Centenar Vintilă Horia

Isabela Vasiliu-Scraba :+ Scriitor cenzurat în cultura comunistă, receptarea lui Vintilă Horia (1915-1992, https://www.youtube.com/watch?v=-fK9Q9HL5lI ) s-a configurat ca un „fenomen cultural unic”, atât prin refuzul oficialilor culturii comuniste și post-comuniste, cât şi prin „amploarea eclatantă a recunoaşterilor internaţionale”(cf. D. Anghelescu la Universitatea din Cernăuți). Ilustrarea cenzurării oficiale de azi a laureatului român al Premiului Goncourt este oferită de refuzul publicării la Humanitas a scrierilor lui Vintilă Horia (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu, http://www.romanianstudies.org/content/2011/02/isabela-vasiliu-scraba-cioran-prin-lautarismul-lui-plesu-despre-inocularea-rusinii-de-a-fi-roman/ ). Alte aspecte ale unicității receptării lui Vintilă Horia le-ar constitui traducerea și editarea în peste patruzeci de limbi, „în tiraje şi retipăriri fulminante” (D. Anghelescu) a romanului “Dumnezeu s-a născut în exil” pentru care autorul a primit cel mai mare premiu literar al Franței, precum si includerea lui Vintilă Horia în prestigioase volume de istorie literară occidentală ( https://www.youtube.com/watch?v=KFyjIrPflAA ). Iar aceste lucruri normale în Vest, în spațiul libertății de gândire promovând valorile autentice, s-au întâmplat în ciuda opoziției scrâșnite a eminențelor cenușii din cultura de după Cortina de fier supusă permanent unui terorism ideologic. Păstrând cuvenitele proporții, mai trebuie adăugat că editările și traducerile lui Vintilă Horia în peste patruzeci de limbi nu au rezultat pe calea dirijismului cultural (cf. O carte premiată… vezi http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/O%20carte%20speriata%20de%20IVS.htm precum și http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1258 ) și nici n-au fost finanțate de la buget, ca în politica post-comunistă de difuzare în limbi străine a scrierilor unor Cărtărescu și Andrei Pleșu (despre editarea la Paris a lui Pleșu, a se citi Radu Portocală, Prieteniile păguboase ale ICR). Convins de necesitatea reintegrării scriitorilor exilați după 1945, Dan Anghelescu nota cu deplină îndreptățire că „literatura exilului românesc e privită cu admiraţie şi interes în colocvii internaţionale la Universităţi din Praga, Bratislava, la Poznan, în reviste prestigioase: Europa (Serbia), Alternanţe (Germania) dar… nu şi în realitatea culturală a României de azi unde exilul literar e aproape la fel de ignorat ca în perioada totalitară şi menţinut la distanţă de un centru al interesului, studierii, clasificării şi interpretărilor de către specialişti” (referat științific care mi-a fost trimis prin e-mail pe 26 nov. 2015). Istoricul literar mai spunea în toamna anului 2015 la Cernăuți că „istoria literaturii române nu va fi nici adevărată şi nu-şi va dobândi altitudinea morală, ştiinţifică şi educativă cât timp jumătatea din umbră nu va reintra în circuitul curent al valorilor naţionale” (cf. Dan Anghelescu, Receptarea actuală a scriitorilor români din exil). Fără a-și pune problema provenienței „reprezentărilor noastre mintale” Basarab Nicolescu se grăbea să concluzioneze într-un interviu din 2010 că am fi manipulați (https://marianhociung.wordpress.com/2012/10/29/isabela-vasiliu-scraba-indicii-de-manipulare-in-eseistica-unui-fost-discipol-al-lui-noica1909-1987-dl-ion-papuc/ ) de aceste reprezentări, și că științificii ar milita pentru împăcarea științei cu religia „mai mult decât teologii”. Din păcate, chiar pledoariile fizicianului Basarab Nicolescu pe tema împăcării stiinței cu religia nu ne par a fi mai interesante sau mai convingătoare decât cele consemnate de gânditorul religios Vintilă Horia în călătoriile lui „spre centre”. În mod ciudat, lui Basarab Nicolescu îi părea în 2010 că ar exista în cadrul bisericii ortodoxe române „medii fundamentaliste”. Nejustificată în niciun fel, opinia sa despre mediile „fundamentaliste” nu a dat impresia a fi mult diferită de părerea „oficială” și azi, „oficială” în măsura în care gruparea din jurul revistei „22” publica senzaționala constatare a pelerinului Mirel Bănică după care ortodoxia românească ar fi un „fundamentalism”. Înclinăm totuși a crede că aspectul de așa-zis „fundamentalism” s-a ivit din simpla folosire în grabă a unor termeni acuzatori, spre a fi în pas cu moda post-decembristă. Deși mereu folosit spre a fi la modă, termenul de „fundamentalism” nu a fost cu rigurozitate definit nici de fizician, nici de salariatul micuțului institut condus de Pleșu „sub cupola Academiei”, salariat pelerin dispus cu mare ușurință să acuze în revista „22” ortodoxia de fundamentalism (https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ). Prin anii cincizeci Vintilă Horia reținea cu mai multă subtilitate un fapt caracteristic lumii desacralizate în care mulți sunt creștini doar cu numele: Anume că păgânismul care „controlează toate mijloacele eficace de propagandă” îndreaptă „voința de a aparține” nutrită de omul societății de azi către partide, secte, grupări totalitare” (Vintilă Horia, “Speranța socialismului tragic”, text publicat de Uscătescu în revista „Destin” nr. 8-9/ 1954, republicat în vol. Mihaela Albu & Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate, Ed. Aius, Craiova, 2015, p.199). Cât privește reintegrarea operei lui Vintilă Horia în cultura română ea apare în anul centenarului nașterii scriitorului „încă deosebit de problematică” (D. Anghelescu). Mult mai puțin problematice s-au dovedit în post-comunism tendințele impunerii lui Basarab Nicolescu plecat oficial din România în 1968. Fiindcă dirijismul acestei impuneri reiese din doctorate cu un Eliade „transdisciplinar” via Nicolescu, atare dirijism fiind oarecum divulgat chiar de titlul volumului de „transdisciplinarizare” a eseisticii lui Vintilă Horia apărut în 2015 la Craiova. Referindu-se la mari scriitori ai exilului românesc (probabil la Vintilă Horia, Mircea Eliade, Horia Stamatu, Nicolae I. Herescu, Alexandru Busuioceanu, Vasile Posteucă, G. Uscătescu, etc.), în referatul său prezentat la Universitatea din Cernăuți, Dan Anghelescu observa (citând o scriitoare exilată la Paris) că „o reintegrare a valorilor exilului în vizibilitatea publică ar răspunde unei tot mai acut necesare terapii a memoriei, pentru că „numai memoria este în măsură să redea unei societăţi peste care a domnit totalitarismul o respiraţie normală ori cvasi-normală.” (Lovinescu, M. Seismograme, vol.Unde scurte II / Monica Lovinescu. – Bucureşti: Humanitas, 1993, p. 60).+ SURSE https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/ ; https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Isabela Vasiliu-Scraba, “Modelul Antim și modelul Păltiniș”

Mircea Eliade a început capitolul „Nașterea creștinismului” cu povestea prigonitorului Saul călătorind de la Ierusalim la Damasc în momentul în care „o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Iar el a zis: Cine ești Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus pe care tu îl prigonești” (1). Părintele Arsenie Boca interpretează scena ca o convertire a „râvnei Legii vechi la râvna pentru Legea nouă, a lui Iisus”. Lumina năpraznică aruncând „omul vechi la pământ” a pricinuit „renașterea Apostolului Pavel” (Părintele Arsenie Boca, Omul zidire de mare preț, 2009, p. 151-152). Într-altă parte Părintele Arsenie Boca notează că o convertire înseamnă recunoașterea vinovăției ca „învierea din păcat, din morți, din necunoștință”. În toată „producția bibliografică” a așa-zișilor elevi ai lui Noica nu se poate depista nici un moment de inflexiune (care să amintească de vizitele lor la Păltiniș), de schimbare cât de mică a liniei vectoriale (2) purtătoare spre succesul dinainte asigurat de frecventarea lui Henry Wald și Ion Ianoși (în ce-l privește pe G. Liiceanu), și a lui Leonte Răutu, supranumit „groparul culturii românești” (în cazul lui Andrei Pleșu). Mircea [Sandu] Ciobanu (1940-1996) sesizase că profitorii regimului comunist, scăpați de un Nueremberg care să le judece vinovățiile sînt cei care după 1990 „n-au fost la Roma” să facă „mea culpa” (3). Ei împreună cu clientela și urmașii lor (vezi Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004) au pângărit până la capăt secolul XX, „veac păcătos, cu demoni stând la pândă/ cu tineri delatori pășind agale/ pe urmele bătrânilor lor dascăli” (Mircea Ciobanu, Veac douăzeci, la capăt). Justețea unei asemenea decriptări a vremurilor post-comuniste e confirmată de regăsirea ei peste două decenii la Radu Mareș care scria în revista „Contemporanul Ideea Europeană” că „azi în definiția intelectualului locul nr. 1 îl ocupă judecata trecutului, care-i proba de foc. În acest trecut sînt morți și martiri în același chenar cu călăii lor, dar și cu profitorii de toate calibrele.” (Radu Mareș, Ursăcheștii). (4). Vizitat la Păltiniș, unde cu modesta lui pensie mânca la cantină (5) și locuia într-o cămăruță de cca 8 metri pătrați (6), Noica îl sfătuise pe comunistul G. Liiceanu să abandoneze tentativa de a-l traduce pe Heidegger. Întrucât era perfect conștient de lipsa de pregătire în domeniul filosofiei a „elevului lui Henry Wald” (apud Noica, vezi Noica în arhiva Securității, București, Editura M.N.L.R., 2009, p. 154). După ce-l sfătuise în zadar a citi filosofie medievală, a-l studia pe Kant şi după recomandările „în gol” să ajungă a avea „într-un buzunar miracolul grec, iar în celălalt pe cel german” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.227), Constantin Noica i-ar fi spus perseverentului traducător al volumului Sein und Zeit (deja tradus în românește de dr. Dorin Tilinca încurajat de Anton Dumitriu; despre Heidegger în românește a se citi considerațiile marginale din interviul filosofului Alexandru Dragomir refăcut și comentat de Isabela Vasiliu-Scraba, http://www.scribd.com/doc/191491305/Interviu4AlxDragomir ) că la Heidegger „nu te poți duce cu mâna goală” (Noica). În jurnalul din 2002 intitulat Ușa interzisă, G. Liiceanu recunoaște că de mult timp filosofia i-a devenit „greu suportabilă”. Încă de când observasem modificarea gândirii lui Alexandru Dragomir odată cu editarea prelegerilor sale (7), am constatat neputința „de a crea în spațiul filosofiei, gândind pe cont propriu” a auto-declaraților discipoli (8) din așa-numita „Şcoală de la Păltiniș” negată de însuși Noica (9). Falsitatea presupusului „Model Păltiniș” reiese așadar din lipsa „învierii din păcat” a falșilor discipoli rămași la „legea veche” care i-a săltat din vremea comunismului pe creasta valului. Dar și din lipsa scrierilor de domeniul filosofiei a mediatizaților „intelectuali superstar din România numiţi filosofi fără a avea o operă filozofică de calitate minim acceptabilă” (I. Aranyosi). La un an după înființarea Institutului de Istoria Religiilor, Mihai Neamțu și Bogdan Tătaru-Cazaban, doi salariați ai lui Andrei Pleșu, au scos la „Humanitas” directorului lor două Omagii, „in honorem Pleșu”(10). Mai nou, o fostă bursieră NEC a lui Andrei Pleșu (angajată din 2003 de Editura Humanitas) nu s-a lăsat nici ea mai prejos, scoțând în 2015 la fosta Editură „Politică” un volum cu intenții evident „omagiale” în care s-a gândit să compare inexistentul (dar excesiv de mult trâmbițatul) „Model Păltiniș” cu atât de existentul „Model Antim” încât a trebuit să fie distrus prin omorârea după gratii a inițiatorului Sandu Tudor ținut tot timpul cu lanțuri la picioare și prin întemnițarea membrilor grupului la zece ani după încetarea conferințelor de la Mănăstirea Antim (apud arhim. Sofian Boghiu). Salariata lui G. Liiceanu a riscat desigur penibila comparație dintre evenimente diferite petrecute în două epoci : de-o parte câteva vizite în camera „microfonizată” de 8 mp în care filosoful Noica (fost deținut politic șase ani pentru vina de a fi dat spre publicare un manuscris despre Hegel) furniza inutil (11) liste bibliografice vizitatorilor săi de la Păltiniș, de alta parte lecturi de poezie religioasă compusă de dr. Vasile Voiculescu, Sandu Tudor sau Paul Sterian care aveau loc acasă la faimoasa pictoriță Olga Greceanu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Olga Greceanu și Părintele Arsenie Boca, http://www.clipa.com/print_a4876-Isabela-Vasiliu-Scraba-Olga-Greceanu-si-Parintele-Arsenie-Boca.aspx ) „prima gazdă a reuniunilor grupului de la Antim” (12) în luxosul ei apartament din Strada Frumoasă (apud Ileana Mironescu, fiica lui Alexandru Mironescu, http://sofianboghiu.blogspot.ro/2010/07/parintele-sofian-boghiu-despre-vraji-si.html , sau http://ziarullumina.ro/rugul-aprins-universitatea-filocalica-de-la-manastirea-antim-43919.html ). Poate că titlul mai nimerit al volumului ar fi fost : „Vizite în 8 mp şi vizite într-o casă boierească”. Tot predă (/ a predat) autoarea noului „omagiu” Pleșu-Liiceanu cursuri de „Antropologia spațiului” la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București. SURSA https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Rinocerizarea la un istoric dilematic

Motto: „Am văzut Rinocerii de Ionescu. Alături de sclavia economică, rinocerizarea e unul din flagelele cumplite și permanente pe care omul e nevoit să le suporte. Rinocerizarea e perfect valabilă peste tot unde se face politică și se propagă vreo ideologie”. (Victor Felea, Jurnal, 13 sept. 1964).
Isabela Vasiliu-Scraba : +„Rinocerizarea” criteriului biografic s-a putut observa în secolul XXI la un istoric cu pretenții recenzând Scrisorile din București, 1944-1946 (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006) trimise de profesorul Eric Tappe (1910-1992), specialist în limba română la Universitatea din Londra, fost elev al istoricului Grigore Nandriș de la Londra (fratele memorialistei Anița Nandriș Cudla deportată de sovietici de la Cernăuți în Siberia pentru 20 de ani). Într-un articol „dilematic” din 2008, Andrei Pippidi meniționează relațiile englezului Tappe cu români de prestigiu (de exemplu generalul Radu Rosetti, arheologul Ion Nistor și Marioara Golescu, ultimii doi fiind cei care au avut ideea de a salva prin fotografiere multe din Tăblițele de la Sinaia făcute dispărute în comunism, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un ziarist, o filoloagă și o carte bombă: Cronica geto-dacă de pe Tăblițele de la Sinaia, în revista „Oglinda literară”, Focșani, Nr. 76/ 2008, p.3382), dar „uită” detențiile istoricilor menționați, începute la Ministerul de Interne condus de agentul sovietic Teohari Georgescu/Burăh Tescovici. Să nu afle cititorii „Dilemei Vechi” Nr. 211/ 2008 despre temnița politică făcută fără nici o vină de exact acele personalități care-l impresionaseră pe Tappe în anii șederii sale de la sfârșitul anului 1944 la Misiunea Militară Britanică din București. Despre detenția Marioarei Golescu, condamnată la 20 de ani de muncă silnică, aflăm de la Aspazia Oțel Petrescu povestind în două pagini antologice cum a salvat-o Marioara Golescu după înghețul pe timp de iarnă la izolator (vezi Aspazia Oțel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…, București, Ed. Platytera, 2008, pp. 233-235, prima ediție în 2000 la Fundația Culturală Buna Vestire, pp. 235-238). În cazul Marioarei Golescu „uituceala” istoricului Andrei Pippidi este cu atât mai semnificativă, cu cât nobila specialistă în bizantologie (conversând în Italia de la egal la egal cu reputatul bizantinolog Charles Diehl) făcuse anii de temniță comunistă pentru „vina” de a-l fi cunoscut pe britanicul Eric Tappe care le-a dat prilej agenților Moscovei să-i confecționeze acuzația de „spioană britanică” ca s-o condamne pentru „înaltă trădare de patrie”. IsabelaVS-Rinocerizarea/ 27mai 2015/2690car.+ Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Isabela Vasiliu-Scraba despre filosoful existenţialist Costache Oprişan

