre “grandoarea şi mizeria omului fără filozofie” (Despărţirea de Goethe, 1976, p.8). Pentru a masca adevăratul sens al titlului, Noica scrie că în volum se ocupa de limitele triumfului omului modern, şi că “în felul cum ne despărţim de oameni dovedim cât de mult îi îndrăgim” (1976, p. 7). În 1972 Securitatea i-a restituit celui întemniţat şase ani fără vină o parte din manuscrisul Anti-Goethe, care a stat la baza volumului Despărţirea de Goethe. La câţiva ani după căderea comunismului, i-au mai fost restituite (soţiei lui Noica, în 1994) două capitole din manuscrisul Anti-Goethe confiscat la arestarea din 1958. Acestea au fost incluse în ediţia a II-a. Dupa îngrijitorul celei de-a doua ediţii din 2000 s-ar putea ca prin “cotloanele S.R.I. –ului” să mai fie file din manuscrisul acestei scrieri noiciene publicată după un sfert de veac de la redactarea ei.
La sărbătorirea clandestină a lui Goethe a participat în 1949 şi Alice Voinescu, printr-o conferinţă în cerc restrâns, fiindcă în învăţământul superior nu mai avea voie să predea. În locul profesoarei cu doctoratul la Sorbona studenţii aveau parte de prelegerile propagandistului comunist Marcel Breslaşu/Bresliska care practicase advocatura şi din 1948 devenise director în Ministerul Artelor şi Informaţiilor, apoi profesor şi rector al Institutului de Artă (vezi Marian Popa, Istoria literaturii române…, Fundaţia Luceafarul, Bucureşti, 2001, vol. I, p.1073).
Anti-Goethe, sau despărţirea de lumea presimţită şi descrisă de Goethe prin Faust II, era la Constantin Noica o distanţare de lumea spectrală a utopiilor devenite realitate. “Cu posibilul gol al banului fără acoperire” imaginea irealităţii avea la început aspect oarecum jucăuş. Dar cu ideea de reproducere a umanităţii în eprubetă, gluma este lăsată de-o parte. În partea a doua din Faust, după o cununie de scurtă durată a idealului grec cu spiritul modern, urmează războiul cu mijloace diabolice, apoi politica ilustrată de isteria raţiunii ordonatoare şi planificatoare care se izbeşte de rezistenţa unor bătrânei ascultând cu evlavie sunetul clopotelor unei biserici până să fie raşi de pe suprafaţa pământului cu casa, cu grădina şi cu mica lor biserică. Dacă “realizarea posibilului gol” într-o lume fără oameni adevăraţi rămâne mefistofelică, nedesprinsă de iniţiatorul şi realizatorul ei, lumea a cărei caricatură a fost anticipată de Goethe “cu repulsie” (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990, p. 34-35), ar fi tocmai lumea diabolică a secolului XX adeverită de oameni.
Iată toate volumele pe care Noica n-a putut să le publice din 1944 până în 1956: Lysis sau despre înţelesul grec al filozofiei; Fire şi fiinţă. Introducere la o filozofie sistematică; Anti-Goethe (2 volume); Devenirea întru fiinţă. încercare de filozofie sistematică; Povestiri din Hegel (care avea să fie publicată la Paris în 1962, când Noica era în temniţă şi Mircea Eliade încerca să-l ajute, cum va face şi în 1979 după a treia arestare a preotului Calciu).
De dincolo de Cortina de fier, Eliade mărturisea în aceeaşi scrisoare din 1957-1958 că în optimismul lui Noica găsise o notă comună între ei, dincolo de destinele lor individuale atât de diferite. Corespondenţa cu Eliade era aşteptată cu nerăbdare nu numai de Constantin Noica aflat la Câmpulung după o scurtă arestare (vezi revista Origini, nr. 9-10/2009, p XV), ci şi de cei care-i îngroşau Dosarul de urmărire operativă, scrisorile trimise şi primite fiind parcurse negreşit de mercenarii ocupantului sovietic care-l considerau pe Noica un “duşman al poporului”. Tot aceştia se pare că au fost primii cititori ai volumului Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, pe care Noica l-ar fi vrut publicat la Londra şi nu confiscat în cursul anului 1987 de Securitate, cum s-a întâmplat în realitate.
