Scrisoare despre noumen şi fenomen

Dragă Tit, o să fac câteva evaluări* asupra textului prelegerilor domnului Nae Ionescu, nu mi-e clar cam la ce te aştepţi, eu nu pot fi măsurat decât cu propria mea măsură, ca oricare altul, şi din păcate măsura mea, cum o fi, nu intră în etaloanele de măsurat realitatea, aparţinând altor minţi. Dacă mă introduc în textul ionescian, sînt posibile evaluări negative, inerente datorită distanţei temporale, şi mie îmi displace să fac asemenea comentarii critice, asupra unor oameni de calitate şi bună credinţă care aparţin istoriei, şi pe lângă faptul că nu pot răspunde la obiecţii, mai sînt şi legaţi de un moment conceptual director, care îi obliga, volens nolens, să susţină anumite puncte de vedere, pe care evident viitorul le va schimba în proporţii variabile. Ceea ce are definitoriu nea Nae este claritatea stilului, pe care se pare că nu o găseşti la scrierile mele, şi capacitatea de a fi un bun şi corect interpret al punctelor de vedere ale marilor filosofi precum  Hegel, Kant, etc pe care onorabilul Nae îi face accesibili printr-o prezentare clară, simplificată dar păstrînd esenţa conceptuală  a autorilor. Eu mă interpretez pe mine şi nu alţi autori, cu toate că am calitatea, cred, de a separa tăios şi net limitele, (pe care le identific cu puterea mea discriminativă, evident),  ale altor proze filozofice. Dar mai mult mă interesează noutatea decît răsfoitul prin lada cu amintiri a istoriei.

Eu am citit de mult pe dl. Nae, e cel mai bun interpretor român al filosofiei clasice cu o capacitate unică de a simplifica, fără a neutraliza, textele baroce şi obscure ale unor filosofi precum Hegel, chiar Kant. Are şi un simţ sănătos al umorului şi ceva dispreţ bonom cu care priveşte lumea nefilosoafă, chiar şi pe studenţii lui, dar a fost tare şi a ştiut bine ce valoare avea într-o lume în care, ca şi acum, metafizica nu era cine ştie ce. Aş vrea să intru şi eu în legătură cu inteligenţele actuale, agresive dar stupide, –cum zici!–, să văd şi eu cum înţeleg sau nu înţeleg ele lumea.

Probabil cutia Pandorei a fost deschisă în spaţiul filosofiei europene când metafizicianul David Hume a afirmat că  nu se poate întemeia relaţia de cauză-efect, de identificare a legăturii între un lanţ de evenimente tratat ca efect,  şi lanţul evenimentelor cauză, pe actul percepţiei sau pe raţiune. Ce vrea să spună această presupoziţie?

Nimic mai mult decât că în realitatea în care este scufundat omul, perceperea unui segment procesual nu oferă informaţii suficiente pentru predicţia continuării procesului, deasemeni că nici un raţionament făcut asupra unui segment de percepţie nu indică ce se va întâmpla în continuare. […]

Consecinţa ar fi că relaţia cauză – efect nu se poate întemeia pe culegerea şi prelucrarea de date perceptuale, anterioare producerii unui eveniment, nici pe anumite presupuneri şi încercări de raţionament asupra continuării unei stări naturale tratată drept cauză, într-o altă stare considerată efect.

Pentru a întări argumentarea, Hume afirmă că dacă extragem un om din lanţurile fenomenale ale universului cunoscut şi îl deplasăm într-o lume complet diferită, în care atât formele cât şi dependenţele procesuale sunt deosebite de cele ale lumii noastre, la început individul nu poate face nici o presupunere validă asupra cauzalităţii noii sale lumi, indiferent câtă experienţă cauzală şi câtă abilitate intelectivă asupra lumii lui anterioare ar poseda. Pentru a nu lăsa problema fără rezolvare, Hume presupune că observarea sistematică şi experienţa sunt izvoarele care consolidează relaţia cauzală,

astfel dacă culegem sistematic informaţii asupra desfăşurarii evenimentelor, în mintea noastră se fac tot felul de legături de dependenţă, şi aceste legături particulare, repetate sistematic sunt sursele conceptului de cauzalitate, ca principiu universal care acţionează în lumea noastră. Mai mult decât o presupunere cu o anumită probabilitate asupra desfăşurării unui lanţ de evenimente bazată pe observarea sistematică a secvenţelor anterioare, nu se poate face, relaţia de necesitate absolută între cauză şi efect nu este oferită de nici un instrument senzorial sau raţional uman.