DINTRE DISCIPOLII NECUNOSCUŢI AI LUI HEIDEGGER : Constantin Oprişan
Motto: „Heidegger cunoaşte România din buna reputaţie de a fi o ţară a filosofilor, căci mereu îi vin de acolo studenţi în filosofie… Pe când bulgarii vin la Freiburg să studieze economia politică, iar maghiarii medicina, românii îşi reprezintă ţara pe frontul spiritual.” Walter Biemel, în revista «Universul literar» din decembrie 1942.
Când se aude în cele patru zări că Alexandru Dragomir (1) împreună cu Walter Biemel i-au fost discipoli lui Heidegger, se iveşte (ca de la sine) întrebarea: Numai cei doi să-i fi fost discipoli ? Lăsat ceva mai în umbră, câteodată mai este adăugat şi numele filosofului Octavian Vuia (2). Dar nu prin revistele «oficiale», adică revistele care se bucură de o largă mediatizare, fără ca prin aceasta să câştige mai mulţi cititori.
Cam aceasta este imaginea difuzată şi răsdifuzată de cei care se tot premiază între ei uzurpând titluri vane precum cele de «singuri specialişti români în filosofia lui Heidegger» şi de «primii (/cei mai mari/ singurii adevăraţi) traducători» ai filosofului din Freiburg im Bresgau. Varianta multiplă a fost preferată încă din vremea comunismului. Mecanismul ei de propagare, bine verificat de-a lungul timpului în operaţia de amputare a culturii şi spiritualităţii româneşti prin restrângerea scriitorilor români la cei cu simpatii de stânga, urmărea «uitarea» oricărui nume de gânditor român care a mai tradus din Heidegger (3), sau a scris despre el. În general se dorea o cât mai radicală transformare a domeniului traducerilor de scrieri filosofice într-un fals deşert prin drastica înlăturare a numelor de traducători români născuţi în primul sfert al secolului XX (4).
Ghinionul aşa-zişilor ‘unici specialişti’ în Heidegger a fost existenţa -fără întrerupere- a dialogului pe teme filosofice heideggeriene dintre românii din exil care l-au cunoscut pe filosoful german. De exemplu, dialogul de prin anii 50 dintre Ştefan Teodorescu şi Constantin Amăriuţei chiar în jurul unei traduceri din Heidegger, ca să nu mai vorbim de neîntrerupta comunicare dintre discipol şi maestru, cum a fost în cazul lui Octavian Vuia (5) pe care Martin Heidegger îl preţuia în mod special. Demn de ştiut este şi faptul că (în principal) prin eforturile lui Vuia s-a ajuns a se forma la un moment dat un fel de ‘zid românesc’ în jurul bătrânului filosof atacat la Paris, interzis la Sorbona şi omagiat la Castelul din Cerisy la Sale (6).
Fără putinţă de manifestare din cauza închistării ideologice, şi în ţară exista un oarecare dialog între cei încurajaţi de Noica şi cei încurajaţi de Anton Dumitriu să se ocupe de filosofie sau să traducă Fiinţă şi timp (vezi corespondenţa publicată în revista ‘Jurnalul literar’), la care (iarăşi în forme inaparente) s-a adăugat dialogul dintre cei din exil şi cei din ţară, Noica însuşi citind cu mare interes în revistele exilului cele publicate de un Horia Stamatu sau un Ştefan Teodorescu pe care-i cunoscuse în tinereţe în casa lui Mircea Vulcănescu. E drept că din Sokrateion-ul lui Fay (1991, Editura Humanitas) nu aflăm decât de Noica şi de Constantin Floru (p. 49), dar lista celor prezenţi în casa lui Mircea Vulcănescu poate fi uşor completată după lectura fascinantelor amintiri ale lui Titus Bărbulescu despre cel ce-i fusese cândva profesor de etică (7) şi care a fost sortit (de ocupantul ţării) exterminării după gratii, acolo unde, la câţiva ani distanţă, avea să-şi dea duhul şi tânărul Constantin Oprişan. Acesta, după ce a absolvit în 1940 liceul din Bacău, s-a întâmplat să-i fie discipol lui Martin Heidegger în aceeaşi perioadă când Alexandru Dragomir şi Octavian Vuia îşi pregăteau la Freiburg im Bresgau cu filosoful german tezele de doctorat, unul interesat de gândirea lui Hegel, altul de orizonturile filosofice deschise de platonism.
Înscris la Universitatea revenită la Cluj după ce patru ani funcţionase în refugiul de la Sibiu, studentul Oprişan şi-a impresionat profesorii (pe D. D. Roşca, Lucian Blaga, Ştefan Bezdechi, etc.) cu talentul său într-ale filosofiei. Arestat la jumătatea lui mai 1948 după numai doi ani de studii la o universitate românească, lui Costache Oprişan nu i-a rămas să-şi valorifice remarcabila sa pregătire filosofică decât sub formă versificată, ceea ce a contribuit într-o bună măsură (dacă nu chiar în mod esenţial) la salvarea de la dispariţie a meditaţiilor sale metafizice. Căci ipostaza poetică a filosofării practicate în închisoare de Constantin Oprişan a putut fi memorată de preotul Gheorghe Calciu, de Iosif V. Iosif şi de Marcel Petrişor (8).
Aşadar sub forma plămădirii de stihuri a reflectat după gratii tânărul născut în 1921 în comuna Onceşti (Tecuci) la acea „Sorge” de care aflase în Germania de la Heidegger, sau poate chiar în România anilor săi de liceu şi de facultate, întrucât până prin 1948 a mai dăinuit în viaţa culturalã a Europei osmoza valorilor ei spirituale. Despre îngrijorarea sau preocuparea (adică die Sorge) temătoare de sfârşirea vieţii omeneşti în neant (9) o altă victimă a ocupantului sovietic scria (în jurnalul pe care l-a ţinut între cele două detenţii politice ale sale) că ar avea ca provenienţă sintagma indicând „îngrijitorul de suflete” (der Seelensorger) proprie filosofiei protestantismului. De aici ea ar fi fost preluată de existenţialistul german (vezi Petre Pandrea, Crugul Mandarinului. Jurnal intim, 1952-1958, Editura Vremea, Bucureşti, 2002, ediţie îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea, p. 162).
Încadrându-şi viziunea în spiritualitatea creştină, Constantin Oprişan pune tradiţiile umanismului creştin alături de filosofia antică grecească pentru a sugera cititorilor săi ideea că au format împreună temelia culturii europene. În poemul ontologic Psihaion, principiul a tot ce există apare drept sens al istoriei ce-şi adevereşte esenţa creştină. Pentru studentul ajuns după gratii, în spatele existenţei umane nu se găseşte acea Sorge înfăţişată de Martin Heidegger în volumul SEIN UND ZEIT (1927, traducere românească de Dorin Tilinca în anul 1994). De esenţă spirituală amintind în subsidiar de nous-ul anaxagoreic reformulat de Platon prin mistica sa (10), înţelesul pe care îl conferă Constantin Oprişan heideggerianei „Sorge” trimite într-un anume sens la interpretarea pe care Horia Stamatu a dat-o baladei Mioriţa, pe când invoca acea echilibrare interioară pe care o oferă creştinismul cosmic românesc.
În viziunea necunoscutului discipol al lui Heidegger (care -foarte probabil – îi ascultase alături de Octavian Vuia şi Alexandru Dragomir cursul despre Parmenide), la temelia lumii nu stă nici Binele Suprem de care vorbea Platon, principiu de dincolo de existenţă a tot ce există. Întrucât independent de contrastul de sorginte platonică dintre lumea spiritului şi lumea simţurilor pe care îl păstrează, la Constantin Oprişan viziunea creştină asupra lumii apare prin indirecta invocare a trans-substanţializării la care participă orice creştin prin taina eucharistiei : „Cu suflet cald şi dulce din pâine şi din vin / Unesc abstractul spirit pământului concret, / În duh port limpezimea Olimpului Elin, / Şi-n trupul meu de iască, port fiere şi oţet” (Psihaion, p. 11).
Lui Heidegger, Constantin Amăriuţei îi vorbise despre gândirea filosofică a lui Mircea Vulcănescu ilustrată de irumperea timpului sacru în timpul profan pe care o evidenţia hermeneutica vulcănesciană în construcţia etimologică de obârşie latină a termenului aievea. Poate tocmai pentru că autorul volumului Sein und Zeit (1927) îşi pusese problema vieţuirii în timp a omului desprins de tradiţia religioasă (11) şi metafizică şi cumva constrâns a atribui totuşi un sens vieţii sale. Soluţia lui Heidegger, dincolo de analizele sale asupra semnificaţiilor existenţei umane pe care în 1933 Mircea Vulcănescu le găsea „fastidioase”, nu s-a deosebit (în esenţa ei) de considerarea omului în postura sa de creator de cultură. Or, la fel a fost văzut omul şi de Lucian Blaga. Mai mult chiar, într-un mod paradoxal, în opera sa filosofică, poetul Lucian Blaga a fost mai limpede în exprimarea gândirii sale decât Heidegger care s-a vrut poet în toate scrierile sale filosofice, nu doar atunci când s-a apropiat cu o „religioasã înfiorare” (apud Blaga) de poezia lui Hoelderling.
Înţelesul pe care îl dă Constantin Oprişan heideggerianei „Sorge”, cu un abia bănuit punct de inflexiune, aminteşte (în mod surprinzător) de dublul sens (de o primă şi de o a doua instanţă) pe care l-a conferit acestui termen Nae Ionescu vorbind la un curs de metafizică despre Faust şi problema mântuirii. Iată – dintr-una din poeziile sale-, prelucrarea pe care a făcut-o Costache Oprişan temerii de neant: „Amurgul mă lasă în urmă, / şi negura-n suflet pătrunde, / Tăcerea cu ghiara mă scurmă, / O, cine mă cheamă, şi unde?” (Frământări elegiace, p. 43). Cum se poate observa, fostul student al lui Heidegger deplasează accentul de pe momentul fricii, pe uimirea provocată de păşirea pe un tărâm necunoscut. Faptul a fost perfect intuit şi de editorul volumului de versuri apărut în 1995 ce se deschide cu acel lung poem intitulat Psihaion: „Conştiinţa unui tărâm suprafiresc, adâncită într-o zonă pe care spiritul nostru abia o ghiceşte, a fost probabil resortul creaţiei lui Constantin Oprişan” (Marcel Petrişor, Prefaţă, p.6).
Când Nae Ionescu vorbise prin 1926 studenţilor săi despre semnificaţia metafizică a poemului Faust de Goethe, el a amintit la un moment dat de versul în care apare prima dată grija („Die Sorge nistet gleich im tiefen Herzen,/ Dort wirket sie geheime Schmerzen” ) în „cutele cele mai adânci” (traducere Nae Ionescu) ale sufletului eroului căruia îi produce dureri stranii. Comentariul Profesorului este de mare fineţe, căci după ce indică momentul depresiei care-l cuprinde pe Faust, Nae Ionescu observă că grija ar fi într-o a doua instanţă un „element de potenţare a puterilor lui Faust” şi nu o cale de cufundare într-o şi mai adâncă disperare (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre Faust).
În gândirea metafizică a lui Constantin Oprişan, tărâmul suprafiresc se vădeşte în chiar titlul poemului Psihaion care cuprinde o determinantă cu iz temporal, aionul. Realitatea acestuia nu este pur mentală. Ea pare mai degrabă a fi legată de cel care cugetă printr-un fel aparte de solidaritate ontologică primordială. În orice caz, Psihaion-ul indică o realitate aievea, în sensul oferit de Mircea Vulcănescu acestui termen care i-a sugerat o stranie „irumpere a timpului sacru în timpul profan”. Aionul, zeul timpului (sau „eonul”) pe care Lucian Blaga îl vedea „dogmatic” – adică sub semnul acelei minus-cunoaşteri înaintând simultan în ştiinţa şi neştiinţa omenească -, este intuit de tânărul filosof ca ţinând de domeniul spiritualului şi nu de domeniul cunoaşterii conceptuale.
Cedând ispitelor heideggeriene, poetul-filosof va mai întrebuinţa de-a lungul elaboratului său poem şi alţi termeni obţinuţi prin acelaşi procedeu. De pildă „somatomul”, ilustrând (în negura începuturilor în care timpul nu începuse încă a curge) existenţa androgină a unor entităţi cu corpul („soma”, greceşte corp) nedespicat în bărbat şi femeie (indivizibil, „atomos”) : „Natura necurmată şi timpul neştirbit,/ nimic nu separase realul de latent. / Ce-a fost, cu ce-o să fie, un tot nedespărţit, / iar lumea, uriaşă, întreagă în prezent. // Când mintea noastră ruptă pe dinafară cată, / prin simţuri să-şi întindă spre lume cap de pod, / ei pătrundeau misterul din două părţi de-odată, şi gândul lor în lucruri curgea ca seva-n rod” (Psihaion, p. 12).
Filosoful poet mort la Aiud pe 26 iulie 1959 şi-a centrat viziunea pe acel „ontonoos” format din amplificarea termenului ce desemnează gândirea. Adăugând gândirii în mod explicit „existenţa” acesteia („on”, gr. fiinţă), trimiterea se face către tărâmul noetic atât de greu de exprimat în cuvinte.
De la presocratici prin excelenţă existent, „ontonoos” este cu mult mai existent decât toate câte există în lumea celor care se trec odată cu timpul : „Dar ce mister s-ascunde în dosul ăstui nume?/ Să vă desleg eu taina, oricât aş vrea, nu pot. / Conceptele, gândirea, spun prea puţin : ‘O lume, / cu cerul laolaltă, şi încă nu spun tot.’// Gândirea e prea strâmtă şi vorbe nu aveţi/ să prind în ele taina ca vouă să v-o spui. / Şi Cronos ne cuprinse. Nespuse frumuseţi / revărsă din adâncul tezaurului lui : // O muzică de sfere se rupe din tăcere, / din neguri se desprinde al aştrilor exod. / Şi naşte bucuria din cea dintâi durere,/ la glasul de aramă al primului rapsod.” (Psihaion, p. 14)
În plus, puritatea domeniului spiritual va apărea într-una din poeziile sale prin contrast, căci de partea celor impure ar sta folosirea josnică a raţiunii aservite scopurilor nedemne de ea, respectiv „bunăstării materiale” [expresie neînsemnând nimic, datorită creionării unei aşa-zise stări de „bine” care în fond nu este bună, pentru că este „materială”]: „Să mă cobor cu raţiunea, iat-o: / Mai jos ca Marx, în murdării. / Apoi, purificat cu Plato, / Să urc abstractele tării.” (Definire, p. 41). Ivită odată cu apusul spiritului religios ce a dăinuit în toată Europa evului de mijloc, epoca modernă, cu somnolenţa ei spirituală, ar fi fost inaugurată de seducţia clarităţii. La ea Descartes ar fi ajuns imitându-i pe scepticii dispreţuitori care se îndoiau de dragul îndoielii pentru ca mai apoi să-i lase în urmă: „Dar cine-mi doarme, oare, pe patul de licheni ?/ Şi recunosc tichia bătrânului Descartes// Ciubotele-i sînt prinse sub giulgiul de bureţi,/ Crescuţi parcă la sânul decorului de basm./ Pe faţă-i doarme umbra aceluiaşi dispreţ/ Pe buze strâmbătura aceluiaşi sarcasm// Si parcă-l văd spre seară grăind o sacră lege,/ lângă izvor, sub poala pădurii de stejari:/ „(Psihaion, p.24).
Din Ontonoos vine şi în el se resoarbe timpul, prim „trecător” în decorul de vis al nedespicatelor începuturi : „Din umbră şi lumină cărarea eu mi-o torc, / Şi tai în două lumea, c-un fir imaginar, / Cobor din Ontonoos şi tot în el mă-ntorc, / unind cu începutul destinu-mi circular”(Psihaion, p. 13).
Într-o strofã din poezia Întoarcere („Şi-ntr-un amurg nostalgic, când soarele pe culmi / Va săruta pământul uitându-se-napoi, / Vei revedea în zare pădurile de ulmi, / Şi dulcele Psihaion cu turmele de oi”, p. 48) termenul de „Psihaion” pare a indica tărâmul de dincolo, chiar în acea accepţiune pe care Horia Stamatu o va da peste ani localizării întâmplărilor din balada Mioriţa , în perfect acord cu acel creştinism cosmic românesc de care mai vorbiseră cândva Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Lucian Blaga (12).
Dar în poemul Psihaion, doi eseişti îi oferă în final reperele structurante ale viziunii filosofice prezentate: Papini, autorul Povestei lui Christos, şi Unamuno, cel care, prin Don Quijote y Sancho según Miguel de Cervantes Saavedra (1931), a înălţat donquijotismul în înaltul filosofiei culturii, spre a ilustra lupta împotriva spiritului Renaşterii dusă de pe ultimele baricade ale religiozităţii unor timpuri apuse. Cu ambii, Constantin Oprişan împărtăşeşte aşadar nostalgia credinţei religioase din Evul Mediu şi interesul pentru destinul individual şi personal al omului.
Cu Miguel de Unamuno dispreţuieşte exagerările „silogisticii”, pretenţiile raţiunii invocate la tot pasul de pedanţi şi diletanţi: „Când spiritul opreşte mişcarea lui subtilã,/ Iar somnul libertatea i-o ţintuie pe loc, / Din geniu mai rămâne netrebnica fosilă, / Închisă într-o carcasă, ca scoica în ghioc. /”(Psihaion, p. 27). „De-ţi lunecă privirea pe limpezimi banale, /… / Te trage-n somnul trândav gândirea trivială, / …/ Te-alintă glorii vane, păcatul îl respiri, /…/ Vicleanul te vânează cu plasele-i subţiri/”(ibid.).
Pe Giovanni Papini îi ia drept simbol al luptei pentru convertirea la creştinism a lumii moderne, diavoleşti: „Dar răul se ascunde, îl supără lumina, / Minţind că toate acestea-s copilăreşti simboluri, / Şi-n bezna sufletească-şi înfige rădăcina, / Sã ne prăvale duhul într-ale sale goluri /”.
Miracolul supravieţuirii şi publicării, oricât de târzii, a unor asemenea gânduri filosofice care au părut un moment sortite a nu ajunge nicicând la cititorii interesaţi ne pare nu numai impresionant ci şi semnificativ pentru neizbânda finală a celor care au vrut să ne distrugă din temelii cultura, – arzând biblioteci, desfiinţând edituri, ruinând învăţământul, întemniţând vârfurile spiritualităţii româneşti şi punând sub interdicţia propagării acele creaţii ivite sau de după gratii, sau din exilul de dincolo de Cortina de fier, sau din exilul interior al clandestinităţii culturale.
Note şi consideraţii marginale:
1. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofie în clandestinitate sau în străinătate. Doi străluciţi discipoli ai lui Heidegger : Alexandru Dragomir şi Octavian Vuia, în volumul PROPEDEUTICĂ LA ETERNITATE. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, pp. 7-34; site-ul http://www.geocities.com/isabelavs .
2. v. F. Roatiş, Un filosof mai puţin cunoscut : Octavian Vuia, în revista Jurnalul Literar, 2005.
3. La vremea când se tot vorbea de premiera absolută pe care ar fi constituit-o la noi traducerea lui Heidegger în româneşte (vezi Originea operei de artă, traducere Kleininger şi Liiceanu, Editura Univers, Bucureşti, 1982), mai precis chiar cu un an înainte, la Muenchen Horia Stamatu publica în nr. 18/ 1981 a Revistei scriitorilor Români o traducere amplu comentată din Heidegger : Hoelderlin şi esenţa poeziei – Introducere, adaptare în limba română şi note finale de Horia Stamatu, paginile 175-192.
4. Manipularea creierelor prin fixarea în golul lor a numelor de traducători de filosofie ce trebuiau să fie promovate în comunism se poate constata şi în antologia din 1982: Materia, spaţiul, timpul (vol. I-II) apărută în tiraj de masă la Biblioteca pentru toþi. Ca şi în alte trimiteri bibliografice din domeniul filosofiei, şi aici lipsesc traducătorii cu doctorate în Franţa, Germania sau Anglia luate în perioada interbelică. In schimb sînt cu grijă menţionaţi ca traducători Liiceanu şi Kleininger (la fragmente din Husserl, Jaspers şi Heidegger). Printre cei ‘uitaţi’ cu tot dinadinsul sînt Octavian Nistor (1916-1992), Constantin Floru şi toţi ceilalţi traducători, fie de scrieri filosofice străine apărute în perioada interbelică, fie apărute în comunism. Dar lista celor uitaţi e mult mai lungă. Operaţia de depistare a celor ‘omişi’ poate fi instructivă pentru oricine.
5. vezi Octavian Vuia, Heidegger îndrumătorul, cuvânt înainte la M. Heidegger, Fiinţă şi timp, traducere Dorin Tilinca, Editura ‘Jurnalul literar’, Bucureşti, 1994.
6. vezi N. Florescu, Menirea pribegilor, Editura ‘Jurnalul Literar’, Bucureşti, 2003.
7. vezi Titus Bărbulescu, Mircea Vulcănescu, în Revista Scriitorilor Români, nr. 21/1984, pagina16; reeditat ca prefaţă la Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Editura Saeculum I.O., 1999. Fiu al preotului de la biserica Sf. Silvestru, Titus Bărbulescu a absolvit Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti în 1942. A fost profesor universitar de literatură română la Institutul de Limbi Orientale de la Sorbona. A scris extrem de interesant despre Eminescu şi despre Blaga în două volume publicate la Editura Saeculum I.O.: Arta poetică eminesciană (1998) şi Lucian Blaga. Teme şi tipare fundamentale.
8. DOI POEŢI DAMNAŢI: Constantin Oprişan şi Ştefan Vlădoianu. Versuri memorate în închisoare de Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif şi Marcel Petrişor (Bucureşti, 1995).
9. vezi Elena Irion (/Moisuc), Martin Heidegger -ideea de existenţă ca fundament al eticii, în revista « Ethos », Iaşi, 1944, precum şi articolul Ce este Etica ? în revista « Ethos », Iaşi, 1946. La Heidegger sentimentul eternităţii ar avea cumva drept izvor frica de neant. Referitor la o asemenea frică, în cele două studii în care aborda problema binelui moral din filosofia lui Heidegger, Elena Irion (/Moisuc) se întreba cum poate cineva, care se simte stingher în lume şi fatalmente abandonat unei morţi care va veni cu siguranţă, să găsească în sine o posibilitate de reechilibrare, de reintegrare în lumea în care se simte cu totul părăsit. Cea care avea să devină prin anii şaizeci traducătoarea lui Kant (traducerile universitarului cernăuţean Traian Brăileanu fiind cu totul interzise în vremea comunismului) făcea referire la Sein und Zeit şi la accentuarea exagerată a sentimentului de panică interioară indus în om de conştiinţa sfârşitului său, de teama de moarte. De fapt, problematizările heideggeriene fuseseră receptate de tânăra asistentă de la Facultatea de Filosofie din Iaşi într-un fel care evidenţia mai mult amprenta matricei stilistice româneşti, ca să folosim inspirata formulă blagiană. Aceasta reiese din inaderenţa unei firi echilibrate interior prin credinţa creştină la acel presupus sentiment de panică în faţa neantului de care am fi cuprinşi, sentiment pus (de Heidegger) la baza crizei existenţiale a omului modern.
10. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, MISTICA PLATONICĂ, Editura Star Tipp, Slobozia, 1999.
11. Cu prilejul oferit de un colocviu internaţional organizat la Muenchen, Horia Stamatu invocase credinţa, iubirea şi speranţa, virtuţi care şi-au păstrat valoarea intactă în tradiţionala noastră ierarhie valorică. Atunci, în 1979, traducătorul lui Ioan al Crucii mai observa că istoria culturală a Europei s-a edificat cu triada virtuţilor teologale potenţate de înţelepciune, dreptate, curaj şi măsură (vezi Horia Stamatu, Germanii şi Românii, Revista Scriitorilor Români, nr.17/1980, pp. 227-233).
12. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic şi în Mioriţa/ The opening of the skies în a Platonic myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, 2004, pagina 35.+
SURSA http://www.isabelavs.go.ro/Articole/OPRIS6.html
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la G. Călinescu