Anul confiscării poate fi dedus din cuprinsul volumului în care apar idei ce se regăsesc în articolele publicate la acea vreme. De pildă în manuscrisul expediat de Noica şi interceptat de Securitate apare ideea că politicienii vor “mai binele” crezând cu asta că vor binele: “mizeria lumii moderne e o chestiune de gramatică: oamenii confundă comparativul cu pozitivul, ba chiar nu se mai gândesc la pozitiv. Americanii nu se gândesc nici măcar la comparativ, ci de-a dreptul la superlativ, la foarte bine” (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru , 1990, p.16). Or, tot chestiuni de gramatică tratase şi în articolele Cultura europeană în ipostaza substantivului (România literară, februarie 1987), Adjectivul, epitetele şi Renaşterea (România literară, martie 1987), Gradul zero al adjectivului şi Leonardo da Vinci (România literară, aprilie 1997) şi Cum arată cultura europeană în ipostaza adverbului (România literară, mai 1987, nr.20 şi iunie 1987, nr.24). Aceste articole au constituit capitole ale ultimei sale cărţi De dignitate Europae pe care a început să le publice în 1986 (vezi Modelul cultural european, partea I-a, în România literară, 19 iunie 1986, nr.25) dar care a apărut doar post-mortem (în 1988 la Editura Kriterion în traducerea lui G. Scherg şi abia în 1993 în româneşte).
La sfârşitul memoriilor sale Noica a trecut anul 1965, ceea ce nu era de natură să-l împiedice să mai completeze volumul. Fiindcă unele pagini din manuscrisul care cuprinde amintiri din vremea detenţiei (1958-1964) prea seamănă cu cele concepute prin 1986-1987 când era preocupat de Europa care “a fost şi poate fi sarea pământului” (oct. 1985, în volumul Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate, Colecţia “Capricorn”, Nr.5-6, 1989, p.257).
După citirea manuscrisului Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Securitatea l-a întrebat probabil pe Constantin Noica de ce a ţinut să scrie împotriva poporului român că atât deţinuţii politici torturaţi în închisori cât şi comuniştii ar fi “victime ale timpului lor” (p.18). Desigur trebuie să-l fi chestionat şi cum de a îndrăznit să încerce a scoate pe ascuns din ţară materiale denigratoare. Discuţia dintre un fost deţinut politic urmărit, hărţuit şi solicitat la discuţii periodice după eliberatea sa din 1964 s-ar fi putut întâmpla să nu fi fost dintre cele mai politicoase, mai ales că Noica era singur în vila sa de la Păltiniş.
În toamna anului 1987 singurătatea lui Noica era destul de completă. Prietenul său, meteorologul Octavian Nicolae fusese îndepărtat din Păltiniş: “au trecut lunile octombrie şi noiembrie şi singurele legături pe care le mai aveam cu domnul Noica erau scrisorile şi din când în când un telefon” (Octavian Nicolae, în volumul Modelul Noica, 2009, p.426). Doar în camera de alături fusese plasată vânzătoarea de la chioşcul de cărţi din Păltiniş, tov. Norica Becheş care “l-a supraveghiat pe filozof cu îndrumare de la Securitate” (vezi I. Filipciuc, Centenar Noica, Păltiniş, 25 iulie 2009, în revista Origini, nr. 9-10/2009, Supliment Noica, p.II).
Lectura manuscrisului pe care Noica a făcut imprudenţa să vrea să-l publice în Occident a determinat probabil şi inexplicabila amânare a operaţiei după fracturarea colului femural în dimineaţa zilei de miercuri 25 noiembrie 1987. Motivul amânării a fost derizoriu, în condiţiile în care filozoful, deşi slab, “se controla medical şi rezultatele erau în general bune” (vezi Modelul Noica, 2009, p. 146.) pentru cei 78 de ani ai săi. Doctoriţa Eleonora Emilia Cioran, cumnata lui Emil Cioran l-a vizitat pe Noica la Spital şi a spus într-un interviu că optimismul lui Noica o determinase să creadă că filozoful spera să se vindece, fiind nedumerit de amânarea operaţiei. În interviul luat de Ana Sîrghie, doctoriţa a adăugat că, spre surprinderea ei, a constatat pe corpul bolnavului nişte edeme generalizate, la mâini, abdomen şi picioare, vânătăi mult prea extinse pentru a se putea explica prin şocul căderii care a dus la fractură (Dr. Eleonora Emilia Cioran, în volumul Modelul Noica, 2009, p. 147).
În manuscrisul amintirilor din temniţă interceptat şi confiscat de Securitate când Noica a încercat să-l trimită fostei sale soţii pentru a fi publicat în Anglia, filozoful îşi pusese problema “ce au să facă în viaţă păzitorii şi administratorii doctrinei comuniste când se va termina cu mascarada comunismului” (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p.20). Pe parcursul celor douăzeci de ani de post-comunism s-a putut constata reapariţia dorinţei politice de a schimonosi adevărul. Nici încercarea comuniştilor de a “desfiinţa omul ca fiinţă morală” n-a fost cu totul abandonată, ideologii reciclaţi în holocaustologi obligându-i pe români “să recunoască exact ce vor ei (…) cu expresiile lor şablon” (Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, p.19).

