Atitudinea lui Gabriel Liiceanu evaluată pe blog şi ziar

Dânşii aparţin aceleeaşi organizaţii non-guvernamentale (GDS). Domnul Vladimir Tismăneanu sare în apărarea domnului  Gabriel Liiceanu prin postarea de blog http://tismaneanu.wordpress.com/2009/06/30/grota-se-reintoarce-in-piata/ . Citesc : +Linguşitorul de serviciu al lui Nicolae Ceauşescu îl insultă pe Gabriel Liiceanu într-un limbaj greu de reprodus aici.+ Gabriel Liiceanu este patronul editurii Humanitas, vechea Editură Politică privatizată extrem de dubios (cred  că o particică din patrimoniu îmi aparţine, dar, în fine, faţă de câtă avere am pierdut din cauza lui Lioncik Tismeneţki, tatăl lui Vladimir Tismăneanu, aceasta nu înseamnă mare lucru). Şi ce-a spus Adrian Păunescu despre Gabriel Liiceanu ca patron de editură ? Pe legătură ad hoc ajung la http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/tinichigiul-licheleanu-la-intersectia-bd-caragiale-cu-fund-basescu-512851.html . “Nu mă mai interesa felul cum a devenit dumnealui mare editor, […] negustoraş de hârtie tipărită.”,  scrie Adrian Păunescu.  De ce este frazarea “greu de reprodus” pe blogul domnului Vladimir Tismăneanu? Adevărul acesta supără chiar într-atâta ? Totuşi, totuşi, realizez că Adrian Păunescu nu îl insultă pe domnul  Gabriel Liiceanu din motive de patrimoniu, ci din alt motiv, pe care îl declară tranşant : +Licheleanu este neruşinatul pervers care a cerut după 1989 ca „Doina” lui Eminescu, „De la Nistru pân’ la Tisa”, să rămână în umbră, pentru că promovarea ei ar putea să ne îndepărteze de Europa. Nici tanchistul de ocupaţie din al doilea război mondial nu îndrăznise o asemenea ticăloşie.+ Acum, dacă Vladimir Tismăneanu îi ia apărarea din acest motiv domnului Gabriel Liiceanu, totul arată că Vladimir Tismăneanu nu se dezice de alegerile de valoare şi de acţiunea politică a tatălui său, acela care în perioada 1940-1941 a adus Gulagul peste Basarabia, i-a strâns pe urmaşii răzeşilor pentru a fi exterminaţi de ruşi în Siberia. În plus,  dacă domnul Vladimir Tismăneanu este de acord cu atitudinea lui  Gabriel Liiceanu faţă de „Doina” lui Eminescu, aceasta demonstrează că Vladimir Tismăneanu este un ignar. Noi cunoaştem infinit mai bine decât Vladimir Tismăneanu problemele româneşti. Sigur, le cunoaşte şi domnul  Gabriel Liiceanu, pentru a lupta împotriva intereselor româneşti.Imediat după loviluţie, politrucul cominternist Silviu Brucan l-a numit pe Gabriel Liiceanu ca patron la fosta Editura Politică. De bine de rău, în perioada Nicolae Ceauşescu, Editura Politică devenise românească. Gabriel Liiceanu a îndreptat-o spre o politică opusă intereselor României. Şi eu ţintesc aici în mod special spre semnificaţia publicării cărţii lui Keith Hitchins:  „Românii 1774-1866”, carte recomandată în programa şcolară la noi. Keith Hitchins este un istoric american, profesor de istorie la University of Illinois (Urbana-Champaign), şi membru de onoare al Academiei Române (din 1991). Nu sînt eu primul ce afirmă că universitari americani cu mediatizate prezenţe în România sunt de fapt agenţi pro-Rusia. Am citit cu atenţie, în original, Introducerea cărţii lui Keith Hitchins mai sus amintite. Se ştie ce semnificaţie are anul 1774 : semnarea păcii de la Kuciuc Kainargi. A fost un tratat prin care puterile occidentale, în primul rând Britania, au acordat Rusiei nişte drepturi imense, pe care aceasta nici măcar nu le ceruse. Dar, în acelaşi timp, pacea de la Kuciuc Kainargi ştergea o capitulaţiune de mare valoare pentru noi. Vorbesc aici în mod expres despre Capitulaţiunea de la Constantinopol din anul 1740. Prin acea Capitulaţiune de la 1740, Franţa absolutistă garanta în mod expres frontiera răsăriteană a Bogdan-ului (principatul moldovenesc) pe rîul Bug. Or, dacă era un om de ştiinţă fără interese oculte, onestitatea intelectuală îl obliga, repet: îl obliga!, să amintească, măcar în Introducerea foarte sumară a cărţii „Românii 1774-1866”, Capitulaţiunea de la 1740 care a fost ştearsă prin tratatul internaţional de la 1774.  Keith Hitchins tace. De ce tace Keith Hitchins, care altminteri vorbeşte despre evenimente petrecute la începutul secolului XVIII ? Pur şi simplu pentru că obturarea memoriei despre  Capitulaţiunea de la 1740 convine Rusiei ! “Vai de biet Român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul”, scria Mihai Eminescu în Doina. Există o conspiraţie împotriva românilor ? Se pare că da. Voltaire, care era plătit de ţarina Caterina cea Mare a Rusiei, organizează în Franţa un lobby care duce la încheierea tratatului din 1774 de la Kuciuc Kainargi. Voltaire putea scrie enormitatea : “Armatele Rusiei au omorât mai puţini oameni decât focurile de artificii la nunta  regelui cu Marie-Antoinette.” Acel tratat din 1774 anula Capitulaţiunea din 1740 care garanta frontiera  noastră răsăriteană pe Bug. Pacea de la 1774 constituia premisa pentru viitoarea trădare de la Yalta (prin care Roosevelt şi Churchill îi dădeau  România lui Stalin).

