Posts Tagged ‘Gabriel Liiceanu’

BHL

decembrie 7, 2015

Democrația îi sodomizează pe dictatori. Cazul libianului Khadafi. Pledoaria de condamnare a ținut-o filosoful BHL. Tradus și publicat masiv în România de către editura Humanitas.
Titus Filipas

Centenar Vintilă Horia

decembrie 4, 2015

Isabela Vasiliu-Scraba :+ Scriitor cenzurat în cultura comunistă, receptarea lui Vintilă Horia (1915-1992, https://www.youtube.com/watch?v=-fK9Q9HL5lI ) s-a configurat ca un „fenomen cultural unic”, atât prin refuzul oficialilor culturii comuniste și post-comuniste, cât şi prin „amploarea eclatantă a recunoaşterilor internaţionale”(cf. D. Anghelescu la Universitatea din Cernăuți). Ilustrarea cenzurării oficiale de azi a laureatului român al Premiului Goncourt este oferită de refuzul publicării la Humanitas a scrierilor lui Vintilă Horia (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu, http://www.romanianstudies.org/content/2011/02/isabela-vasiliu-scraba-cioran-prin-lautarismul-lui-plesu-despre-inocularea-rusinii-de-a-fi-roman/ ). Alte aspecte ale unicității receptării lui Vintilă Horia le-ar constitui traducerea și editarea în peste patruzeci de limbi, „în tiraje şi retipăriri fulminante” (D. Anghelescu) a romanului “Dumnezeu s-a născut în exil” pentru care autorul a primit cel mai mare premiu literar al Franței, precum si includerea lui Vintilă Horia în prestigioase volume de istorie literară occidentală ( https://www.youtube.com/watch?v=KFyjIrPflAA ). Iar aceste lucruri normale în Vest, în spațiul libertății de gândire promovând valorile autentice, s-au întâmplat în ciuda opoziției scrâșnite a eminențelor cenușii din cultura de după Cortina de fier supusă permanent unui terorism ideologic. Păstrând cuvenitele proporții, mai trebuie adăugat că editările și traducerile lui Vintilă Horia în peste patruzeci de limbi nu au rezultat pe calea dirijismului cultural (cf. O carte premiată… vezi http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/O%20carte%20speriata%20de%20IVS.htm precum și http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1258 ) și nici n-au fost finanțate de la buget, ca în politica post-comunistă de difuzare în limbi străine a scrierilor unor Cărtărescu și Andrei Pleșu (despre editarea la Paris a lui Pleșu, a se citi Radu Portocală, Prieteniile păguboase ale ICR). Convins de necesitatea reintegrării scriitorilor exilați după 1945, Dan Anghelescu nota cu deplină îndreptățire că „literatura exilului românesc e privită cu admiraţie şi interes în colocvii internaţionale la Universităţi din Praga, Bratislava, la Poznan, în reviste prestigioase: Europa (Serbia), Alternanţe (Germania) dar… nu şi în realitatea culturală a României de azi unde exilul literar e aproape la fel de ignorat ca în perioada totalitară şi menţinut la distanţă de un centru al interesului, studierii, clasificării şi interpretărilor de către specialişti” (referat științific care mi-a fost trimis prin e-mail pe 26 nov. 2015). Istoricul literar mai spunea în toamna anului 2015 la Cernăuți că „istoria literaturii române nu va fi nici adevărată şi nu-şi va dobândi altitudinea morală, ştiinţifică şi educativă cât timp jumătatea din umbră nu va reintra în circuitul curent al valorilor naţionale” (cf. Dan Anghelescu, Receptarea actuală a scriitorilor români din exil). Fără a-și pune problema provenienței „reprezentărilor noastre mintale” Basarab Nicolescu se grăbea să concluzioneze într-un interviu din 2010 că am fi manipulați (https://marianhociung.wordpress.com/2012/10/29/isabela-vasiliu-scraba-indicii-de-manipulare-in-eseistica-unui-fost-discipol-al-lui-noica1909-1987-dl-ion-papuc/ ) de aceste reprezentări, și că științificii ar milita pentru împăcarea științei cu religia „mai mult decât teologii”. Din păcate, chiar pledoariile fizicianului Basarab Nicolescu pe tema împăcării stiinței cu religia nu ne par a fi mai interesante sau mai convingătoare decât cele consemnate de gânditorul religios Vintilă Horia în călătoriile lui „spre centre”. În mod ciudat, lui Basarab Nicolescu îi părea în 2010 că ar exista în cadrul bisericii ortodoxe române „medii fundamentaliste”. Nejustificată în niciun fel, opinia sa despre mediile „fundamentaliste” nu a dat impresia a fi mult diferită de părerea „oficială” și azi, „oficială” în măsura în care gruparea din jurul revistei „22” publica senzaționala constatare a pelerinului Mirel Bănică după care ortodoxia românească ar fi un „fundamentalism”. Înclinăm totuși a crede că aspectul de așa-zis „fundamentalism” s-a ivit din simpla folosire în grabă a unor termeni acuzatori, spre a fi în pas cu moda post-decembristă. Deși mereu folosit spre a fi la modă, termenul de „fundamentalism” nu a fost cu rigurozitate definit nici de fizician, nici de salariatul micuțului institut condus de Pleșu „sub cupola Academiei”, salariat pelerin dispus cu mare ușurință să acuze în revista „22” ortodoxia de fundamentalism (https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ). Prin anii cincizeci Vintilă Horia reținea cu mai multă subtilitate un fapt caracteristic lumii desacralizate în care mulți sunt creștini doar cu numele: Anume că păgânismul care „controlează toate mijloacele eficace de propagandă” îndreaptă „voința de a aparține” nutrită de omul societății de azi către partide, secte, grupări totalitare” (Vintilă Horia, “Speranța socialismului tragic”, text publicat de Uscătescu în revista „Destin” nr. 8-9/ 1954, republicat în vol. Mihaela Albu & Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate, Ed. Aius, Craiova, 2015, p.199). Cât privește reintegrarea operei lui Vintilă Horia în cultura română ea apare în anul centenarului nașterii scriitorului „încă deosebit de problematică” (D. Anghelescu). Mult mai puțin problematice s-au dovedit în post-comunism tendințele impunerii lui Basarab Nicolescu plecat oficial din România în 1968. Fiindcă dirijismul acestei impuneri reiese din doctorate cu un Eliade „transdisciplinar” via Nicolescu, atare dirijism fiind oarecum divulgat chiar de titlul volumului de „transdisciplinarizare” a eseisticii lui Vintilă Horia apărut în 2015 la Craiova. Referindu-se la mari scriitori ai exilului românesc (probabil la Vintilă Horia, Mircea Eliade, Horia Stamatu, Nicolae I. Herescu, Alexandru Busuioceanu, Vasile Posteucă, G. Uscătescu, etc.), în referatul său prezentat la Universitatea din Cernăuți, Dan Anghelescu observa (citând o scriitoare exilată la Paris) că „o reintegrare a valorilor exilului în vizibilitatea publică ar răspunde unei tot mai acut necesare terapii a memoriei, pentru că „numai memoria este în măsură să redea unei societăţi peste care a domnit totalitarismul o respiraţie normală ori cvasi-normală.” (Lovinescu, M. Seismograme, vol.Unde scurte II / Monica Lovinescu. – Bucureşti: Humanitas, 1993, p. 60).+ SURSE https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/ ; https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/
Pentru conformitate,
Titus Filipas