„Elefantiaza” ivită din incultura comunistă scotea a doua ediție a Istoriei lui George Călinescu într-un format atât de mare, încât nu a lăsat nici o îndoială asupra măsurii stupidității editorilor comuniști, depășită poate doar în 2013 de editorul care a vrut să facă bani mulți (800000 lei vechi!) din mizeriile injustiției comuniste publicând în condiții grafice demne de cine știe ce capodoperă a literaturii românești selecția Dorei Mezdrea de 278 de notații din „Dosarele Alexandru Marcu și alții” ivite după arestarea lui Mircea Vulcănescu. Monstruozitatea de a scoate Istoria literaturii române de la origini până în prezent sub forma unui sertar de dulap a divulgat în comunism și stilistica gândirii „monolit” neadmițând alte păreri decât părerea oficializată („stilistică” perpetuată de administratorii Wikipediei.ro prin sistematica îndepărtare din această enciclopedie on-line a textelor mele despre Părintele Arsenie Boca, Eliade, Cioran, Noica, Anton Dumitriu, Vasile Băncilă, Blaga etc). Dacă părerea argumentată de Radu Gyr pe 23 decembrie 1969 despre bagatelizarea importanței culturale pe care a avut-o în interbelic revista „Gândirea” și despre alte abateri ale lui George Călinescu de la rigoarea istoriei literare prin „mistificarea relatărilor, falsificarea datelor și prin afirmații gratuite” ar fi fost făcută publică atunci, în 1970 si nu pe 8 mai 2015, poate că nu s-ar fi ajuns în 1988 la gigantismul deplasat al volumului călinescian. Referindu-se la compendiul apărut într-o a treia ediție în 1968 dar şi la prima ediție a Istoriei… călinesciene, fostul universitar Radu Gyr (cândva asistent al profesorului Mihail Dragomirescu) spusese că unui critic, luând în considerație „fondul său intelectual /…/ i se pot îngădui unele preferințe, unele erori, unele tăgade”, putându-i-se trece cu vederea chiar „injustiții, greșeli și complezențe critice” izvorâte din subiectivism. Ceea ce însă devine de neiertat este „falsificarea relatărilor și afirmațiile gratuite” (Radu Gyr, 23 decembrie 1969). Abaterile de la adevăr nu sînt permise de însăși rigoarea științifică pe care trebuie să o dovedească istoria literară, știință bazată pe informații precise: „Istoria literară e document sever, e informație precisă” spunea poetul Radu Gyr, înregistrat pe ascuns când Nichifor Crainic era sărbătorit cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani însoțită de părăsirea (pe motiv de vârstă) a redacției revistei „Glasul Patriei”. Redactor pe atunci la „Glasul Patriei”, fostul deținut politic Radu Gyr (hăituit până la moarte de aparatul represiv) ale cărui articole de comandă comunistă nu puteau fi citite în țară (apud Noica) -, a dovedit pe 23 decembrie 1969 că era mai liber decât mulți dintre cei patruzeci de invitați la acea masă festivă la care Stăniloae avusese neinspirata idee de a lăuda contribuția lui Crainic la „Glasul Patriei”. În contrast, Radu Gyr îndrăznise atunci la Restaurantul Bucur să mărturisească adevărul (ținând de istoria literară) despre „gândirism”, adică despre „exacta poziție îndrumătoare a lui Nichifor Crainic în rolul lui de conducător al revistei Gândirea ” (Radu Gyr, într-o postare pe youtube din 8 mai 2015). Primul lucru pe care poetul ține (indirect) să-l sublinieze este diferența dintre o redacție de ziar comunist scris „cu porțile închise” de oameni aliniați la o ideologie comună și redacția revistei „Gândirea” cunoscută în urmă cu 45 de ani, așa cum a fost ea tot timpul, cu porțile larg deschise scriitorilor marcanți ai vremii și tinerilor de valoare, unicul criteriu după care se ghida conducătorul revistei fiind talentul, „indiferent de crezuri” (Radu Gyr, https://www.youtube.com/watch?v=KgjDVrJkcfY ). Apoi observă lipsa de probitate a istoricului literar G. Călinescu (pe care nu-l numește explicit) în definirea tradiționalismului care pentru Nichifor Crainic ar indica „specificul de conținut al etnicității noastre” (R.G.), ilustrat (prin modalități de expresie din cele mai diferite) de variatele condee din paginile prestigioasei reviste „Gândirea”, prin poeți ca Ion Pillat, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Ion Marin Sadoveanu, Cicerone Teodorescu, N. Crevedia, Al. O. Teodoreanu, Alexandru Philippide, Aron Cotruș, sau prin prozatori precum Cezar Petrescu, Gib Mihăiescu, Oscar W. Cizek, Victor Papilian, etc. Un act de probitate istorică și filosofică l-ar necesita și restabilirea adevărului cu privire la publicistica directorului „Gândirii”, acuzat că ar fi fost un „mistic obscurantist”, sau un „fanatic ortodox”. Radu Gyr vorbește de postura lui Crainic de cercetător profund al substratului metafizic din creația populară, interesat de reîmprospătarea și îmbogățirea conținutului creațiilor culte prin tradiția metafizică pe care o ilustrează poezia populară sau iconografia noastră religioasă. Într-o altă înregistrare dosită aproape jumătate de secol de paznicii regimului totalitar comunist, însuși teologul Nichifor Crainic îi explicase poetului Pan Vizirescu că el nu a fost mistic, întrucât mistica implică o asceză și o disciplină pe care împrejurările vieții și firea lui nu i-au permis să le practice (https://www.youtube.com/watch?v=_xVTDPNxD88 ). Radu Gyr restabilește și adevărul privitor la eseul literar și filosofic publicat de Crainic în „Gândirea”, rezultat al unor interferențe de curente și idei din cele mai variate, după diversitatea de opinii a unor autori precum: Vianu, Ion Petrovici, Bazil Munteanu, Alexandru Busuioceanu, Brucăr, D. Stăniloae, Alexandru Gregorian, Vasile Voiculescu, P.P. Ionescu, Ovidiu Papadima, Dan Botta, Vasile Băncilă, Lucian Blaga, etc. Pe 23 decembrie 1969, cu lipsa lui de talent oratoric suplinită de o inspirație de zile mari, poetul Radu Gyr (1905-1975) nu uită să puncteze momentul 1969 de repunere în circuitul filosofic românesc a două nume de maximă importanță: Lucian Blaga și Mircea Eliade. Deși Trilogiei Cunoașterii încă nu-i fusese suprimată interdicția de reditare, Gyr menționează Eonul Dogmatic și ideile blagiene referitoare la „misterul transcendenței”, precum și filosofia mitului din eseistica lui Eliade sau teoria timpului din scrierile științifice ale renumitului istoric al religiilor, scrieri care urmau să fie admise (cu multă parcimonie) prin librăriile comuniste abia după moartea lui Gyr, cam la zece ani de când era el înregistrat de Securitate la Restaurantul Bucur. În Istoria literaturii… capitolul în care este prezentat Nichifor Crainic poartă titlul „ortodoxiștii”. Dornic a-și face un capital politic prin critica „ortodoxismului”, George Călinescu reduce până la caricatural idei ale „ortodoxiștilor” Lucian Blaga (bătut de securitate la vremea când era candidat la Premiului Nobel), Vasile Voiculescu (întemnițat fără vină în 1958 si ucis de comuniști, după propria-i mărturisire făcută fiului său Ion înainte de moarte), Paul Sterian (închis și el în lotul botezat al „Rugului aprins”) și Sandu Tudor (martir în temnița Aiudului, omorât cu ranga de un gardian), neuitând a se răfui și cu faimosul Mircea Vulcănescu (ucis și el în temnița comunistă; toate precizările legate de detențiile politice fiind „omise” la editarea din 1988). Mihai Roller a folosit în 1947 opiniile lui George Călinescu despre „ortodoxiști” din Istoria literaturii române de la origini până în prezent reluate în compendiul publicat în 1945 și 1946. Pentru Roller „gândirismul” a fost o „mișcare mistică decadentă din jurul revistei Gândirea degenerată în legionarism” (M. Roller, Istoria României, 1947, p.773). Către finalul alocuțiunii sale începută cu restabilirea adevăratului sens al tradiționalismului gândirist, Radu Gyr, poet premiat de Academia Română înainte de ciuntirea țării în anul „apocaliptic” 1940, observa cu justețe că „tradiția” promovată de directorul Gândirii a marcat la vremea de glorie a culturii interbelice (răsfrânte de paginile revistei) altceva decât cele repetate după 23 august 1944 din ranchiună personală sau în scop de bagatelizare. La „gândiristul” Nichifor Crainic tradițională devenise o „selecțiune severă a valorilor” , adică respingerea imposturii (caracteristică selecției inverse din revistele comuniste) și, mai ales, refuzul acrobației de idei (în genul „acrobației” lui George Călinescu la mistificarea relatărilor despre revista „Gândirea” din Istoria… sa). Autor: Isabela Vasiliu-Scraba+ Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Isabela Vasiliu-Scraba, într-o polemică internaţională despre Emil Cioran

+ IsabelaVS.CioranRespingereColocv2015doc/ 14aprilie 2015/ 20586 car./ 2981 cuvinte. 21/o3/2015 În filozofie, să spui NIET cu argumente care nu stau în picioare este descalificant. Cum şi mai descalificant este să nu fii deschis spre dialog şi să nu cauţi alte argumente dacă nu ţi-a reuşit din prima mişcare argumentarea punctului de vedere.
Mulţam de vorbele bune
Isabela Vasiliu-Scraba – Despre filosoful Vasile Băncilă
20/o3/2015 « Am primit textul dv., nimic nu mă mai miră. A ajuns un străin să spună niet unei gânditoare autohtone de marcă ».
18/o3/2015
IsabelaVS-DemarsColocv2015doc/18martie 2015/ 5673car./800 cuvinte.
18/03/2015Isabela Vasiliu-Scraba, SCRISOARE DESCHISĂ către dl Aurelien Demars*
*Dl Aurelien Demars (n. 1981) – membru al Societății „Benjamin Fondane” (Franța-Israel) -, a fost susţinut în 2007 de dl Sorin Vieru (școlit la Moscova în 1969, n.1934, unul dintre auto-declarații „discipoli” ai lui Noica, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, URL https://fr.scribd.com/doc/201494372/IsabelaVasiliuScrabaScoala1Paltinis ) să-și treacă la Lyon un doctorat în Cioran, devenit pentru mulți paradisul gândirii dezarticulate.
Dl A. Demars predă engleza la Maison des Languages care oferă studenților şi cadrelor didactice de la Universitatea Lyon III oportunitatea să învețe limbi străine.
Intâmplarea a făcut ca dl Demars să fie probabil surprins de referatul scris de mine pentru Colocviul Cioran 2014 unde (printre altele) mă referisem la părerea negativă pe care Cioran a avut-o despre un Sartre comunist susținut de Moscova (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran un mistic în lumea filozofiei, 2014, URL https://fr.scribd.com/doc/201531861/IsabelaVasiliuScrabaCioranSibiu2014Colocviu ). Ar fi de presupus această reacție, pe de-o parte întrucât „cioranologul” lyonez (invitat an de an la Sibiu) trece (ca mai toți psihologizanții de la noi) peste bine cunoscuta mărturisire a lui Cioran din Ecartelement („Je ne voudrais pas vivre dans un monde vidé de tout séntiment religieux”). Pe de altă parte, datorită indistincției cu care dl Demars amesteca în 2011 imanența cu transcensența asociind singurătății cioraniene pe acel „ganz andere” prin care R. Otto a indicat transcendența. Dar și pentru că la Academia Română din Roma, dl Demars, în loc să trateze despre Cioran și Italia (tema Colocviului de la Roma din 2011), a completat titlul unei cărți de Sartre ca să contabilizeze dezlânat „Ființa și neantul singurătății (/singurătăților) la Cioran”, prilej chiar și pentru o întrebare în doi peri despre originalitatea lui Cioran în raport cu Sartre.

