Macedonia Vardarului

Ziaristul Dan Alexe scrie aici, http://www.romanialibera.ro/a140597/macedonia-slavi-si-albanezi-o-rivalitate-eterna.html , numai despre slavi şi albanezi aflători acum în republica Macedonia. Dar să ne amintim de călugărul Nicodim, ctitorul de la Tismana, originar din Prilep (Pîrleap sau Părleap), oraş în republica Macedonia de acum. Să nu uităm că Nicodim se născuse şi copilărise în acel teritoriu al arhiepiscopiei de Ohrid dăruită cu un hrisov special în marele plan strategic al lui Mihail al VIII-lea Paleologul de reconstrucţie pentru Romania. Şi toate faptele mari ale călugărului Nicodim de la Tismana urmează, strict în transcendenţa isihastă, din spiritul hrisoavelor lui Mihail al VIII-lea Paleologul. Tot itinerariul geografic foarte concret al călugărului Nicodim, mai întâi din Pîrleap la Muntele Athos, iar de aici în Oltenia, a fost ghidat de spiritul hrisoavelor lui Mihail al VIII-lea Paleologul pentru “strategia Romania”, precum şi de isihasm. La anul 1369, Vlaicu Vodă şi călugărul Nicodim (un văr al său mai îndepărtat) lămureau ostensiv faţă de regele Louis d’Anjou al Hungariei chestiunea „stăpânului natural”, întemeind mănăstirea Vodiţa, tocmai la extremitatea apuseană a banatului de Severin care ţinea de voievodatul muntean. Era, acolo, acelaşi tip de discurs al dreptului natural românesc ca şi la ctitorirea mănăstirii Tismana, unde în zidire sunt aşezate cărămizi vechi din castrele romane dinainte de împăratul Aurelian. Pentru a sublinia continuitatea şi identitatea în Romania. Pe un scurt răgaz istoric, Vlaicu-Vodã integrează şi viaţa românilor de la sud de Dunăre în viaţa statului românesc. Poetul Nichita Stănescu era invitat, ceremonios dar fratern, să-şi recite versurile la Struga de Ohrid, aşezare mirifică de pe Via Egnatia. Regiunea străbătută de Via Egnatia este supranumită uneori, fie pentru că Via Egnatia prelungeşte Via Appia, fie dintr-un exces de metaforă geografică : « Moldova Italiei ». Alteori denumirea « Moldova Italiei » este restrânsă numai la Macedonia. Ca entitate politică şi teritorială întreagă, Macedonia a existat numai câteva decenii în Evul Mediu, înainte de a fi ocupată de Bulgaria. Apoi, în campania militară din 1367, Vlaicu-Vodă creează o punte între sudul Olteniei şi Macedonia, unde altminteri el avea o mulţime de rude dinspre partea tatălui, Nicolae Alexandru Basarab. Dar după 1393/1394, Macedonia va sta sub jug otoman, împreună cu Bulgaria. Principatele moldav şi valah, pe de altă parte, se bucurau de tratamente extrem de diferite şi de favorizate din partea puterii osmanlâe. Aceasta este încă o premisă de plauzibilitate a ipotezei că la 1393 otomanii recunoşteau pentru principatele române toate drepturile decurgând din capitulaţii. La ora actuală, Macedonia este împărţită în trei: Macedonia Pirinului (aparţinând Bulgariei), Macedonia egeeană (aparţinând Greciei), şi Macedonia Vardarului (adică republica Macedonia, recunoscută de Grecia actuală doar sub sigla FYRM, de la Former Yugoslav Republic of Macedonia). Fiecare dintre părţi, (FYRM, Bulgaria, Grecia), încearcă să îşi aproprieze moştenirea statului macedonean antic.