Isabela Vasiliu-Scraba
Sursa http://www.isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm
Pentru conformitate,
Titus Filipas
Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/05/31/o-noua-intalnire-cu-emma-nicholson/

Un text de Isabela Vasiliu-Scraba

+Himera “Şcolii de la Păltiniş” ironizată de Noica / Motto: “Oamenii sînt trecători, dar valorile, creaţiile lor vor rămâne”, Constantin Noica, iulie 1978 / Horia Stamatu credea că la Noica sentimentul metafizic al temerii neîmplinirii nu depăşeşte planul cultural. Poate datorită insistenţei cu care autorul Rostirii filozofice româneşti vorbea despre “mântuirea prin cultură”, sau despre intrarea în domeniul filozofiei “cu harul care poartă dincolo de sine” ducând la o transformare interioară, asemenea oricărei alte iniţieri: “Când intri în filozofie, îţi schimbi numele, nu te mai poate chema Saul sau Kepha, îţi spui Pavel sau Petru” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 73). Dar pentru Noica, la judecata de apoi, când trebuie să dai socoteală de cele făcute în timpul vieţii (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Cât de subversiv putea fi Noica, în revista Meandre, XII, 1-2 (22-23), 2009, p.80-81; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica-MEANDRE.htm ), hărnicia culturală manifestată prin numărul de cărţi publicate nu cântărea prea mult. Fiindcă atunci “trebuie să spui ce ai scris în ele”. Mesajul „mântuirii prin cultură” îl livrează şi Mircea Eliade în romanul Pe strada Mântuleasa (1). Fărâmă, omul micşorat si redus la limita de jos a supravieţuirii, scrie în temniţă la nesfârşit. El iese din timpul istoric şi trăieşte în timpul literaturii, în timpul culturii autentice, si, prin tematica povestirilor sale, chiar în Marele Timp al sacralităţii. Într-o conversaţie înregistrată de Securitate pe 14 mai 1984, Noica întreba despre un scriitor dacă “e bun, sau plagiator?” (Noica în arhiva Securităţii, II, Ed. Muzeul Naţional al Literaturii Române, 2010, p.264), ultimul fiind acela care fie rezumă, fie parafrazează ideile altuia şi uită să-l “deconspire” pe autorul ideilor preluate (2), sau, chiar dacă-l aminteşte în treacăt, el nu mai adaugă idei personale, nu pune nimic în plus (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Gabriel Liiceanu şi despre plagierea de tip ‘inadequate paraphrase’ la Patapievici, în “Acolada”, 7-8/2012, p. 19; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata4.htm ). Neurmând îndemnul filozofului de la Păltiniş care-l sfătuise să-l lase pe Heidegger spre a-l citi pe Kant, căci la Heidegger “nu poţi veni cu mâna goală” (Noica), Gabriel Liiceanu pare a se simţi împlinit ca traducător al lui Heidegger (3), deşi, după cum observase un universitar francez, specialiştii occidentali în Heidegger nu-l prea socotesc printre heideggerieni. De fapt, traducători de filozofie (germană) mai buni decât G. Liiceanu, şi decât toţi bursierii post-decembrişti pe care i-a implicat în traducerea lui Heidegger, au fost cu siguranţă mulţi. Pentru că în comunism generaţia lui Noica (şi generaţia imediat următoare) “a fost sugrumată, cu şansa ei [de afirmare prin creaţii originale]” (Noica şi Securitatea, II, 2010, p.22). Filozofii marginalizaţi de teroarea ideologică a statului poliţienesc n-au fost numai Petre Ţuţea, Alexandru Dragomir (traducător în anii patruzeci al unui eseu heideggerian) sau Gheorghe Ciorogaru (traducătorul lui Iacob Bohme). La modul cel mai general, mai buni decât cei şcoliţi după distrugerea Academiei Române si a învăţământului în 1948 au fost toţi cei formaţi înainte de “ocupaţia comunistă” (Vasile Băncilă). Rezultatele muncii lor de traducere au fost de-a dreptul impresionante, atât cantitativ, cât şi calitativ, căci ei (D.D. Roşca, Virgil Bogdan, Octavian Nistor, Constantin Floru, Elena Irion/Moisuc, Nicolae Bagdazar, C. Narly, Mihail Antoniade, Ion Gorun, Traian Brăileanu, Constantin Rădulescu-Motru, D.C. Amzăr, Petre Pandrea, Gheorghe Ciorogaru, Horia Stanca, Constantin Noica, Lucian Blaga, etc.,) au fost cei care au introdus în cultura românească operele marilor filozofi germani. Cineva îmi spunea că l-a întâlnit pe Noica pe stradă după ce apăruse Jurnalul de la Păltiniş, când filozoful i-a părut complet răvăşit, văzându-şi terfelită viaţa privată, intimitatea sa, foarte impresionat mai ales de redarea cuvânt cu cuvânt a ceea ce vorbise la Păltiniş. Cam după o lună de la apariţia (4) acestei cărţi pe care Ion Ianoşi (fost şef al cenzurii) “o scosese la lumină” (vezi dedicaţia lui Liiceanu), Noica îi relatează la Sibiu lui Relu Cioran (care avea apartamentul “microfonizat”, ca şi camera de circa opt metri pătraţi în care locuia Noica la Păltiniş) părerea lui Steinhardt despre felul în care Paleologu a fost prezentat în Jurnalul de la Păltiniş, observând că Gabriel Liiceanu a greşit şi faţă de el [de Noica], şi faţă de Paleologu, “pentru că o carte de memorii se publică mai târziu, nu cât trăiesc oamenii” (Noica şi Securitatea, II, 2010, p.94). Şi la distanţă de cinci luni, încă mai sublinia că “gestul lui Liiceanu” este “discutabil” din unghi “psihologic şi conjunctural” (martie, 1984, Noica şi Securitatea, II, 2010, p.201) prin vizibila intenţie a lui Liiceanu de a-şi face sieşi reclamă, făcându-i însă rău lui Noica, “om din trecut”, pus “prea mult în