 

Niciodată natura umană nu va putea arăta dinainte ce efect va corespunde unei serii procesuale considerate cauză, deasemeni nici o cauză nu va putea fi asamblată cunoscând doar specificitatea efctului.

Percepţia după Hume nu face decât să ofere serii de evenimente, fără a ne spune care sunt relaţiile necesare şi stabile între ele  şi dacă realmente ele funcţionează în afara percepţiei, sau sunt doar rodul imaginaţiei umane, care pune în natură mai mult decât conţine ea însăşi, adică pune cauza şi efectul ca proprietăţi esenţiale si veşnice ale dinamicii lumii, acolo unde ele nu există. O asemenea presupunere a non necesităţii raţionale a principiului cauzalitatii pare puţin ridicolă azi, dar nu era acum câteva secole, când în ştiinţa Europei se decanta şi rafina conceptul de cauză generalizată şi modul cum trebuie el înţeles şi manipulat.

Hume afirma de fapt că singurele propoziţii care aduc cunoaştere relevantă provin din experienţă, nici percepţia izolată, nici raţiunea neputând furniza noutate fenomenală minţii umane. Propoziţiile furnizoare de cunoaştere, rod el experienţei nemijlocite, sunt

numite în filozofie ‘propoziţii sintetice’, spre deosebire de cele ‘analitice’ în care întreaga cunoaştere este redundantă, conţinută în subiect.

 

Cea mai bună întemeiere filozofică a cauzalităţii şi a diferitelor metode de analiză a naturii se consideră a fi fost făcuta de Kant, care în ‘Critica raţiunii pure’ dă o justificare temeinică, el crede,  izvorului cauzalităţii generalizate, ca principiu al intelectului, mai mult chiar, Kant vrea să întemeieze întreaga cunoaştere ştiinţifică şi metafizică pe baze solide, care să nu poată fi puse la îndoială de nici o raţiune destul de abilă, pentru a îi înţelege argumentaţia.

 

Pentru Kant poziţia formulată de Hume asupra incapacităţii extragerii conţinutului cauzei şi efectului din percepţie şi raţiune este profundă, ea l-a trezit din somnul dogmatic, după cum afirma el şi l-a pus în situaţia de a găsi o întemeiere suficientă şi bine argumentată a pricipiului cauzalităţii, a provenienţei lui şi sferei de cunoaştere pe care o acoperă. Efectul acestei rezolvări este celebra lucrare ‘Critica raţiunii pure’, unde marele gânditor german îşi prezintă sistemul categorial al cunoaşterii umane.

 

Kant pune întrebările fundamentale:

1-Cum este posibilă matematica pură?

2-Cum este posibilă fizica?

3-Cum este posibilă metafizica în genere şi ca ştiinţă?

 

A discuta despre cum e posibil ceva, legat de modalitatea funcţională a gândirii umane, implică a încerca să formulezi un model informaţional al fenomenului mental, şi să îl implementezi pe un sistem informaţional autonom, independent de mintea umană, în a cărui caracteristică operaţională  modelul să producă conţinuturile mintii, adică să genereze concepte şi raţionamente, iar în final teorii ştinţifice şi discursuri metafizice asupra realităţii. Evident asemenea lucru nu putea concepe Kant, nici ca modalitate experienţială mentală, el nu avea cunoaşterea conceptului de model fenomenal predictiv abstract, sau model logico – generativ al logicii umane, prin care sunt separate proprietăţi, ca bază a justificării ‘fenomenului raţionalităţii’, propriu gândirii.

Dar chiar şi în varianta restrânsă de argumentare ipotetico-discursivă, a caracteristicilor minţii, metoda kantiană este revoluţionară, pentru că în primul rând identifică şi formulează explicit o problemă de o dificultate extremă, anume mecanismul funcţional al minţii umane şi geneza cunoaşterii, aici se încearcă o primă şi inevitabil incompletă soluţie.

Kant nu ne spune ce înţelege el prin întrebarea : ‘cum e posibilă  o activitate mentală’, care de fapt ‘este şi se dezvoltă neîncetat’, el înţelege prin ‘posibilitate’, temeiurile raţionale (având o anume reprezentare a raţionalităţii, dependentă de momentul istoric), pe baza cărora omul generează diferite varietăţi conceptuale abstracte şi le aplică cu succes variabil la înţelegerea fenomenalităţii lumii. Soluţia kantiană la întrebările asupra posibilităţii cunoaşterii ştiinţifice şi metafizice este identificarea surselor percepţiei şi a formelor abstracte ale raţionamentului în intelect. Rezolvarea problemei posibilităţii cunoaşterii derivă din ipoteza unei existenţe apriorice a formelor sensibilităţii în fiecare intelect uman, a unor forme de abordare a dependenţelor care alcătuiesc textura de realitate a lumii. Prin existenţa apriorică filozoful înţelege existenţa unor caracteristici mentale, idependent de orice experienţă bazată pe regularităţile percepţiei.