Principalul stadion de fotbal din capitala republicii  Macedonia se numeşte Vardar. Poezia lui Dimitrie Bolintineanu subliniază inserţia  elementelor  macedo-române de pe Via Egnatia  într-o cultură comună tuturor românilor. Via Egnatia e tăiată lângă Salonic de râul Vardar ce vine din Macedonia, trecând şi prin capitala   Skopje a fostei republici iugoslave Macedonia. Fernand Braudel era  fascinat de drumurile de transhumanţă ale  păstorilor români, între Galiţia germană (Haliciul, ţinut pe bazinul hidrografic superior al râului Nistru), trecând prin România şi Macedonia,  ajungând până la Marea Egee spre  care curge Vardarul. Împăratul Vasile al II-lea (976-1025), fiul marelui împărat macedonean  Nekiforos Focas (963-969), fusese supranumit „Bulgarohtonul” după ce a  redeschis   în Anul Domnului 1018 libera cale  pe uscat între Via Egnatia şi zona ripariană a Dunării. Câţi dintre acei macedoneni despre care scrie istoria bizantină  erau de fapt români?

Ştim că pe vremea Imperiului Otoman existau foarte mulţi români în Macedonia.  Iată   versuri doveditoare scrise  de un martor: Dimitrie Bolintineanu. Strofele, pe care le-am numerotat, sunt  extrase din poezia „San Marino”,  pe care ne-o recita extaziat, nouă, elevilor, profesorul Predică Petre de la liceul ‚Fraţii Buzeşti’ din Craiova : (1)’ San-Marino astăzi are / Sărbătoare de păstori, / O serbare / De plecare / La Vardar ce cură-n mare, / Alergând pe pat de flori. /(2) Se întinde masa dalbă / Pe un plai lângă  cătun, / Cu smântână / De la stână / Şi cu fagi de miere albă / Şi cu vin de la Zeitun. /(6) Popii binecuvantează / Şi  atunci toţi s-au mişcat / De plecare / Către mare, / Turmele înaintează, / Toţi cu totul le-au urmat. /(7) Caii poartă în spinare / Corturi, pături, aşternut, / Toată casa, / Toată  masa / Şi veşmânt de-mbrăcare, / Tot ce au, Tot ce-au avut. /(8) Mumele, în glugi pe spate, / Poartă prunci cu păr bălai / Sau mioare / Lîncezioare. / Clopotele, legănate, / Sună depărtat pe plai. /(9) Turma beagă, câinii latră, / Caii nichează  uşor ; / Mai departe, / La o parte, / Sub o măgură  de piatră, / Cântă-n fluier un păstor.’ Avem mărturia lui Mihail Sadoveanu  din „Anii de ucenicie” că macedonenii  vor influenţa prin norocul lor financiar cultura română, sprijinind editarea unor reviste literare superbe, chiar dacă erau  tipărite  în  tiraje homeopatice, aceasta  judecând lucrurile după normele „culturii de masă”. Olteanul Şerban Cioculescu era la un moment dat intrigat că niciun presupus „consătean” de la Sadova nu îl căutase vreodată pe Mihail Sadoveanu. Pentru că acei presupuşi „consăteni” olteni de fapt  nu existau, conchide Şerban Cioculescu:  bunicul dinspre tată al lui Mihail Sadoveanu venea de pe teritoriul traversat de Via Egnatia.  Să  amintim că tatăl macedonean al Bolintineanului venea la noi de pe un versant al muntelui Morav, iar bunicul lui Mihail Sadoveanu, trecut în actele româneşti cu porecla Corciali, venise de pe celălalt versant. Acei mireni macedo-români îl imitau pe călugărul macedonean  Nicodim  de la Tismana.