În anul centenarului nașterii lui Cioran, dl A. Demars m-a audiat probabil la Rășinari (de aici iscându-se confuzia asupra prezenței mele la Sibiu în 2014) citind textul Cioran –profet al adevăratei sfințenii (despre Mircea Vulcănescu în viziunea lui Cioran https://fr.scribd.com/doc/187765196/IsabelaVScrabaCioranSibiu2011Prophete ) pe care româneasca sa insuficientă nu i-a permis să-l distingă de referatul meu din 2014 (trimis tuturor participanților la acel Colocviu la care am fost pusă în imposibilitate să particip) și nici să-l deosebească de propunerea pentru Colocviul din 2015 (Cioran prin singurătăți asceto-mistice, URL http://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2015/03/isabela-vasiliu-scraba-scrisoare.html ), unul din motivele invocate pentru respingerea participării mele la Colocviul din mai 2015 fiind acela că, vezi Doamne, m-aș repeta.
Stimate domnule Aurelien Demars,
Argumentarea respingerii participării mele la Colocviul Cioran din 7-9 mai 2015 este atât de șubredă, încât v-aş ruga să faceți efortul să găsiţi temeiuri mai convingătoare. Dacă rațional nu v-ați putut susține poziția defavorabilă mie (aşa cum voi arăta în cele ce urmează) înseamnă fie că irațional (după vizionarea pe youtube a comunicării mele, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran- prophète de la vraie sainteté , URL http://www.scribd.com/doc/187765196/Isabela-Vasiliu-Scraba-Emil-Cioran-prophete-de-la-vraie-saintete la Colocviul Cioran 2011, inregistrată** în două părți https://www.youtube.com/watch?v=vabhvW-nU9U şi partea doua https://www.youtube.com/watch?v=2BHknoJPFpg sau după citirea textului https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-cioranmistic15/ ) v-au copleșit porniri negative de discriminare (din cauza sexului, a vârstei și a originii) fie că a fost vorba de un refuz a priori, iar dumneavoatră v-a revenit doar misiunea de a-i da o formă acceptabilă, lucru care nu v-a reușit la prima încercare. Poate o să vă reușească la a doua tentativă de argumentare pe care v-o solicit acum.
Îmi scrieți că v-a părut cu atât mai rău că n-ați reținut propunerea mea (Cioran prin singurătăți asceto-mistice) cu cât ați avut ocazia DE A MĂ FI ASCULTAT în 2014. Oare cum v-a reușit performanța să mă vedeți și să mă ascultați în 2014 când am fost practic împiedicată să ajung la acel Colocviu Cioran printr-un atac mitocănesc din ziarul „Tribuna Sibiului” declanșat puțin înainte de începerea lucrărilor Colocviului ? Pentru respingere invocați si data limită pe care n-aș fi respectat-o întocmai, prin trimiterea rezumatului „cu câteva minute înainte de miezul nopții”. Dacă ați fi făcut o cât de onestă socoteală a timpului, ați fi observat că între ora 22h 49PM și ora 24 care încheie ziua de 15 martie (data limită a predării rezumatelor) sunt mai mult de „câteva minute”. La semnătură nu v-ați pus numele, ați preferat să treceți „La coordination scientifique du Colloque international Emil Cioran de Sibiu”, uitând că în text scriseseți următoarele: „notamment sur la philocalie, le rapport à Staniloae… nous avons déjà accueilli des communications de D. Kraus, de E. van Itterbeek, de moi-même, etc). Ce altceva să însemne „moi-meme” decât Aurelien Demars? V-as ruga să-mi precizați*** din comunicările citate de Dvs. în legătură cu Filocalia, pagina unde ați trecut Dvs., domnule A. Demars, ori unde a scris Kraus, sau Itterbeek numele stilizatorilor traducerii Filocaliei, stilizatori de care eu menționasem că intenționez să vorbesc la Colocviu (a se vedea punctul de vedere pe care urma sa-l dezvolt https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/ ).
În legătură cu textul respingerii pe care mi l-ați trimis rapid pe 16 martie 2h53 ar fi multe de observat. În argumentarea dumneavoastră gândirea șablonardă m-a impresionat cel mai neplăcut. Văzând în textele mele pentru Colocviile Cioran cuvântul „mistic” (https://fr.scribd.com/doc/201531861/IsabelaVasiliuScrabaCioranSibiu2014Colocviu ), gândirea dumneavoastră pe șablon a adăugat automat „domeniul istorico-politic”, scoțând din burtă „la dimension « théologico-politique » de Cioran au tournant des années 1940”. Or, „singurătățile asceto-mistice” sunt în afara istoriei. Din nefericire acest lucru elementar scapă celor obișnuiți să asocieze automat cuvinte. De pildă, lângă „misticism” să pună neapărat cuvântul „mesianism” cum am remarcat și în conversația Dvs cu Mihaela Gențiana Stănișor care m-a lămurit nu numai asupra șabloanelor dumneavoastră de gândire, dar si asupra lucrurilor nesemnificative pe care le-ați reținut în legătură cu relația dintre studentul Cioran si profesorul Nae Ionescu despre care am scris și în lucrarea pentru Colocviu Cioran 2014 (http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranMistic15.htm ) precum si în volumul meu din 2000 În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi : Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă (despre scrierile mele a se vedea textul memorialistic http://www.alternativaonline.ca/IVS1307.html ).
Căderea în timp este un titlu cioranian care se explică mult mai puțin complicat decât v-a dus pe dumneavoastră fantezia, pe calea lui „penseur d’occasion”, în latină occidere=tomber şi de aici : La chute dans le temps.
CĂDEREA ÎN TIMP este o expresie a lui Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei înfățișare, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, on-line https://fr.scribd.com/doc/132110995/IsabelaVasiliuScrabaNaeMetafizica ), preocupat de păcatul originar si de mântuire așa cum a fost toată viața și Cioran. Wolfgang Kraus observase că lui Cioran „îi pare foarte importantă cunoașterea păcatului originar”. Vienezul mai notase în jurnalul său că „trăirea mistică e capitalul lui Cioran… şi că, în opinia lui Cioran, CEI CARE NEGLIJEAZĂ RELIGIA SUNT TOTAL NEINTERESANŢI”.
În textul referatului meu din 2014 reținusem din Cioran că mântuirea nu-i este indiferentă și că numai un om cu coardă religioasă îl poate înțelege. Dumneavoastră sunteți atât de opac la religie, încât nici ascetica n-ați sesizat-o ca moarte pentru evenimentele timpului istoric, considerându-mi comunicarea în afara tematicii MORTII. Ţinând seama de idiosincraziile pe care vi le trezește religia, v-aş propune o altă temă a mea pentru Colocviul din 7-9 mai 2015 : “CIORAN DEVENIT UN NOU MARX”.
Cu cele mai bune gânduri,
Isabela Vasiliu-Scraba
18 martie 2015
**Această inregistrare (https://www.youtube.com/watch?v=vabhvW-nU9U de la Colocviul Internațional Cioran- 2011) a scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba postată de utilizatorul „mirelvv” a fost -ca şi alte conferințe înregistrate ale Isabelei Vasiliu-Scraba-, în mod abuziv „legată” împreună cu înregistrări video din alte surse, adăugate probabil ca un fel de „represalii dictatoriale” în scopul de a aduce discursul meu pe linia gândirii „monolit”, prezentă în celelalte înregistrări adăugate. La o superficială trecere în revistă a unor astfel de „securiste” grupaje video (pe care greața provocată de asemenea abuzuri m-a împiedicat să le văd, deși componența grupajelor este înșirată pe coloana din dreapta), se remarcă mai multe tendințe: (1) îngreunarea căutării după „Isabela Vasiliu-Scraba”, întrucât lanțurile de înregistrări video nu oferă conferința mea, ci oricare alt video din grupaj ; (2) prin unele dintre înregistrările adăugate de inchiziția internetului se urmărește plasarea (în preajma puținelor mele conferințe publice) unor foști ideologi comuniști (a căror neștiință într-ale filozofiei e compensată de titlul de doctor în filozofie) care prezintă varianta prefabricată a discursului de la care eu, gândind pe cont propriu, mă depărtez; (3) alte înregistrări plasate cu de-a sila urmăresc o anume sugestionare subliminală: aceea că, abătându-mă de la tezele oficiale din cărțile fostei Edituri Politice, aș face politică „legionaroidă”, cum scria într-un comentariu un profitor al regimului comunist și post-comunist ascuns după pseudonim. In al doilea caz abuzurile cuplării forțate a înregistărilor mele postate pe youtube urmează stilistica anchetatorilor de genul torționarului Alexandru Nikolschi/ Nicolau/ Grumberg din închisorile comuniste care asociau cu de-a sila oameni apoi îi schingiuiau să recunoască a fi complotat împreună într-o formațiune politică indicată de ei, spre a confecționa GRUPURI de opozanți ai regimului comunist chiar din inși care nu avuseseră nimic în comun. Așa cum nici eu nu am nimic în comun cu inregistrările adăugate „din umbră” pe care nu le-am văzut şi probabil nu le voi vedea, mai ales forțată a o face prin astfel de practici securiste.
***Este poate de prisos a menționa tăcerea cioranologului lyonez care nu mi-a răspuns la această scrisoare trimisă în 18 martie 2015. Doar s-a mulțumit ca odată cu o respingere a participării mele să-și dea aere de mare cunoscător, sfătuindu-mă ce-ar fi fost de accentuat în rezumatul respins. Mă întreb dacă vreo colegă a d-lui Demars din Comitetul de coordonare științifică a Colocviului Cioran l-o fi ajutat cu traducerea în franceză a rezumatului meu scris în românește.
16/o3/2015De : “aurelien.demars@free.fr”
À : Isabela Vasiliu-Scraba
Envoyé le : Lundi 16 mars 2015 14h53
Objet : Re: Tr : pt Colocviu CIORAN, 7-9mai 2015, REZUMAT text ‘Cioran prin singuratati asceto-mistice’
Chère Madame,
Merci pour votre proposition et l’intérêt que vous portez au colloque international Cioran de Sibiu. Malgré les atouts de votre proposition, nous sommes au regret cependant de vous informer que vous n’avez pas été retenue pour participer cette année. Nous imaginons votre déception d’autant plus que nous avions eu l’occasion de vous écouter avec attention l’année dernière. Nous avons été particulièrement sollicités cette année, et votre proposition, déposée in extremis quelques minutes avant minuit hier, vient s’ajouter à une masse déjà considérable de propositions. La sélection est drastique et nous sommes déjà au complet. Qui plus est, après examen de votre proposition, il s’avère que celle-ci ne porte pas sur le thème retenu cette année («La mort»), mais sur la dimension « théologico-politique » de Cioran au tournant des années 1940. Or, d’une part, la relation de Cioran à la mystique en général et à la philocalie en particulier est une perspective de recherche passionnante mais déjà fort étudiée depuis assez longtemps (et notamment sur la philocalie, le rapport à Staniloae… nous avons déjà accueilli des communications de D. Kraus, de E. van Itterbeek, de moi-même, etc.). C’est la partie la plus intéressante de votre proposition – vous auriez de toute façon gagné à vous concentrer sur l’essentiel. Car, d’autre part, la dimension historico-politique en général devient un thème vraiment éculé, qui accapare à l’excès les études sur Cioran et délaisse des perspectives qui nous paraissent plus fondamentales et sur l’une desquelles nous aimerions nous pencher cette année. Mais surtout, votre double axe de travail répète le thème du colloque de l’année dernière (« Transfigurations », thème sur lequel plusieurs conférenciers ont abordé et les questions du rapport au sacré, à la mystique, à l’extase… et les questions historiques et politiques, le rapport à l’amour du pays, le lien avec les légionnaires…). Si nous acceptons quelques communications en marge du thème, cette année nous en avons déjà bien trop, et votre proposition fait donc doublon avec l’année dernière. C’est pourquoi votre proposition est donc rejetée. Nous vous savons active et productive, et nous ne doutons pas que vous trouverez une occasion plus propice à la diffusion de vos recherches.
Cordialement,
La coordination scientifique du Colloque international Emil Cioran de Sibiu.
Envoyé le : Dimanche 15 mars 2015 22h49
Objet : pt Colocviu CIORAN, 7-9mai 2015, REZUMAT text ‘Cioran prin singurătăţi asceto-mistice’
IsabelaVS-Cioran2015rezumat.rtf/15martie 2015/6054 car./ 875 cuvinte.
Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin singurătăți asceto-mistice / Oare singurătatea lui Dumnezeu este mai mare decât a omului ? Cioran constatase că teologia nu a răspuns la această întrebare (Amurgul gândurilor). De aceea a crezut că poezia e cea care a dat răspunsul, accentuând pe singurătatea omului. Dar fără Dumnezeu, singurătatea omului „s-ar transforma în urlet sau disperare împietrită”. Pentru Eminescu însă, singurătatea lui Dumnezeu este mai mare decât a omului, căci „de plânge Demiurgos, doar el aude-și plânsul”. După Cioran, poezia apare avantajată față de filosofie, prin plusul ei de intensitate și de suferință, nu doar de singurătate. În suferință, ca și în mistică, inima ar reprezenta un loc aparte, ca simbol al întregului univers. Revenit în România după trei ani, Cioran publică Amurgul gândurilor (1940) scris la Paris între 1938-1940 sub imperiul acelorași preocupări spirituale din care a ieșit volumul din 1937, Lacrimi si sfinți (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran- prophète de la vraie sainteté , URL http://www.scribd.com/doc/187765196/Isabela-Vasiliu-Scraba-Emil-Cioran-prophete-de-la-vraie-saintete ). Cum momentul apariției cărții din 1940 n-a fost propice receptării care i s-ar fi cuvenit, Cioran a păstrat în memorie doar discuțiile din jurul volumului Lacrimi și sfinți, carte redactată într-un moment când a trăit „o adevărată luptă” cu sine însuși. Credea că „e cea mai bună scrisă în românește” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran -un mistic în lumea filozofiei http://fr.scribd.com/doc/235621503/IsabelaVasiliuScrabaReferatColocviu2014Cioran ), fiind un volum „de adnotări pentru și împotriva religiei”, un fel de „auto-biografie mascată” (Cioran), căci „o autobiografie trebuie să se adreseze lui Dumnezeu, și nu oamenilor” (Amurgul gândurilor). La vremea celui de-al doilea război mondial și încă vreo câțiva ani după, Cioran s-ar fi străduit să-și îmbunătățească stilistica scrierilor românești citind cu atenție limbajul scrierilor religioase, al Bibliei (tradusă de Gala Galaction) în mod special. Foarte probabil, la Biblioteca Bisericii ortodoxe române din Paris citise și primele volume ale Filocaliei românești apărută la Sibiu (1945-1948). De la profesorul Nae Ionescu pe care Cioran îl admira atât de mult încât îl însoțea la curs fără să-i fie asistent, el reținuse că „religia merge mult mai în adâncime” decât orice altă cale de cunoaștere. Drept comentariu la cursurile de fenomenologia actului religios ținute de Nae Ionescu, Cioran notează că spre deosebire de filozof care meditează asupra Divinității, o esență abstractă, un aspect indirect al lui Dumnezeu, credinciosul se gândește la Persoana lui Dumnezeu. Credința este „un transcendent nemijlocit”. Vitalitatea ei și-ar trage seva chiar din „ruinele esenței impersonale”. În anul școlar 1936-1937, pe când era profesor de filosofie la Liceul ortodox din Brașov, Cioran avusese o adevărată criză religioasă. Întâmplarea face ca din anul 1937 să dateze şi manuscrisul românesc al Filocaliei, cu scrieri mistico-ascetice pregătite la Muntele Athos pentru tipar, manuscris copiat de Părintele Arsenie Boca și adus de la Sfântul Munte în vara anului 1939.
„Cufundat în lectura misticilor, credeam că-i înțeleg”, va spune Cioran amintindu-și perioada tinereții: „Am trăit clipe când te afli dincolo de aparențe. O înfiorare năvalnică te surprinde pe neașteptate. Te simți cuprins de o plenitudine extraordinară…Cele câteva momente de iluminare trăite de mine m-au condus la înțelegerea fericirii supreme de care vorbesc misticii. Oricum, din Paradis… nu te mai întorci niciodată același care ai fost” (Cioran, http://fr.scribd.com/doc/70857079/Caiet-2-Cioran ). Ecoul „întoarcerii din Paradis” – păstrat neîntinat de nici o răzvrătire a lucidității, aroganței și cinismului său obișnuit (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ideas- A Variable Background in Cioran ’s Writings , URL http://isabelavs.go.ro/Discip/CAP8.html ) -, transpare într-o scrisoare către părinți, când fratele și sora lui au suportat fără de vină regimul de exterminare din temnițele comuniste (fratele 7 ani, iar sora 4 ani). „Nu trebuie să vă lăsați copleșiți” –le-a scris atunci Cioran părinților săi. „Din moment ce aveți credință în Dumnezeu, adică singura mângâiere valabilă care există sub soare, mi se pare că sînteți destul de înarmați pentru a suporta orice suferință”. Amintindu-și durerea pricinuită de întemnițarea Virginiei și a lui Aurel, Cioran recunoaște peste ani că atunci „ar fi trecut de partea lui Dumnezeu”. În scrisoarea către ai săi are și revelația falsei sale necredințe: „poate nu sunt în fond atât de necredincios pe cât par”, mai scrie Cioran.
Un indiciu al lecturilor sale postbelice din Filocalia românească am găsit în ultimul volum scris în românește la Paris. Misticul Evagrie Ponticul descrie dracul întristării care – spre deosebire de toți ceilalți draci care „fac sufletul iubitor de plăceri.. -, nu primește să facă aceasta, ci el taie și usucă prin întristare orice plăcere a sufletului…Simbolul acestui drac este năpârca al cărei venin copleșește veninul celorlalte animale” (Evagrie în Filocalia , vol. I, Sibiu, 1945). În volumul Razne, Cioran transpune fragmentul din Evagrie în felul urmăror: „În a roade măduva vieții, există un vierme mai necruțător decât toți viermii, mai insinuant decât târâtoarele, mai harnic decât moliile și mai crud ca râmele văzute și nevăzute, este iadul vârât în tine, este Tristețea” (Cioran, Razne , 2012, p. 25).
În continuare voi arăta că admirația lui Cioran față de frumoasa limbă românească în care a fost tradusă Filocalia fusese mult mai întemeiată decât și-ar fi închipuit el vreodată. Fiindcă stilizarea traducerii au făcut-o la Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus doi dintre cei mai mari poeți mistici din literatura românească: Zorica Lațcu (Maica Teodosia) si Nichifor Crainic.
Cuvinte cheie: Cioran, Filocalia românească, dracul întristării, închisori comuniste, Părintele Arsenie Boca, Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Autor : Isabela Vasiliu-Scraba, 15/o3/2015+ SURSA https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-demarscolocv2015doc/
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Filosoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste

Text de Isabela Vasiliu-Scraba, http://www.isabelavs.blogspot.com

Motto: “Apărarea culturii româneşti este una din cele mai constructive acţiuni a românilor” (Mircea Eliade, 1 februarie 1950)