primul plan, pe scenă” (mai 1984, p.250), la vremea când ideologii din structurile de vârf nu-i publicau decât cu mare dificultate scrierile (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Constantin Noica, revista “Plumb”, V, 34, ianuarie 2010, p.4). Filozoful marginalizat spunea în 1984 “pe mine m-au tot dus [cu vorba] cu CARTEA ARHEILOR la Cartea Românească, sau cu Scrisorile de logica [ lui Hermes] şi de trei ani mă pun în plan si nu mi-au apărut” (ibidem, p.153). Desigur Noica a remarcat şi că Jurnalul de la Păltiniş a fost tipărit nu doar ca “model paideic”, ci şi spre a-l “înfunda” prin nepotrivite comentarii politice în marginea cărţilor sale de filozofie (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lista neagră cu cărţi scrise de Noica, în revista “Origini/Romanian Roots”, XIV, 9-10 (146-147), 2009, p. 22-24; v. Stan V. Cristea, NOICA: REPERE BIOBIBLIOGRAFICE, Bucureşti, 2011, p.413; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica_lista_neagra5.htm ). După apariţia Epistolarului, pe 4 septembrie 1987 Noica este înregistrat de Securitate spunând că Liiceanu a reuşit să-l “înnămolească” de tot. Extrem de interesante mai sînt observaţiile lui Noica (înregistrate pe ascuns) referitoare la autorităţile comuniste care îl “menajează” pe Gabriel Liiceanu, în timp ce elementara libertate de a circula peste graniţă este interzisă altora: Liiceanu poate veni din RFG în ţară, soţia acestuia îl poate însoţi la Heidelberg, fără a-şi pierde postul de la Institutul de Istoria Artei. Noica mai este înregistrat spunând că Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu se bucură din partea Ministerului de interne de un tratament de excepţie. Ei pot călători prin Europa, în Franţa şi chiar în Suedia. Ambilor autorităţile comuniste le-a prelungit bursa la Heidelberg (5) dându-le posibilitatea să mai zăbovească luni întregi dincolo de Cortina de fier. Cu alt prilej este înregistrată remarca după care germanii trimit 150 de burse şi ideologii comunişti trimit unul sau doi, restul se fac că nu le-au primit, în 1983 fiind aprobată o singură plecare în RFG cu bursă Humboldt (Noica şi Securitatea II, p.123). Lipsit întreaga viaţă de o catedră universitară, Constantin Noica nu a “produs” niciun filozof, în ciuda repetatelor afirmaţii ale lui Liiceanu şi Pleşu (6) că ei ar fi adevărata “operă” a lui Noica, si nu scrierile acestuia (v. Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenar, despre Noica, în cifru ‘humanist’, în revista “Oglinda literară”, VIII, nr. 92, aug. 2009, p. 4802-4803); http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica-Humanitas3.htm ). La modul cel mai ciudat, I.P. Culianu difuzează românilor prin Radio BBC un mesaj similar: “chiar dacă vreodată cărţile lui Noica s-ar pierde, ori ar înceta să mai fie citite” (Studii româneşti, II, 2009, p.228), nu scrierile lui Noica ar fi importante ci auto-declaraţii săi discipoli (vezi I. Vasiliu-Scraba, Noica şi “discipolii” săi, în revista Origini/Romanian Roots, XIV, 9-10 (146-147), 2009, p.22-24 ; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica_discipolii2.htm ). Momentul difuzării acestui mesaj manipulatoriu a fost prilejuit chiar de moartea filozofului, pe 4 decembrie 1987, neanunţată prin nici un post de radio sau de televiziune din ţară (v. I. Vasiliu-Scraba, Sfârşitul lui Noica, în “Jurnalul literar”, XX, 19-24, oct.-dec. 2009, p.6; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm ). Răspândită de Andrei Pleşu întâi prin revista băcăoană “Ateneu” (cu tirajul pe care-l aveau în comunism revistele), apoi prin revista scoasă de Sorin Alexandrescu la Amsterdam (Entre la philosophie et la sagesse: notes sur C. Noica, “International Journal of Rumanian Studies”, nr.2, 1984-1986, vol.IV, p. 15-21), ideea aceasta fusese formulată în 1985 în felul următor: “împrejurările au făcut ca în România de azi nu opera lui Noica să conteze” (A. Pleşu, Constantin Noica, între filozofie şi înţelepciune, “Ateneu”, mai 1985); contează (sublinia la Radio BBC şi Culianu) doar cei “ieşiţi din şcoala lui Noica” ( Scrieri româneşti, II, p.229). Tereza Culianu scria că fratele ei (înainte de căderea comunismului) “ghicise” că Pleşu va fi ministru al culturii. Din cartea lui Ion Varlam aflăm că exista la Radio Europa liberă o “casetă video care arată că în 1987 era deja stabilită” succesiunea la cârma României (vezi Ion Varlam, PseudoRomânia. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004, p. 85).+
Isabela Vasiliu-Scraba
Note:
1. Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc Pe strada Mântuleasa, în “Acolada”, 6/2012, p.19; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_Mantuleasa13.htm )
2. În cele cam 20 de pagini ale primului său eseu despre îngeri compus după 1990 si ultrapremiat cu bani grei, Andrei Pleşu preia/ împrumută de la Noica (din volumul Scrisori despre logica lui Hermes, 1986), fără menţionarea filozofului marginalizat până la moarte, ideea din „logica lui Ares” a “blocajului în dihotomii” (vezi volumul Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, p.46). După înregistrările Securităţii se vede că în 1986 Noica îl considera pe A. Pleşu un “cronicar plastic”, neieşit prea mult în evidenţă, după cronicile pe care le scria din îndatorire profesională. Din transcrierile lui Liiceanu a conversațiilor de la Păltiniș, reiese că Noica ar fi sesizat cu justeţe că dezinteresul pentru filozofie se va vedea mai târziu în scrierile lui Pleşu (ibid.).