Titus Filipas

Moldova Comnenă, Moldova Muşatină

Surprinzător ce spun,  sînt rudă cu mitropolitul Antonie Plămădeală. Amândoi părinţii mei erau din judeţul Soroca, iar maică -mea era neam mai îndepărtat  cu familia celui care avea să fie mitropolit al Ardealului. Aflam despre relaţia aceasta de familie abia prin anul 1969, de la un unchi prin alianţă, fost învăţător în Basarabia. Eu terminasem facultatea de fizică încă din 1967, şi deşi căpătasem direct prin repartiţie un post la un liceu din Craiova, fără vreun stagiu la ţară, ceea ce îl enerva pe directorul de studii cumplit, căci mereu îmi spunea zeflemitor „Filipaş de la oraş”, nu îmi găsisem o cale. Prin anul III de facultate, realizasem deja că vocaţia mea era de fapt metafizica. Unchiul acela, un înţelept care  ştia nenumărate arhetipuri culturale din Moldova Comnenă şi Muşatină, cunoştea  interesul meu pentru filosofie  şi m -a sfătuit să îl caut pe Antonie Plămădeală,  să îi cer să mă ajute în vocaţia mea. Apoi a trasat un arbore genealogic complicat, pe care m -a sfătuit să îl ţin minte pentru a -l expune părintelui Antonie Plămădeală, căci  el va înţelege. Or, eu la vremea aceea, deşi citisem multă  filosofie bine tradusă în limba română, nu ştiam nici măcar ce înseamnă gândirismul şi isihasmul ! Nu ştiam nimic despre lupta de idei între Varlaam din Calabria şi Grigorie Palamas, fondatorul isihasmului, considerat  drept cel de al patrulea Sfînt Ierarh  în Biserica Orientală. Inspirat de umanismul din Italia, Varlaam din Calabria definea transcendenţa  ca  index pentru  “altă lume”. Grigorie Palamas apăra  unicitatea Absolutului spunând: Nu există “altă lume”. Mai târziu, Hegel  va demonstra adevărul acestei aserţiuni a isihasmului ca pe o teoremă,  în marele lui tratat de teologie pozitivă intitulat  „Ştiinţa logicii”,  pe care îl citisem în facultatea mea bucureşteană. Apoi, buna mea maică nu îmi vorbise  vreodată despre părintele Antonie Plămădeală.  Îmi vorbea numai despre rudele apropiate care fuseseră deportate în Siberia, printre care şi părinţii ei! Ocupată cu treburile casei şi ale slujbei, mama, Dumnezeu să o ierte!,  era prea obosită ca să urmărească evoluţia unei  depărtate rude basarabene.  Oricum, nu m -am întâlnit vreodată cu acest  îndepărtat neam al meu din Basarabia.În educaţia de la mama  erau prezente cu totul alte arhetipuri culturale decât ceea ce învăţam eu la şcoală ori pe maidan (totuşi loc instructiv  când se juca oina! ). Erau vechi arhetipuri  culturale  de familie, venind din Moldova  Comnenă şi Muşatină.   Când în noiembrie  1956  securitatea a descins  într -o noapte  în  casa noastră,  un ofiţer,  văzând semnele de protecţie creştină lângă patul meu, a făcut o remarcă dispreţuitoar e.  Am învăţat  instantaneu  să mă simt porfirogenet.  Cred că aceleaşi arhetipuri culturale din Romania Orientală au format şi temeiul celor  dintâi  lecţii de viaţă  primite de copilul care va deveni,  peste ani, Mitropolitul Antonie Plămădeală. Titus Filipas

Daniil Sihastrul, model fiducial pentru isihasm

Dacă anahoretul ignoră evenimentele mundane, „lumeşti”, el nu evită focalizarea intensă a intelectului său peste evenimentele şi fenomenele lumii, într– o plugărie spirituală, –rugăciunea–,  care le desţeleneşte sensurile şi le face utile, productive, pentru omul cuminte.  Daniil Sihastrul este un model fiducial în acest sens. Cronicarul Ion Neculce (1672-1744 sau câţiva ani mai mult) ne povesteşte legenda populară : „Iară Ştefan-vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăie un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-vodă afară pănâ ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-vodă la dânsul. Şi-au întrebat Ştefan-vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând că va să vie Ştefan-vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan-vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorchându-s-înapoi Ştefan-vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.”