„revoluţia” ca film noir

august 23, 2015

Structura scenariului de film noir este prezentă în „revoluţia română”. Ştim că într-un film noir, personajele sunt legate prin dezastru sau catastrofă. Repet, „revoluţia” din decembrie 1989 a fost Catastrofa Naţională a României. Este simptomatic felul cum au fost introduse unele personaje în scena reală. Cel mai bizar, prin ad-hoc şi rapiditate, apăreau Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. În 1983, anul unui conflict între modelul cultural Antim şi modelul cultural Păltiniş.
Titus Filipas

Isabela Vasiliu-Scraba, “Modelul Antim și modelul Păltiniș”

august 17, 2015

Mircea Eliade a început capitolul „Nașterea creștinismului” cu povestea prigonitorului Saul călătorind de la Ierusalim la Damasc în momentul în care „o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Iar el a zis: Cine ești Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus pe care tu îl prigonești” (1). Părintele Arsenie Boca interpretează scena ca o convertire a „râvnei Legii vechi la râvna pentru Legea nouă, a lui Iisus”. Lumina năpraznică aruncând „omul vechi la pământ” a pricinuit „renașterea Apostolului Pavel” (Părintele Arsenie Boca, Omul zidire de mare preț, 2009, p. 151-152). Într-altă parte Părintele Arsenie Boca notează că o convertire înseamnă recunoașterea vinovăției ca „învierea din păcat, din morți, din necunoștință”. În toată „producția bibliografică” a așa-zișilor elevi ai lui Noica nu se poate depista nici un moment de inflexiune (care să amintească de vizitele lor la Păltiniș), de schimbare cât de mică a liniei vectoriale (2) purtătoare spre succesul dinainte asigurat de frecventarea lui Henry Wald și Ion Ianoși (în ce-l privește pe G. Liiceanu), și a lui Leonte Răutu, supranumit „groparul culturii românești” (în cazul lui Andrei Pleșu). Mircea [Sandu] Ciobanu (1940-1996) sesizase că profitorii regimului comunist, scăpați de un Nueremberg care să le judece vinovățiile sînt cei care după 1990 „n-au fost la Roma” să facă „mea culpa” (3). Ei împreună cu clientela și urmașii lor (vezi Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004) au pângărit până la capăt secolul XX, „veac păcătos, cu demoni stând la pândă/ cu tineri delatori pășind agale/ pe urmele bătrânilor lor dascăli” (Mircea Ciobanu, Veac douăzeci, la capăt). Justețea unei asemenea decriptări a vremurilor post-comuniste e confirmată de regăsirea ei peste două decenii la Radu Mareș care scria în revista „Contemporanul Ideea Europeană” că „azi în definiția intelectualului locul nr. 1 îl ocupă judecata trecutului, care-i proba de foc. În acest trecut sînt morți și martiri în același chenar cu călăii lor, dar și cu profitorii de toate calibrele.” (Radu Mareș, Ursăcheștii). (4). Vizitat la Păltiniș, unde cu modesta lui pensie mânca la cantină (5) și locuia într-o cămăruță de cca 8 metri pătrați (6), Noica îl sfătuise pe comunistul G. Liiceanu să abandoneze tentativa de a-l traduce pe Heidegger. Întrucât era perfect conștient de lipsa de pregătire în domeniul filosofiei a „elevului lui Henry Wald” (apud Noica, vezi Noica în arhiva Securității, București, Editura M.N.L.R., 2009, p. 154). După ce-l sfătuise în zadar a citi filosofie medievală, a-l studia pe Kant şi după recomandările „în gol” să ajungă a avea „într-un buzunar miracolul grec, iar în celălalt pe cel german” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.227), Constantin Noica i-ar fi spus perseverentului