După părerea lui Kant există propoziţii sintetice care nu provin din experienţă, ci din resursele intelectului, din forma lui funcţională apriorică, aceste propoziţii aduc cunoaştere doar pe baza unui mecanism mental specific, existent în mintea umană, independent de actul experienţial, acest mecanism numit cunoaştere prin intuiţie oferă omului cunoaştere fără obligativitatea acumulării şi analizei datelor percepţiei. Propoziţiile sintetice apriorice aparţin domeniului matematicii, fizicii şi evident metafizicii, prin ele putem cunoaşte realitatea fără observaţie, dar cu o certitudine superioară celei furnizate de observaţie .

Kant afirma că temeiul tuturor însuşirilor minţii este ascuns în existenţa unor forme apriorice ale sensibilităţii, şi a unor forme apriorice ale gândirii raţionale, care se găsesc în intelect, şi care permit atât modalitatea percepţiei concrete spaţio – temporalizată, cât şi plasa de invarianţi conceptuali care instalează ordinea cauzală în haosul fenomenal.

Există  în metafizica Kantiană două stări fundamentale ale lumii,  anume  ‘Fenomenul’, identificat drept efect al percepţiei, şi ‘Noumenul’ , acel existent obscur, intangibil şi incognoscibil care se află în spatele fenomenului. Omului îi e dată faţeta fenomenală a noumenului şi numai atât, dar asta nu înseamnă că în spaţiul fenomenal nu există o cauzalitate riguroasă şi că ea nu poate fi desprinsă şi justificată, dar nu experimental ci prin formele apriorice ale sensibilităţii,  anume spaţiul şi timpul,  şi prin modurile gândirii.

Formele apriorice ale sensibilităţii sunt responsabile de percepţia spaţială tridimensională, şi mai ales de caracteristica de temporalitate a curgerii seriilor fenomenale, pe care omul le translatează conştient în spaţiul investigativ raţional, care are deasemeni o structură specifică pe familii conceptuale generale, numite ‘categorii’. Modurile ‘categoriale’ sunt tipurile de concepte distincte, necesare şi suficiente, pentru a surprinde şi analiza dinamica de cauzalitate a realităţii.

Într-o formulare modernă am putea spune că sîntem cablaţi genetic să percepem cum percepem şi să gândim precum gândim, toate ni le oferă apriorica structură perceptual operaţională  a minţii, ea este atât sursa felului în care observăm, cât şi sursa modului în care ‘înţelegem sau cunoaştem’ ceea ce percepem. Evident totul este consecinţa ipotezei asupra originii proprietăţilor intelectului uman, care chiar discutată pe sute de pagini, nu este demonstrată în sensul actual al asamblării unei demonstraţii. Dar pentru Kant ipoteza formelor apriorice ale sensibilităţii şi raţionalităţii, a părut complet satisfăcătoare, şi a fost dezvoltată  într-o lucrare de mari dimensiuni, relativ dificilă, care citită atent poate aduce plăcere unei minţi curioase, abile şi răbdătoare.

Ar mai fi de menţionat ceva ce pare a fi scăpat subtilităţii kantiene şi anume că postulând existenţa  ‘noumenului oarecare’ ca sursă a ‘fenomenului oarecare’, e necesar să existe un ‘meta noumen’ generator al fenomenului care este ‘individul raţional’. Cu alte cuvinte trebuie să existe şi ‘un individ în sine’ corespunzător  ‘individului pentru sine’, fenomenal. Despre caracteristica cognitivă a ‘individului în sine’ nu putem face prea multe ipoteze, dar nu putem exclude posibilitatea cunoaşterii noumenului, adică a lucrului în sine, de ‘metanoumen’, adică de individul în sine, a cărui existenţă decurge cu necesitate logică din premisele kantiene. Cumva Kant îşi neagă ipoteza ‘non cognoscibilităţii noumenului’, prin necesitatea existenţei ‘meta noumenului’ subiect supracunoscător, sursă a individului normal, uman a cărui cunoaştere este doar fenomenală. Nu vom urmări în detaliu caracteristicile cognitive probabile ale metanoumenelor, ‘subiecţii gânditori în sine’, ele ies din sfera metafizicii.