Daniil Sihastrul avea o extraordinară capacitate de concentrare intelectuală în meditaţa lui asupra evenimentelor lumii, precum şi asupra fenomenelor naturii. Ştim acum că  domnul nostru Ştefan cel Mare (1433 – 1504), precum  şi  anahoretul Daniil, trăiau în timpul de început al  “mini – epocii glaciare”  declanşată de forţele geofizice şi de fluctuaţiile astronomice naturale în orbita Pământului,  –ceea ce se cheamă în termeni academici actuali fenomenul Milankovici–,  pe la anul 1440,  şi încheiată  pe la 1850.  Practic domnia lui Ştefan cel Mare coincide cu prima fază  a acestei răciri a Europei. Este foarte posibil că această circumstanţă i – a favorizat victoriile în multe dintre campaniile militare, bineînţeles deciziile voievodului fiind luate cu ajutorul  sfaturilor bune rezultate din meditaţia isihastului. Schimbările rapide în mediu au dus la creşterea ponderii zonelor mlăştinoase în Moldova, de asemenea la o creştere a numărului de zile cu ceaţă. Turcii se bazau pe o meteorologie şi o cartografie militară construite cu informaţii mai vechi, dinaintea instalării acestei epoci de răcire, şi nu aveau o cunoaştere prea bună a noilor realităţi ambientale din teren.Titus Filipas

Daniil Sihastrul şi Giambattista Vico

În  formula  „Bizanţ după  Bizanţ”, Nicolae Iorga sintetiza  pentru Limba Română filosofia lui Giambattista Vico despre caracterul ciclic al civilizaţiilor.  Karl Marx preţuia teoria ciclică a civilizaţiilor dezvoltată de Giambattista Vico, însă vroia să-l amendeze pe filosoful napolitan. Karl Marx ţinea să sublinieze că   prin conceptul „luptei de clasă”,   el ar fi  găsit un sens  în fiecare nouă învârtire  a „roţii”  civilizaţiei. Percepţia mea despre „Teologia civilă raţională” a lui Giambattista o  apropie  de isihasmul lui Daniil Sihastrul care influenţa  decizia  politică  şi militară a lui Ştefan cel Mare, iar nu de ideologia comunistă  a lui Karl Marx. Mai cred că  faimoasa propoziţie marxistă: „Religion ist das Opium des Volkes”, nu intenţiona să  fie decât o higienizare ateistă a doctrinei lui Vico, pregătind-o pentru comunism ca ideologie „aseptică”,  fără germeni religioşi. Dar Giambattista Vico are dreptate,  există   „început divin” pentru  civilizaţie, în sensul că atunci se pun valorile fondatoare: „De creat doar zeul creează, iar omul imită”, declama şi Petre Ţuţea,  încântat când vorbea româneşte depăşind vernaculara.  Titus Filipas