traducător al volumului Sein und Zeit (deja tradus în românește de dr. Dorin Tilinca încurajat de Anton Dumitriu; despre Heidegger în românește a se citi considerațiile marginale din interviul filosofului Alexandru Dragomir refăcut și comentat de Isabela Vasiliu-Scraba, http://www.scribd.com/doc/191491305/Interviu4AlxDragomir ) că la Heidegger „nu te poți duce cu mâna goală” (Noica). În jurnalul din 2002 intitulat Ușa interzisă, G. Liiceanu recunoaște că de mult timp filosofia i-a devenit „greu suportabilă”. Încă de când observasem modificarea gândirii lui Alexandru Dragomir odată cu editarea prelegerilor sale (7), am constatat neputința „de a crea în spațiul filosofiei, gândind pe cont propriu” a auto-declaraților discipoli (8) din așa-numita „Şcoală de la Păltiniș” negată de însuși Noica (9). Falsitatea presupusului „Model Păltiniș” reiese așadar din lipsa „învierii din păcat” a falșilor discipoli rămași la „legea veche” care i-a săltat din vremea comunismului pe creasta valului. Dar și din lipsa scrierilor de domeniul filosofiei a mediatizaților „intelectuali superstar din România numiţi filosofi fără a avea o operă filozofică de calitate minim acceptabilă” (I. Aranyosi). La un an după înființarea Institutului de Istoria Religiilor, Mihai Neamțu și Bogdan Tătaru-Cazaban, doi salariați ai lui Andrei Pleșu, au scos la „Humanitas” directorului lor două Omagii, „in honorem Pleșu”(10). Mai nou, o fostă bursieră NEC a lui Andrei Pleșu (angajată din 2003 de Editura Humanitas) nu s-a lăsat nici ea mai prejos, scoțând în 2015 la fosta Editură „Politică” un volum cu intenții evident „omagiale” în care s-a gândit să compare inexistentul (dar excesiv de mult trâmbițatul) „Model Păltiniș” cu atât de existentul „Model Antim” încât a trebuit să fie distrus prin omorârea după gratii a inițiatorului Sandu Tudor ținut tot timpul cu lanțuri la picioare și prin întemnițarea membrilor grupului la zece ani după încetarea conferințelor de la Mănăstirea Antim (apud arhim. Sofian Boghiu). Salariata lui G. Liiceanu a riscat desigur penibila comparație dintre evenimente diferite petrecute în două epoci : de-o parte câteva vizite în camera „microfonizată” de 8 mp în care filosoful Noica (fost deținut politic șase ani pentru vina de a fi dat spre publicare un manuscris despre Hegel) furniza inutil (11) liste bibliografice vizitatorilor săi de la Păltiniș, de alta parte lecturi de poezie religioasă compusă de dr. Vasile Voiculescu, Sandu Tudor sau Paul Sterian care aveau loc acasă la faimoasa pictoriță Olga Greceanu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Olga Greceanu și Părintele Arsenie Boca, http://www.clipa.com/print_a4876-Isabela-Vasiliu-Scraba-Olga-Greceanu-si-Parintele-Arsenie-Boca.aspx ) „prima gazdă a reuniunilor grupului de la Antim” (12) în luxosul ei apartament din Strada Frumoasă (apud Ileana Mironescu, fiica lui Alexandru Mironescu, http://sofianboghiu.blogspot.ro/2010/07/parintele-sofian-boghiu-despre-vraji-si.html , sau http://ziarullumina.ro/rugul-aprins-universitatea-filocalica-de-la-manastirea-antim-43919.html ). Poate că titlul mai nimerit al volumului ar fi fost : „Vizite în 8 mp şi vizite într-o casă boierească”. Tot predă (/ a predat) autoarea noului „omagiu” Pleșu-Liiceanu cursuri de „Antropologia spațiului” la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București. SURSA https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Construcţia defetismului românesc