3. “Ce-ar avea de discutat traducătorul lui Heidegger [Gabriel Liiceanu] cu traducătorul lui Joyce [Mircea Ivănescu]?” scria prin 2011- 2012 Liiceanu în marginea unor discuţii cu Mircea Ivănescu (1931-2011), precizând opinia proprie despre principalul său domeniu de competenţă. În 1983 – an în care Cioran refuzase premiul de stat austriac (Noica şi Securitatea, II, 2010, p.93) oferit pentru Sissi ou la vulnerabilité, lucrare ieşită dintr-un interviu şi de aceea considerată de el “o chestie neserioasă” (Emil Cioran la telefon cu Relu Cioran pe 1 ian 1984, ibidem p.111) -, Noica “a avut emoţii” că Emil Cioran nu-l va plăcea pe Liiceanu care “are obositorul obicei de a pune mereu întrebări” (ibid. p. 65).
4. În 1983, rapida publicare (prin Ion Ianoşi, ideolog din structurile de vârf ale staliniștilor instruiți în URSS) a Jurnalului de la Păltiniș scris de Gabriel Liiceanu a fost realizată probabil si cu speranţa de a face mai vizibili nişte comunişti (cum observase şi Noica) privilegiați de autorităţi (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici şi mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte, în “Acolada”, 2/2012, p.19 ; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-25aniNoica4.htm ). Postura de privilegiați ai regimului de teroare exercitată de o vigilentă poliție politică este sesizată si de Constantin Roman (Londra, autorul volumului The Blouse Roumaines) în recenzia cărții Jessicăi Douglas-Home, Once upon another time. Memoirs of Ceauşescu’s Romania (2000), unde povestește atmosfera unei recepții organizată la București în onoarea ei de Ambasada Angliei prin anii optzeci. Ea își amintește de relaxarea (deplasată) pe care Liiceanu şi Pleşu o afișau ostentativ ( “a posture of ill-bred muffins, completely out of place for the occasion, although perhaps quite acceptable at Communist Party rallies”), în contrast cu restul invitaţilor, evident timorați. Faptul că cei doi aveau permisiunea de a frecventa Ambasada „is even stranger if one thinks that their host – H E Hugh Arbuthnot, British Ambassador to Romania was the butt of some rough treatment in the hands of the Securitate agents in Cluj where the Ambassador went to visit the dissident Academic Doina Cornea. Any further speculative questions about the real meaning of their visits to the British Embassy during Ceauşescu s dictatorship are therefore superfluous, to say the least! Clearly in such context, Messrs Plesu and Liiceanu knew very well at the time what is was all about and they also knew what they were doing!” (Constantin Roman http://www.romanianstudies.org/content/2010/04/book-review-once-upon-a-time-by-jessica-douglas-home/ ). În post-comunism, ca director al fostei Edituri Politice la care Noica nu a fost publicat deloc, Gabriel Liiceanu, în peste două decenii, n-a avut timp să publice întreaga așa-zisă PRODUCŢIE BIBLIOGRAFICĂ a maestrului său de care a făcut atâta caz, la unison cu Pleșu. În schimb, ca proprietar al Vilei “Noica” de la Păltiniş, Liiceanu îi făcea reclamă stalinistului Ion Ianoşi, plasând în camera lui Noica niste foi scrise de acest academician cu liceul pe puncte, asemeni Elenei Ceauşescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a vilei “Noica” de la Păltiniş, în revista Discobolul XIII, iulie-septembrie 2010, p. 256-260 ; v. Stan V. Cristea, NOICA: REPERE BIOBIBLIOGRAFICE, Bucureşti, 2011, p.425; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/inculturaPaltinis6.htm )
5. vezi volumul Noica şi Securiatea II, Ed. Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2010, data 12 nov.1983 p.88, p.89, p.94. În martie 1984 Noica spunea că-i sînt cărţile scoase din circuitul public al bibliotecilor şi ascunse la FONDUL SECRET, în afară de revista Izvoare de filozofie (2 volume) şi Povestiri despre om (Paris, 1962), dar că de soarta traducerilor sale din Descartes, din Kant si din idealiştii germani nu ştie nimic (Noica şi Securitatea, II, 2010, p.138).
6. Dacă ar fi să ne luăm după cele transcrise de Gabriel Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniş (1983), şi după notaţiile din caietele tipărite [probabil cenzurat] în 2007 cu neinspiratul titlu de Jurnal de idei – folosit de Noica la publicarea între septembrie 1977 şi aprilie 1982 a douăzecişicinci de texte în revista “Cronica” de la Iaşi, nestrânse în volum nici până azi (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade, în revista “Conta”, 10/2012, p.126-131; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm -, părerea “optimistului” Noica era de-a dreptul pesimistă în ce priveşte “mântuirea prin cultură” a cronicarului plastic Andrei Pleşu, dezinteresat de filozofie, vag interesat de istoria artei, de spiritualitatea orientală şi de psihanaliză pe fundalul unei excesive griji pentru “fratele porc”: “Obsesia lui Andrei Pleşu este fratele porc, cu mântuirea în sens trivial, în planul existenţei (Noica, Jurnal de idei, 2007, [227]).
Autor: Isabela Vasiliu-Scraba, Sursa: http://isabelavs.blogspot.com
Pentru conformitate,
Titus Filipas
Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/05/20/din-nou-dineu-cu-prosti-de-data-asta-la-caracal/