Isihasmul

Găsim  abstractizarea quintesenţială atât  în isihasmul ortodoxiei bizantine – gândire abstractă care înfloreşte în timpurile împăraţilor Paleologi, cât şi în ştiinţele occidentale moderne. Se ştie că la Universitatea din Constantinopol, Grigore Palamas citea  insistent şi texte seculare de fizică şi meteorologie. Nu doar pe Aristotel. La conciliul de la Ferrara (1438-39), atunci când occidentalii au cerut ca Fizica lui  Aristotel să fie luată drept modelul mişcărilor, un tînăr palamit ripostează că Aristotel este depăşit. Ne putem întreba dacă el nu cumva ştia despre un alt Pseudo Aristotel mai drept în construcţia imaginii fizice despre lume. Oricum, să nu uităm ca Grigore Palamas ne învaţă că este bine să ne întoarcem gândurile asupra naturii. Însă tot el ne avertizează  că  acest tip de cunoaştere nu ne va furniza niciodată cheile pentru realitatea spirituală. Grigore Palamas se bizuia  în primul rând pe scrierile teologilor cappadocieni din secolul IV,  cei care studiaseră filosofia la Academia din Atena. În anul 1330, Ioan Cantacuzino, primul –ministru (‚Megas Domesticos’)  al imperiului  bizantin pe vremea împăratului Andronicos al III-lea, îl  angaja  pe Varlaam din Calabria (anul naşterii nu se cunoaşte, a decedat la 1350) ca profesor de filosofie la universitatea imperială din Constantinopol. Trebuie să precizăm că Varlaam din Calabria venea la Constantinopol chiar din inima renaşterii umaniste  italiene. Sîntem îndreptăţiţi să zicem acestea,  întrucât Varlaam din Calabria  a fost profesorul ce l-a învăţat limba greacă pe poetul Petrarca. Aceasta se întâmpla pentru că provincia Calabria din Mezzogiorno fusese ‚themă’ bizantină, şi influenţa culturală greacă nu dispăruse. Inspirat de umanism, Varlaam din Calabria  introducea ‘transcendenţa’ ca  index pentru  „altă lume”. Alexandru  Paleologu, în celebra sa exegeză „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu“, plasează  romanul  „Creanga de aur”  în transcendenţa varlaamită.  Grigorie Palamas (1296-1359) apără însă unicitatea Absolutului spunând: Nu există „altă lume”. Mai târziu, Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)  va demonstra adevărul acestei aserţiuni a isihasmului ca pe o teoremă,  în marele lui tratat de teologie pozitivă intitulat  „Ştiinţa logicii”. Apoi, însăşi denumirea „Epocii Luminilor” (‚Les Lumières’) este evident inspirată din ‚Triadele’ lui Grigorie Palamas (1296-1359) unde acesta scrie: “Dacă priveşte la sine, vede lumina. Dacă priveşte la ţinta viziunii sale, vede din nou lumina. Iar dacă priveşte la mijloacele prin care priveşte, vede iarăşi lumina.” Isihasmul respinge teza varlaamiană  despre ‚transcendenţa inaccesibilă’. Între partizanii lui Varlaam din Calabria şi cei ai lui Grigorie Palamas disputa părea a se fi încheiat la dezbaterea conciliară din 1341, prezidată de însuşi bazileul Andronicos al III-lea, consilierul său fiind Ioan Cantacuzino. Hotărârea luată atunci a fost în favoarea isihasmului. Însă împăratul va deceda subit la  numai patru zile după  conciliu. Întrucât următorul bazileu îndreptăţit să urmeze la tron, Ioan al V-lea Paleologul, era încă minor, mama lui, Ana de Savoia, devenea regentă. În disputa isihastă, Grigorie Palamas era sprijinit de primul ministru Ioan Cantacuzino. Iar Varlaam din Calabria era sprijinit de patriarhul Ioan Calecas. Ana de Savoia nu poate să impună  multă vreme echilibrul  puterii  între marele demnitar şi marele ierarh. Patriarhul în fruntea  unui  grup de aristocraţi reuşesc să îl alunge pe primul-ministru. Deşi condamnă deschis lovitura de palat, Grigorie Palamas nu îl urmează pe Ioan Cantacuzino. În anul 1343, patriarhul Ioan Calecas îl  acuză pe Grigorie Palamas de erezie. Întrucât Grigorie Palamas refuză să îşi schimbe opiniile asupra isihasmului, el este excomunicat.  