„E curios că nici organismele specializate nu protestează împotriva unei manifestări actuale de antisemitism”

Dan Culcer : +Domnul Alexandru Florian, Directorul General al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” are alte obiective. A cerut de curînd Primăriei sectorului 2 să îndepărteze statuia lui Mircea Vulcănescu din spaţiul public, dat fiind că, potrivit regimului comunist, acesta a fost criminal de război. Oare Mircea Vulcănescu e de judecat după eticheta pe care i-a pus-o un regim mincinos, declarat prin lege drept criminal? Dacă s-a aflat ca om de finanţe în cabinetul Antonescu, el a fost un intelectual de dreapta care nu a aderat la ideologia extremistă. În febra epocii, a fost autorul unei riguroase şi obiective analize a fenomenului legionar (vezi volumul Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut). Gînditor strălucit în strălucita generaţie a tinerilor intelectuali interbelici, Mircea Vulcănescu a murit în bezna Aiudului, lăsînd drept ultim cuvînt: „să nu ne răzbunaţi”. El să fie vocea care trebuie făcută să tacă? Sau imundele vociferări antisemite actuale?» (Anca Manolescu) / Ia te uită! O probă a diversității de opinii!? Din partea unei colaboratoare la Contributors, o critică a instituției bugetare Wiesel, al cărui președinte, fiu de activist comunist, susține doar «antifascismul» lacheilor comuniști, din care se trage. Pare iritat că există comuniști (semiți, ceilalți nu contează), care au schimbat cazaca, devenind «anti-comuniști» de viță nouă (gen Vladimir Tismăneanu). Ca atare îl atacă pe V.T. pe unde poate. De fapt, pentru lipsa de bun simț a fiului de activiști de a se erija în biograf și critic al activiștilor comuniști, de preferință coetnici, păcat de les-majestate. Ca atare Alexandru Florian, funcționar al statului, acționează împotriva «deciziei» guvernului care îl plătește, exprimată prin Raportul Tismăneanu, ale cărui concluzii definitive declară regimul comunist, un regim criminal. Alexandru Florian ignoră aceste concluzii în numele luptei (cu direcție selectivă) împtriva «antisemitismului». El declară (și nu este singur, recent am găsit aceleași argumentări într-o carte de Vladimit Solonari) că hotărârile penale ale unui Tribunal, care judecă într-o țară aflată sub ocupație străină, sunt valide și de necontestat. Pentru că membrii guvernului (adică și Mircea Vulcănescu) ar fi aprobat tacit politica lui Ion Antonescu, nu au protestat public și nu au demisionat, ei sunt vinovați ca și Ion Antonescu. Pentru că nu s-au desolidarizat de acesta. Doar că deciziile guvernului Antonescu nu se refereau doar la o «chestiune evreiască» ci la ansamblul politicii statului român în vreme de război. Era vorba de anularea efectelor ocupării Basarabiei și împărțirii Ardealului. Poate că Alexandru Florian consideră criminală lupta pentru reîntregirea țării și intrarea în război contra ocupantului sovietic, dar nici un român alungat din casa lui, din Ardeal sau din Basarabia, nu ar fi făcut-o. În numele căror reguli și valori acționează Alexandru Florian? Ale comunismului ereditar? Ale solidarității etnice, comunitare (de evreu?)? Sau ale amândurora : de comunist evreu, finanțat de statul român și din fonduri străine? Trebuie spus clar : interesele românilor pot fi comune cu interesele unor cetățeni de altă etnie ai României, dar coincidente nu pot fi, cel puțin în această perioadă istorică, când minoritari diferiți se manifestă cu tenacitate, agresiv, prin iredentisme și antiromânisme de sorginte diferite. Nu e vorba de minorități, ci de minoritari. Nu generalizez afirmând că toți maghiarii din România vor revizuirea frontierelor României sau descompunerea statului. Dar există o minoritate în minoritate ale cărui scopuri declarate sunt acestea. Întrucât nu sunt un ignorant și refuz să mă retranșez sub protecția umbrelei europene care, chipurile, ne apără de astfel de programe politice violente, semnalizarea existenței acestora e o datorie morală. Sunt mulți intelectuali români care, din ignoranță (ei nu cunosc limba maghiara) sau din conformism-oportunism, neagă astfel de teze așa-zis «conspiraționste» Treaba lor! Când li se va cere să se mute în 24 de