Fondul Plastic

Organizaţia de producţie şi comerţ numită Fondul Plastic a fost  o cooperativă utopică unică pentru artizanat,  şi de asemenea un remarcabil pol de competitivitate al României comuniste. Atunci când liderii revoluţionari Los Barbudos au vrut să construiască o cooperativă pentru suportul artiştilor plastici în Cuba Libre, au vizitat toate structurile similare din ţările socialiste şi singura organizaţie economică eficientă care le -a plăcut au aflat- o în România. O scurtă istorie a Fondului Plastic,  în vremea vechii sale prosperităţi dar şi în nefericitul timp al tranziţiei,  o găsiţi prezentată aici:

http://www.romanialibera.ro/a126504/fondul-plastic-un-business-pe-cale-de-disparitie.html

La Fondul Plastic, produse artistice şi artizanale de serie mică realizate în acord cu un etos românesc deveneau extrem de atractive şi pentru clienţii din ţară, şi pentru cei din străinătate. Cine îşi mai aduce astăzi aminte de managerul şi creatorul Fondului Plastic ca întreprindere economică de succes*, aceasta e întrebarea. Ar merita o carte întreagă. El a combinat economia de scală cu structura organizaţională asociativă de tip cooperativă muncitorească. Această formulă convenea perfect regimului de atunci, dar i –a atras şi pe comuniştii cubanezi. Care l– au cerut în mod expres pe acel manager regimului românesc de atunci, să vină pentru organizarea unei cooperative naţionale pentru artişti  în Cuba Libre. Tovarăşul Fidel Castro se bucura de un asemenea prestigiu în lumea comunistă, încât liderii români au acceptat. Însă n – a acceptat şi înţeleptul manager. De ce ? “Păi, dacă începe securitatea să îmi cerceteze dosarul…”,  l – am auzit spunând.

*Marie Rose Mociorniţă mărturisea că mama domniei sale a fost ajutată de acel manager, acceptând spre vânzare produsele sale artizanale. A fost singura sursă de supravieţuire pentru familia unui fost mare capitalist român.

Titus Filipas

Combinatele avicole

Articolul de blog http://suciu.wordpress.com/2008/06/23/fariseii-culturii-de-ieri-si-de-azi/ a deschis o discuţie interesantă despre accesul şobolanilor – culturnici la un combinat avicol de lângă Bucureşti.