Ana de Savoia se temea că Grigorie Palamas i-ar putea deveni inamic politic, însă  îl respecta ca  teolog, şi considera că acţiunea patriarhului Calecas a fost nedreaptă. Poate fi vazută atunci  o scenă de „viaţă bizantină” a cărei descriere îl încânta în secolul XVIII pe maliţiosul Edward Gibbon. În vreme ce Ioan Cantacuzino purta  un război civil împotriva tronului, Ana de Savoia urzeşte o conspiraţie împotriva patriarhului Calecas. În anul 1347, Ana de Savoia convoacă un sinod care îl coboară pe Ioan Calecas din funcţia supremă în biserica ortodoxă. În acelaşi an,  se negociază un armistiţiu cu Ioan Cantacuzino, ce va conduce imperiul în numele copilului Ioan al V-lea Paleologul. Grigorie Palamas a fost consacrat  episcop de Salonic. Totodată Ioan Cantacuzino a numit un palamit patriarh la Constantinopol. Această acţiune instituie o tradiţie a predominării spiritului propovăduit de Grigorie Palamas în biserica ortodoxă. Preocupat de strategia unei decuplări între puterea lumească şi puterea spirituală în Romania Orientală,  Ioan al VI-lea Cantacuzino împingea până aproape de  paroxism  politica delocalizărilor practicată de  Mihail al VIII-lea Paleologul. Ioan al VI-lea Cantacuzino menţine alianţa foarte profitabilă cu Genova, dar  angajează mercenari turci (otomani de această dată, nu selgiucizi). Înainte cu un secol, Mihail al VIII-lea Paleologul încredinţase genovezilor sarcina gestionării  strâmtorii Dardanelelor, botezată şi « canalul Sfântul Gheorghe », unde Gallipoli juca aproape acelaşi rol pentru Dardanele ca şi  cetatea Constantinopol pentru Bosfor. Bosforul se află în aşa – numita Romania interioară.  În literatura română au rămas versuri cu  descrieri ale frumuseţii sale aproape halucinante până în secolul XIX. Un sejur prelungit pe malul Bosforului, unde se plimbă, dar şi scrie mult, i-a fost facilitat lui Dimitrie Bolintineanu de familia Ion Ghica.  Găsim fragmente magnifice dintr-un   „Discurs al Bosforului”  în poezia „O noapte de vară” (publicată în 1865) :  “Pe luciul Bosfor / ce treherat  de delfini  revarsă ici şi colo torente de fosfor.”  Din  ghemul  rimelor e despletită şi fraza  psihedelică  :  “Steluţe rătăcite scânteie […] ca hora […] viselor.”. Era vorba de facto, în descrierea lui Bolintineanu,  despre fenomenul de bioluminescenţă. Fizicianul britanic Moseley,   Henry Gwyn-Jeffreys  (1887–1915),  a studiat bioluminescenţa marină în Dardanele, în cel de al doilea război mondial. Romancierul rus Konstantin Gheorghievici Paustovski (1892-1968) scrie despre aceasta în  proza lui marină.  Tînărul Moseley  a  furnizat cea mai solidă justificare experimentală pentru conceptul de număr atomic. Metoda lui Moseley va descifra  identităţile  personale, necunoscute până atunci, ale fiecăruia dintre elementele chimice chemate  generic  ‘pământurile  rare’.  Era suficient pentru a fi obţinut premiul Nobel, dacă nu murea în război. În anul 1353, un puternic cutremur de pământ distrugea zidurile de apărare ale cetăţii Gallipoli. Mercenarii osmanlâi, care au fost mereu nişte predatori  oportunişti,  ocupă cetatea. Otomanii vor schimba numele oraşului  în  Gelibolu. Aici se naşte celebrul cartograf turc   Piri Reis (1470-1554),  care trasează conturul Antarctidei înainte ca acest continent să fie re-descoperit de exploratorii moderni! A folosit Piri Reis o veche hartă  salvată din vreo bibliotecă de la Gallipoli? Nu este o întrebare retorică. Şi cine a comanditat în vechime, probabil după Nehao,  un