Putem afirma că Nae Ionescu a fost cel mai bun cunoscător şi prezentator interpretor  român al filozofiei clasice, cel care a pătruns cel mai bine în litera şi inima textelor filozofice, şi a tradus limbajele personalizate ale metafizicienilor, (uneori obscure, alteori ambigue până la pierderea nucleului ideatic, într-un halou de afirmaţii fără frontiere nete), în lanţuri de propoziţii clare, coerente, expresive şi păstrând maximul de specificitate explicativă, aparţinând gândirii celor prezentaţi. Dată fiind importanţa solutiei kantiene la problema posibilităţii cunoaşterii ştiinţifice şi metafizice, Nae Ionescu pătrunde adânc în lava incandescentă a conceptelor kantiene, separă, reconectează şi transparentizează înţelesuri adânci şi face în final o acţiune de restaurare a discursului Kantian, distilând esenţa lui şi înlăturând ecoul redundant, uneori prolix, al frazei dense şi lungi, greu de urmărit şi mai greu încă de decodat complet.

Interesant nu e numai cât de performantă este mintea lui Nae Ionescu în descifrarea şi asimilarea gândirii maestrului gândirii critice, dar şi o anume deconectare şi relaxare evaluantă  a înţelegerii gândirii acestuia, exprimată printr-o atitudine critică faţă de metoda critică a lui Kant. Nae Ionescu afirma că au fost alese de Kant 12 categorii dar puteau fi alese şi mai multe sau mai puţine, alegerea nu i se pare un imperativ necesar, ci mai degrabă o problemă de convenţie, personalizabilă diferit.

A identifica lipsa de argumentare satisfăcătoare a necesităţii celor 12 categorii, care surprind în perspectiva kantiană modurile conceptuale ale realităţii, este un semn de profunzime mentală puţin remarcat de exegeţi, o dovadă inedită că Nae Ionescu nu a fost doar profesor de filozofie, ci un autentic filozof, care a gândit pe cont propriu şi a dezvăluit logic şi detaşat, locurile în care cei consacraţi aveau slăbiciuni argumentative.

E inutil să refacem întreaga măiestrie tehnică a lui Nae Ionescu în reconstituirea

românească a filozofiei marelui Kant, e suficient să spunem că nici o altă prezentare nu e mai transparentă, captivantă chiar, completă şi acută conceptual, că nimic din ceace este esenţial kantian nu a scăpat minţii Ionesciene, care chiar a detectat convenţionalul şi declarativul, într-o filozofie care îşi propune să fundamenteze însuşi temeiul cunoaşterii.

 

Plăcerea de a parcurge gândirea lui Nae Ionescu, profunzimea ei oglindită în opera acestui mare profesor şi îndrăznim a zice şi autentic filozof, rămâne încă vie, cu condiţia ca acela care vrea să savureze cristalul irizant al unei minţi clare şi profunde, să cunoască cât mai complet spaţiul metafizicii şi să fie capabil să aduca la lumina propriei minţi, strălucirea multi cromatică a marilor minţi ale trecutului depărtat sau apropiat  în ale căror creiere s-au petrecut sintezele profunde şi abstracte ale conceptelor fundamentale contemporane. Pe structura acestor concepte sunt clădite marile teorii ştiinţifice actuale, care aruncă peste realitate, aşa cum o primim prin simţuri, o reţea predictivă, consecinţă a interpretării unor formalisme matematice de mare amplitudine şi subtilitate. Iartă greşelile şi incompletitudinile inerente, nu am urmărit să intru în specificitatea textelor, asta poate plictisi minţile fără antrenament.