iunie 2, 2015

Şi Europa liberă, şi Deutsche Welle, şi BBC, şi Vocea Americii, şi Radio France Internationale, au făcut propagandă masivă pentru a construi un defetism românesc în anul 1989. Lupta noastră a fost complet inegală.
Titus Filipas

Scenariu melodramatic-lacrimogen

mai 30, 2015

Sub lozinca înşelătoare Oikumena (ideea este nobilă, dacă nu ar fi fost intenţionat deformată) şi cererea de îndepărtare a lui Khadafi, BHL era de fapt purtător de cuvânt pentru interese care vor să transforme UE într-o schemă Ponzi demografică. Prezenţa lui Khadafi la putere în Libia împiedica schema în Mediterana. Suferinţele azilanţilor sunt reale, dar ele au fost create intenţionat. România a dovedit după decembrie 1989 că este rezistentă la toate impulsurile externe ce vor să o degradeze. Dar acum, iată!, intrăm într-un scenariu melodramatic-lacrimogen în care trebuie să cedăm identitate şi chiar putinţa de regenerare a noastră într-un cadru tradiţional-naţional. Ce gândire obedientă au slugile acestea intelectuale mediocre (BHL, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu) ale stăpânilor atotputernici ai lumii !
Titus Filipas

Teoria lui Roesler

mai 21, 2015

@ ZeV https://nastase.wordpress.com/2015/05/20/tara-lui-ba/ Bănuiesc eu c-ai auzit tu despre “teoria lui Roesler” cea de un anti-românism extrem. Eduard Robert Rösler (numele se scrie și Roesler) (* 2.3.1836 în Olmütz/Olomouc – † 19.8.1874, în Graz) a fost un istoric austriac de etnie germană. Cea mai cunoscută lucrare a sa, referitoare la istoria românilor, este “Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte Rumäniens” [Studii românești. Cercetări asupra istoriei mai vechi a României]. A fost publicată în 1871 la Leipzig, în Germania. Rösler continuă și dezvoltă în această lucrare teorii ale altor autori, ca de exemplu Franz Josef Sulzer, Josef Karl Eder și Johann Christian von Engel, cu privire la formarea poporului român în regiuni situate în sudul Dunării. Această teorie a fost combătută de Alexandru Dimitrie Xenopol, Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga și alți istorici români și străini. Nu ştiu ce „dinte“ avea Franz Josef Sulzer împotriva bieţilor români, dar ştiu că s-a hrănit, material şi spiritual, la Curtea domnitorului fanariot Alexandru Ipsilante (a vieţuit pe intervalul 1725-1805), a fost domnitor în Muntenia: 15 septembrie 1774 – februarie 1782 și august 1796 – decembrie 1797, precum și în Moldova: decembrie 1786 – 19 aprilie 1788). Istoricul american Keith Hitchins laudă foarte mult anti-românismul care domnea la Curtea fanariotului Alexandru Ipsilante. Imediat după loviluţie, politrucul cominternist Silviu Brucan l-a numit pe Gabriel Liiceanu ca patron la fosta Editura Politică. De bine de rău, în perioada Nicolae Ceauşescu, Editura Politică devenise românească. Gabriel Liiceanu a îndreptat-o spre o politică opusă intereselor României. Acea politică editorială a furnizat acum argumente domnului Laszlo Tökes în politica sa anti-românească. Şi eu ţintesc aici în mod special spre semnificaţia publicării cărţii lui Keith Hitchins: „Românii 1774-1866”, traducerea originalului în limba engleză The Romanians, 1774–1866, New York: Clarendon Press, 1996. Pp. 337. ISBN 0-19-820591-0. $50.00. Keith Hitchins este profesor de istorie la University of Illinois (Urbana-Champaign), şi membru de onoare al Academiei Române (din 1991). Nu sînt eu primul ce afirmă că universitari americani cu mediatizate prezenţe în România sunt de fapt agenţi pro-Rusia. Franz Josef Sulzer // Franz Josef Sulzer (* ? – † 1791) a fost un istoric și muzician elveţian. Având rangul de căpitan în regimentul austriac Lattermann (1759-1773), Sulzer a fost staționat în Transilvania, unde a intrat în legătură cu românii, la Brașov și Reghin (unde l-a cunoscut pe Petru Maior). A petrecut mai mulți ani în principatul Țara Românească, începând din 1776 la curtea lui Alexandru Ipsilanti. Principala sa lucrare, publicată în trei volume (primul geografic, celelalte două istorice), este “Istoria Daciei transalpine”: “Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist der Walachey, Moldau und Bessarabiens. Im Zusammenhange mit der Geschichte des übrigen Daciens als ein Versuch einer allgemeinen dacischen Geschichte mit kritischer Freyheit entworfen“ [Istoria Daciei transalpine, adică a Valahiei, Moldovei și Basarabiei. În legătură cu istoria restului Daciei, ca încercare de a scrie o istorie generală, cu libertate critică], I, II, III, 1781-1782, Wien Viena; editura Gräffer]. Prin această lucrare, Sulzer este unul dintre principalii precursori ai lui Eduard Robert Rösler cu privire la teoria formării poporului român la sud de Dunăre (cunoscută sub denumirea teoria lui Roesler). Germanul Eduard Robert Rösler era vital interesat să preia şi să dezvolte ideile lui Franz Josef Sulzer. Pentru a şterge „ştiinţific” urmele unui genocid. Comis de germani împotriva românilor din Regiunea Sudeţilor. Într-adevăr, numele Olomouc vine de la Iuliomontium, cum se chema castrul roman ridicat acolo în perioada imperială.
Titus Filipas