vechi drum oceanic austral  spre Antarctida? Ce amirali  au condus atunci navigaţia, ce fel de marinari au avut puterea să  reziste  călătoriei în oceanul rece din sudul extrem? Pierderea cetăţii bizantine apărătoare  la Dardanele   provoacă în  1354 o revoltă la Constantinopol,  cetatea de pe Bosfor. Împăratul Ioan Cantacuzino este forţat atunci să facă nişte alegeri. Abdică  în  favoarea  lui Ioan al V-lea Paleologul. Craiul sârb Ştefan Duşan (născut la 1308, decedat la 1355) profită de  perioada  tulbure a transferului de putere, şi atacă atunci oraşul Constantinopol. Statul sârbesc, fondat în secolul XII, atingea apogeul pe vremea acestui Ştefan Duşan. Încă pe vremea împăratului Andronicos al  III-lea Paleologul (1328-1341), Ştefan Duşan ocupase  Macedonia nordică (unde-i şi Prilepul sau Pîrleapul care ni l-a dat pe Nicodim de la Tismana) , precum şi Albania. Profitând de  cearta între Ioan Cantacuzino şi Ioan al V-lea Paleologul, Ştefan Duşan ocupă toată Macedonia, cu excepţia Salonicului. Se proclamă  singur,  împărat al sârbilor şi al românilor din  Macedonia şi Serbia. Imperiul său cel nou, gândea Ştefan Duşan, avea nevoie de cea mai bună locaţie pentru capital. Forţele sale atacă Nova Roma, oraşul Constantinopol. Dar poseda oare Ştefan Duşan ştiinţa logistică să întreţină urbaniismul  la Constantinopol? Nicolae Iorga scrie că Mihai Viteazul a fost pus la un moment dat, prin politica sa de alianţe europene din vremea Contra Reformei care îl accepta,  în faţa alegerii de a ocupa, ori nu, cetatea Constantinopol. Viteazul se înspăimântă de sarcina ce ar fi căzut pe umerii oltenilor, obişnuiţi numai cu „cobiliţa”.  Din fericire, pe sârbii de mare cruzime ai lui Ştefan Duşan,  douăzeci de mii de călăreţi otomani,  floarea  armatei angajate mai înainte de Ioan Cantacuzino, îi alungă de lângă  Constantinopol.  În absenţa unei încoronări la  Nova Roma, Ştefan Duşan se mulţumeşte cu o  încoronare  în 1346 la  Skoplje.  Ştefan Duşan moare la 1355.  ‘Imperiul sârbilor şi românilor’ nu îi supravieţuieşte. După ce abdică  de bunăvoie, printr-o alegere dictată de un proiect personal, Ioan Cantacuzino se călugărea sub numele Ioazaf. El era deja respectat în ortodoxie drept  principala autoritate religioasă. Ioan Cantacuzino  lucrează mult ca să despartă  puterea spirituală a bisericii   ortodoxe   de fragilitatea  « imperiului »  bizantin în puterea sa temporală. Minimalistă.  Prin contrast, acţiunile întreprinse de Ioan al V-lea Paleologul în cea de a doua domnie sunt aproape haotice. Încearcă să se apropie de Occident, merge la pontiful din Roma. La  1369 acceptă profesiunea  de credinţă conformă cu dogma catolică, recunoscându-l pe papa de la Roma drept şeful întregii creştinătăţi. Dar pe drumul de întoarcere   de la Roma, împăratul Ioan al V-lea Paleologul trece prin Veneţia care aplica o politică de fiscalitate neiertătoare. Acolo, bazileul trebuia să plătească nişte datorii considerabile. Indiferenţi la  condiţia lui imperială, veneţienii îl aruncă pe bazileu  în puşcăria pentru datornici. Fiul său, viitorul împărat Manuel al II-lea  Paleologul, strânge suma cerută. Manuel al II-lea  Paleologul vine personal în Cetatea Dogilor ca să-şi elibereze tatăl. Un acord de eşalonare a plăţii restului datoriilor este semnat cu Veneţia la  anul 1371. Eliberarea de sub presiunea datoriilor nu va împiedica totuşi până la urmă căderea Bizanţului. Un text scris de bazileul Manuel al II-lea  Paleologul,  împotriva Jihadului islamic, a produs în toamna anului 2006 profundă tulburare în lumea musulmană,  atunci când o asertare a bizantinului  a fost citată pozitiv de către papa Benedict al