Într-o scrisoare către Mircea Eliade, P.P. Ionescu (1903-1979) îi scria (de la Viena) marelui istoric al religiilor că “Noica a stat închis ani şi ani pentru că şi-a citit într-un cerc de prieteni o lucrare… Pe Lucian Blaga l-au decretat mare poet deabia după moarte… Mihail Ralea şi Tudor Vianu au adoptat rapid metoda şi au reuşit să moară în plină glorie. Pentru filosofie au fost puţini pretendenţi. Athanase Joja a devenit campionul dialecticii” (vezi Mircea Eliade şi corespondenţii săi, vol.5, Criterion Publishing, Bucureşti, 2007, p. 409-410). Această ultimă „devenire” se pare că a fost salvatoare, atât pentru Anton Dumitriu, cât și pentru Noica, ambii scăpați cu viață din regimul de exterminare al pușcăriilor comuniste, și tot ambii angajați la Centrul de logică desființat în 1975. După ce fusese refuzat de Gulian, – un politruc (șef al Secției de Filozofie a Academiei R.S.R până în 1990) care-i „corecta” lui Petre Pandrea o lucrare despre Cantemir, așa cum mereu i-au „corectat” inculții pe cei culți la vremea terorismului ideologic (dublură si paravan al terorismului polițienesc) -, Noica a fost angajat de Athanase Joja la Centrul de logică, de unde s-a pensionat după zece ani, cu 750 lei pe lună, suplimentați cu 1250 lei lunar de la Uniunea Scriitorilor. La 63 de ani i se permite să treacă dincolo de Cortina de fier sa-și revadă copiii (în Anglia) pe care nu-i mai văzuse de peste 16 ani. Surprins la un moment dat că citeşte Biblia, filosoful Constantin Noica a improvizat o scuză de toată frumuseţea: Propriu-zis, el nici n-ar citi din Biblie. Şi-ar face doar lecţiile. S-ar documenta. Să nu apară nepregătit în faţa fiului său pe care nu-l mai văzuse de când acesta era elev. Pentru că, între timp, Răzvan al său plecat în Anglia devenise călugărul Rafail. Cum să discute el cu Rafail, dacă nu pune mâna pe cartea interzisă de statul polițienesc?
Pentru cel de-al XII-lea Congres internaţional de filosofie, au putut trece dincolo de Cortina de fier atât Joja, cât și Ralea cu Vianu. Numai filosofului Blaga, hărţuit de Securitate (vezi Dorli Blaga, Lucian Blaga urmărit de Securitate, Cluj-Napoca, 1998), ieșirea din țară îi era complet interzisă, fiind chiar anul 1958, în care statul român încăput pe mâna mercenarilor ocupantului sovietic s-a opus tentativei de a i se acorda lui Blaga Premiul Nobel pentru literatură (1959). Tradusă în germană încă din 1943 de Julius Draser (din Trilogia culturii el transpune Spaţiul Mioritic, Bucureşti, Cartea Românească, 1936), filosofia blagiană* va fi acceptată de ideologii comuniști mult după decesul filosofului, poate și datorită insistenței lui Noica (1909-1987), cel care a încercat să-l “relanseze” pe Blaga în Occident, cu ajutorul lui Mircea Eliade şi a lui Vintilă Horia, primul scriitor străin care a primit premiul Goncourt.
După cei șase ani de pușcărie politică făcută fără nici o vină, tolerat cu greu de culturnici, Noica a intrat pe “uşa din dos” a culturii oficiale, manuscrisele sale (pieptănate de cenzură) fiind cu mare întârziere publicate, uneori şi la două decenii de la scrierea lor. Dar i s-a refuzat categoric postul de profesor universitar pentru care avea doctoratul (dedicat lui Nae Ionescu) şi talentul necesar. Recenzate de literați fără cultură filozofică, toate volumele lui Noica publicate în comunism au fost prețuite cu adevărat doar de românii culți de peste hotare.
În țara satelizată, universitari cu liceul pe puncte (gen Ion Ianoși) împreună cu clientela acestora îi cercetau gândirea cu șabloanele ideologiei comuniste, mimând a ști ce nu știe nimeni și ignorând ceea ce știe toată lumea, conform paradoxului „justei” orientări, paradox pus în lumină de profesorul Alexandru Husar în 1996 la citirea unei sinistre mistificări post-decembriste (vezi Miorița din nou, în volumul Alexandru Husar, Miorița. De la motiv la mit, Editura Univ. „Al. I. Cuza”, Iași, 1999, p. 216).
Probabil că în ideea contracarării politicii oficialilor comuniști care interziceau cu desăvârșire discutarea gândirii filosofice românești publicată în interbelic (i.e. la vremea când România era o ţară europeană cu universităţi şi licee de nivel occidental), se gândise Noica şi la repunerea în circuit a gândirii lui Mircea Vulcănescu, opoziţie întâmpinând chiar din partea tinerilor plasaţi foarte în apropierea sa. Descendența „vulcănesciană” a unor idei repuse în discuție de Noica în deceniul al șaptelea n-a rămas neobservată de cenzura care interzisese patruzeci de ani editarea operei gânditorului creștin care a fost Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983 a fost „Anul Mircea Vulcănescu”, în revista „Asachi”, Piatra Neamț, nr. 146/2001, pp.4-5 sau http://www.scribd.com/doc/190130676/Isabela-Vasiliu-Scraba-1983Vulcanescu ). Deși niciodată Noica nu a negat infuența filosofiei vulcănesciene asupra gândirii proprii (cum aflăm de la academicianul Alexandru Surdu), cenzura comunistă (care îndepărta grijulie din trimiterile bibliografice și numele lui Eliade, socotit în Occident „cel mai mare istoric al religiilor din sec XX”, vezi Noica în arhiva Securității, vol. II, Ed. M.N.L.R, București, 2009) nu i-a permis filosofului de la Păltiniș să-l menționeze pe Mircea Vulcănescu, ucis după gratii în gulagul comunist.
Pe urmele „trăiristului” Vulcănescu, Constatin Noica a evidenţiat aportul câtorva cuvinte româneşti la problematica fiinţei. Demersul ambilor s-a situat în descendenţă heideggeriană. Interesant este că şi filosoful de la Freiburg im Briesgau era interesat de gândirea românilor, la început impresionat de auditoriul provenit din Regatul României (Constantin Floru, Ştefan Teodorescu, Dumitru Cristian Amzăr, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Sorin Pavel, Ocatvian Nistor, George Uscătescu, Vintilă Horia, etc.). În timpul războiului, la seminariile sale, când vreun student se împotmolea, Heidegger întreba: Ce părere au Latinii? (adică Alexandru Dragomir, Octavian Vuia, Constantin Oprişan, etc.). Heidegger era un perfect cunoscător al limbii latine pentru că făcuse studii teologice şi avea un doctorat în gândirea medievală. Cât priveşte gândirea filosofică românească, el a putut citi tezele de doctorat în filosofie publicate de români în germană (lucrări interzise în comunism, care nici până azi n-au fost editate în româneşte). Filosoful din Freiburg se pare că aflase şi de revista de filosofie scoasă de Blaga, pe care i-o ducea studentul său Walter Biemel. De Mircea Vulcănescu știa cu siguranţă de la Constantin Amăriuţei. Acesta povestea cum Heidegger notase cu grijă interpretarea vulcănesciană a termenului de “aevea” pe care i-a relatat-o Amăriuţei cu ocazia unei vizite (vezi N. Florescu, Menirea pribegilor, Editura Jurnalul literar, 2003). În studiul intitulat Constantin Oprişan, un discipol necunoscut al lui Heidegger (revista “Rost”, an VI, nr.70, dec. 2008, p.25-30) semnalasem cum la vremea când bătrânul filozof german era atacat la Paris şi omagierea sa fusese interzisă la Sorbona, se formase un fel de zid românesc din foştii săi studenţi care l-au omagiat pe Heidegger printr-un Colocviu organizat la Cerisy la Salle. În acelaşi castel din Normandia avea să fie omagiat printr-un Simpozion internaţional şi Mircea Eliade. Dar în cazul „celui mai mare istoric al religiilor din sec. XX”, omagierea din Normandia s-a petrecut după ce Eliade fusese onorat la Sorbona şi la Academia Franceză (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Constantin Oprișan, un discipol necunoscut al lui Heidegger, URL http://isabelavs.go.ro/Articole/OPRIS6.html ).
Într-o penibilă încercare de evaluare a orientării „juste” din unele scrieri noiciene, Gabriel Liiceanu („brucanian” care din 1990 avea să preia birourile ziarului „Scânteia” si să devină director al fostei Edituri „Politice” a P.C.R.) nu s-a jenat să consemneze în 1983 “căderea” lui Noica în geschmacklos-ul unei “metafizici a ciobănelului” şi a “arcului carpatic” (vezi Jurnalul de la Păltiniş, C.R., București,1983). Cel despre care Noica spusese că e „discipolul lui Henry Wald, nu al său” s-a aflat permanent în apropierea staliniștilor cărora, prin Editura Humanitas, le va ridica statui de mucava (vezi volumul în onoarea…stalinistului Henry Wald, sau cel în onoarea… informatoarei Lucia Wald, spaima Catedrei de limbi clasice, cum îmi spunea înainte de 1990 profesoara de greacă Adelina Piatkovski când am amintit de jenanta colaborare a stalinistei impusă cu de-a sila odată cu publicarea volumului latinistului Dan Slușanschi, Introducere în studiul limbii și culturii indo-europene, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, București, 1987).
„Henrywaldianul” Liiceanu s-a găsit să-l acuze (fără argumente!) pe Noica de “frustrări şi orgolii regionale” (p.233), făcându-l vinovat de entuziasmele pe care cărţile sale le-ar fi putut trezi în rândul “zbierătorilor de profesie” (Jurnalul de la Păltiniş, p. 162). Desigur fără a-i citi scrierile, lucru obișnuit între vizitatorii filosofului de la Păltiniș, nu numai la Andrei Pleșu care se grăbise a-i pune în paranteză lui Noica „întreaga producție bibliografică” dar şi la Sorin Vieru. Acesta, după ce mi-a citit în manuscris Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate, în loc să o publice la Editura Humanitas (editură care i-ar fi fost la început lui însuși oferită) mi-a spus că o să se apuce și el să studieze gândirea lui Noica pentru că „n-o cunoaște” (Sorin Vieru, 1991).
În opinia lui Gabriel Liiceanu, divorţul dintre valorile europene şi cele autohtone la marginalizatul filosof de şcoală naeionesciană s-ar recunoaşte după simpla citire a titlurilor volumelor. Ca să-și bucure cititorii cu funcții „grele” în ierarhia statului polițienesc, Liiceanu lansează stupizenia după care la Noica “definirea unui profil spiritual naţional” ar presupune “pericolul de exaltare a specificului naţional şi eliminarea ca străine şi impure a influenţelor culturale de tip vestic” (sublinierea noastră, I.V.-S., vezi Jurnalul de la Păltiniș, 1983, pp. 230-231). În volumele prin care europeanul Noica s-ar fi arătat “obsedat de a defini un profil spiritual naţional” (ibidem), filosoful retras la Păltiniș s-ar fi expus unui “ridicol de primă instanţă”, prin transformarea handicapului “neîmplinirii” culturale româneşti în argument de superioritate (p.231).
Citind (în exclusivitate?) titlurile volumelor tipărite cu greu de cenzură, tânărul comunist alcătuieşte o primă listă cu lucrările „europene” ale lui Noica, din volumele care nu au specificări etnice în titlurile lor: Comentariile la dialogurile lui Platon, Conceptele deschise la Descartes, Leibniz şi Kant, Povestirile după Hegel, Despărţirea de Goethe, Devenirea întru fiinţă, Trei introduceri la devenirea întru fiinţă şi Scrisorile despre logica lui Hermes. Ca o mică paranteză, semnalăm curiozitatea faptului că într-un sfert de secol de când conduce fosta Editură „Politică”, Liiceanu s-a abţinut de la tentativa de a exporta din opera lui Noica acele cărţi premiate de Academia Română înainte de 1944 (de exemplu volumul Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibnitz și Kant, București, 1936) pe care grănicerii dinainte de 1990 aveau comandă să nu le lase să depășească „lagărul socialist”.
Deși părerea falsului discipol al lui Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș” ironizată de Noica, Partea I-a, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis9.htm , şi Himera discipolatului… Partea a II-a, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis10.htm ) este deficitară în ce privește argumentarea „neîmplinirii”, din Jurnalul de la Păltiniș (C.R., 1983) cititorul a putut sesiza că aşa zisa “neîmplinire” culturală românească serveşte autorului drept fundal pentru imaginea exagerat de pozitivă despre sine, care l-a făcut peste ani să-și lanseze în 2009 cartea din 1983 în Suedia. Într-adevăr, în anul centenarului nașterii lui Noica (1909 -1987), în locul oricărei cărți scrise de Noica, directorul Dan Shafran (fost coleg de liceu al lui Andrei Pleșu) a lansat la Institutul Cultural Român din Stockholm (pe 5 nov. 2009) traducerea cărții lui Liiceanu (Jurnalul de la Păltiniș) pentru care traducătorul suedez a fost plătit de Institutul Cultural Român un an de zile cu 1000 de euro pe lună.
Rămas în ţară printre prieteni, dar fără drept de semnătură, Constantin Noica a dorit prin 1946 să afle “înţelesul grec al dragostei de oameni şi de lucruri”, pornind de la dialogul platonic Lysis, a cărui traducere comentată i-a fost publicată după un sfert de veac. Pe la treizeci de ani filosoful luase ore de greacă veche cu Constantin Fântâneru (1907-1975) care fusese coleg la Liceul Sfântu Sava cu Dan Botta şi care îşi luase ca şi acesta licenţa în limbi clasice în 1930. Despre volumele Platon-ului materialist publicat în comunism, Noica remarcase că tinerii [precum Liiceanu, Cornea, Vieru] deși citesc Platon (/filozofie veche) tot la filozofia marxistă ajung (Noica în arhiva Securității, vol. I., Ed. M.N.L.R, București, 2009, p.101).
După citirea Jurnalului de la Păltiniș, I.D. Sârbu evidențiază șubrezenia lăudatului cu nemțeasca și cu greceasca proprie, prin care Gabriel Liiceanu trece sub tăcere perioada de efervescență culturală pe care a trăit-o Sibiul înțesat de personalităti odată cu mutarea universității clujene, din cauza terorii administrației maghiare (care a ucis 15000 de români, a expulzat 280000, iar 200000 de români au fost nevoiți să se refugieze în perioada septembrie 1940- octombrie 1944): “Mi se pare un tupeu ciocoiesc (…) să te instalezi la Păltiniş, să te lauzi că ştii nemţeşte şi greceşte, dar să ignori total, chiar să-ţi baţi joc de cei care, născuţi sub acel munte, ştiind nemţeşte, greceşte, au tradus pe Hegel, pe Platon, au scris filosofie şi au murit întru filosofie”. Fostul student al lui Blaga nu-i menţionează pe traducătorii din greacă ai Filocaliei apărută la Sibiu (vezi Isabela vasiliu-Scraba, Din culisele traducerii Filocaliei, în revista „Oglinda literară”, Focșani, Nr. 149, mai 2014, p. 10037, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-TradFilocalia.htm ), si nici pe cei care au „trăit și au murit întru filosofie” : Sextil Pușcariu, Stefan Bezdechi, eminentul elenist care a tradus întrega operă platonică, pusă la index de păzitorii materialismului dialectic, marele filosof Lucian Blaga (de nevoie devenit traducător din germană), D.D. Roşca, traducător al lui Hegel, Grigore Popa (cu primul doctorat în Kierkegaard), Nicolae Balcă, Romulus Vuia, Dumitru Fecioru, Nicolae Mladin, Dumitru Stăniloaie, etc.