Titus Filipas

Alexandru Graur a promovat „limba moldovenească”!

A fost o periodă când în RPR (republica populară Română, instaurată de divizia Tudor Vladimirescu formată prin diligenţa  cominternistului Valter Roman, tatăl revoluţionarului Petre Roman care şi-a luat doctoratul în Occident pe banii Securităţii române), studiul lui Octavian Goga în şcoală era interzis, dar el era permis în “desiatiletcile” (“desiatiletca” înseamnă şcoala medie cu o durată de zece ani, “desiatiletci” au existat şi în RPR, după modelul preluat din URSS) din respublika sovietică socialistă Moldovenească ! Deşi un membru al Academiei RPR, în speţă academicianul Alexandru Graur, scria pe atunci teorii cum că „limba Moldovenească” este diferită de limba română, au fost intelectuali de curaj născuţi în Vechiul Regat care au mers cu acele manuale şcolare din r.s.s.M., –care conţineau poeziile lui Octavian Goga scrise cu litere cirilice–, la conducerea comunistă naţionalistă română din RPR şi au cerut reintroducerea lui Octavian Goga şi în şcolile din RPR!

Conducerea comunistă naţionalistă română a fost criticată în mod expres de Raportul Tismăneanu, citit de preşedintele Traian Băsescu în Parlamentul Românei. Se cheamă “Raportul Tismăneanu” după numele coordonatorului Vladimir Tismăneanu, profesor universitar în USA. Tatăl lui Vladimir Tismăneanu se chema Lioncik Tismeneţki şi era un evreu  născut la Soroca, în Basarabia. La ocupaţia sovietică din perioada 1940-1941, acest Lioncik Tismeneţki a adus Gulagul peste Basarabia. Bunicul meu Grigore Filipaş, răzeş-chiabur din judeţul Soroca, a stat ascuns în toată perioada 1940-1941 pentru a nu fi arestat şi deportat în Siberia.

Titus Filipas

Respect pentru Edgar Papu

Este un răspuns la invectivele grosiere proferate împotriva mea pe situl ziarului Romania libera :

http://www.romanialibera.ro/a133011/unde-a-gresit-patapievici.html .

1)Termenul protocronism a fost propus de Edgar Papu. 2) Edgar Papu nu a fost comunist. 3) Edgar Papu a fost deţinut politic în România comunistă.4) Cel care a amestecat comunismul cu protocronismul a fost Vladimir Tismăneanu. 5) Raportul Tismăneanu a rescris istoria. 6) Lioncik Tismenetski, tatăl lui Vladimir Tismăneanu, a adus Gulagul peste Basarabia în 1940-1941. 7) Bunicul meu Grigore Filipaş, răzeş chiabur din  judeţul Soroca, a stat ascuns în anul 1940-1941 pentru a nu fi deportat în Siberia. 8. Strămoşii mei răzeşi au fost vecini cu moşia lui Miron Costin din judeţul Soroca 9)Pe cine supără  enunţul  principiului identităţii  în formularea lui Miron Costin ?

Marile culturi moderne sunt acelea cărora le-a reuşit racordarea umanistă, pe teritoriul unui limbaj perfect, a tradiţiei din Sais la  cultura renascentistă şi post-renascentistă.

Prin doctrina protocronismului, cărturarul român Edgar Papu demonstrează  că racordarea aceasta s-a produs şi în cultura română. Eu cred în adevărul doctrinei lui Edgar Papu. Alţii nu  pot vedea acest adevăr, este poate dreptul lor sacrosanct la anti- românismul exercitat de pe funcţii  înalte plătite gras chiar de statul român. Dar ca persoană umilă întreb : De ce nu renunţă “ei” la funcţii,  înainte de a vorbi cu atâta ocară şi ură împotriva românilor?

