Isabela Vasiliu-Scraba : Sfârşitul lui Constantin Noica

Motto: “Comuniştii s-au aşezat prea aproape de oameni; s-au instalat în cămara lor de alimente, în culcuşul lor, în sertarele lor [cu manuscrise], pe cât posibil chiar în conştiinţele lor, încât indispun prin simpla lor voce, cu simplul lor ziar ” (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990, p. 15)
Fascinat de imensa generozitate a lui Noica “faţă de oameni, de ideologii, de naufragii”, Mircea Eliade admira îndrăzneala prietenului său – aflat în domiciliu forţat – de a se rosti “peste sisteme şi istorii”, deşi ocupantul sovietic al României ciuntite de Basarabia şi Bucovina de Nord îl plasase pe filozof în marginea societăţii, interzicându-i cariera de profesor universitar pentru care avea pregătirea necesară. Sub pretextul interpretarii lui Faust de Goethe, Noica interpreta în anii cincizeci cultura europeană din secolul XX evidenţiind declinul spiritual al unei lumi care se lipseşte de spontaneitatea creatoare, înlocuită de scrisul la comandă, o lume în care natura este pustiita şi degradată printr-o “orăşenizare forţată”.
Total izolat de colegii de breaslă scritoricească, lui Noica îi erau interzise până şi vizitele la prietenii din Bucureşti cu care, pe furiş, mai făcea schimburi de opinii literare. După lista de lucrări (vezi Modelul Noica, 2009, p. 506-507) pe care a alcătuit-o în anii de interdicţie de semnatură, filozoful avea gata de publicare cinci cărţi, dintre care Anti-Goethe în două volume tratând despre “grandoarea şi mizeria omului fără filozofie” (Despărţirea de Goethe, 1976, p.8). Pentru a masca adevăratul sens al titlului, Noica scrie că în volum se ocupa de limitele triumfului omului modern, şi că “în felul cum ne despărţim de oameni dovedim cât de mult îi îndrăgim” (1976, p. 7). În 1972 Securitatea i-a restituit celui întemniţat şase ani fără vină o parte din manuscrisul Anti-Goethe, care a stat la baza volumului Despărţirea de Goethe. La câţiva ani după căderea comunismului, i-au mai fost restituite (soţiei lui Noica, în 1994) două capitole din manuscrisul Anti-Goethe confiscat la arestarea din 1958. Acestea au fost incluse în ediţia a II-a. Dupa îngrijitorul celei de-a doua ediţii din 2000 s-ar putea ca prin “cotloanele S.R.I. –ului” să mai fie file din manuscrisul acestei scrieri noiciene publicată după un sfert de veac de la redactarea ei.
La sărbătorirea clandestină a lui Goethe a participat în 1949 şi Alice Voinescu, printr-o conferinţă în cerc restrâns, fiindcă în învăţământul superior nu mai avea voie să predea. În locul profesoarei cu doctoratul la Sorbona studenţii aveau parte de prelegerile propagandistului comunist Marcel Breslaşu/Bresliska care practicase advocatura şi din 1948 devenise director în Ministerul Artelor şi Informaţiilor, apoi profesor şi rector al Institutului de Artă (vezi Marian Popa, Istoria literaturii române…, Fundaţia Luceafarul, Bucureşti, 2001, vol. I, p.1073).
Anti-Goethe, sau despărţirea de lumea presimţită şi descrisă de Goethe prin Faust II, era la Constantin Noica o distanţare de lumea spectrală a utopiilor devenite realitate. “Cu posibilul gol al banului fără acoperire” imaginea irealităţii avea la început aspect oarecum jucăuş. Dar cu ideea de reproducere a umanităţii în eprubetă, gluma este lăsată de-o parte. În partea a doua din Faust, după o cununie de scurtă durată a idealului grec cu spiritul modern, urmează războiul cu mijloace diabolice, apoi politica ilustrată de isteria raţiunii ordonatoare şi planificatoare care se izbeşte de rezistenţa unor bătrânei ascultând cu evlavie sunetul clopotelor unei biserici până să fie raşi de pe suprafaţa pământului cu casa, cu grădina şi cu mica lor biserică. Dacă “realizarea posibilului gol” într-o lume fără oameni adevăraţi rămâne mefistofelică, nedesprinsă de iniţiatorul şi realizatorul ei, lumea a cărei caricatură a fost anticipată de Goethe “cu repulsie” (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990, p. 34-35), ar fi tocmai lumea diabolică a secolului XX adeverită de oameni.
Iată toate volumele pe care Noica n-a putut să le publice din 1944 până în 1956: Lysis sau despre înţelesul grec al filozofiei; Fire şi fiinţă. Introducere la o filozofie sistematică; Anti-Goethe (2 volume); Devenirea întru fiinţă. încercare de filozofie sistematică; Povestiri din Hegel (care avea să fie publicată la Paris în 1962, când Noica era în temniţă şi Mircea Eliade încerca să-l ajute, cum va face şi în 1979 după a treia arestare a preotului Calciu).
De dincolo de Cortina de fier, Eliade mărturisea în aceeaşi scrisoare din 1957-1958 că în optimismul lui Noica găsise o notă comună între ei, dincolo de destinele lor individuale atât de diferite. Corespondenţa cu Eliade era aşteptată cu nerăbdare nu numai de Constantin Noica aflat la Câmpulung după o scurtă arestare (vezi revista Origini, nr. 9-10/2009, p XV), ci şi de cei care-i îngroşau Dosarul de urmărire operativă, scrisorile trimise şi primite fiind parcurse negreşit de mercenarii ocupantului sovietic care-l considerau pe Noica un “duşman al poporului”. Tot aceştia se pare că au fost primii cititori ai volumului Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, pe care Noica l-ar fi vrut publicat la Londra şi nu confiscat în cursul anului 1987 de Securitate, cum s-a întâmplat în realitate.