Ieșit din temnița unde fusese închis pentru „vina” de a dori să publice la unica editură de atunci o carte despre Hegel, Noica a fost întâi publicat cu studii de filosofie antică grecească. Târziu a putut să se ocupe şi de gândirea filosofică românească. În 1978 i s-a publicat Sentimentul românesc al fiinţei. Trecuse peste un sfert de secol de când filosoful Mircea Vulcănescu fusese asasinat în închisoare. Prin volumul său, Constantin Noica îi aducea în discuţie gândirea, desigur fără a face în mod explicit referire la scrierile interzise ale prietenului său arestat de ocupantul sovietic în 1946. La Noica, evocarea Dimensiunii româneşti a existenţei, “cea mai substanţială tâlcuire a întâmplărilor valahe” (apud Emil Cioran), apare chiar din titlul ales.
Dacă la Mircea Vulcănescu raportarea omului la transcendenţă –din perspectivă românească – luase înfăţişarea unei dialectici a participării cu accentul pus pe cel de-al doilea pol al relaţiei, Noica apasă pe primul termen, invocând sentimentul “omenesc” trezit de problematica fiinţei. Astfel, cei de la cenzură au putut crede că filosoful supravegheat la Păltiniş n-a ieşit din cadrele ideologiei materialiste, că el s-a preocupat de subiectivitatea omului nou al materialismului ştiinţific, dezinteresat de polul transcendent pe care îl implică orice act religios. În capul lor, problema ontologică nu depăşea aspectul interpretării imanentiste a existenţei materiale a omului şi a lumii de care se ocupă cu mult succes ştiinţa şi tehnica de ultimă oră.
În Sentimentul românesc al ființei, ancorarea lui Noica într-o viziune creştină asupra lumii reiese din simpla alegere a termenului de “sentiment”, care nu poate fi decât sentimentul pozitiv al iubirii. Presupusa imanenţă a problematicii fiinţei e anulată din start de caracterul tranzient al sentimentului iubirii care face trimitere la ceva aflat în afara celui ce iubeşte. Or, în credinţa creştină iubirea are un loc privilegiat: Din iubire pentru oameni, şi nu din indiferenţă la soarta omenească, Dumnezeu s-a făcut om. Relaţia pe care omul românesc o are cu ceva de dincolo de el apare la Noica din afirmaţia explicită că fiinţa la români ar fi “întru” (în şi înspre, adică participând şi năzuind către altceva decât materialitatea proprie şi materialitatea lumii). Cu găselniţa acestui “întru”, de care era pe bună dreptate foarte mândru, Noica subscria (ca şi Mircea Vulcănescu) la ideea de sorginte medievală după care participarea la transcendență are niveluri şi intensităţi diferite. În 1987 Noica îi spunea preotului de la Schitul din Păltiniş: „Părinte, și eu sunt credincios. La biserică vin mai rar, dar Îl am pe Dumnezeu în inimă, permanent” (apud Călugărul Vasile Luca).
Spre deosebire de mercenarii ocupantului sovietic deciși a distruge cultura și spiritualitatea românească, Lucian Blaga prevedea, încă din „anul apocaliptic” 1940, izbânda europeană a spiritualtăţii româneşti, fără să-i aibe neapărat în minte pe Mircea Eliade, Nicolae Herescu, Vintilă Horia, Cioran, Ionescu, Uscătescu sau Horia Stamatu, Mircea Vulcănescu. În țara ocupată după 23 august 1944, reuşita culturală de nivel european s-a cam restrâns la foşti deţinuţi politici: Contantin Noica, Sergiu Al-George, Alice Voinescu, Edgar Papu, Dumitru Stăniloaie, Anton Dumitriu, Alexandru Paleologu, I.D.Sârbu, Gheorghe Muşu, Bartolomeu Anania, Nicolae Steinhardt, etc., autentici reprezentanţi ai spiritualității româneşti la vremea terorii ideologice comuniste. “Handicapul” neîmplinirii culturale – pe care sconta echipa ideologului Leonte Răutu din vechea gardă a Anei Pauker – a rămas doar o vorbă în vânt, repetată după 1990 până la saţietate de cripto-comuniştii Pleşu, Patapevici şi Liiceanu.
În opinia comunistului Liiceanu, creativitatea filosofului Noica ar fi urmat două direcţii, prima găsindu-se pe linia unei viziuni “sistemice” şi a unei hermeneutici personale, “după anii de monotonie mentală aduşi de un materialism dialectic şi istoric coborât doar la rang de manual şcolăresc” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.230), frază din care reiese și îngrijorarea sa de tânăr comunist că materialismul dialectic n-ar fi fost tratat cum s-ar fi cuvenit rangului avut: acela de ideologie obligatorie într-un stat polițienesc dispus la „înviorare” mintală prin felurite schingiuiri psihice şi fizice.
A doua direcție de creativitate ar rezulta la filosoful obligat să-și scrie cărțile într-un spațiu de 8mp (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica, URL http://www.isabelavs.go.ro/Articole/inculturaPaltinis6.htm ) din “obsesia” că nu numai Heidegger „poate lumina o problemă cu câte un cuvânt grec” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul sperieturii cu termeni grecești, URL http://www.omniscop.ro/o-carte-premiata-si-moda-gargariselii-cu-termeni-grecesti/ ), că şi limba românească poartă în sine latenţe filosofice, favorizând unele teme de meditaţie, ca aceea a precarităţii, din modulaţia verbului a fi. Chiar filosoful Mircea Vulcănescu (înainte de a fi întemnițat și condamnat într-o farsă de proces) arătase cum “un cuvânt, aşa cum creşte pe solul viu al limbii”, ascunde o problemă majoră şi poate deschide către un sistem filosofic (apud Noica, p.91).
Sentimentul românesc al fiinţei, carte europeană pe care Mircea Eliade ar fi vrut să o vadă în franceză prin librăriile vestice (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 61), este catalogată de comunistul Liiceanu exact în maniera maeștrilor săi Wald și Ion Ianoși. Pe când redacta Jurnalul de la Păltiniș, Gabriel Liiceanu desconsidera Sentimentul românesc al fiinţei la grămadă împreună cu Rostirea filosofică românească, Creaţie şi frumos în rostirea românească şi Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (Bucureşti, Editura Eminescu, 1975), meditaţia noiciană asupra “maladiilor spiritului” având parte de un regim special, fiind când apreciată, când depreciată, fie pe placul lui Noica, fie pe placul politrucului Ianoși care „a scos la lumină” cartea, adică a influențat în mod decisiv scurtarea timpului ei de publicare. Cu liceul său pe puncte, urmat de instruirea ideologică în URSS, Ion Ianoşi inventează apăsarea unui comunism naţionalist care l-ar fi făcut pe Noica să ascundă titlul Şase maladii ale spiritului contemporan “în subtitlul cărţii” intitulate la apariţie Spiritul românesc în cumpătul vremii. Vezi Doamne, „filosoful de modă veche”, cum se auto-intitula Noica, ar fi pus titlul la comandă politică. Poate și pentru că nu l-a citit, nu doar ca să-i facă pe plac lui Ion Ianoși, Gabriel Liiceanu trece volumul despre Spiritul românesc în cumpătul vremii (Bucureşti, Ed. Univers, 1978) în ambele liste. În consens cu părerea propagandistului cu înalte funcții în ierarhia de partid (după care subtitlul ar ilustra mai bine conţinutul lucrării), volumul este trecut de Liiceanu între scrierile europene ale lui Noica. Pe a doua listă, între cărţile ne-europene el include același volum, luându-se după titlu și uitând că l-a inclus deja în prima listă (după subtitlu).
Unii ar spune că dubla poziţionare a aceleeaşi cărţi între cele de lăudat şi cele de blamat ar fi un indiciu că nu a putut parcurge respectiva carte din cauza dificultății de a urmări gândirea filosofică noiciană. Pe de altă parte, dubla poziționare ar fi o dovadă de netăgăduit a şubrezeniei eşafodajului teoretic intitulat pe cât de pompos, pe atât de ridicol: O tensiune nerezolvată: idiomatic şi universal (vezi Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş,1983, p.230).
Lipsa unor opinii personale la cel care publica în teza sa de doctorat opiniile lui Noica așternute pe hârtie chiar de Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu și plagierea de tip inadequate paraphrase la Patapievici, în revista „Acolada”, Satu-Mare, nr.7-8/2012, p. 19 http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm ), se mai remarcă din includerea volumului despre Eminescu între titlurile de scrieri noiciene oferite oprobriului public pentru regionalismul lor îngust, același volum din 1975 fiind considerat de Liiceanu la câteva pagini distanță o scriere „europeană”.
În vara lui 1981 el plasa Gândurile despre omul deplin în lista neagră, după ce lucrarea despre Eminescu îi păruse (cu câteva luni mai înainte) că a fost scrisă de Constantin Noica în “marele alfabet cultural al spiritului european şi universal” (p.137). Pe 19 noiembrie 1980, Gabriel Liiceanu consemna cu avânt că filosoful român, prin Eminescu sau omul deplin al culturii româneşti ar fi oferit “un model de universalitate şi de meditaţie în absolut” (Jurnalul de la Păltiniș, p.138). Dificultăți în urmărirea spuselor meditatorului său de la Păltiniș transpar cu claritate odată cu redarea explicaţiilor lui Constantin Noica referitoare la zeflemeaua lui Caragiale.
Prin ocolişul lui Caragiale, Noica ar fi ajuns la “nefinitul” în marginile gândirii şi limbii româneşti a lui Eminescu. Asemenea lămurire are darul de a trimite cartea despre Eminescu pe lista neagră a lucrărilor ne-europene. Fiindcă “românescul (după Noica) nu se rezolvă numai în balcanism şi degringoladă parlamentară. Există momente ale seriozităţii peste care nu poţi trece aşa uşor”, notează Liiceanu că ar fi spus Noica. Exasperat de zeflemeaua lui Caragiale, Noica s-a pus să cerceteze “firea” culturii româneşti într-un reprezentant al ei, ivit în vremea când nu se despărţiseră încă apele şi un Creangă putea fi popular şi clasic în acelaşi timp. Mai ales că sesizase cum vine pe la noi câte un străin “să ne spună că e miraculos cum am reuşit să împăcăm noul cu vechiul, cum am reuşit să păstrăm tradiţiile folclorice, sau tradiţiile pur şi simplu, înnoindu-le” (Noica, Eminescu…, 1975, p.113). Din opoziţia Caragiale – Eminescu, filosoful de la Păltiniş ar fi ajuns la Sentimentul românesc al fiinţei şi la Maladiile spiritului, prima pusă de falsul discipol pe lista neagră, cealaltă figurând indistinct pe amândouă listele, pe prima după titlu și pe a doua după subtitlu. Incoerenta critică privitoare la lucrările lui Noica “ancorate în exclusivitate în fenomenul autohton” (p.231) este auto-apreciată de Liiceanu ca purtătoare a “germenului exemplarităţii” (9 oct. 1980).
La citirea Jurnalului de la Păltiniş, Constantin Noica nu a fost probabil atât de şocat de neroziile înşirate de auto-declaratul “discipol” în legătură cu cele două direcţii pe care s-ar înscrie cărţile lui, pe cât a fost de terifiat când şi-a recunoscut cuvintele identic reproduse în lungi desfășurări de idei, de ca și cum ar fi fost scoase de pe bandă de magnetofon (absolut identice spuselor lui, cum îi tot repeta – lui Nicolae Florescu -, Noica răvășit după apariția Jurnalului de la Păltiniş, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul sperieturii cu termeni grecești, URL http://www.omniscop.ro/o-carte-premiata-si-moda-gargariselii-cu-termeni-grecesti/).
În cripto-comunismul de după 1990, criticarea lui Constantin Noica a luat înfăţişări de factură mai hotărât denigratoare. Lucrul s-a petrecut în nişte cărţi de la Humanitas, degajând un rânced iz politic din anii de masacrare în puşcării a spiritualităţii româneşti, ceea ce a sugerat unora ideea de „restaurație” a poliției gândirii, cu „adevărurile” ei legiferate. Monica Lovinescu observase cu justețe că ideile larg mediatizate după 1990 lasă impresia ieșirii din hitlerism sau fascism şi nu dintr-un comunism ce a durat 45 de ani.
Securitatea îi confisca lui Noica la 64 de ani lucrări trimise peste graniță (două capitole din Amintiri din detenție „se află în posesia noastră și nu au mai ajuns în Anglia”, p.107 în vol. I, Noica în arhiva Securității, București, Ed. M.N.L.R., 2009), și lua din ele notițe de genul: „Cei care trăim în comunism știm ce înseamnă deposedare, control al vieții personale” (Noica, îndosariat). În anul pensionării, la dosar se adăuga informația (de prisos!) că filosoful este obstrucționat la publicarea lucrărilor originale, că nu i se permite să publice sub numele lui decât traduceri, nu și interpretări din Platon „încredințate celor mai puțin competenți” (op. cit., p. 179). Ca mai toți creatorii care sperau să fie undeva pe mapamond „apreciați la justa lor valoare” (ibidem, p. 110) Noica mai visa câteodată că le va „trânti ușa în nas” urmăritorilor săi, rămânând în străinătate, „ca să nu mai aibe nimeni prilej să se ocupe de el” (ibidem).
Note:
*Titlul în germană (L. Blaga, Zum wesen der Rumaenischen Volksseele, Verlag Minerva, Bucureşti, 1982) îi păruse nefericit ales lui Carl Schmidt, care considera titlul românesc (Der mioritische Raum) mai reuşit. (vezi D. C. Amzăr, Jurnalul Berlinez, 2006). Din Trilogia culturii (Fundaţia regală pentru literatură,1944), cuprinzând Orizont şi stil (1936), Spaţiul mioritic (1936), Geneza metaforei şi sensul culturii (1937), în italiană s-a publicat Orizzonte e stile, în traducerea lui Mircea Popescu si Eugen Coşeriu, cu o prefaţă de A. Banfi (Ed. Minuziano, Milan, 1946). Datorită Rosei del Conte, în Italia numele lui Blaga se regăseşte în vreo cinci enciclopedii, chiar din vremea când “dispăruse” din cultura română fiind scos atât din librării, cât şi din bibliotecile publice.Walter Biemel povestea că prin Lucian Blaga din Spaţiul mioritic şi-a dat seama “ce artă populară bogată există în România şi cum nu trebuie să luăm această artă populară ca pe o artă minoră, ci ca pe o artă care exprimă sufletul şi spiritul unui popor” (vezi interviul luat de I. Oprişan pe 15 decembrie 1990, în volumul Walter Biemel, Artă şi adevăr, București, 2003). Despre gândirea lui Lucian Blaga, Constantin Noica nu a scris doar în tinereţe (Un filozof original, 1934; O filozofie a sufletului românesc, 1937; După “Trilogia culturii”, 1938) ci şi cu doi ani înainte de moarte, când a vrut să-l “relanseze” printr-o antologie care să fie scoasă de editurile mari care-l publicau pe Mircea Eliade în Franța și în Germania: La o antologie filozofică Blaga (revista “Steaua”, Cluj-Napoca, 1985). În 1986 revista “Viaţa românească” din Bucureşti îi publica lui Noica ultimul studiu consacrat marelui filosof scos din Academie şi dat afară din universitate în 1948: Lucian Blaga în lumina veacului XX.