Costel Marghitoiu, http://www.filozofiadesueta.com/

*La rugămintea mea, Titus Filipaş

Moldova Comnenă, Moldova Muşatină

Surprinzător ce spun,  sînt rudă cu mitropolitul Antonie Plămădeală. Amândoi părinţii mei erau din judeţul Soroca, iar maică -mea era neam mai îndepărtat  cu familia celui care avea să fie mitropolit al Ardealului. Aflam despre relaţia aceasta de familie abia prin anul 1969, de la un unchi prin alianţă, fost învăţător în Basarabia. Eu terminasem facultatea de fizică încă din 1967, şi deşi căpătasem direct prin repartiţie un post la un liceu din Craiova, fără vreun stagiu la ţară, ceea ce îl enerva pe directorul de studii cumplit, căci mereu îmi spunea zeflemitor „Filipaş de la oraş”, nu îmi găsisem o cale. Prin anul III de facultate, realizasem deja că vocaţia mea era de fapt metafizica. Unchiul acela, un înţelept care  ştia nenumărate arhetipuri culturale din Moldova Comnenă şi Muşatină, cunoştea  interesul meu pentru filosofie  şi m -a sfătuit să îl caut pe Antonie Plămădeală,  să îi cer să mă ajute în vocaţia mea. Apoi a trasat un arbore genealogic complicat, pe care m -a sfătuit să îl ţin minte pentru a -l expune părintelui Antonie Plămădeală, căci  el va înţelege. Or, eu la vremea aceea, deşi citisem multă  filosofie bine tradusă în limba română, nu ştiam nici măcar ce înseamnă gândirismul şi isihasmul ! Nu ştiam nimic despre lupta de idei între Varlaam din Calabria şi Grigorie Palamas, fondatorul isihasmului, considerat  drept cel de al patrulea Sfînt Ierarh  în Biserica Orientală. Inspirat de umanismul din Italia, Varlaam din Calabria definea transcendenţa  ca  index pentru  “altă lume”. Grigorie Palamas apăra  unicitatea Absolutului spunând: Nu există “altă lume”. Mai târziu, Hegel  va demonstra adevărul acestei aserţiuni a isihasmului ca pe o teoremă,  în marele lui tratat de teologie pozitivă intitulat  „Ştiinţa logicii”,  pe care îl citisem în facultatea mea bucureşteană. Apoi, buna mea maică nu îmi vorbise  vreodată despre părintele Antonie Plămădeală.  Îmi vorbea numai despre rudele apropiate care fuseseră deportate în Siberia, printre care şi părinţii ei! Ocupată cu treburile casei şi ale slujbei, mama, Dumnezeu să o ierte!,  era prea obosită ca să urmărească evoluţia unei  depărtate rude basarabene.  Oricum, nu m -am întâlnit vreodată cu acest  îndepărtat neam al meu din Basarabia.În educaţia de la mama  erau prezente cu totul alte arhetipuri culturale decât ceea ce învăţam eu la şcoală ori pe maidan (totuşi loc instructiv  când se juca oina! ). Erau vechi arhetipuri  culturale  de familie, venind din Moldova  Comnenă şi Muşatină.   Când în noiembrie  1956  securitatea a descins  într -o noapte  în  casa noastră,  un ofiţer,  văzând semnele de protecţie creştină lângă patul meu, a făcut o remarcă dispreţuitoar e.  Am învăţat  instantaneu  să mă simt porfirogenet.  Cred că aceleaşi arhetipuri culturale din Romania Orientală au format şi temeiul celor  dintâi  lecţii de viaţă  primite de copilul care va deveni,  peste ani, Mitropolitul Antonie Plămădeală. Titus Filipas