Anul confiscării poate fi dedus din cuprinsul volumului în care apar idei ce se regăsesc în articolele publicate la acea vreme. De pildă în manuscrisul expediat de Noica şi interceptat de Securitate apare ideea că politicienii vor “mai binele” crezând cu asta că vor binele: “mizeria lumii moderne e o chestiune de gramatică: oamenii confundă comparativul cu pozitivul, ba chiar nu se mai gândesc la pozitiv. Americanii nu se gândesc nici măcar la comparativ, ci de-a dreptul la superlativ, la foarte bine” (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru , 1990, p.16). Or, tot chestiuni de gramatică tratase şi în articolele Cultura europeană în ipostaza substantivului (România literară, februarie 1987), Adjectivul, epitetele şi Renaşterea (România literară, martie 1987), Gradul zero al adjectivului şi Leonardo da Vinci (România literară, aprilie 1997) şi Cum arată cultura europeană în ipostaza adverbului (România literară, mai 1987, nr.20 şi iunie 1987, nr.24). Aceste articole au constituit capitole ale ultimei sale cărţi De dignitate Europae pe care a început să le publice în 1986 (vezi Modelul cultural european, partea I-a, în România literară, 19 iunie 1986, nr.25) dar care a apărut doar post-mortem (în 1988 la Editura Kriterion în traducerea lui G. Scherg şi abia în 1993 în româneşte).
La sfârşitul memoriilor sale Noica a trecut anul 1965, ceea ce nu era de natură să-l împiedice să mai completeze volumul. Fiindcă unele pagini din manuscrisul care cuprinde amintiri din vremea detenţiei (1958-1964) prea seamănă cu cele concepute prin 1986-1987 când era preocupat de Europa care “a fost şi poate fi sarea pământului” (oct. 1985, în volumul Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate, Colecţia “Capricorn”, Nr.5-6, 1989, p.257).
După citirea manuscrisului Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Securitatea l-a întrebat probabil pe Constantin Noica de ce a ţinut să scrie împotriva poporului român că atât deţinuţii politici torturaţi în închisori cât şi comuniştii ar fi “victime ale timpului lor” (p.18). Desigur trebuie să-l fi chestionat şi cum de a îndrăznit să încerce a scoate pe ascuns din ţară materiale denigratoare. Discuţia dintre un fost deţinut politic urmărit, hărţuit şi solicitat la discuţii periodice după eliberatea sa din 1964 s-ar fi putut întâmpla să nu fi fost dintre cele mai politicoase, mai ales că Noica era singur în vila sa de la Păltiniş.
În toamna anului 1987 singurătatea lui Noica era destul de completă. Prietenul său, meteorologul Octavian Nicolae fusese îndepărtat din Păltiniş: “au trecut lunile octombrie şi noiembrie şi singurele legături pe care le mai aveam cu domnul Noica erau scrisorile şi din când în când un telefon” (Octavian Nicolae, în volumul Modelul Noica, 2009, p.426). Doar în camera de alături fusese plasată vânzătoarea de la chioşcul de cărţi din Păltiniş, tov. Norica Becheş care “l-a supraveghiat pe filozof cu îndrumare de la Securitate” (vezi I. Filipciuc, Centenar Noica, Păltiniş, 25 iulie 2009, în revista Origini, nr. 9-10/2009, Supliment Noica, p.II).
Lectura manuscrisului pe care Noica a făcut imprudenţa să vrea să-l publice în Occident a determinat probabil şi inexplicabila amânare a operaţiei după fracturarea colului femural în dimineaţa zilei de miercuri 25 noiembrie 1987. Motivul amânării a fost derizoriu, în condiţiile în care filozoful, deşi slab, “se controla medical şi rezultatele erau în general bune” (vezi Modelul Noica, 2009, p. 146.) pentru cei 78 de ani ai săi. Doctoriţa Eleonora Emilia Cioran, cumnata lui Emil Cioran l-a vizitat pe Noica la Spital şi a spus într-un interviu că optimismul lui Noica o determinase să creadă că filozoful spera să se vindece, fiind nedumerit de amânarea operaţiei. În interviul luat de Ana Sîrghie, doctoriţa a adăugat că, spre surprinderea ei, a constatat pe corpul bolnavului nişte edeme generalizate, la mâini, abdomen şi picioare, vânătăi mult prea extinse pentru a se putea explica prin şocul căderii care a dus la fractură (Dr. Eleonora Emilia Cioran, în volumul Modelul Noica, 2009, p. 147).
În manuscrisul amintirilor din temniţă interceptat şi confiscat de Securitate când Noica a încercat să-l trimită fostei sale soţii pentru a fi publicat în Anglia, filozoful îşi pusese problema “ce au să facă în viaţă păzitorii şi administratorii doctrinei comuniste când se va termina cu mascarada comunismului” (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p.20). Pe parcursul celor douăzeci de ani de post-comunism s-a putut constata reapariţia dorinţei politice de a schimonosi adevărul. Nici încercarea comuniştilor de a “desfiinţa omul ca fiinţă morală” n-a fost cu totul abandonată, ideologii reciclaţi în holocaustologi obligându-i pe români “să recunoască exact ce vor ei (…) cu expresiile lor şablon” (Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, p.19).