Isabela Vasiliu-Scraba: Eliade și detractorii lui

+Trăim într-o lume a tarabei în care orice incult, liber a reproduce inepțiile liderilor de opinie prefabricată, se vrea recunoscut drept autor al unor remarcabile originalități. Să vedem însă ce este cu libertatea de a reproduce inepții. După ciuntirea țării (1), la vremea când se instaurase barbaria sovietică și când invadatorul n-a ezitat să distrugă volumul tipărit despre cultura românească (al cincilea din Enciclopedia României, coordonat de Mircea Vulcănescu și Dan Botta, vezi vol. D. Botta, Limite și alte eseuri, Ed. Crater, Bucureşti, 1996, prefață de Al. Paleologu, p. 359) scoțând totodată din circuit peste 8 500 de titluri (marea majoritate a valorilor culturale din perioada interbelică), «libertatea de gândire» a însemnat (de pildă) repetarea ideii că Mircea Eliade trebuie neapărat scos din cultura românească. Desigur nu numai el. Lista alcătuită în toamna anului 1944 de I. Vitner (2) pe tema scriitorilor «morți la 23 august 1944» cuprinde mai toate vârfurile spiritualității interbelice. «Libertatea» de a repeta ideea scoaterii gândirii eliadești din patrimoniul cultural român si-a asumat-o mai apoi „marxistul” N. Tertulian când scria despre non-valoarea operelor lui Mircea Eliade. Nici comunistul Alexandru Mirodan nu s-a lăsat mai prejos, când, în articolul Ceva despre analfabetism („România literară”, 4 oct.1946), ținea să arate că l-ar fi depășit cu mult pe istoricul religiilor care preda la Paris fiind prețuit de lumea academică occidentală, pentru lucrarea despre Yoga și pentru toate studiile apărute în reviste de specialitate. Același tip de «libertate» l-am revăzut în 2006 la două vedete “culturale”. Un modest recenzent, care probabil n-a fost nicicând în stare să ducă la bun la sfârșit lectura vreunei cărți filozofice, se întreba cu-n scrâșnet abia camuflat, dacă «adulația» pentru opera științifică (3) a lui Mircea Eliade n-ar putea fi o «formă de castrare» (Ovidiu Șimonca în „Observatorul Cultural”). Un altul nota într-un articol din „Dilema Veche” (25 aug. 2006) că fostul suplinitor al profesorului Nae Ionescu fusese până la plecarea din țară un fel de nimeni: «Până în 1944 Mircea Eliade nu era decât autorul unei serii de cărticele descriptive și a câtorva romane care, așa cum admite chiar el, erau scrise pentru un public de domnișoare» (Cătălin Avramescu). Într-o atare afirmație, partea de argumentare prin «așa cum admite chiar el» este nulă, întrucât scriitorii sînt extrem de rar mulțumiți de propriile opere. Interesant în cântărirea operei prin raportarea la autor este desigur un alt aspect, care nu putea fi pus în lumină de un om de rând. Pornind de la observația lui Aristotel după care cauza păstrează în sine un plus față de efectele ei, Mihai Eminescu meditează la creația artistică și la «cauza» ei, ajungând la concluzia că opera de artă ar fi o emanație parțială a comorilor spirituale definitorii pentru adevăratul artist: «Ce respect trebuie să avem așadar înaintea bogăției spirituale a lui Michel Angelo, Goethe, Beethoven ș. a., când ne gândim cât de însemnate sînt deja cele ce au dat la lumină, care nu reprezintă decât incomplet totalitatea spirituală a acelor oameni » scrie poetul (Eminescu, mss. 2290). Dar să vedem ce este cu zisele «cărticele descriptive» publicate de cel considerat în perioada interbelică vârful unei generații de scriitori ale căror opere n-au putut fi (pentru vecie) înmormântate după 23 august 1944: Dan Botta, Nicolae Herescu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Sorin Pavel, Petre Tuțea, G. Racoveanu, Paul Sterian, Vasile Posteucă, Horia Stamatu, George Brătianu, Petru Comarnescu, Stelian Mateescu, Al. Ciorănescu, etc. După ocuparea țării, în teroarea ideologică instalată atunci, Mircea Eliade a fost complet interzis, pentru ca după un sfert de secol (când mediile academice occidentale nu mai pridideau a-l onora cu cele mai însemnate distincții), să-i fie editate cu greu o foarte mică parte din scrieri. Asemenea barbarie – vag spoită cu puținele editări sau re-editări de opere eliadești în perioada comunistă (când oficialii au refuzat constituirea unui FOND „ELIADE” din donația sa de carte) -, a ieșit de sub spoială în post-comunism prin „Dilema veche” (aug 2006) în felul mai sus citat, și prin organizarea la București – la douăzeci de ani de la moartea lui Eliade, si nu cu prilejul sărbătoririi centenarului nașterii «celui mai mare istoric al religiilor din sec.XX» (ceea ce ar fi însemnat o amânare cu vreo 3 luni) -, unui colocviu internațional cu o secțiune „Mircea Eliade” reunind referirile inchizitoriale întru desființarea operei unui savant care a dormit ani de zile 3 ore pe noapte, scriind si citind mai mult de 16 ore pe zi. Manifestarea internațională din septembrie 2006 organizată de nepotul lui Leonte Răutu cu bani de la buget a oferit, fără nici un dubiu, modelul oficial de receptare a lui Eliade, neschimbat de zeci de ani, mai precis din anii când istoricul religiilor era condamnat în lipsă, alături de Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Cioran, etc. În asemenea context ideatic, lui Cătălin Avramescu i s-a părut cât se poate de oportun să disprețuiască exact volumele de eseuri (despre care Alexandru Paleologu zicea că sînt „formidabile”) interzise de cenzura comunistă care uza de același rechizitoriu la adresa filozofului religiilor. Iată „cărticelele descriptive” desconsiderate de Cătălin Avramescu în 2006 (an în care președintele Băsescu a distribuit onoruri specialiștilor americani în Eliade): Solilocvii (1932), Oceanografie (1934), Alchimie asiatică (1935), Yoga (1936), Cosmologie si alchimie babiloniană (1937), cele trei volume ale revistei „Zamolxis”, Metalurgy, magic and Alchemy (1938), Fragmentarium (1939), Mitul reintegrării (1942), Insula lui Euthanasius (1943), Comentarii la legenda Meșterul Manole (1943), Os Romenos, latine do Oriente (1943) si Ensaios luso-romenos (1943). Puse ceva mai limpede în pagină, lucrurile nu sînt tocmai favorabile celor care după 1990 n-au fost în stare să producă nimic pentru sporirea valorilor culturii românești, dar în schimb s-au găsit să-l judece pe Eliade și să-i minimalizeze scrieri dense de gândire filozofică, cu «libertatea» de a prelua neputințele ideatice ale proletcultiștilor trâmbițate prin cărți de necitit. În al doilea rând, fiindcă ambii jurnaliști au lăsat să se întrevadă în articolele lor nestrămutata dorință de a perpetua idiosincraziile lui Zigu Ornea, bătrânul dilematic (de tristă amintire) care, pe când avea 28 de ani, n-a ezitat să-i deschidă lui Noica porțile pușcăriei (4). Spre a supraviețui căderii comunismului, una din formele pe care le-a îmbrăcat cenzura atotputernică înainte și după 1990 – prin menținerea monopolului asupra mass mediei și prin perpetuarea «hegemoniei establishmentului comunist» (5) în domeniul ideologiei -, a fost larga mediatizare (prin Editura «Fundația Culturală Română») a neadevărurilor istorice despre anii treizeci confecționate în 1995 de turnătorul Zigu Ornea (1930-2000), invocate obligatoriu în teze de doctorat sau în mass-media ori de câte ori este vorba de Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Cioran, Eugen Ionescu, etc. Dacă în România orice incult a fost mereu încurajat să disprețuiască gândirea eliadescă la care nu are acces, nu e mai puțin adevărat că filozoful religiilor a avut în Occident cititori pe măsura sa. De pildă, când i-a apărut la Payot Tratatul de istoria religiilor (1949), unde religiozitatea fusese înfățișată ca o realitate originară, ireductibilă la formele sub care se manifestă, momentul a fost socotit ca „marcând o dată importantă în istoria științei religiilor” (J. Danielou). Pe lângă admirația suscitată de originala interpretare sacrală a hierofaniilor, lui Eliade i-au fost apreciate „cunoașterea extraordinar de largă a literaturii istorico-religioase și aleasa lui sensibilitate religioasă, dublată de un vizibil contact cu religiozitatea indiană” (R. Pettazzoni). Prin anii șaizeci, cititorilor săi din Occident nu le-a scăpat noutatea înterpretării lui Faust (prin ideea unei simpatii reciproce dintre Spiritul creator și spiritul negator) propusă în Méphistophélès et l’Androgyne (Paris, 1962), interpretare care adâncea o pespectivă schițată deja în Mitul reintegrării (București, 1943). Dar dincolo de justa (în Occident) sau injusta (în „lagărul comunist”) apreciere a „îngemănării erudiției cu înțelegerea intuitivă a gândirii mistice” (Luc Guerin) din studiile lui Eliade, interesant ne pare însuși faptul că, în răfuiala unui incult oarecare cu un spirit superior, se poate întrezări „credința în progres” a omului de rând, croit pe calapodul personajului Wagner din Faust-ul lui Goethe. Dispus a bate pasul pe loc prin lenea unei gândiri înclinată să preia și să ducă mai departe măruntele idei la care are acces, omul de rând crede în progres. El are alergie la genii, așezându-se pe sine mai presus decât oamenii mari ai trecutului, mândru de avantajul de a fi fost născut după ei. Personajul Wagner este prototipul celor vrăjiți de mitul progresului. Goethe știa bine că gândirea înaintașilor rămâne pentru mulți o carte “cu șapte peceți”. De aceea îl pune pe Faust (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faust-ul lui Nae Ionescu, în rev. „Cervantes”, Bucuresti, dec. 2012, pp.128-131, http://www.scribd.com/doc/176939301/Isabela-Vasiliu-Scraba-Despre-Faustul-lui-Nae-Ionescu-conferin%C5%A3%C4%83-de-la-Salonul-c%C4%83r%C5%A3ii-Hotel-Decebal-Bac%C4%83u-28-sept-2012 , sau înregistrarea video http://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck a conferinței din 28 sept. 2012 de la Bacău) să-l ia peste picior pe Wagner care, crezând în progres, se credea la distanțe astrale de înțelepții de odinioară. Aprofundând ideea inaccesibilității celor scrise de oamenii aleși, Goethe arată (celor ce au ochi de văzut) că transmiterea cunoașterii de-a lungul timpului devine problematică, scrierile fiind asemenea unor oglinzi. După efortul de citire nu se ajunge -cum cred cei naivi- la sensul intenționat de autor. Din oglinda cărții, cititorului mărunt nu-i va apărea nicând strălucitorul spirit ascuns între coperțile tomului ce a străbătut veacurile. Lui i se va arăta, ca-ntr-o oglindă, propriul chip: „Was ihr den Geist der Zeiten heisst,/ Das ist im Grund der Herren eigner Geist,/ In dem die Zeiten sich bespiegeln”. (Lucian Blaga : „Ce voi numiți al vremurilor duh/ E numai duhul dumneavoastră/ În care vremurile se-oglindesc”. Goethe nu-i uită nici pe inculții la care oglindirea celor citite este atât de jalnic deformată, încât îți vine s-o iei la goană, după ce arunci o singură privire („Da ist’s denn wahrlich oft ein Jammer! / Man läuft euch bei dem ersten Blick davon”). Dar conversația lui Faust cu Wagner dezvăluie și felul cunoașterii pecetluite cu șapte peceți: „Puținii care au știut ceva și cari au fost destul de nebuni de nu și-au închis inima lor plină ci au dezvăluit prostimei gândul și vedeniile lor, au fost, de când lumea, răstigniți sau arși pe rug” (traducere de Iosif Nădejde, 1938, citită probabil de liceeanul Costache Oprișan, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Anton Dumitriu ca interpret al cogito-ului cartezian, în rev. Tribuna, Cluj-Napoca, nr. 254/2013, p. 22, sau http://www.scribd.com/doc/173015860/Isabela-Vasiliu-Scraba-Despre-Anton-Dumitriu-ca-interpret-al-%E2%80%9CCogito%E2%80%9D-ului-cartezian ). Cum vedem, cunoașterea “pecetluită” ar fi cunoașterea filozofică (indicată prin numele filozofului Giordano Bruno, ars pe rug la Roma în 1600) si acea învățătură pe care a vrut să o împărtășească altora «Cel răstignit pe cruce». După Eminescu, «poeții, filozofii unei națiuni presupun în cântec și cuget înălțimile cerului». Dar ce înseamnă într-o cultură disprețuitoare a operelor eliadești «înălțimile cerului» ? Nimic altceva decât «obscurantism» și «poncife misticoide» (Ovidiu Șimonca despre Eliade). În opiniile de împrumut ale lui Cătălin Avramescu – vedeta culturală care uită de ghilimelele când preia inepții „oficiale” -, a gândi la cele divine, echivalează cu «intenția declarată de a forța o întoarcere a culturii europene la păgânismul pre-creștin» ( rev. „Dilema veche” din 25 aug.2006). Mircea Eliade era de părere că “Dumnezeu nu și-a întors dragostea de la om”. Doar oamenii îl lasă pe Dumnezeu singur. «Capacitatea omului de a fi liber și creator prin credință, dacă ar fi folosită, ar duce la veșnica reînnoire a Cosmosului, la regenerarea tuturor făpturilor, adică la abolirea istoriei și la instaurarea timpului aceluia, (illud tempore), prorocit de Isaia », scria hermeneutul religiilor (vezi M. Eliade, Când omul era creator, în rev. „Îndreptar”, München, martie 1950). / Note și comentarii marginale: 1. Ne referim la a doua ciuntire a țării. Prima, cea din 1940 care a urmat înțelegerii între Hitler și Stalin a smuls din trupul României o jumătate de Ardeal, Cadrilaterul, Bucovina de Nord şi Basarabia. A doua ciuntire, de după Yalta anului 1945 a răpit din nou Bucovina de Nord şi Basarabia pe care românii le dobândiseră în războiul lor împotriva rușilor cotropitori care imediat după ocuparea provinciilor românești și-au început deportările în Siberia şi uciderile masive pentru a dez-româniza teritoriile ocupate. Despre barbaria popoarelor puse pe cotropirea de noi teritorii, Mihai Eminescu scria la modul general că «în întunericul nedreptății și a barbariei, toate națiunile își sînt egale în abrutizare». 2. vezi Marin Nițescu (1925-1989), Sub zodia proletcultismului, Bucureşti, 1995, p. 49. 3. Recenzia lui Ovidiu Șimonca este scrisă în stilul vehement și obtuz al vremurilor cînd în cultura ideologizată linia oficială era trasată de Leonte Răutu (tatăl Ancăi Oroveanu, directoare a Colegiului Noua Europă), preluând în răbufniri inchizitoriale tot năduful torționarilor ce nu l-au putut băga pe Eliade în închisoare ca să împărtășească soarta lui Mircea Vulcănescu (bătut la sânge, până și-a dat obștescul sfârșit în pușcărie, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării în personajul anchetatoarei din romanul eliadesc Pe Strada Mântuleasa, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 251 /2013, pp. 20-21, sau http://www.scribd.com/doc/221193220/Isabela-Vasiliu-Scraba-EliadeMantuleasa ). Repetând inepții vehiculate mai bine de jumătate de secol, recenzia este “stearpă si convențională” ca şi dosarul cu rezultatele cercetărilor lui Fl. Ţurcanu, dosar tradus în germană sub titlul «Im Gefängnis der Geschichte» (ce evocă regretul agenților NKVD, gen Nikolschi, care au ratat ocazia de a-l întemnița pe marele istoric al religiilor). Despre această excesiv de lăudată carte am scris în vol. : Isabela Vasiliu Scraba, Propedeutică la eternitate, Slobozia, 2004, pp. 91-99, sau http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-AlxDragomir-propedeutica . 4. vezi C. Noica în vizorul Securității, documente din Arhiva CNSAS publicate de rev. „Observatorul Cultural” nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; Luciana Pop, Constantin Noica și criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum şi I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007. Z. Orenstein/Ornea , care dăduse pe ascuns Securității o copie a scrierii noiciene, a fost înaintat în funcția de «îndrumător» la Centrala librăriilor. O notă a sursei «Şerban» (Pavel Apostol) a oferit această indirectă informație de răsplătire a redactorului turnător. Manuscrisul «Fenomenologiei spiritului de Hegel» istorisită de Constantin Noica», – pentru care Noica a fost arestat pe 8 dec. 1958, a fost publicat la Paris în 1962 pe când filozoful se afla în închisoare. Există şi o traducere în engleză a cărții, făcută de Ion Podea, profesor de istorie şi redactor la BBC. Tot atunci fostul asistent al lui Blaga, Zevedei Barbu (profesor universitar la Glasgow), împreună cu Mabel, soția istoricului Grigore Nandriș (fratele Aniței Nandriș-Cudla, autoarea extraordinarului volum memorialistic 20 de ani în Siberia), au lucrat la traducerea Jurnalului de idei (1944), ultima carte publicată de Noica la vremea libertății de gândire care făcuse posibile atâtea capodopere de gând românesc. Volumul Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel, apărut la Cartea românească în 1980 este cenzurat de toate referirile la om ca «ființă căutătoare de Dumnezeu» (p.106 din mss.) sau la religie ca «împlinire a spiritului» (ibid.), așadar o carte ciuntită de tot ce semnalase turnătorul Pavel Apostol că ar fi fost «anticomunist și mistic» în manuscrisul furnizat de Zigu Orenstein celor plătiți din bugetul țării ca să nu slăbească nici o clipă teroarea ideologică și teroarea „polițienească” a Securității. 5.v. Ion Varlam, Pseudo-România: Conspirarea deconspirării, Editura Vog, Bucureşti, 2004.+ Surse: http://www.isabelavs.go.ro ; http://www.youtube.com/user/mirelvv/videos?view=0&flow=grid
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Isabela Vasiliu-Scraba : Sfârşitul lui Constantin Noica

Motto: “Comuniştii s-au aşezat prea aproape de oameni; s-au instalat în cămara lor de alimente, în culcuşul lor, în sertarele lor [cu manuscrise], pe cât posibil chiar în conştiinţele lor, încât indispun prin simpla lor voce, cu simplul lor ziar ” (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990, p. 15)
Fascinat de imensa generozitate a lui Noica “faţă de oameni, de ideologii, de naufragii”, Mircea Eliade admira îndrăzneala prietenului său – aflat în domiciliu forţat – de a se rosti “peste sisteme şi istorii”, deşi ocupantul sovietic al României ciuntite de Basarabia şi Bucovina de Nord îl plasase pe filozof în marginea societăţii, interzicându-i cariera de profesor universitar pentru care avea pregătirea necesară. Sub pretextul interpretarii lui Faust de Goethe, Noica interpreta în anii cincizeci cultura europeană din secolul XX evidenţiind declinul spiritual al unei lumi care se lipseşte de spontaneitatea creatoare, înlocuită de scrisul la comandă, o lume în care natura este pustiita şi degradată printr-o “orăşenizare forţată”.
Total izolat de colegii de breaslă scritoricească, lui Noica îi erau interzise până şi vizitele la prietenii din Bucureşti cu care, pe furiş, mai făcea schimburi de opinii literare. După lista de lucrări (vezi Modelul Noica, 2009, p. 506-507) pe care a alcătuit-o în anii de interdicţie de semnatură, filozoful avea gata de publicare cinci cărţi, dintre care Anti-Goethe în două volume tratând despre “grandoarea şi mizeria omului fără filozofie” (Despărţirea de Goethe, 1976, p.8). Pentru a masca adevăratul sens al titlului, Noica scrie că în volum se ocupa de limitele triumfului omului modern, şi că “în felul cum ne despărţim de oameni dovedim cât de mult îi îndrăgim” (1976, p. 7). În 1972 Securitatea i-a restituit celui întemniţat şase ani fără vină o parte din manuscrisul Anti-Goethe, care a stat la baza volumului Despărţirea de Goethe. La câţiva ani după căderea comunismului, i-au mai fost restituite (soţiei lui Noica, în 1994) două capitole din manuscrisul Anti-Goethe confiscat la arestarea din 1958. Acestea au fost incluse în ediţia a II-a. Dupa îngrijitorul celei de-a doua ediţii din 2000 s-ar putea ca prin “cotloanele S.R.I. –ului” să mai fie file din manuscrisul acestei scrieri noiciene publicată după un sfert de veac de la redactarea ei.
La sărbătorirea clandestină a lui Goethe a participat în 1949 şi Alice Voinescu, printr-o conferinţă în cerc restrâns, fiindcă în învăţământul superior nu mai avea voie să predea. În locul profesoarei cu doctoratul la Sorbona studenţii aveau parte de prelegerile propagandistului comunist Marcel Breslaşu/Bresliska care practicase advocatura şi din 1948 devenise director în Ministerul Artelor şi Informaţiilor, apoi profesor şi rector al Institutului de Artă (vezi Marian Popa, Istoria literaturii române…, Fundaţia Luceafarul, Bucureşti, 2001, vol. I, p.1073).
Anti-Goethe, sau despărţirea de lumea presimţită şi descrisă de Goethe prin Faust II, era la Constantin Noica o distanţare de lumea spectrală a utopiilor devenite realitate. “Cu posibilul gol al banului fără acoperire” imaginea irealităţii avea la început aspect oarecum jucăuş. Dar cu ideea de reproducere a umanităţii în eprubetă, gluma este lăsată de-o parte. În partea a doua din Faust, după o cununie de scurtă durată a idealului grec cu spiritul modern, urmează războiul cu mijloace diabolice, apoi politica ilustrată de isteria raţiunii ordonatoare şi planificatoare care se izbeşte de rezistenţa unor bătrânei ascultând cu evlavie sunetul clopotelor unei biserici până să fie raşi de pe suprafaţa pământului cu casa, cu grădina şi cu mica lor biserică. Dacă “realizarea posibilului gol” într-o lume fără oameni adevăraţi rămâne mefistofelică, nedesprinsă de iniţiatorul şi realizatorul ei, lumea a cărei caricatură a fost anticipată de Goethe “cu repulsie” (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990, p. 34-35), ar fi tocmai lumea diabolică a secolului XX adeverită de oameni.
Iată toate volumele pe care Noica n-a putut să le publice din 1944 până în 1956: Lysis sau despre înţelesul grec al filozofiei; Fire şi fiinţă. Introducere la o filozofie sistematică; Anti-Goethe (2 volume); Devenirea întru fiinţă. încercare de filozofie sistematică; Povestiri din Hegel (care avea să fie publicată la Paris în 1962, când Noica era în temniţă şi Mircea Eliade încerca să-l ajute, cum va face şi în 1979 după a treia arestare a preotului Calciu).
De dincolo de Cortina de fier, Eliade mărturisea în aceeaşi scrisoare din 1957-1958 că în optimismul lui Noica găsise o notă comună între ei, dincolo de destinele lor individuale atât de diferite. Corespondenţa cu Eliade era aşteptată cu nerăbdare nu numai de Constantin Noica aflat la Câmpulung după o scurtă arestare (vezi revista Origini, nr. 9-10/2009, p XV), ci şi de cei care-i îngroşau Dosarul de urmărire operativă, scrisorile trimise şi primite fiind parcurse negreşit de mercenarii ocupantului sovietic care-l considerau pe Noica un “duşman al poporului”. Tot aceştia se pare că au fost primii cititori ai volumului Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, pe care Noica l-ar fi vrut publicat la Londra şi nu confiscat în cursul anului 1987 de Securitate, cum s-a întâmplat în realitate.
Anul confiscării poate fi dedus din cuprinsul volumului în care apar idei ce se regăsesc în articolele publicate la acea vreme. De pildă în manuscrisul expediat de Noica şi interceptat de Securitate apare ideea că politicienii vor “mai binele” crezând cu asta că vor binele: “mizeria lumii moderne e o chestiune de gramatică: oamenii confundă comparativul cu pozitivul, ba chiar nu se mai gândesc la pozitiv. Americanii nu se gândesc nici măcar la comparativ, ci de-a dreptul la superlativ, la foarte bine” (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru , 1990, p.16). Or, tot chestiuni de gramatică tratase şi în articolele Cultura europeană în ipostaza substantivului (România literară, februarie 1987), Adjectivul, epitetele şi Renaşterea (România literară, martie 1987), Gradul zero al adjectivului şi Leonardo da Vinci (România literară, aprilie 1997) şi Cum arată cultura europeană în ipostaza adverbului (România literară, mai 1987, nr.20 şi iunie 1987, nr.24). Aceste articole au constituit capitole ale ultimei sale cărţi De dignitate Europae pe care a început să le publice în 1986 (vezi Modelul cultural european, partea I-a, în România literară, 19 iunie 1986, nr.25) dar care a apărut doar post-mortem (în 1988 la Editura Kriterion în traducerea lui G. Scherg şi abia în 1993 în româneşte).
La sfârşitul memoriilor sale Noica a trecut anul 1965, ceea ce nu era de natură să-l împiedice să mai completeze volumul. Fiindcă unele pagini din manuscrisul care cuprinde amintiri din vremea detenţiei (1958-1964) prea seamănă cu cele concepute prin 1986-1987 când era preocupat de Europa care “a fost şi poate fi sarea pământului” (oct. 1985, în volumul Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate, Colecţia “Capricorn”, Nr.5-6, 1989, p.257).
După citirea manuscrisului Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Securitatea l-a întrebat probabil pe Constantin Noica de ce a ţinut să scrie împotriva poporului român că atât deţinuţii politici torturaţi în închisori cât şi comuniştii ar fi “victime ale timpului lor” (p.18). Desigur trebuie să-l fi chestionat şi cum de a îndrăznit să încerce a scoate pe ascuns din ţară materiale denigratoare. Discuţia dintre un fost deţinut politic urmărit, hărţuit şi solicitat la discuţii periodice după eliberatea sa din 1964 s-ar fi putut întâmpla să nu fi fost dintre cele mai politicoase, mai ales că Noica era singur în vila sa de la Păltiniş.
În toamna anului 1987 singurătatea lui Noica era destul de completă. Prietenul său, meteorologul Octavian Nicolae fusese îndepărtat din Păltiniş: “au trecut lunile octombrie şi noiembrie şi singurele legături pe care le mai aveam cu domnul Noica erau scrisorile şi din când în când un telefon” (Octavian Nicolae, în volumul Modelul Noica, 2009, p.426). Doar în camera de alături fusese plasată vânzătoarea de la chioşcul de cărţi din Păltiniş, tov. Norica Becheş care “l-a supraveghiat pe filozof cu îndrumare de la Securitate” (vezi I. Filipciuc, Centenar Noica, Păltiniş, 25 iulie 2009, în revista Origini, nr. 9-10/2009, Supliment Noica, p.II).
Lectura manuscrisului pe care Noica a făcut imprudenţa să vrea să-l publice în Occident a determinat probabil şi inexplicabila amânare a operaţiei după fracturarea colului femural în dimineaţa zilei de miercuri 25 noiembrie 1987. Motivul amânării a fost derizoriu, în condiţiile în care filozoful, deşi slab, “se controla medical şi rezultatele erau în general bune” (vezi Modelul Noica, 2009, p. 146.) pentru cei 78 de ani ai săi. Doctoriţa Eleonora Emilia Cioran, cumnata lui Emil Cioran l-a vizitat pe Noica la Spital şi a spus într-un interviu că optimismul lui Noica o determinase să creadă că filozoful spera să se vindece, fiind nedumerit de amânarea operaţiei. În interviul luat de Ana Sîrghie, doctoriţa a adăugat că, spre surprinderea ei, a constatat pe corpul bolnavului nişte edeme generalizate, la mâini, abdomen şi picioare, vânătăi mult prea extinse pentru a se putea explica prin şocul căderii care a dus la fractură (Dr. Eleonora Emilia Cioran, în volumul Modelul Noica, 2009, p. 147).
În manuscrisul amintirilor din temniţă interceptat şi confiscat de Securitate când Noica a încercat să-l trimită fostei sale soţii pentru a fi publicat în Anglia, filozoful îşi pusese problema “ce au să facă în viaţă păzitorii şi administratorii doctrinei comuniste când se va termina cu mascarada comunismului” (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p.20). Pe parcursul celor douăzeci de ani de post-comunism s-a putut constata reapariţia dorinţei politice de a schimonosi adevărul. Nici încercarea comuniştilor de a “desfiinţa omul ca fiinţă morală” n-a fost cu totul abandonată, ideologii reciclaţi în holocaustologi obligându-i pe români “să recunoască exact ce vor ei (…) cu expresiile lor şablon” (Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, p.19).