XVI-lea. Mecanismul decuplării puterilor spirituală şi temporală în Bizanţ, un mecanism instituit de lucrarea de guvernare a lui Ioan Cantacuzino,  va funcţiona însă perfect la 1453, salvând astfel spiritualitatea romană  din Răsărit. Profesorul de filosofie Ioan Comnen de la Academia înfiinţată la iniţiativa stolnicului Constantin Cantacuzino pe lângă mănăstirea Sfântul Sava, îl compară pe acesta cu  împăratul Ioan al VI- Cantacuzino. Cred că în această comparaţie se ascunde ideea că acţiunea spirituală şi culturală a stolnicului Cantacuzino era ghidată de isihasm. În toiul înnoirii spirituale  isihaste, era prezent la Muntele Athos, martor la evenimente, călugărul macedo– român Nicodim, înrudit cu voievodul Nicolae Aexandru, fiul acelui Basarab I Întemeietorul. La un an după ce vărul său (mai îndepărtat)  Vlaicu-Vodă ajunge la domnie, călugărul Nicodim soseşte în Oltenia, unde prin învăţătura lui metodică propagă isihasmul. Vlahul Nicodim construieşte  perfect discursul religios. Cred că nu există nici cea mai mică primejdie reală  de „supradimensionare”  în  orice  viitoare hagiografie care va încerca  să analizeze „întreaga osârdie ctitoriceascã şi cărturărească”  a călugărului Nicodim,  cu mijloacele cele mai noi create de cultura universală. Şi nu există „exagerare”,  nici cea mai mică doză de  „naivitate”,  în povestirea bine ştiută că  oştile principelui Gabriel Bathori au vrut să „fure moaştele sfântului Nicodim Valahul  din cauza deosebitei preţuiri ce i-o arătau”.Lucrarea  lui Nicodim arată că transcendenţa este posibilă în această lume. Românii au adoptat imediat isihasmul, încapsulat în proverbul: „Omul sfinţeşte locul” . El se integra natural culturii ‘thematice’,  el poate fi şi caracterizare a culturii medievale româneşti. Dar  isihasmul, zicem, credem,  este şi premisă a celei mai îndrăzneţe înnoiri. Renascentismul distinct şi  modernitatea secolului XIX românesc nu ar fi fost posibile fără exerciţiul gândirii abstracte în veacuri  de isihasm. Un observator al secolului XIX românesc, Ion Ghica, remarca într-o scrisoare către Vasile Alecsandri această propensiune a românilor faţă de gândirea abstractă exactă.  Fără Nicodim şi Daniil Sihastrul, nu ar fi existat Mihai Eminescu, dar nici Politehnica din Bucureşti.  În poemul  „Memento mori”, Eminescu ne învaţă normativ  legătura  dintre fierul plugului thematic şi gândirea abstractă isihastă: „Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci.”  Eminescu ne reaminteşte spiritul culturii thematice, cu valori incorporate în atitudine: neîncrederea declarată faţă de Occident, şi încrederea că isihasmul poate reconstrui Romania. Titus Filipas

‘Înnoirea Bisericii’?

Ce înseamnă de facto ‘Înnoirea Bisericii’?  Câţi dintre cei care vorbesc despre  ‘Înnoirea Bisericii’ cunosc argumentul ontologic al lui Anselme privind  existenţa lui Dumnezeu?  ‘Softul’ anselmian reprezintă cea mai condensată şi clară sinteză a teologiei Părinţilor Bisericii Orientale din secolul IV. Filosofii culturii ştiu prea bine că numai ‘softul’ anselmian  a condus la progres în Occidentul European. ‘Înnoirea Bisericii’ înseamnă cumva renunţarea la tradiţia isihastă care valoriza teologia Sfinţilor Ierarhi ? Aşa cum chinezii de azi încearcă sa ia ca reper fiducial de civilizaţie  ideală  China dinastiei Tang, isihasmul Bisericii Ortodoxe Române ne reaminteşte mereu că noi, românii,  trebuie  să alegem ca reper fiducial ideal valorile de civilizaţie create în Romania Orientală. Numai un BOR sobor tradiţionalist  ce priveşte înspre Romania Orientală din secolul IV poate conduce procesele de transformare a României după un ‘soft’ anselmian. Titus Filipas