Isabela Vasiliu-Scraba
Sursa http://www.isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm
Pentru conformitate,
Titus Filipas
Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/05/31/o-noua-intalnire-cu-emma-nicholson/

Sever Voinescu nu trebuia să fie sicofantul lui Andrei Pleşu !

Citesc aici http://nastase.wordpress.com/2009/07/01/la-coada-cu-traian-basescu-la-supermarket/ comentariul :  +severvoinescu…asta cred ca nu este din familia Voinescu…+

Sigur că Sever Voinescu nu este din familia de boieri Voinescu, înrudită cu familia lui Petrache Poenaru, neam de panduri ! Alice Voinescu era strănepoata lui Petrache Poenaru, şi avea o demnitate sprijinită pe inteligenţa extraordinară. Din respect pentru numele de familie, din respect pentru memoria Doamnei Alice Voinescu, acest avocat Sever Voinescu nu trebuia să fie sicofantul lui Andrei Pleşu ! Un Andrei Pleşu (neam de prăvăliaş, deci ar fi trebuit să fie cinstit) care pur şi simplu a furat un muzeu conceptualizat şi construit de marele nostru cărturar Alexandru Tzigara-Samurcaş, pentru a-l transforma în „ctitorie” realizată prin trecerea sa ca şef  pe la Ministerul Culturii. Oamenii aceştia, lipsiţi complet de onestitate intelectuală, vor să fie consideraţi „intelectualii de elită” ai României ! Din cauza aceasta, culturnicii „de elită” de la GDS au terfelit toată floarea vechii noastre intelectualităţi !