Crevedia era unul dintre combinatele avicole (poultry farms) unde totul mergea bine, spre deosebire de alte combinate din ţară. Nu am lucrat în sistem, dar ştiu că în alte combinate avicole din ţară existau mortalităţi îngrozitoare. Lipsa de igienă, lipsa de antibiotice… Cumva, managerii din Crevedia depăşiseră acele dificultăţi. Prin intervenţiile acestor tovarăşi care îi vizitau, primeau antibiotice pentru păsări? Întrebarea nu este doar retorică. În fine, cei din restul ţării nu primeau antibioticele pentru păsări. Care era soluţia găsită de managerii din provincie? Atunci când se instala morbiditatea printre bieţii pui, îi tăiau imediat pe toţi. Aşa apăreau în alimentare pungile cu “fraţii Petreuş”. Într-un compartiment de tren am auzit pe vremuri o poveste interesantă despre furtul din combinatele de ouă. Dintr-un combinat pentru producţia de ouă, dipăreau cantităţi importante, în ciuda pazei şi controalelor la poartă extrem de riguroase. Securitatea, neputincioasă. Deşi dispuneau de informatori, ei nu aflau vreo ştire că acele ouă ajungeau la consum în comunităţile umane, mai apropiate sau mai îndepărtate de combinat. Au recurs la camere de supraveghere Siemens, care înregistrau totul pe bandă magnetică. Pe una dintre acele înregistrări s-a dezvăluit misterul. Veneau şobolanii! Erau într-o coordonare exemplară. Se aşezau în şir, dar pe spate, cu lăbuţele în sus. Alţi şobolani de la capătul “productiv” al benzii rulante  vii luau câte un ou şi îl aşezau pe “banda” aceasta. Şobolanii care constituiau banda mutau fiecare ou pe picioruşe de la un şobolan la celălalt  şobolan, până ce “banda” vie  scotea oul din combinat literalmente printr-o gaură de şobolan.  Totul se petrecea  în mare viteză, dar în acelaşi timp atent şi delicat, astfel că nici un ou nu se spărgea. În final, nu ramâneau urme.

Titus Filipas

Moldova Comnenă, Moldova Muşatină

Surprinzător ce spun,  sînt rudă cu mitropolitul Antonie Plămădeală. Amândoi părinţii mei erau din judeţul Soroca, iar maică -mea era neam mai îndepărtat  cu familia celui care avea să fie mitropolit al Ardealului. Aflam despre relaţia aceasta de familie abia prin anul 1969, de la un unchi prin alianţă, fost învăţător în Basarabia. Eu terminasem facultatea de fizică încă din 1967, şi deşi căpătasem direct prin repartiţie un post la un liceu din Craiova, fără vreun stagiu la ţară, ceea ce îl enerva pe directorul de studii cumplit, căci mereu îmi spunea zeflemitor „Filipaş de la oraş”, nu îmi găsisem o cale. Prin anul III de facultate, realizasem deja că vocaţia mea era de fapt metafizica. Unchiul acela, un înţelept care  ştia nenumărate arhetipuri culturale din Moldova Comnenă şi Muşatină, cunoştea  interesul meu pentru filosofie  şi m -a sfătuit să îl caut pe Antonie Plămădeală,  să îi cer să mă ajute în vocaţia mea. Apoi a trasat un arbore genealogic complicat, pe care m -a sfătuit să îl ţin minte pentru a -l expune părintelui Antonie Plămădeală, căci  el va înţelege. Or, eu la vremea aceea, deşi citisem multă  filosofie bine tradusă în limba română, nu ştiam nici măcar ce înseamnă gândirismul şi isihasmul ! Nu ştiam nimic despre lupta de idei între Varlaam din Calabria şi Grigorie Palamas, fondatorul isihasmului, considerat  drept cel de al patrulea Sfînt Ierarh  în Biserica Orientală. Inspirat de umanismul din Italia, Varlaam din Calabria definea transcendenţa  ca  index pentru  “altă lume”. Grigorie Palamas apăra  unicitatea Absolutului spunând: Nu există “altă lume”. Mai târziu, Hegel  va demonstra adevărul acestei aserţiuni a isihasmului ca pe o teoremă,  în marele lui tratat de teologie pozitivă intitulat  „Ştiinţa logicii”,  pe care îl citisem în facultatea mea bucureşteană. Apoi, buna mea maică nu îmi vorbise  vreodată despre părintele Antonie Plămădeală.  Îmi vorbea numai despre rudele apropiate care fuseseră deportate în Siberia, printre care şi părinţii ei! Ocupată cu treburile casei şi ale slujbei, mama, Dumnezeu să o ierte!,  era prea obosită ca să urmărească evoluţia unei  depărtate rude basarabene.  Oricum, nu m -am întâlnit vreodată cu acest  îndepărtat neam al meu din Basarabia.În educaţia de la mama  erau prezente cu totul alte arhetipuri culturale decât ceea ce învăţam eu la şcoală ori pe maidan (totuşi loc instructiv  când se juca oina! ). Erau vechi arhetipuri  culturale  de familie, venind din Moldova  Comnenă şi Muşatină.   Când în noiembrie  1956  securitatea a descins  într -o noapte  în  casa noastră,  un ofiţer,  văzând semnele de protecţie creştină lângă patul meu, a făcut o remarcă dispreţuitoar e.  Am învăţat  instantaneu  să mă simt porfirogenet.  Cred că aceleaşi arhetipuri culturale din Romania Orientală au format şi temeiul celor  dintâi  lecţii de viaţă  primite de copilul care va deveni,  peste ani, Mitropolitul Antonie Plămădeală. Titus Filipas

Cine l-a asasinat pe Marin Ceauşescu ?