ore, vor pricepe. Când se vor afla în coloane de refugiați, își vor plânge prostia și naivitatea. Descompunerea dirijată a Jugoslaviei este un exemplu recent. Chiar dacă, evident, acum statul român ni se pare invulnerabil. Și ucrainienii credeau la fel. Dacă nu ar fi printre ei cam mulți fricoși și unii cu mentalitate de slugi, parlamentarii români (evident, nu ăia care au votat legea scelerată și anticonstituțională numită Legea 217/2015) ar trebui să ceară desființarea Institului Wiesel sau măcar retragerea oricărei finanțări al acestui institut de din partea statului român, adică din impozitele cetățenilor români. Înainte de asta, să ceară demiterea lui Alexandru Florian pentru complicitate cu un regim comunist criminal, pentru ignorarea liniei politice oficiale a guvernului României, care a definit argumentat caracterul criminal al regimului comunist. Un ins care consideră valide și aplicabile în 2015 deciziile unui tribunal sub un regim de ocupație, se face a posteriori complice obiectiv cu acel regim de ocupație. Dacă s-ar fi solicitat rejudecarea obiectivă a cazurilor și lămurirea participării cu responsabilități reale la vreun genocid a membrilor guvernului Antonescu, am fi aplaudat o astfel de inițiativă. Toate încercările active de până acum au fost blocate de aceleași grupuri de interese. Dar nci măcar Tribunalul de excepție de la Nurenberg, tot emanație a unui regim de ocupație, nu a condamnat global membrii conducerii celui de al III-lea Reich. S-au dat sentințe diferențiate. Dacă monitorizarea antiromânismului, a pregătirii unor acțiuni anticonstituționale, a tensiunilor inter-etnice, a manipulărilor opiniei publice și a deformării intenționate a istoriei prin mijloace de propagandă externă și internă, a acțiunilor spionajului unor puteri străine pe teritoriul României este fără îndoială necesară, ea este totuși în principal de resortul unei instituții de stat, Serviciul Român de Informații, instituție datoare să informeze autoritățile în mod obiectiv, în numele intereselor cetățenilor României, mai ales în numele intereselor majorității române a locuitorilor acestui stat, interese prioritare față de orice alte interese. Dar monitorizarea antisemitismului sau antimaghiarismului nu este de resortul unei părți implicate (deci părtinitoare) și nici într-un caz nu trebuie subvenționată în mod specific de către stat ci de către comunitatea evreilor, cum ar trebui să fie cazul Institutului Wiesel. Nici așa-zisul INSTITUT PENTRU STUDIEREA PROBLEMELOR MINORITĂŢILOR NAŢIONALE, care este considerat de unii o oficină de propagandă maghiară în Ardeal, nu acționează în interesul României, fiindcă are o politică orientată de alte priorități, care nu sunt cele ale statului român. Studierea publicațiilor acestui institut, a ideologiei care le subîntinde, merită să fie făcută de către un personal competent și dedicat. Am făcut acest efort și am argumente pentru dovedirea caracterului etnic orientat al activității de cercetare. În ce mă privește, cred necesară o restructurare a politicii de cadre a acestui Institut și o definire clară a rostului acestei instituții, care trebui să ofere guvernului României (și nu comunității maghiare sau institutelor de la Budapesta) materie pentru o analiză și soluții pentru fluidizarea tensiunilor inter-etnice în România și în relațiile cu Ungaria. Nici într-un caz o platformă de promovare a versiunii maghiare a istoriei relațiilor româno-maghiare și a istoriei Ardealului, cu o încadrare aproape exclusiv maghiară a sectoarelor de cercetare. Dacă România nu are cadre de cercetare pentru acest domeniu, devine urgent să și le formeze, orientând (și oferind burse) unor tineri cercetători spre acest sector prioritar. Că este reprezentantul unei instituții publice și cetățean al României, o spune clar Alexandru Florian într-o emisiune de televiziune. Tocmai de aceea, poziția sa poate fi discutată și criticată. Și chestiunea veniturilor sale este o chestiunea publică. Cei ce le-au considerat sub aspectul cumulului de funcții și a competențelor profesionale ale celui în cauză, păreau să aibă argumente solide și le-au expus.Dacă le consideră netemeinice și insultătoare, înainte