Titus Filipas

Umbrela lui Vigotski

Accentul exagerat  pus la noi pe  ‘Şcoala de la Păltiniş’, ceea ce înseamnă de obicei  triada  „Pleşu, Liiceanu,  Noica”, a obliterat din cultura română influenţa  lui Alexandru Duţu, cărturar la fel de important ca şi Constantin Noica. Îmi place cum întreabă: ‘Ce-i „mentalitatea”?, şi explică:  “Un succedaneu popular pentru  Weltanschauung”. Splendidă zicere, nu-i aşa ? Comuniştii români realizează importanţa educaţiei şi revenirea la modelul cultural francez  promovat cu mare acurateţe de intelectuali din Partidul Comunist Francez. Alexandru Duţu  a sprijinit  revenirea la modelul cultural francez în educaţie.  Comuniştii francezi aveau formulat  „planul Langevin-Wallon”, a cărui esenţă o redă fraza : „Spiritul copilului este un rug  ce trebuie aprins, nu un vas care urmează să fie  umplut.”-  „L’enfant est un feu à allumer, pas un vase à remplir”. Citatul este din François  Rabelais, şi prin  expresia „un feu à allumer” înţelegem  “cuvintele ce le rosteşte copilul însufleţit de gramatica  naturală ”. Într-o emisiune de televiziune, un inimos istoric român se arăta indignat pentru faptul că, la facultatea militară unde învăţase, profesorii  veniţi de la Universitatea  din Bucureşti îl obligau să înveţe „psihologia copilului mic”! Din moment ce etologul Konrad Lorentz, laureat al premiului Nobel,   extrăgea concluzii asupra comportării oamenilor în războaie din studiul comportării bobocilor de gâscă sălbatică, nu văd de ce ar fi inutilă studierea „psihologiei  copilului mic”  de către un viitor ofiţer. Charles de Gaulle scria că în lupta efectivă   contează extraordinar de mult felul în care combatantul  selectează prompt acţiunile, atunci când orice sursă de ordin cazon superior  a fost pierdută. Acest ‘modus operandi’ al alegerilor personale în diverse situaţii din ambianţă se formează încă la vârsta copilăriei, rămânând stabil toată viaţa. Din cauza aceasta este  importantă studierea ‘Psihologiei copilului’ pentru un viitor ofiţer. Nu cunoşteam în mod concret  până la mărturia acelui istoric român, –deşi, cumva,  bănuiam–, cât de mult respectau profesorii de la Universitatea din Bucureşti textele lui  Henri Wallon despre „psihologia copilului mic”  traduse de academicianul Alexandru Duţu. Găsim numele acestui mare intelectual român,  însărcinat de comuniştii naţionalişti cu  traducerea pedagogiei lui Wallon, pe o pagină din  „Jurnalul fericirii” ţinut  de Nicolae Steinhardt :    „Ianuarie 1955/Orele 14. Telefon al părintelui   Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi vedea de ce. S-a petrecut ceva rău? Vreo boală? /- Sunt eu om să mă  adresez  (traducerea franceză: suis-je homme à ?) unui avocat în caz de boală? Îl aud surâzând la celălalt  capăt al  firului. În odăiţa-hol din casa parohială a Schitului găsesc lume multă de  tot, numai  crema şi elita. Mă lămuresc de îndată asupra temei reuniunii. Părintele Cleopa, spiritualul mănăstirii  Slatina, călugăr de  origine ţărănească şi cu reputaţii de sfânt, şade pe scaunul oaspetelui, iar   acesta pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus. De ce oare  gestul acesta de firească  smerenie pare călcat pe vorbele din Fapte 22, 3.  Dacă cel ce stă  la  picioarele maestrului e Pavel, cel de pe scaun nu mai e decât Gamaliel. Părintele Cleopa, destul de tânăr,  simplu, vorbitor înlesnit, cu privire  blândă, părul, barba şi mustăţile foarte negre, şi purtare  serioasă. I se pun tot felul de întrebări şi răspunde la toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă,  dar şi cu vădită  atenţie, reflectând îndelung.  Codin Mironescu [Alexandru  Mironescu], Todiraşcu  [Ştefan Todiraşcu], Pillat [Dinu Pillat], Alice Voinescu, Mihai Musceleanu, doctorul Voiculescu [Vasile  Voiculescu], Alexandru Duţu, mulţi tineri cu ochii aprigi şi calzi   ascultă  răpiţi şi se cunoaşte că au parte  de fericire. Unii dintre ei, ca Pavel Sim. [Paul Simionescu], Virg. Cd. [Virgil Cândea] şi alţii  studiază  teologia în orele libere şi dau examenele clandestin. Da,  ăştia n-ar  pleca întristaţi de la Domnul.”  