„Jurnalul de la Păltiniş” şi un banc cu Bulă în sincronism cultural

martie 10, 2015

Există o porcărie anti-românească numită „Jurnalul de la Păltiniş”. Sau, altfel spus, există un atac cultural german împotriva României pe care l-a propagat Gabriel Liiceanu. Bulă propriu-zis, în aceeaşi vreme cu imensul succes la un public cititor extrem de superficial pe care l-a înregistrat atunci domnul culturnik Gabriel Liiceanu, exemplifica melodia „M-am născut în România” lovindu-şi capul de pereţi. Mai subtil, Gabriel Liiceanu promova un transfer de capital spiritual din Germania în România, vorbindu-ne despre „transhumanţa teutonică” şi necesitatea ei absolută.
Titus Filipas

Degradare

martie 4, 2015

Mediul înconjurător se degradează galopant în Uniunea Europeană : biodiversitatea naturală se reduce, rolul solurilor este deturnat de la funcţia agricolă, la destinaţia unor terenuri pentru construit (imobile, autostrăzi), pădurile sunt tăiate, aquiferele sunt poluate. Iar în România, suplimentar, Tokeş Laszlo şi Andrei Pleşu poluează Istoria mare a ţării, tot după cum Gabriel Liiceanu poluează cultura mare.
Titus Filipas

Carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”