de a acționa pe cale juridică, Alexandru Florian are și obligația de a oferi contra-argumente publice, ca replică la alegațiile din presă. Era vorba de declarații de venituri personale și de funcții ocupate fără temei profesional. Sunt actele produse de presă falsuri? Sursa publică a afirmațiilor despre veniturile lui Alexandru Florian este un articol ilustrat cu documente, semnat de ziaristul Ion Spânu, în Cotidianul http://www.cotidianul.ro/alexandru-florian-are-un-salariu-de-81614-ron-pe-an-de-la-guvernul-ponta-266933/ . Tot Ion Spânu publică un articol intitulat Despre Holocaust şi Comunism, cu durere, compasiune, dar şi revoltă. Nu agreem listele ca metodă de exprimare a opiniei sau ca act de acuzare, fiindcă ele ne aduc aminte de listele folosite drept capete de acuzare de procurorii improvizați de genul agenților de influență tip Sașa Pană, de presa comunistă în Procesul ziariștilor etc/ Totuși unul din argumentele lui Ion Spânu merită atenție. « Ana Robinsohn Pauker, de pildă, era evreică. În timp ce conaţionalii săi erau gazaţi în lagărele naziste, ea a venit în România şi nu a făcut altceva decît să deschidă gulagul comunist, care n-a fost decît o altă formă de lagăr de concentrare! Putem noi să spunem astăzi că, în memoria evreilor ucişi în lagărele germane, Ana Pauker ar merita vreo compasiune, din moment ce ştim că, în acelaşi timp cu holocaustul, ea punea bazele unui sistem criminal, la fel de criminal ca şi cel nazist? » De aceea, cred că interesul românesc a lui Norman Manea pentru acest personaj, interes care pare o fixație, merită să fie psihanalizat. Câtă vreme nu se încearcă astfel o victimizare și o disculpare a «eroinei» căzută sub loviturile antisemitismului endemic românesc. http://www.ziaristionline.ro/2015/08/24/ion-spanu-dezvaluie-venitul-imens-din-7-surse-al-lui-alexandru-florian-de-la-elie-wiesel-si-rolul-comunistilor-evrei-in-bolsevizarea-fortata-a-romaniei/ A se vedea : http://www.ziaristionline.ro/2015/08/24/ion-spanu-dezvaluie-venitul-imens-din-7-surse-al-lui-alexandru-florian-de-la-elie-wiesel-si-rolul-comunistilor-evrei-in-bolsevizarea-fortata-a-romaniei/#sthash.Svye00iW.dpuf » Eu nu sunt conaţional cu dumneavoastră, reprezint o instituţie publică şi sunt cetăţean al României. Despre etnia mea nimeni nu poate şti, atât timp cât nu mă exprim public. Această lege nu a fost făcută de Institutul Elie Wiesel.« (Alexandru Florian) Sursa http://www.antena3.ro/actualitate/alexandru-florian-la-secvential-ce-se-intampla-cu-mircea-eliade-si-petre-tutea-conform-legii-310021.html Oficial, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale s-a înfiinţat prin Ordonanţa Guvernului 121/2000, aprobată prin Legea 396/2001 şi funcţionează conform prevederilor Hotărârii Guvernului 893/2007. Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale funcţionează la Cluj-Napoca, ca instituţie publică, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi în coordonarea Departamentului pentru Relaţii Interetnice. Obiectivele Institutului sunt studierea şi cercetarea inter şi pluridisciplinară a păstrării, dezvoltării şi exprimării identităţii etnice, aspectelor sociologice, istorice, culturale, lingvistice, religioase sau de altă natură ale minorităţilor naţionale şi ale altor comunităţi etnice din România. Dacă acestea sunt scopurile instituției, atunci ea trebuie să vegheze și la păstrarea identității insulelor românești din zona Trei Scaune, care se află sub o presiune de deznaționalizare și de care nu se ocupă mai nimeni în mod oficial. (dan culcer)+ SURSA Publicat de către Blogger la Dan Culcer Jurnalul unui vulcanolog , 10/25/2015 09:15:00 p.m.
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Isabela Vasiliu-Scraba despre filosoful existenţialist Costache Oprişan

DINTRE DISCIPOLII NECUNOSCUŢI AI LUI HEIDEGGER : Constantin Oprişan
Motto: „Heidegger cunoaşte România din buna reputaţie de a fi o ţară a filosofilor, căci mereu îi vin de acolo studenţi în filosofie… Pe când bulgarii vin la Freiburg să studieze economia politică, iar maghiarii medicina, românii îşi reprezintă ţara pe frontul spiritual.” Walter Biemel, în revista «Universul literar» din decembrie 1942.