Isihasmul

Găsim  abstractizarea quintesenţială atât  în isihasmul ortodoxiei bizantine – gândire abstractă care înfloreşte în timpurile împăraţilor Paleologi, cât şi în ştiinţele occidentale moderne. Se ştie că la Universitatea din Constantinopol, Grigore Palamas citea  insistent şi texte seculare de fizică şi meteorologie. Nu doar pe Aristotel. La conciliul de la Ferrara (1438-39), atunci când occidentalii au cerut ca Fizica lui  Aristotel să fie luată drept modelul mişcărilor, un tînăr palamit ripostează că Aristotel este depăşit. Ne putem întreba dacă el nu cumva ştia despre un alt Pseudo Aristotel mai drept în construcţia imaginii fizice despre lume. Oricum, să nu uităm ca Grigore Palamas ne învaţă că este bine să ne întoarcem gândurile asupra naturii. Însă tot el ne avertizează  că  acest tip de cunoaştere nu ne va furniza niciodată cheile pentru realitatea spirituală. Grigore Palamas se bizuia  în primul rând pe scrierile teologilor cappadocieni din secolul IV,  cei care studiaseră filosofia la Academia din Atena. În anul 1330, Ioan Cantacuzino, primul –ministru (‚Megas Domesticos’)  al imperiului  bizantin pe vremea împăratului Andronicos al III-lea, îl  angaja  pe Varlaam din Calabria (anul naşterii nu se cunoaşte, a decedat la 1350) ca profesor de filosofie la universitatea imperială din Constantinopol. Trebuie să precizăm că Varlaam din Calabria venea la Constantinopol chiar din inima renaşterii umaniste  italiene. Sîntem îndreptăţiţi să zicem acestea,  întrucât Varlaam din Calabria  a fost profesorul ce l-a învăţat limba greacă pe poetul Petrarca. Aceasta se întâmpla pentru că provincia Calabria din Mezzogiorno fusese ‚themă’ bizantină, şi influenţa culturală greacă nu dispăruse. Inspirat de umanism, Varlaam din Calabria  introducea ‘transcendenţa’ ca  index pentru  „altă lume”. Alexandru  Paleologu, în celebra sa exegeză „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu“, plasează  romanul  „Creanga de aur”  în transcendenţa varlaamită.  Grigorie Palamas (1296-1359) apără însă unicitatea Absolutului spunând: Nu există „altă lume”. Mai târziu, Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)  va demonstra adevărul acestei aserţiuni a isihasmului ca pe o teoremă,  în marele lui tratat de teologie pozitivă intitulat  „Ştiinţa logicii”. Apoi, însăşi denumirea „Epocii Luminilor” (‚Les Lumières’) este evident inspirată din ‚Triadele’ lui Grigorie Palamas (1296-1359) unde acesta scrie: “Dacă priveşte la sine, vede lumina. Dacă priveşte la ţinta viziunii sale, vede din nou lumina. Iar dacă priveşte la mijloacele prin care priveşte, vede iarăşi lumina.” Isihasmul respinge teza varlaamiană  despre ‚transcendenţa inaccesibilă’. Între partizanii lui Varlaam din Calabria şi cei ai lui Grigorie Palamas disputa părea a se fi încheiat la dezbaterea conciliară din 1341, prezidată de însuşi bazileul Andronicos al III-lea, consilierul său fiind Ioan Cantacuzino. Hotărârea luată atunci a fost în favoarea isihasmului. Însă împăratul va deceda subit la  numai patru zile după  conciliu. Întrucât următorul bazileu îndreptăţit să urmeze la tron, Ioan al V-lea Paleologul, era încă minor, mama lui, Ana de Savoia, devenea regentă. În disputa isihastă, Grigorie Palamas era sprijinit de primul ministru Ioan Cantacuzino. Iar Varlaam din Calabria era sprijinit de patriarhul Ioan Calecas. Ana de Savoia nu poate să impună  multă vreme echilibrul  puterii  între marele demnitar şi marele ierarh. Patriarhul în fruntea  unui  grup de aristocraţi reuşesc să îl alunge pe primul-ministru. Deşi condamnă deschis lovitura de palat, Grigorie Palamas nu îl urmează pe Ioan Cantacuzino. În anul 1343, patriarhul Ioan Calecas îl  acuză pe Grigorie Palamas de erezie. Întrucât Grigorie Palamas refuză să îşi schimbe opiniile asupra isihasmului, el este excomunicat.  Ana de Savoia se temea că Grigorie Palamas i-ar putea deveni inamic politic, însă  îl respecta ca  teolog, şi considera că acţiunea patriarhului Calecas a fost nedreaptă. Poate fi vazută atunci  o scenă de „viaţă bizantină” a cărei descriere îl încânta în secolul XVIII pe maliţiosul Edward Gibbon. În vreme ce Ioan Cantacuzino purta  un război civil împotriva tronului, Ana de Savoia urzeşte o conspiraţie împotriva patriarhului Calecas. În anul 1347, Ana de Savoia convoacă un sinod care îl coboară pe Ioan Calecas din funcţia supremă în biserica ortodoxă. În acelaşi an,  se negociază un armistiţiu cu Ioan Cantacuzino, ce va conduce imperiul în numele copilului Ioan al V-lea Paleologul. Grigorie Palamas a fost