noiembrie 30, 2014

Isabela Vasiliu-Scraba: +Constantin Noica era înregistrat de Securitate spunând că tinerii comuniști care-l frecventează citesc Platon şi găsesc materialism marxist în filozoful grec (Noica în arhiva Securității, vol. I, Ed. MNLR; București, 2009, p.101), ceea ce era tocmai pe placul cenzorilor comuniști (gen Ion Ianoși cu liceul său pe puncte școlit apoi în URSS, vezi volumul Estetică si „moralitate”, Ed. Crater, București, 1998, p. 524). Poliția gândirii determina publicarea „insipidelor comentarii și note făcute de oameni ce nu aveau pregătirea filozofică necesară pentru a-l înțelege pe Platon” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre viața și opera lui Noica, în rev. „Viața Românească”, București, Anul XCIV, iulie 1999, Nr. 7, pp. 6-9, sau https://fr.scribd.com/doc/191637785/IsabelaVScrabaNoicaViataOpera ). Tinerețea comentatorilor care s-au crezut mari specialiști în Platon doar pentru că fuseseră preferați de ideologii cu putere de decizie a prelungit şi după căderea comunismului folosirea în mediul universitar a Platon-ului editat în comunism, chiar când prin librării și anticariate începuseră să apară si traducerile dialogurilor platonice făcute în interbelic de eminentul elenist Ştefan Bezdechi (19 dialoguri), sau de Cezar Papacostea, de Vasile Bichigean, Vasile Grecu şi de alții (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici şi mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-25aniNoica4.htm ). La vremea lui Noica era obturată în schimb publicarea comentariilor platonice redactate de filozoful „de modă veche”, din Școala trăiristă a faimosului profesor de metafizică Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, volum bilingv român-englez, precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfățișare, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, on-line https://fr.scribd.com/doc/132110995/IsabelaVasiliuScrabaNaeMetafizica ). Torpilarea publicării gândirii filozofului retras la Păltiniș în seria de Opere platonice (vol. I-VII) pe care el însuși o inițiase (și o susținea) apare trecută într-unul din multele dosare de urmărire a lui Constantin Noica, văzute probabil și de Gabriel Liiceanu „discipolul lui Henry Wald” (apud Noica, 1975), discipol căruia Securitatea îi era atât de binevoitoare încât i-a dat voie în 1987 să preia cu o mașină arhiva lui Noica rămasă în camera de la Păltiniș (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a vilei Noica de la Păltiniș, pe hârtie în rev. „Discobolul”, Alba Iulia, Anul 13, Nr. 151-152-153, iul.-aug.-sept. 2010, pp. 256 – 260, on-line http://www.isabelavs.go.ro/Articole/inculturaPaltinis6.htm ) după înmormântarea filozofului. Poate mai mult datorită avantajării sale de către Ministerul de interne printr-un “tratament de excepţie”, cum observa însuși Noica (vezi volumul: Noica si Securiatea II, 2010, p.88, p.89, p.94), decât unei memorii capabilă să înregistreze și să redea fără greș cele auzite, Liiceanu citează următoarele idei spuse de Noica vineri 28 sept. 1979: „Heidegger, cu un cuvânt grec, luminează în mod esențial câte o problemă pe care apoi o părăsește. Invocarea cuvântului grec a devenit aproape o metodă în sine, care uneori frizează maniacul” (Noica citat în Jurnalul de la Păltiniș, C.R., 1983, p.91). Din păcate Dosarul 2172 de la Securitatea din Sibiu cu cele 7 volume arse, din care doar 5 microfilmate nu a fost dat publicității spre a se putea verifica după înregistrările din camera „microfonizată” a lui Noica fidelitatea memoriei lui Liiceanu care a citat în Jurnalul de la Păltiniș lungi pledoarii noiciene, având ades 2600 de caractere, ajungând însă şi la redarea din memorie a unui text de 3500 de caractere. Lungimi asemănătoare aveau articolele publicate în „Cuvântul” de Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu, în revista „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 16-31 ian. 2014, pp.15-17, on-line https://fr.scribd.com/doc/231679775/IsabelaVasiliuScrabaNaeIonescuTacerea ). O lungime de circa 2600 de caractere are, de pildă, textul Sectanții (Nae Ionescu, Roza vânturilor, 1990, pp. 5-7). Ceva peste 3500 de caractere numără articolul „… Şi s-a făcut om” (op. cit., pp. 47-50) unde Nae Ionescu observă un lucru care i-a scăpat lui Andrei Pleșu, un „cronicar plastic” (apud Noica), când pasionat pentru scurtă vreme de sanscrită, când de angelologie. Durata ultimei pasiuni a fost scurtă datorită portofoliilor ministeriale, dar suficientă pentru Ciomoș (fost bursier de-al său) dispus să exagereze urmele trecătoarei sale pasiuni post-decembriste. Nae Ionescu, inițiatorul primei (şi singurei) Şcoli filosofice românești, scria că „înger și om se mișcă pe linii deosebite” (Nae Ionescu, „… Şi s-a făcut om”). Faimosul profesor de metafizică mai observa că în „ierarhia adevărată – de la întruparea lui Hristos- omul e deasupra îngerilor” și că, după Sf. Pavel, „omul va ține scaun de judecată pentru îngeri” (Nae Ionescu, op. cit.). Devenită frecventă chiar după abandonarea retraducerii