Când se aude în cele patru zări că Alexandru Dragomir (1) împreună cu Walter Biemel i-au fost discipoli lui Heidegger, se iveşte (ca de la sine) întrebarea: Numai cei doi să-i fi fost discipoli ? Lăsat ceva mai în umbră, câteodată mai este adăugat şi numele filosofului Octavian Vuia (2). Dar nu prin revistele «oficiale», adică revistele care se bucură de o largă mediatizare, fără ca prin aceasta să câştige mai mulţi cititori.
Cam aceasta este imaginea difuzată şi răsdifuzată de cei care se tot premiază între ei uzurpând titluri vane precum cele de «singuri specialişti români în filosofia lui Heidegger» şi de «primii (/cei mai mari/ singurii adevăraţi) traducători» ai filosofului din Freiburg im Bresgau. Varianta multiplă a fost preferată încă din vremea comunismului. Mecanismul ei de propagare, bine verificat de-a lungul timpului în operaţia de amputare a culturii şi spiritualităţii româneşti prin restrângerea scriitorilor români la cei cu simpatii de stânga, urmărea «uitarea» oricărui nume de gânditor român care a mai tradus din Heidegger (3), sau a scris despre el. În general se dorea o cât mai radicală transformare a domeniului traducerilor de scrieri filosofice într-un fals deşert prin drastica înlăturare a numelor de traducători români născuţi în primul sfert al secolului XX (4).
Ghinionul aşa-zişilor ‘unici specialişti’ în Heidegger a fost existenţa -fără întrerupere- a dialogului pe teme filosofice heideggeriene dintre românii din exil care l-au cunoscut pe filosoful german. De exemplu, dialogul de prin anii 50 dintre Ştefan Teodorescu şi Constantin Amăriuţei chiar în jurul unei traduceri din Heidegger, ca să nu mai vorbim de neîntrerupta comunicare dintre discipol şi maestru, cum a fost în cazul lui Octavian Vuia (5) pe care Martin Heidegger îl preţuia în mod special. Demn de ştiut este şi faptul că (în principal) prin eforturile lui Vuia s-a ajuns a se forma la un moment dat un fel de ‘zid românesc’ în jurul bătrânului filosof atacat la Paris, interzis la Sorbona şi omagiat la Castelul din Cerisy la Sale (6).
Fără putinţă de manifestare din cauza închistării ideologice, şi în ţară exista un oarecare dialog între cei încurajaţi de Noica şi cei încurajaţi de Anton Dumitriu să se ocupe de filosofie sau să traducă Fiinţă şi timp (vezi corespondenţa publicată în revista ‘Jurnalul literar’), la care (iarăşi în forme inaparente) s-a adăugat dialogul dintre cei din exil şi cei din ţară, Noica însuşi citind cu mare interes în revistele exilului cele publicate de un Horia Stamatu sau un Ştefan Teodorescu pe care-i cunoscuse în tinereţe în casa lui Mircea Vulcănescu. E drept că din Sokrateion-ul lui Fay (1991, Editura Humanitas) nu aflăm decât de Noica şi de Constantin Floru (p. 49), dar lista celor prezenţi în casa lui Mircea Vulcănescu poate fi uşor completată după lectura fascinantelor amintiri ale lui Titus Bărbulescu despre cel ce-i fusese cândva profesor de etică (7) şi care a fost sortit (de ocupantul ţării) exterminării după gratii, acolo unde, la câţiva ani distanţă, avea să-şi dea duhul şi tânărul Constantin Oprişan. Acesta, după ce a absolvit în 1940 liceul din Bacău, s-a întâmplat să-i fie discipol lui Martin Heidegger în aceeaşi perioadă când Alexandru Dragomir şi Octavian Vuia îşi pregăteau la Freiburg im Bresgau cu filosoful german tezele de doctorat, unul interesat de gândirea lui Hegel, altul de orizonturile filosofice deschise de platonism.
Înscris la Universitatea revenită la Cluj după ce patru ani funcţionase în refugiul de la Sibiu, studentul Oprişan şi-a impresionat profesorii (pe D. D. Roşca, Lucian Blaga, Ştefan Bezdechi, etc.) cu talentul său într-ale filosofiei. Arestat la jumătatea lui mai 1948 după numai doi ani de studii la o universitate românească, lui Costache Oprişan nu i-a rămas să-şi valorifice remarcabila sa pregătire filosofică decât sub formă versificată, ceea ce a contribuit într-o bună măsură (dacă nu chiar în mod esenţial) la salvarea de la dispariţie a meditaţiilor sale metafizice. Căci ipostaza poetică a filosofării practicate în închisoare de Constantin Oprişan a putut fi memorată de preotul Gheorghe Calciu, de Iosif V. Iosif şi de Marcel Petrişor (8).