Un indiciu, posibilă pistă de urmărit, apare în articolul cu supra -titlul ‘Radu Rusch povesteşte cum a fost racolat de securiştii lui Pleşiţă’ (în România liberă din 20 Noiembrie 2007). Ziaristul Marian Gârleanu  îi pune întrebări lui ‘Radu Dochioiu, alias Rudy Rusch, … acesta fiind cel care l-a găsit spânzurat pe Marin Ceauşescu într-o magazie din subsolul Consulatului României din Austria.’ “Pe 23 decembrie dimineaţa l-am găsit pe Marin Ceauşescu spânzurat într-o magazie.” i-ar  fi declarat acest Radu Dochioiu lui Marian Gârleanu, scrie în articolul de ziar amintit.  Marţi, 20 Noiembrie 2007 la orele 08:21, pe forum apare comentariul unui cititor anonim : “Tip clasic de mercenar. Ce căuta în ambasada din Viena ? Nu cumva el l-a sinucis pe Marin ?”‘A reuşit să plece în RFG după ce s-a legat cu lanţuri de gardul Consiliului de Miniştri în timpul vizitei preşedintelui Ford din august 1975.’, mai consemna domnul Marian Gârleanu  în pagina ziarului. Marţi, 20 Noiembrie 2007,  la orele 10:36,  apare comentariul unui cititor sceptic: “Pe cine păcăleşte acest Radu Rusch ? …Securitatea ţi -a dat paşaport, regizând plecarea şi legarea cu lanţul de gard. Mă îndoiesc că Ford direct pe tine te-a văzut, şi a oprit coloana oficială să te dezlege. Într- un timp când şi măturătorii erau turnători, agenţii Securităţii şi Miliţiei ar fi sesizat gestul tău,  te-ar fi acoperit până trecea coloana prezidenţială, apoi cetăţenii de pe stradă membri de partid ţi-ar fi aplicat şi o bătaie în stil tovărăşesc. Asta ţi-o spun eu, că sunt Păţitul. În alt caz,  alt oraş, cu altă temă.”Marţi, 20 Noiembrie 2007, orele  11:28, intervine pe forum alt comentator: “De Ambasadele României sub comunişti nu te apropiai,  ca de Casa Albă acum. Cum se face că Radu Rusch are acces în Ambasada României din Viena, şi nu în sala de aşteptare sau într-un birou oarecare, [ci] în subsolul ambasadei,  unde se ştie,  era ‘Camera de taină’- instalată ca şi în Ambasada Angliei din Bucureşti. Cum se face că acest Radu s-a găsit acolo,  dar şi în alte locuri când s-au consumat evenimente inportante, explozive, cascadoriceşti,  ale istoriei românilor ?  Se cunoaşte secvenţa că securitatea recruta sportivi. Am auzit atunci de un pluton format de Securitate pentru lichidarea celor ‘Limbăi’.  Un vecin fost Securist,  ajuns din cauza băuturii schizofren,  spunea frânturi de istorii la un pahar de băutură. Că a ajuns aşa, că s -a antrenat rupând gâtul pe stradă unor necunoscuţi arătaţi de şefii lui. Atunci nu l-am crezut. Astăzi văd că acest Radu toarnă istorii şi metode din interiorul sistemului. Trăiesc cu impresia că ceva totuşi a fost adevărat.” În fine, marţi, 20 Noiembrie 2007 la orele 22:37, pe forum postează “unu care nu crede tot ce publică  RL”. El  zice : “Bănuiesc că scopul articolului este să şantajeze unele personaje bogate şi puternice, cu ce ştie. Dacă nu îl plătesc, va dezvălui ceva ce îi implică direct. Cică i-a şoptit în ureche unu,  şi aşa a ajuns el să lucreze la securitate. Cică s-a legat el de gard, şi le-a luat o oră să îl dezlege. De fapt nu va dezvălui nimic. Vedeţi voi,  şacali securişti mari, acum îi aveţi pe aceşti purici mici, murdari, pe cocoaşă,  ameninţându-vă şi şantajându-vă în public. Voi vă credeţi VIP-uri,  dar sunteţi exact de teapa lui. Vă meritaţi unii pe alţii. Mâncaţi-vă între voi.”Titus Filipas