Isabela Vasiliu-Scraba
Sursa http://www.isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm
Pentru conformitate,
Titus Filipas
Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/05/31/o-noua-intalnire-cu-emma-nicholson/

Un text de Isabela Vasiliu-Scraba

+Himera “Şcolii de la Păltiniş” ironizată de Noica / Motto: “Oamenii sînt trecători, dar valorile, creaţiile lor vor rămâne”, Constantin Noica, iulie 1978 / Horia Stamatu credea că la Noica sentimentul metafizic al temerii neîmplinirii nu depăşeşte planul cultural. Poate datorită insistenţei cu care autorul Rostirii filozofice româneşti vorbea despre “mântuirea prin cultură”, sau despre intrarea în domeniul filozofiei “cu harul care poartă dincolo de sine” ducând la o transformare interioară, asemenea oricărei alte iniţieri: “Când intri în filozofie, îţi schimbi numele, nu te mai poate chema Saul sau Kepha, îţi spui Pavel sau Petru” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 73). Dar pentru Noica, la judecata de apoi, când trebuie să dai socoteală de cele făcute în timpul vieţii (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Cât de subversiv putea fi Noica, în revista Meandre, XII, 1-2 (22-23), 2009, p.80-81; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica-MEANDRE.htm ), hărnicia culturală manifestată prin numărul de cărţi publicate nu cântărea prea mult. Fiindcă atunci “trebuie să spui ce ai scris în ele”. Mesajul „mântuirii prin cultură” îl livrează şi Mircea Eliade în romanul Pe strada Mântuleasa (1). Fărâmă, omul micşorat si redus la limita de jos a supravieţuirii, scrie în temniţă la nesfârşit. El iese din timpul istoric şi trăieşte în timpul literaturii, în timpul culturii autentice, si, prin tematica povestirilor sale, chiar în Marele Timp al sacralităţii. Într-o conversaţie înregistrată de Securitate pe 14 mai 1984, Noica întreba despre un scriitor dacă “e bun, sau plagiator?” (Noica în arhiva Securităţii, II, Ed. Muzeul Naţional al Literaturii Române, 2010, p.264), ultimul fiind acela care fie rezumă, fie parafrazează ideile altuia şi uită să-l “deconspire” pe autorul ideilor preluate (2), sau, chiar dacă-l aminteşte în treacăt, el nu mai adaugă idei personale, nu pune nimic în plus (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Gabriel Liiceanu şi despre plagierea de tip ‘inadequate paraphrase’ la Patapievici, în “Acolada”, 7-8/2012, p. 19; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata4.htm ). Neurmând îndemnul filozofului de la Păltiniş care-l sfătuise să-l lase pe Heidegger spre a-l citi pe Kant, căci la Heidegger “nu poţi veni cu mâna goală” (Noica), Gabriel Liiceanu pare a se simţi împlinit ca traducător al lui Heidegger (3), deşi, după cum observase un universitar francez, specialiştii occidentali în Heidegger nu-l prea socotesc printre heideggerieni. De fapt, traducători de filozofie (germană) mai buni decât G. Liiceanu, şi decât toţi bursierii post-decembrişti pe care i-a implicat în traducerea lui Heidegger, au fost cu siguranţă mulţi. Pentru că în comunism generaţia lui Noica (şi generaţia imediat următoare) “a fost sugrumată, cu şansa ei [de afirmare prin creaţii originale]” (Noica şi Securitatea, II, 2010, p.22). Filozofii marginalizaţi de teroarea ideologică a statului poliţienesc n-au fost numai Petre Ţuţea, Alexandru Dragomir (traducător în anii patruzeci al unui eseu heideggerian) sau Gheorghe Ciorogaru (traducătorul lui Iacob Bohme). La modul cel mai general, mai buni decât cei şcoliţi după distrugerea Academiei Române si a învăţământului în 1948 au fost toţi cei formaţi înainte de “ocupaţia comunistă” (Vasile Băncilă). Rezultatele muncii lor de traducere au fost de-a dreptul impresionante, atât cantitativ, cât şi calitativ, căci ei (D.D. Roşca, Virgil Bogdan, Octavian Nistor, Constantin Floru, Elena Irion/Moisuc, Nicolae Bagdazar, C. Narly, Mihail Antoniade, Ion Gorun, Traian Brăileanu, Constantin Rădulescu-Motru, D.C. Amzăr, Petre Pandrea, Gheorghe Ciorogaru, Horia Stanca, Constantin Noica, Lucian Blaga, etc.,) au fost cei care au introdus în cultura românească operele marilor filozofi germani. Cineva îmi spunea că l-a întâlnit pe Noica pe stradă după ce apăruse Jurnalul de la Păltiniş, când filozoful i-a părut complet răvăşit, văzându-şi terfelită viaţa privată, intimitatea sa, foarte impresionat mai ales de redarea cuvânt cu cuvânt a ceea ce vorbise la Păltiniş. Cam după o lună de la apariţia (4) acestei cărţi pe care Ion Ianoşi (fost şef al cenzurii) “o scosese la lumină” (vezi dedicaţia lui Liiceanu), Noica îi relatează la Sibiu lui Relu Cioran (care avea apartamentul “microfonizat”, ca şi camera de circa opt metri pătraţi în care locuia Noica la Păltiniş) părerea lui Steinhardt despre felul în care Paleologu a fost prezentat în Jurnalul de la Păltiniş, observând că Gabriel Liiceanu a greşit şi faţă de el [de Noica], şi faţă de Paleologu, “pentru că o carte de memorii se publică mai târziu, nu cât trăiesc oamenii” (Noica şi Securitatea, II, 2010, p.94). Şi la distanţă de cinci luni, încă mai sublinia că “gestul lui Liiceanu” este “discutabil” din unghi “psihologic şi conjunctural” (martie, 1984, Noica şi Securitatea, II, 2010, p.201) prin vizibila intenţie a lui Liiceanu de a-şi face sieşi reclamă, făcându-i însă rău lui Noica, “om din trecut”, pus “prea mult în primul plan, pe scenă” (mai 1984, p.250), la vremea când ideologii din structurile de vârf nu-i publicau decât cu mare dificultate scrierile (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Constantin Noica, revista “Plumb”, V, 34, ianuarie 2010, p.4). Filozoful marginalizat spunea în 1984 “pe mine m-au tot dus [cu vorba] cu CARTEA ARHEILOR la Cartea Românească, sau cu Scrisorile de logica [ lui Hermes] şi de trei ani mă pun în plan si nu mi-au apărut” (ibidem, p.153). Desigur Noica a remarcat şi că Jurnalul de la Păltiniş a fost tipărit nu doar ca “model paideic”, ci şi spre a-l “înfunda” prin nepotrivite comentarii politice în marginea cărţilor sale de filozofie (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lista neagră cu cărţi scrise de Noica, în revista “Origini/Romanian Roots”, XIV, 9-10 (146-147), 2009, p. 22-24; v. Stan V. Cristea, NOICA: REPERE BIOBIBLIOGRAFICE, Bucureşti, 2011, p.413; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica_lista_neagra5.htm ). După apariţia Epistolarului, pe 4 septembrie 1987 Noica este înregistrat de Securitate spunând că Liiceanu a reuşit să-l “înnămolească” de tot. Extrem de interesante mai sînt observaţiile lui Noica (înregistrate pe ascuns) referitoare la autorităţile comuniste care îl “menajează” pe Gabriel Liiceanu, în timp ce elementara libertate de a circula peste graniţă este interzisă altora: Liiceanu poate veni din RFG în ţară, soţia acestuia îl poate însoţi la Heidelberg, fără a-şi pierde postul de la Institutul de Istoria Artei. Noica mai este înregistrat spunând că Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu se bucură din partea Ministerului de interne de un tratament de excepţie. Ei pot călători prin Europa, în Franţa şi chiar în Suedia. Ambilor autorităţile comuniste le-a prelungit bursa la Heidelberg (5) dându-le posibilitatea să mai zăbovească luni întregi dincolo de Cortina de fier. Cu alt prilej este înregistrată remarca după care germanii trimit 150 de burse şi ideologii comunişti trimit unul sau doi, restul se fac că nu le-au primit, în 1983 fiind aprobată o singură plecare în RFG cu bursă Humboldt (Noica şi Securitatea II, p.123). Lipsit întreaga viaţă de o catedră universitară, Constantin Noica nu a “produs” niciun filozof, în ciuda repetatelor afirmaţii ale lui Liiceanu şi Pleşu (6) că ei ar fi adevărata “operă” a lui Noica, si nu scrierile acestuia (v. Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenar, despre Noica, în cifru ‘humanist’, în revista “Oglinda literară”, VIII, nr. 92, aug. 2009, p. 4802-4803); http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica-Humanitas3.htm ). La modul cel mai ciudat, I.P. Culianu difuzează românilor prin Radio BBC un mesaj similar: “chiar dacă vreodată cărţile lui Noica s-ar pierde, ori ar înceta să mai fie citite” (Studii româneşti, II, 2009, p.228), nu scrierile lui Noica ar fi importante ci auto-declaraţii săi discipoli (vezi I. Vasiliu-Scraba, Noica şi “discipolii” săi, în revista Origini/Romanian Roots, XIV, 9-10 (146-147), 2009, p.22-24 ; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica_discipolii2.htm ). Momentul difuzării acestui mesaj manipulatoriu a fost prilejuit chiar de moartea filozofului, pe 4 decembrie 1987, neanunţată prin nici un post de radio sau de televiziune din ţară (v. I. Vasiliu-Scraba, Sfârşitul lui Noica, în “Jurnalul literar”, XX, 19-24, oct.-dec. 2009, p.6; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm ). Răspândită de Andrei Pleşu întâi prin revista băcăoană “Ateneu” (cu tirajul pe care-l aveau în comunism revistele), apoi prin revista scoasă de Sorin Alexandrescu la Amsterdam (Entre la philosophie et la sagesse: notes sur C. Noica, “International Journal of Rumanian Studies”, nr.2, 1984-1986, vol.IV, p. 15-21), ideea aceasta fusese formulată în 1985 în felul următor: “împrejurările au făcut ca în România de azi nu opera lui Noica să conteze” (A. Pleşu, Constantin Noica, între filozofie şi înţelepciune, “Ateneu”, mai 1985); contează (sublinia la Radio BBC şi Culianu) doar cei “ieşiţi din şcoala lui Noica” ( Scrieri româneşti, II, p.229). Tereza Culianu scria că fratele ei (înainte de căderea comunismului) “ghicise” că Pleşu va fi ministru al culturii. Din cartea lui Ion Varlam aflăm că exista la Radio Europa liberă o “casetă video care arată că în 1987 era deja stabilită” succesiunea la cârma României (vezi Ion Varlam, PseudoRomânia. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004, p. 85).+
Isabela Vasiliu-Scraba
Note:
1. Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc Pe strada Mântuleasa, în “Acolada”, 6/2012, p.19; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_Mantuleasa13.htm )
2. În cele cam 20 de pagini ale primului său eseu despre îngeri compus după 1990 si ultrapremiat cu bani grei, Andrei Pleşu preia/ împrumută de la Noica (din volumul Scrisori despre logica lui Hermes, 1986), fără menţionarea filozofului marginalizat până la moarte, ideea din „logica lui Ares” a “blocajului în dihotomii” (vezi volumul Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, p.46). După înregistrările Securităţii se vede că în 1986 Noica îl considera pe A. Pleşu un “cronicar plastic”, neieşit prea mult în evidenţă, după cronicile pe care le scria din îndatorire profesională. Din transcrierile lui Liiceanu a conversațiilor de la Păltiniș, reiese că Noica ar fi sesizat cu justeţe că dezinteresul pentru filozofie se va vedea mai târziu în scrierile lui Pleşu (ibid.).
3. “Ce-ar avea de discutat traducătorul lui Heidegger [Gabriel Liiceanu] cu traducătorul lui Joyce [Mircea Ivănescu]?” scria prin 2011- 2012 Liiceanu în marginea unor discuţii cu Mircea Ivănescu (1931-2011), precizând opinia proprie despre principalul său domeniu de competenţă. În 1983 – an în care Cioran refuzase premiul de stat austriac (Noica şi Securitatea, II, 2010, p.93) oferit pentru Sissi ou la vulnerabilité, lucrare ieşită dintr-un interviu şi de aceea considerată de el “o chestie neserioasă” (Emil Cioran la telefon cu Relu Cioran pe 1 ian 1984, ibidem p.111) -, Noica “a avut emoţii” că Emil Cioran nu-l va plăcea pe Liiceanu care “are obositorul obicei de a pune mereu întrebări” (ibid. p. 65).
4. În 1983, rapida publicare (prin Ion Ianoşi, ideolog din structurile de vârf ale staliniștilor instruiți în URSS) a Jurnalului de la Păltiniș scris de Gabriel Liiceanu a fost realizată probabil si cu speranţa de a face mai vizibili nişte comunişti (cum observase şi Noica) privilegiați de autorităţi (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici şi mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte, în “Acolada”, 2/2012, p.19 ; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-25aniNoica4.htm ). Postura de privilegiați ai regimului de teroare exercitată de o vigilentă poliție politică este sesizată si de Constantin Roman (Londra, autorul volumului The Blouse Roumaines) în recenzia cărții Jessicăi Douglas-Home, Once upon another time. Memoirs of Ceauşescu’s Romania (2000), unde povestește atmosfera unei recepții organizată la București în onoarea ei de Ambasada Angliei prin anii optzeci. Ea își amintește de relaxarea (deplasată) pe care Liiceanu şi Pleşu o afișau ostentativ ( “a posture of ill-bred muffins, completely out of place for the occasion, although perhaps quite acceptable at Communist Party rallies”), în contrast cu restul invitaţilor, evident timorați. Faptul că cei doi aveau permisiunea de a frecventa Ambasada „is even stranger if one thinks that their host – H E Hugh Arbuthnot, British Ambassador to Romania was the butt of some rough treatment in the hands of the Securitate agents in Cluj where the Ambassador went to visit the dissident Academic Doina Cornea. Any further speculative questions about the real meaning of their visits to the British Embassy during Ceauşescu s dictatorship are therefore superfluous, to say the least! Clearly in such context, Messrs Plesu and Liiceanu knew very well at the time what is was all about and they also knew what they were doing!” (Constantin Roman http://www.romanianstudies.org/content/2010/04/book-review-once-upon-a-time-by-jessica-douglas-home/ ). În post-comunism, ca director al fostei Edituri Politice la care Noica nu a fost publicat deloc, Gabriel Liiceanu, în peste două decenii, n-a avut timp să publice întreaga așa-zisă PRODUCŢIE BIBLIOGRAFICĂ a maestrului său de care a făcut atâta caz, la unison cu Pleșu. În schimb, ca proprietar al Vilei “Noica” de la Păltiniş, Liiceanu îi făcea reclamă stalinistului Ion Ianoşi, plasând în camera lui Noica niste foi scrise de acest academician cu liceul pe puncte, asemeni Elenei Ceauşescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a vilei “Noica” de la Păltiniş, în revista Discobolul XIII, iulie-septembrie 2010, p. 256-260 ; v. Stan V. Cristea, NOICA: REPERE BIOBIBLIOGRAFICE, Bucureşti, 2011, p.425; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/inculturaPaltinis6.htm )
5. vezi volumul Noica şi Securiatea II, Ed. Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2010, data 12 nov.1983 p.88, p.89, p.94. În martie 1984 Noica spunea că-i sînt cărţile scoase din circuitul public al bibliotecilor şi ascunse la FONDUL SECRET, în afară de revista Izvoare de filozofie (2 volume) şi Povestiri despre om (Paris, 1962), dar că de soarta traducerilor sale din Descartes, din Kant si din idealiştii germani nu ştie nimic (Noica şi Securitatea, II, 2010, p.138).
6. Dacă ar fi să ne luăm după cele transcrise de Gabriel Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniş (1983), şi după notaţiile din caietele tipărite [probabil cenzurat] în 2007 cu neinspiratul titlu de Jurnal de idei – folosit de Noica la publicarea între septembrie 1977 şi aprilie 1982 a douăzecişicinci de texte în revista “Cronica” de la Iaşi, nestrânse în volum nici până azi (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade, în revista “Conta”, 10/2012, p.126-131; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm -, părerea “optimistului” Noica era de-a dreptul pesimistă în ce priveşte “mântuirea prin cultură” a cronicarului plastic Andrei Pleşu, dezinteresat de filozofie, vag interesat de istoria artei, de spiritualitatea orientală şi de psihanaliză pe fundalul unei excesive griji pentru “fratele porc”: “Obsesia lui Andrei Pleşu este fratele porc, cu mântuirea în sens trivial, în planul existenţei (Noica, Jurnal de idei, 2007, [227]).
Autor: Isabela Vasiliu-Scraba, Sursa: http://isabelavs.blogspot.com
Pentru conformitate,
Titus Filipas
Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/05/20/din-nou-dineu-cu-prosti-de-data-asta-la-caracal/