Aşadar sub forma plămădirii de stihuri a reflectat după gratii tânărul născut în 1921 în comuna Onceşti (Tecuci) la acea „Sorge” de care aflase în Germania de la Heidegger, sau poate chiar în România anilor săi de liceu şi de facultate, întrucât până prin 1948 a mai dăinuit în viaţa culturalã a Europei osmoza valorilor ei spirituale. Despre îngrijorarea sau preocuparea (adică die Sorge) temătoare de sfârşirea vieţii omeneşti în neant (9) o altă victimă a ocupantului sovietic scria (în jurnalul pe care l-a ţinut între cele două detenţii politice ale sale) că ar avea ca provenienţă sintagma indicând „îngrijitorul de suflete” (der Seelensorger) proprie filosofiei protestantismului. De aici ea ar fi fost preluată de existenţialistul german (vezi Petre Pandrea, Crugul Mandarinului. Jurnal intim, 1952-1958, Editura Vremea, Bucureşti, 2002, ediţie îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea, p. 162).
Încadrându-şi viziunea în spiritualitatea creştină, Constantin Oprişan pune tradiţiile umanismului creştin alături de filosofia antică grecească pentru a sugera cititorilor săi ideea că au format împreună temelia culturii europene. În poemul ontologic Psihaion, principiul a tot ce există apare drept sens al istoriei ce-şi adevereşte esenţa creştină. Pentru studentul ajuns după gratii, în spatele existenţei umane nu se găseşte acea Sorge înfăţişată de Martin Heidegger în volumul SEIN UND ZEIT (1927, traducere românească de Dorin Tilinca în anul 1994). De esenţă spirituală amintind în subsidiar de nous-ul anaxagoreic reformulat de Platon prin mistica sa (10), înţelesul pe care îl conferă Constantin Oprişan heideggerianei „Sorge” trimite într-un anume sens la interpretarea pe care Horia Stamatu a dat-o baladei Mioriţa, pe când invoca acea echilibrare interioară pe care o oferă creştinismul cosmic românesc.
În viziunea necunoscutului discipol al lui Heidegger (care -foarte probabil – îi ascultase alături de Octavian Vuia şi Alexandru Dragomir cursul despre Parmenide), la temelia lumii nu stă nici Binele Suprem de care vorbea Platon, principiu de dincolo de existenţă a tot ce există. Întrucât independent de contrastul de sorginte platonică dintre lumea spiritului şi lumea simţurilor pe care îl păstrează, la Constantin Oprişan viziunea creştină asupra lumii apare prin indirecta invocare a trans-substanţializării la care participă orice creştin prin taina eucharistiei : „Cu suflet cald şi dulce din pâine şi din vin / Unesc abstractul spirit pământului concret, / În duh port limpezimea Olimpului Elin, / Şi-n trupul meu de iască, port fiere şi oţet” (Psihaion, p. 11).
Lui Heidegger, Constantin Amăriuţei îi vorbise despre gândirea filosofică a lui Mircea Vulcănescu ilustrată de irumperea timpului sacru în timpul profan pe care o evidenţia hermeneutica vulcănesciană în construcţia etimologică de obârşie latină a termenului aievea. Poate tocmai pentru că autorul volumului Sein und Zeit (1927) îşi pusese problema vieţuirii în timp a omului desprins de tradiţia religioasă (11) şi metafizică şi cumva constrâns a atribui totuşi un sens vieţii sale. Soluţia lui Heidegger, dincolo de analizele sale asupra semnificaţiilor existenţei umane pe care în 1933 Mircea Vulcănescu le găsea „fastidioase”, nu s-a deosebit (în esenţa ei) de considerarea omului în postura sa de creator de cultură. Or, la fel a fost văzut omul şi de Lucian Blaga. Mai mult chiar, într-un mod paradoxal, în opera sa filosofică, poetul Lucian Blaga a fost mai limpede în exprimarea gândirii sale decât Heidegger care s-a vrut poet în toate scrierile sale filosofice, nu doar atunci când s-a apropiat cu o „religioasã înfiorare” (apud Blaga) de poezia lui Hoelderling.