Protocronism se numeşte intuiţia de anvergură pentru sinteza românească  a culturii europene. Sincronismul reprezintă metodologia  pentru confirmarea intuiţiei protocroniste. Dar nu înţeleg pentru ce   oameni din cetatea românească  a cuvântului  scris opun  Protocronismului, care continuă linia culturală   Cantemir-Văcăreştii-Eminescu, Sincronismul promovat  ca o metodă de către Eugen Lovinescu.  Aceşti oameni îl scot artificial  pe Eugen Lovinescu din fluxul major al culturii române. Pentru a-l racorda la ce? Raţionamentul pe care ei nu îl duc până la capăt devine  lozincă. Protocronismul şi Sincronismul nu aparţin unui binom antinomic, nu sunt subsumate unui maniheism. A vorbi despre conflict între cele două concepte înseamnă că revii fie la ideologia comunistă, fie la ideologia postului de radio „Europa liberă”, egal de pernicioase.  

Edgar Papu  exprimase idei geniale, –să amintim fulgerările minţii sale despre Arta Moldovenească!–,  în domeniul unde  Andrei Pleşu este numai debitant de locuri comune.  Fostul ministru al Culturii Andrei Pleşu a interzis publicarea lui Edgar Papu în reviste finanţate de stat, şi l-a lăsat literalmente să moară de foame. Plata pentru acele articole din reviste asigura subzistenţa lui Edgar Papu. A fost Edgar Papu un personaj atât de periculos ? Raportul lui Vladimir Tismăneanu citit  în parlament de preşedintele Traian Băsescu acuza Protocronismul lui Edgar Papu drept cel mai mare pericol pentru România. Noi chestionăm privitor la propagandismul de iarmarok din Raportul Tismăneanu/ Tismenetski: Cine se teme de România şi dezvoltarea ei în Romania Neoacquistica ?   

Titus Filipas

Moldova Comnenă, Moldova Muşatină

Surprinzător ce spun,  sînt rudă cu mitropolitul Antonie Plămădeală. Amândoi părinţii mei erau din judeţul Soroca, iar maică -mea era neam mai îndepărtat  cu familia celui care avea să fie mitropolit al Ardealului. Aflam despre relaţia aceasta de familie abia prin anul 1969, de la un unchi prin alianţă, fost învăţător în Basarabia. Eu terminasem facultatea de fizică încă din 1967, şi deşi căpătasem direct prin repartiţie un post la un liceu din Craiova, fără vreun stagiu la ţară, ceea ce îl enerva pe directorul de studii cumplit, căci mereu îmi spunea zeflemitor „Filipaş de la oraş”, nu îmi găsisem o cale. Prin anul III de facultate, realizasem deja că vocaţia mea era de fapt metafizica. Unchiul acela, un înţelept care  ştia nenumărate arhetipuri culturale din Moldova Comnenă şi Muşatină, cunoştea  interesul meu pentru filosofie  şi m -a sfătuit să îl caut pe Antonie Plămădeală,  să îi cer să mă ajute în vocaţia mea. Apoi a trasat un arbore genealogic complicat, pe care m -a sfătuit să îl ţin minte pentru a -l expune părintelui Antonie Plămădeală, căci  el va înţelege. Or, eu la vremea aceea, deşi citisem multă  filosofie bine tradusă în limba română, nu ştiam nici măcar ce înseamnă gândirismul şi isihasmul ! Nu ştiam nimic despre lupta de idei între Varlaam din Calabria şi Grigorie Palamas, fondatorul isihasmului, considerat  drept cel de al patrulea Sfînt Ierarh  în Biserica Orientală. Inspirat de umanismul din Italia, Varlaam din Calabria definea transcendenţa  ca  index pentru  “altă lume”. Grigorie Palamas apăra  unicitatea Absolutului spunând: Nu există “altă lume”. Mai târziu, Hegel  va demonstra adevărul acestei aserţiuni a isihasmului ca pe o teoremă,  în marele lui tratat de teologie pozitivă intitulat  „Ştiinţa logicii”,  pe care îl citisem în facultatea mea bucureşteană. Apoi, buna mea maică nu îmi vorbise  vreodată despre părintele Antonie Plămădeală.  Îmi vorbea numai despre rudele apropiate care fuseseră deportate în Siberia, printre care şi părinţii ei! Ocupată cu treburile casei şi ale slujbei, mama, Dumnezeu să o ierte!,  era prea obosită ca să urmărească evoluţia unei  depărtate rude basarabene.  Oricum, nu m -am întâlnit vreodată cu acest  îndepărtat neam al meu din Basarabia.În educaţia de la mama  erau prezente cu totul alte arhetipuri culturale decât ceea ce învăţam eu la şcoală ori pe maidan (totuşi loc instructiv  când se juca oina! ). Erau vechi arhetipuri  culturale  de familie, venind din Moldova  Comnenă şi Muşatină.   Când în noiembrie  1956  securitatea a descins  într -o noapte  în  casa noastră,  un ofiţer,  văzând semnele de protecţie creştină lângă patul meu, a făcut o remarcă dispreţuitoar e.  Am învăţat  instantaneu  să mă simt porfirogenet.  Cred că aceleaşi arhetipuri culturale din Romania Orientală au format şi temeiul celor  dintâi  lecţii de viaţă  primite de copilul care va deveni,  peste ani, Mitropolitul Antonie Plămădeală. Titus Filipas