Personalitatea academicianului Alexandru Duţu  influenţează viaţa noastră intelectuală printr-o  mulţime de alegeri esenţiale. În primul rând mi se pare relevant faptul că trebuie să respectăm valorile din cunoaşterea prudenţială transmise prin învăţătura de înţelepciune a  părintelui Cleopa. Cea de a doua alegere a lui Alexandru Duţu  se referă la ‘modelul psihologic’ al omului folosit în pedagogia românească, precum şi în ‘studiul mentalităţilor’.

În lucrarea sa din 1982,  “Literatura comparată şi istoria mentalităţilor” (Editura Univers, Bucureşti), academicianul Alexandru Duţu nota că el este autorul traducerii acelui text ‘senzualist’ de excepţie: «  … la Congresul de Ştiinţe istorice de la Bucureşti, din 1980, istoricii francezi au oferit participanţilor un bilanţ al cercetărilor din 1965 încoace, în care i se consacră un capitol istoriei mentalităţilor nu în partea dedicată istoriei medievale sau moderne, ci în partea consacrată lumii contemporane, precizându-se că « nimic nu interzice studiul mentalităţilor contemporane, mai ales sub latura lor colectivă. (amintim aici că o lucrare fundamentală a lui Henri Wallon a apărut în traducerea noastră, în 1964. ».

 Henri Wallon disocia şi valoriza din Inconştient sursele de armonie pentru individul uman: „Ritmurile  scandează  activitatea noastră  psihică, marchează momentul  propice   unei  diversiuni  fortuite,  unei  asociaţii  oportune,  unui ocol  necesar,   unei schimbări a punctului de  vedere,  unei abordări noi a obiectului de către spirit… Ritmurile  diferă de la un individ la altul. Ele  diferă de asemenea cu vîrsta.” Adolescentului numai paşii de dans în ritmurile nectice ale cauzalităţii pe un pavaj al discursului îi dezvăluie realitatea.  Dar „Copilul are alte ritmuri decât adultul. El este de asemenea mult mai supus acestor ritmuri. Ritmurile  sunt una dintre  cauzele ce îl  sustrag acţiunii obiectului,  favorizând   distracţiile sale.  În  activitatea sa,   influenţele  succesive au predominanţă  asupra  scopurilor….În oricare moment, activitatea  senzorială sau mentală trebuie să realizeze echilibrul între  incitaţiile  organice interne, şi  cele exterioare, obiective.”   Psihologia „senzualistă” a lui Henri Wallon  constituia, pentru comuniştii naţionalişti români, o alternativă  palatabilă şi convenientă  atât  la psihanaliza occidentală, cât şi la psihologia hedonică pe  care se bazează logica „agentului raţional” din economia  de piaţă liberă.   Pe toată perioada traducerii cărţii de psihologie senzualistă a lui Henri Wallon, viitorul academician Alexandru Duţu a păstrat legătura spirituală cu părintele Ilie Cleopa (1912-1998).  Cartea tradusă de Alexandru Duţu trebuie citită şi recitită de toţi psihologii români, fără această lectură formatoare, “alinierea rapidă  la trendul internaţional” nu este decât altă formă de alienare. Spiritul cărţii ‚De la act la gândire’ este apropiat de spiritul Instrumentalismului pragmatic american. Numai datorită lecturii cărţii ‚De la act la gândire’  am putut înţelege  Instrumentalismul  lui John Dewey  care completează Pragmatismul american, dar este tot atât de apropiat spiritului culturii româneşti.  Cultura română scrisă  era controlată subtil în perioada comunistă  prin “psihologia formării conştiinţei” instrumentată de  mediaţia semiotică a lui  Lev Semenovici Vigotski (1896-1934). Acea  psihologie fusese  în mod expres incorporată în funcţionarea unor instituţii impuse nouă de către Uniunea Sovietică. O asemenea instituţie de “formare a  conştiinţei” a fost în mod special Uniunea Scriitorilor. Operele scrise ori declamările de cenaclu  ale unor Dan Deşliu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu, se aflau, încă se află, sub umbrela  lui Vigotski. 