consacrat  episcop de Salonic. Totodată Ioan Cantacuzino a numit un palamit patriarh la Constantinopol. Această acţiune instituie o tradiţie a predominării spiritului propovăduit de Grigorie Palamas în biserica ortodoxă. Preocupat de strategia unei decuplări între puterea lumească şi puterea spirituală în Romania Orientală,  Ioan al VI-lea Cantacuzino împingea până aproape de  paroxism  politica delocalizărilor practicată de  Mihail al VIII-lea Paleologul. Ioan al VI-lea Cantacuzino menţine alianţa foarte profitabilă cu Genova, dar  angajează mercenari turci (otomani de această dată, nu selgiucizi). Înainte cu un secol, Mihail al VIII-lea Paleologul încredinţase genovezilor sarcina gestionării  strâmtorii Dardanelelor, botezată şi « canalul Sfântul Gheorghe », unde Gallipoli juca aproape acelaşi rol pentru Dardanele ca şi  cetatea Constantinopol pentru Bosfor. Bosforul se află în aşa – numita Romania interioară.  În literatura română au rămas versuri cu  descrieri ale frumuseţii sale aproape halucinante până în secolul XIX. Un sejur prelungit pe malul Bosforului, unde se plimbă, dar şi scrie mult, i-a fost facilitat lui Dimitrie Bolintineanu de familia Ion Ghica.  Găsim fragmente magnifice dintr-un   „Discurs al Bosforului”  în poezia „O noapte de vară” (publicată în 1865) :  “Pe luciul Bosfor / ce treherat  de delfini  revarsă ici şi colo torente de fosfor.”  Din  ghemul  rimelor e despletită şi fraza  psihedelică  :  “Steluţe rătăcite scânteie […] ca hora […] viselor.”. Era vorba de facto, în descrierea lui Bolintineanu,  despre fenomenul de bioluminescenţă. Fizicianul britanic Moseley,   Henry Gwyn-Jeffreys  (1887–1915),  a studiat bioluminescenţa marină în Dardanele, în cel de al doilea război mondial. Romancierul rus Konstantin Gheorghievici Paustovski (1892-1968) scrie despre aceasta în  proza lui marină.  Tînărul Moseley  a  furnizat cea mai solidă justificare experimentală pentru conceptul de număr atomic. Metoda lui Moseley va descifra  identităţile  personale, necunoscute până atunci, ale fiecăruia dintre elementele chimice chemate  generic  ‘pământurile  rare’.  Era suficient pentru a fi obţinut premiul Nobel, dacă nu murea în război. În anul 1353, un puternic cutremur de pământ distrugea zidurile de apărare ale cetăţii Gallipoli. Mercenarii osmanlâi, care au fost mereu nişte predatori  oportunişti,  ocupă cetatea. Otomanii vor schimba numele oraşului  în  Gelibolu. Aici se naşte celebrul cartograf turc   Piri Reis (1470-1554),  care trasează conturul Antarctidei înainte ca acest continent să fie re-descoperit de exploratorii moderni! A folosit Piri Reis o veche hartă  salvată din vreo bibliotecă de la Gallipoli? Nu este o întrebare retorică. Şi cine a comanditat în vechime, probabil după Nehao,  un vechi drum oceanic austral  spre Antarctida? Ce amirali  au condus atunci navigaţia, ce fel de marinari au avut puterea să  reziste  călătoriei în oceanul rece din sudul extrem? Pierderea cetăţii bizantine apărătoare  la Dardanele   provoacă în  1354 o revoltă la Constantinopol,  cetatea de pe Bosfor. Împăratul Ioan Cantacuzino este forţat atunci să facă nişte alegeri. Abdică  în  favoarea  lui Ioan al V-lea Paleologul. Craiul sârb Ştefan Duşan (născut la 1308, decedat la 1355) profită de  perioada  tulbure a transferului de putere, şi atacă atunci oraşul Constantinopol. Statul sârbesc, fondat în secolul XII, atingea apogeul pe vremea acestui Ştefan Duşan. Încă pe vremea împăratului Andronicos al  III-lea Paleologul (1328-1341), Ştefan Duşan ocupase  Macedonia nordică (unde-i şi Prilepul sau Pîrleapul care ni l-a dat pe Nicodim de la Tismana) , precum şi Albania. Profitând de  cearta între Ioan Cantacuzino şi Ioan al V-lea Paleologul, Ştefan Duşan ocupă toată Macedonia, cu excepţia Salonicului. Se proclamă  singur,  împărat al sârbilor şi al românilor din  Macedonia şi Serbia. Imperiul său cel nou, gândea Ştefan Duşan, avea nevoie de cea mai bună locaţie pentru capital. Forţele sale atacă Nova Roma, oraşul Constantinopol. Dar poseda oare Ştefan Duşan ştiinţa logistică să întreţină urbaniismul  la Constantinopol? Nicolae Iorga scrie că Mihai Viteazul a fost pus la un moment dat, prin politica sa de alianţe europene din vremea Contra Reformei care îl accepta,  în faţa alegerii de a ocupa, ori nu, cetatea Constantinopol. Viteazul se înspăimântă de sarcina ce ar fi căzut pe umerii oltenilor, obişnuiţi numai cu „cobiliţa”.  Din fericire, pe sârbii de mare cruzime ai lui Ştefan Duşan,  douăzeci de mii de călăreţi otomani,  floarea  armatei angajate mai înainte de Ioan Cantacuzino, îi alungă de lângă  Constantinopol.  