dialogurilor platonice pe fundal de ideologie comunistă, Alexandru Paleologu observa, ceva mai târziu decât Noica, „fandoseala” citării de cuvinte grecești care nu deschid către nici o problemă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Faima d-lui Alexandru Paleologu, în „România liberă”, 7 aug. 2001, p.8 https://fr.scribd.com/doc/223371402/IsabelaVasiliuScrabaFaimaPaleologu ). Acestei manii eseistul îi subliniază ridicolul, desemnând-o drept «gargariseală şi sperietură cu termeni greceşti». Dovada succesului de care s-a bucurat o asemenea manie o oferă și «Argumentul» (care ar fi fost să fie despre Kant) scris de Virgil Ciomoş drept prefaţă la Conştiinţă şi schimbare în CRITICA RAŢIUNII PURE, unde găsim termeni precum ontico-ontologic, irenic, gigantomahie și soteriologie escatologică: «Soteriologia escatologică a fiinţei – dimpreună cu gigantomahia ei subterană (multimilenară pentru că obsesională) – a făcut treptat loc unei simple igiene cotidiene a fiinţării – pe cât de meschină (în aparenţa ei «irenică») pe atât de obstinată (şi, prin urmare, de violentă)» (V. Ciomoș). In continuare clujanul îl invocă pe Nietzsche, asezonat cu ideea corectitudinii politice, a democraţiei, a lui Hegel cu «atât de preţuita antiteză», după care scrie în paranteză: «(Nici un cuvânt, evident, despre consecinţele psihotice – mai precis schizofrenice – ale compulsiunii provocate de un Celălalt insuficient simbolizat şi, în consecinţă, pur şi simplu «anexat» prin una şi aceeaşi violenţă, ne-simbolică)» (Virgil Ciomoş, Argument, p.11). Cu Critica Raţiunii Pure înaintea ochilor, el a meditat în prefața Perspectivei sale arhitectonice asupra kantianismului și la pozele de pe paşaport care, asemenea amprentelor digitale, deși situate «marginal, la suprafaţa corpului nostru… exprimă în modul cel mai adecvat interioritatea, şi în consecinţă, identitatea persoanei noastre (…) căci nu există, practic, un interior ontico-ontologic» (V. Ciomoş, Conştiinţă şi schimbare în CRITICA RATIUNII PURE, o perspectivă arhitectonică asupra kantianismului, Ed. Humanitas, 2006, Argument, p. 24). Sorin Lavric și-a invitat studenții să-l asculte pe universitarul clujan prezentându-și scrierea inspirată de Kant pentru ca apoi să-i citeze negreșit cartea din 2006 pe a cărei copertă editorul a lățit sus cuvântul «ACADEMICA», scris foarte mare şi colorat verzuliu pe un fond gri. Din bibliografia volumului tinerii au putut trage concluzia că nu trebuie să publice prin reviste străine, includerea în două volume colective a două texte confuze, unul în 2000, altul în 2003 fiind arhisuficente pentru palmaresul unui autor a cărui primă carte a fost premiată de Academia Română. În plus, cartea prezentată pe 28 februarie 2007 la Casa Lovinescu din Bucureşti a putut deveni pentru oricare dintre studenții prezenți un bun prilej de a urma cel mai ilustru exemplu post-comunist de „gargariseală”. Căci iată ce scrie Virgil Ciomoș după citirea Topicii transcendentale: „dacă retroiectarea simplei apariții nu are alt rol decât acela de a delimita cumva lacuna dintre două apariții – definite prin chiasmă, si anume, ca tot atâtea… dispariții – urmează că singura fenomenologie autentică – proprie retroiectării – revine la o fenomenologie a vidului (inaparent)” (vezi V. Ciomoș, op. cit., p. 151, precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Topica transcendentală din perspectiva arheologiei gândirii kantiene, precum și L’Echafaudage dans l’edifice de la TOPIQUE TRANSCENDENTALE, în vol. Inefabila metafizică, 1993, pp. 87-96 si pp. 206-224, on-line https://fr.scribd.com/doc/153127443/IsabelaVasiliuScrabaInefabilaMetafizica ). Încă din 1978, în Jurnalul ploilor (Revista Scriitorilor Români, Muenchen) poetul Horia Stamatu exprimase plastic deșertul cultural pe care-l creează înșiruirile de vorbe: „Ploile de cuvinte/ inundă lumea / unde e seceta mai mare/ dar pe cât cad / pe-atât usucă mai mult” ( fragment pe care l-am citat și la sfârşitul conferinței de la Bacău din sept. 2012 http://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&list=UUgcn_JXm6-ZMTeCidkHY0hQ ) Cât privește premierea lui Virgil Ciomoș, nu credem să fi existat în paisprezece ani de zile cineva care să parcurgă de la cap la coadă multele pagini ale volumului său din 2000 intitulat Timp si eternitate, carte premiată de Academie când Pleșu era ministru de externe, probabil întrucât reprezentase în 1998 doctoratul în filozofie a lui Virgil Ciomoş condus de doctorul în istoria artei Andrei Pleşu. Mai ales întrucât volumul oferea încă din 2000 o ilustrare perfectă a vivacității modei «gargariselii şi sperieturii cu termeni greceşti», al cărui efect era sporit de formalizarea cu ajutorul rapoartelor şi proporţiilor stabilite între termeni din greaca veche. În opinia doctorandului ce și-a ales un istoric de artă să-i conducă teza sa „filozofică”, Platon ar pune laolaltă, triadic şi sinoptic, timpul, imaginea şi eternitatea ca să-i iasă o altă triadă cu care, prin magie pură, prima triadă devine oarecum echivalentă: timpul, universul şi eternitatea, care și ea ar apărea din echivalența magică a patru termeni suprapuşi în forma a două fracţii: model/univers=eternitate/timp. În Timp si eternitate (2000), egalitatea cuvintelor suprapuse în forma celor două fracții se stabileşte între termenii greceşti, să nu se rateze „sperietura” cititorului, dar am preferat să-i dăm (totuşi) în traducere. De remarcat ar fi că asemenea stupidități (şi altele de acelaşi calibru) apar puse pe seama filozofului grec. Partea cea mai ridicolă a cărții o reprezintă (fără doar și poate) cele 232 de echivalări magice înșiruite sinoptic în Lista echivalențelor terminologice a cuvintelor grecești, pp. 371-381. După autorul care a abuzat de moda «gargariselii şi sperieturii cu termeni greceşti», la Platon copia (imaginea) unui model indestructibil (de pildă, «eternitatea»), ar fi şi ea «eternă» . Să bănuim în spatele acestei echivalări gândirea magică a primitivilor prin care copia nu se diferențiază de model, între cele două existând, ca să zicem așa, un fluid magic? Lucian Blaga scrisese într-una din cărțile sale de o uimitoare profunzime că în cosmologia platonică modelul și copia nu sînt legate printr-o reciprocitate magică, așa că modelul rămâne model etern în cer iar copia rămâne trecătoare pe pământ. Virgil Ciomoş citează la un moment dat din Timeu (37), și crede că Platon ar fi gândit că timpul este «această imagine eternă care se mişcă potrivit numărului» (Timp si eternitate, Editura Paideia, București, 2000, p. 79). Pe asemenea „scurtătură” ajunge Virgil Ciomoș la «timpul» pe care ține să-l boteze, în mod original, «iconic», echivalat (pe bătătorita cale a reciprocității magice), cu eternitatea nemișcată. Pentru cine mai ştie ceva filozofie, nivelul distorsionării gândirii platonice poate (el singur) să dea măsura neştiinţei autorului cu privire la filosoful grec, despre care mai scrie (pe calapodul „ultimului” Marx) că «ultimul» Platon ar fi preconizat două principii: Unul şi Perechea Mare-Mic. Marele şi Micul, pasă-mi-te, l-ar susţine pe ‘Unu’ să nu cadă din vârful ierarhiei existenţelor, întrucât principii cot la cot cu ‘Unul’ nu pot fi (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică a participării la divina lume a Ideilor, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999, sau https://fr.scribd.com/doc/153749198/IsabelaVasiliuScrabaPlatonMistic ). Stilul gongoric și rigiditatea gândirii folosind simboluri matematice si cuvinte prescurtate în fraze complicate inutil spre a exprima idei simpluțe, sau chiar o lipsă totală de idei, ca și aglomerarea de conspecte referitoare la interpretările date câtorva rânduri din Fizica lui Aristotel, împiedică plasarea volumului Timp și eternitate (Editura Paideia, București, 2000) printre cărțile de erudiţie, „mai plăcut de scris decât de citit” (apud Hegel). Fără a mă contrazice când i-am spus că teza lui Ciomoș intitulată Timp și eternitate este de necitit si că e puțin probabil să fi fost citită din scoarță în scoarță de ministrul conducător al doctoratului sau de cei care au alcătuit referatele favorabile necesare susținerii, cu multă diplomaţie, Mihai Şora taxase cartea (la un an sau doi după apariţia sa) drept prea “tehnică”, ceea ce ar face-o greu de citit. Nici studentul (sau absolventul de filozofie C. Ciocan) dispus că recenzeze volumul lui Virgil Ciomoș în vreo treizeci de pagini (la fel de confuze ca si materialul de recenzat) nu a lasat impresia că a parcurs din carte mai mult decât a încropit cu dificultate în excesiv de amabila sa prezentare publicată într-o revistă coordonată chiar de profesorul său Virgil Ciomoş. De la teza de doctorat prea “tehnică” spre a putea fi citită în întregime de un filozof de talia lui Mihai Şora, Ciomoș a mai produs cateva volume masive, fără să-și imagineze că multul, scris din obligaţie profesională (sau doar de dragul de a fi aşternut pe hârtie) nu se citeşte, nici măcar din admiraţie pentru alte activităţi ale autorului cel prolific. Noica observase că la judecata de apoi, când trebuie să dai socoteală de cele făcute în timpul vieţii, hărnicia culturală manifestată prin numărul de cărţi publicate nu cântărește prea mult. Fiindcă atunci “trebuie să spui ce ai scris în ele” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, pe hârtie în revista Acolada, Satu Mare, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22 , sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis9.htm ). Acum câteva secole, lui Kant i-a fost reproşată inventarea acelei “conştiinţe în genere”, întrucât se îndepărta prea tare de conştiinţa individuală. Acum, prin puterea de sugestie a mass-mediei care-i face pe mulți să aplaude fără să știe nici ei de ce aplaudă o carte sau alta, s-ar putea spune că nu mai există decât ceva de genul “conştiinţei în genere”. Sau, mai degrabă, ceea ce Vintilă Horia numea “spiritul timpului care îndeamnă la somn şi la lenea gândirii”.+ SURSA http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CiomosTimpEternitate5.htm
Pentru conformitate,
Titus Filipas