Titus Filipas

Medalion Petrache Poenaru

Introducerea instituţională culturală, ostensivă şi agresivă, în secolul XIX românesc modern, a fost  Şcoala de la Sfântu  Sava. Ion Ghica scria : „Când a venit în Bucureşti dascălul Lazăr, băieţii de la Udricani, de la Sfântu Gheorghe, de la Colţea şi de la toate bisericile, au golit acele şcoli şi au alergat la ‘Sfântu Sava’ cu Petrache Poenaru, cu Eufrosin Poteca, cu Simion Marcovici, cu Pandele, cu Costache Moroiu şi cu mulţi alţi tineri din şcoala grecească.”

La vârsta recapitulativă a idealurilor împlinite, Ioan Eliade Rădulescu reamintea într-o epistolă către Petrache Poenaru ţelurile lor comune – cum vroiau să treacă Limba Română de la faza vernaculară la faza sacră, „după pilda limbii greceşti”.

După Gramatica românească de la 1828, este intens folosită paradigma maşinii în scriitură. Urmează două decenii sub biciuirea îndemnului: „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!”, publicitate involuntară pentru „condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală”, inventat la Paris de Petrache Poenaru (1799-1875), colegul lui Eliad la ‘şcoala grecească’.

„Chimera noastră era limba românului şi traiul lui într-o viaţă potrivită cu viaţa naţiilor civilizate”, va povesti mai târziu Eliade Rădulescu în „Echilibrul între antiteze”. Iar în altă scrisoare către Petrache Poenaru, acelaşi Eliade aserta: „Toată lumea ştie că adevărul aduce mântuirea, şi că făclia adevărului este filosofia”. 

Posedă remarcabilă acurateţe caracterizarea ce i se face lui Petrache Poenaru pe situl web al Academiei Române : „A genuine Renaissance spirit”. Caracterizarea este valabilă, cred, şi pentru esenţa vieţii culturale din secolul XIX românesc.

Cred că genele inteligenţei se transmit. Strănepoata lui Petrache Poenaru, scriitoarea Alice Voinescu (1885-1961), era „copil precoce, citind la numai cinci ani poveşti în română şi germană si învăţând limba franceză la şase ani”.

Viaţa reală a lui Petrache Poenaru a fost viaţa unui erou de roman. N-a fost scrisă decât o singură broşură despre el. În 1821, Petrache Poenaru era secretarul lui Tudor Vladimirescu în turbulenţa revoluţiei din Ţara Românească. Nu ofiţerii masoni din armata rusă, ci lucrarea „Partidei naţionale” a condus la mişcarea lui Tudor Vladimirescu. Este plauzibilă afirmaţia că personajele Petrache Poenaru şi Tudor Vladimirescu se cunoşteau de la Craiova.

Postul de calemgiu cu pană şi călimară, cum povesteşte Alexandru Odobescu (1834-1895) în broşura “Viaţa şi activitatea lui Petrache Poenaru”, era o funcţiune publică pe care o împlinea fără arme albe ori de foc. Apropierea socială de Tudor Vladimirescu atrăgea riscuri imense. Puţini dintre panduri au supravieţuit înfrângerii revoluţiei. Şerban Cioculescu reda în România literară o mărturie că pandurii erau vânaţi, li se tăiau capetele, aruncate într-o grămadă expusă în piaţa publică, unde se puteau vedea şi capete de femei!

La 1824, Petrache Poenaru câştiga încrederea Eforiei, cu o bursă de studii în străinătate. În şcolile tehnice din Viena şi Berlin, parcurge un prim curriculum superior. Asimilează „pe nemţeşte” cunoaşterea tehnico-productivă cea mai nouă, lucrând cu şublere, verniere, micrometre, şi alte instrumente de fabrică şi laborator.

În 1826, primind o bursă franceză, Petrache Poenaru completează studiile sale fundamentale la celebra „l’École polytechnique”, formatoare de spirite, exemplu fiducial – „benchmark” cum se spune acum printr-un termen preluat din engleză.