În absenţa unei încoronări la  Nova Roma, Ştefan Duşan se mulţumeşte cu o  încoronare  în 1346 la  Skoplje.  Ştefan Duşan moare la 1355.  ‘Imperiul sârbilor şi românilor’ nu îi supravieţuieşte. După ce abdică  de bunăvoie, printr-o alegere dictată de un proiect personal, Ioan Cantacuzino se călugărea sub numele Ioazaf. El era deja respectat în ortodoxie drept  principala autoritate religioasă. Ioan Cantacuzino  lucrează mult ca să despartă  puterea spirituală a bisericii   ortodoxe   de fragilitatea  « imperiului »  bizantin în puterea sa temporală. Minimalistă.  Prin contrast, acţiunile întreprinse de Ioan al V-lea Paleologul în cea de a doua domnie sunt aproape haotice. Încearcă să se apropie de Occident, merge la pontiful din Roma. La  1369 acceptă profesiunea  de credinţă conformă cu dogma catolică, recunoscându-l pe papa de la Roma drept şeful întregii creştinătăţi. Dar pe drumul de întoarcere   de la Roma, împăratul Ioan al V-lea Paleologul trece prin Veneţia care aplica o politică de fiscalitate neiertătoare. Acolo, bazileul trebuia să plătească nişte datorii considerabile. Indiferenţi la  condiţia lui imperială, veneţienii îl aruncă pe bazileu  în puşcăria pentru datornici. Fiul său, viitorul împărat Manuel al II-lea  Paleologul, strânge suma cerută. Manuel al II-lea  Paleologul vine personal în Cetatea Dogilor ca să-şi elibereze tatăl. Un acord de eşalonare a plăţii restului datoriilor este semnat cu Veneţia la  anul 1371. Eliberarea de sub presiunea datoriilor nu va împiedica totuşi până la urmă căderea Bizanţului. Un text scris de bazileul Manuel al II-lea  Paleologul,  împotriva Jihadului islamic, a produs în toamna anului 2006 profundă tulburare în lumea musulmană,  atunci când o asertare a bizantinului  a fost citată pozitiv de către papa Benedict al XVI-lea. Mecanismul decuplării puterilor spirituală şi temporală în Bizanţ, un mecanism instituit de lucrarea de guvernare a lui Ioan Cantacuzino,  va funcţiona însă perfect la 1453, salvând astfel spiritualitatea romană  din Răsărit. Profesorul de filosofie Ioan Comnen de la Academia înfiinţată la iniţiativa stolnicului Constantin Cantacuzino pe lângă mănăstirea Sfântul Sava, îl compară pe acesta cu  împăratul Ioan al VI- Cantacuzino. Cred că în această comparaţie se ascunde ideea că acţiunea spirituală şi culturală a stolnicului Cantacuzino era ghidată de isihasm. În toiul înnoirii spirituale  isihaste, era prezent la Muntele Athos, martor la evenimente, călugărul macedo– român Nicodim, înrudit cu voievodul Nicolae Aexandru, fiul acelui Basarab I Întemeietorul. La un an după ce vărul său (mai îndepărtat)  Vlaicu-Vodă ajunge la domnie, călugărul Nicodim soseşte în Oltenia, unde prin învăţătura lui metodică propagă isihasmul. Vlahul Nicodim construieşte  perfect discursul religios. Cred că nu există nici cea mai mică primejdie reală  de „supradimensionare”  în  orice  viitoare hagiografie care va încerca  să analizeze „întreaga osârdie ctitoriceascã şi cărturărească”  a călugărului Nicodim,  cu mijloacele cele mai noi create de cultura universală. Şi nu există „exagerare”,  nici cea mai mică doză de  „naivitate”,  în povestirea bine ştiută că  oştile principelui Gabriel Bathori au vrut să „fure moaştele sfântului Nicodim Valahul  din cauza deosebitei preţuiri ce i-o arătau”.Lucrarea  lui Nicodim arată că transcendenţa este posibilă în această lume. Românii au adoptat imediat isihasmul, încapsulat în proverbul: „Omul sfinţeşte locul” . El se integra natural culturii ‘thematice’,  el poate fi şi caracterizare a culturii medievale româneşti. Dar  isihasmul, zicem, credem,  este şi premisă a celei mai îndrăzneţe înnoiri. Renascentismul distinct şi  modernitatea secolului XIX românesc nu ar fi fost posibile fără exerciţiul gândirii abstracte în veacuri  de isihasm. Un observator al secolului XIX românesc, Ion Ghica, remarca într-o scrisoare către Vasile Alecsandri această propensiune a românilor faţă de gândirea abstractă exactă.  Fără Nicodim şi Daniil Sihastrul, nu ar fi existat Mihai Eminescu, dar nici Politehnica din Bucureşti.  În poemul  „Memento mori”, Eminescu ne învaţă normativ  legătura  dintre fierul plugului thematic şi gândirea abstractă isihastă: „Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci.”  Eminescu ne reaminteşte spiritul culturii thematice, cu valori incorporate în atitudine: neîncrederea declarată faţă de Occident, şi încrederea că isihasmul poate reconstrui Romania. Titus Filipas