Din câte ştim noi, Petrache Poenaru a fost primul român –şi singurul pandur– care a călătorit cu un tren Intercity conceput de inginerul englez George Stephenson (1781-1848). La anul de graţie 1830, era inaugurată prima linie de cale ferată din lume pentru transporturile publice: Liverpool & Manchester Railway. Iar la 1831 Petrache Poenaru, care doar cu un deceniu mai devreme se număra printre pandurii olteni îmbrăcaţi în ‚cămaşa morţii’, studia în Anglia paradigma maşinii. Prezentă în „noul mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului”, cum descrie el într-un text românesc trenul şi locomotiva cu aburi ale inventatorului George Stephenson, asimilând rapid un know how prodigios de tehnologie şi management industrial. Era evoluţia uimitoare a unui Homo Balcanicus – pomenesc sintagma savuroasă inventată de profesorul universitar Mircea Muthu de la Cluj, care totuşi uită să îl includă în categorie şi pe calemgiul Petrache Poenaru. Un Homo Balcanicus prin excelenţă, formatat citind cărţi vechi, cărţi noi, şi ideologia primară. În virtutea faptului că generalul Pavel Kisseleff, protectorul rus în principate, fusese format, tot prin lecturi, în acelaşi spirit ideologic, învăţământul primar românesc devenea din 1831 sarcină publică, prin Regulamentul Organic, atâta de mult criticat de Karl Marx.

Cu studii temeinice, Petrache Poenaru se întoarce în Ţara Românească la 1832. Este numit profesor de fizică şi de matematică la Sfântu Sava. Iar din 1833 devine chiar directorul şcolii. În anul 1834 este înnobilat, căpătând titlul de Aga.

Profesorul Petrache Poenaru traduce textele educaţionale ale matematicianului francez Adrien-Marie Legendre (1752-1833), cel care demonstrase cazul n=5 al Marii Teoreme a lui Fermat. Să amintim că Marea teoremă a lui Fermat fusese enunţată de Pierre Fermat printr-o adnotare în limba latină pe liziera unei pagini din Aritmetica lui Diofantes, tradusă în limba franceză de Bachet. La 1837, Aga Petrache Poenaru traduce din franţuzeşte şi publică pe româneşte „Elemente de geometrie după Legendre”. Credeţi că este puţin lucru? Geniul matematic Évariste Galois (1811-1832), inventatorul teoriei grupurilor matematice, citea cartea asta pe franţuzeşte din scoarţă în scoarţă. Şi mai sînt convins că nici unul dintre elevii români nu folosea cartea „Elemente de geometrie după Legendre” pe post de ceaslov pentru a prinde muşte între coperţi, precum învăţăceii aspiranţi la diplomă de popi, descrişi de Ion Creangă în Amintirile din copilărie.

Demonstrând puterea spiritului pe româneşte în noile paradigme, Petrache Poenaru accede la ranguri în principatul valah. Puterea decizională dobândită astfel, datorită protectoratului rusesc, mai exact protecţiei celor câtorva ofiţeri care gândeau dekabrist, –cum se chema ideologia liberală rusească–, o foloseşte pentru popor. Nu este vorba despre influenţa rusească în ansamblul ei‚ ci despre o sinergie indusă de un izomorfism normativ al câtorva oameni mari, unii români, alţii ruşi.

La 1838, Petrache Poenaru înfiinţează şcolile publice săteşti din Muntenia. Numărul lor se ridică treptat până la 2236 de asemenea aşezăminte, în ajunul revoluţiei paşoptiste. Şcolile săteşti au fost desfiinţate de caimacamia reacţionară instaurată după înfrângerea revoluţiei de la 1848.

După unirea Principatelor, Petrache Poenaru participă intens la viaţa publică românească şi alcătuieşte textul Legii instrucţiunii publice de la 1864, document ce încorporează atât paradigma ideologică liberală a „Şcolilor Centrale”, cât şi paradigma l’École polytechnique.

Acest mare acquis european din secolul XIX, adică modelul fiducial l’École polytechnique, implementat de Petrache Poenaru în România, va genera în 1890 impulsul pentru fondarea revistei Gazeta Matematică, apreciată de filosoful Nae Ionescu. La ora actuală, toate paginile acelea vechi ale discursului românesc publicat de Gazeta Matematică au fost scanate, numerizate şi inscripţionate pe un număr de patru C.D.-uri.

Pe lângă enunţuri de probleme şi de formule, Gazeta Matematică avea bunul obicei de a începe fiecare număr al său cu articole tratând câte un subiect foarte dificil, într-o românească foarte curată. Adică împlinind exact ceea ce se cheamă acum o  reprezentare ontologică pe româneşte, încorporând de multe ori chiar şi aspecte intelectualiste de cunoaştere prudenţială.

Trebuie să recunoaştem, alături de matematicienii români, –despre care  încă în secolul XIX  Ion Ghica observa că ei ating foarte uşor excelenţa–, că acel discurs românesc reprezintă o coloană vertebrală a culturii române.

 

Titus Filipas