Înţelesul pe care îl dă Constantin Oprişan heideggerianei „Sorge”, cu un abia bănuit punct de inflexiune, aminteşte (în mod surprinzător) de dublul sens (de o primă şi de o a doua instanţă) pe care l-a conferit acestui termen Nae Ionescu vorbind la un curs de metafizică despre Faust şi problema mântuirii. Iată – dintr-una din poeziile sale-, prelucrarea pe care a făcut-o Costache Oprişan temerii de neant: „Amurgul mă lasă în urmă, / şi negura-n suflet pătrunde, / Tăcerea cu ghiara mă scurmă, / O, cine mă cheamă, şi unde?” (Frământări elegiace, p. 43). Cum se poate observa, fostul student al lui Heidegger deplasează accentul de pe momentul fricii, pe uimirea provocată de păşirea pe un tărâm necunoscut. Faptul a fost perfect intuit şi de editorul volumului de versuri apărut în 1995 ce se deschide cu acel lung poem intitulat Psihaion: „Conştiinţa unui tărâm suprafiresc, adâncită într-o zonă pe care spiritul nostru abia o ghiceşte, a fost probabil resortul creaţiei lui Constantin Oprişan” (Marcel Petrişor, Prefaţă, p.6).
Când Nae Ionescu vorbise prin 1926 studenţilor săi despre semnificaţia metafizică a poemului Faust de Goethe, el a amintit la un moment dat de versul în care apare prima dată grija („Die Sorge nistet gleich im tiefen Herzen,/ Dort wirket sie geheime Schmerzen” ) în „cutele cele mai adânci” (traducere Nae Ionescu) ale sufletului eroului căruia îi produce dureri stranii. Comentariul Profesorului este de mare fineţe, căci după ce indică momentul depresiei care-l cuprinde pe Faust, Nae Ionescu observă că grija ar fi într-o a doua instanţă un „element de potenţare a puterilor lui Faust” şi nu o cale de cufundare într-o şi mai adâncă disperare (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre Faust).
În gândirea metafizică a lui Constantin Oprişan, tărâmul suprafiresc se vădeşte în chiar titlul poemului Psihaion care cuprinde o determinantă cu iz temporal, aionul. Realitatea acestuia nu este pur mentală. Ea pare mai degrabă a fi legată de cel care cugetă printr-un fel aparte de solidaritate ontologică primordială. În orice caz, Psihaion-ul indică o realitate aievea, în sensul oferit de Mircea Vulcănescu acestui termen care i-a sugerat o stranie „irumpere a timpului sacru în timpul profan”. Aionul, zeul timpului (sau „eonul”) pe care Lucian Blaga îl vedea „dogmatic” – adică sub semnul acelei minus-cunoaşteri înaintând simultan în ştiinţa şi neştiinţa omenească -, este intuit de tânărul filosof ca ţinând de domeniul spiritualului şi nu de domeniul cunoaşterii conceptuale.
Cedând ispitelor heideggeriene, poetul-filosof va mai întrebuinţa de-a lungul elaboratului său poem şi alţi termeni obţinuţi prin acelaşi procedeu. De pildă „somatomul”, ilustrând (în negura începuturilor în care timpul nu începuse încă a curge) existenţa androgină a unor entităţi cu corpul („soma”, greceşte corp) nedespicat în bărbat şi femeie (indivizibil, „atomos”) : „Natura necurmată şi timpul neştirbit,/ nimic nu separase realul de latent. / Ce-a fost, cu ce-o să fie, un tot nedespărţit, / iar lumea, uriaşă, întreagă în prezent. // Când mintea noastră ruptă pe dinafară cată, / prin simţuri să-şi întindă spre lume cap de pod, / ei pătrundeau misterul din două părţi de-odată, şi gândul lor în lucruri curgea ca seva-n rod” (Psihaion, p. 12).
Filosoful poet mort la Aiud pe 26 iulie 1959 şi-a centrat viziunea pe acel „ontonoos” format din amplificarea termenului ce desemnează gândirea. Adăugând gândirii în mod explicit „existenţa” acesteia („on”, gr. fiinţă), trimiterea se face către tărâmul noetic atât de greu de exprimat în cuvinte.
De la presocratici prin excelenţă existent, „ontonoos” este cu mult mai existent decât toate câte există în lumea celor care se trec odată cu timpul : „Dar ce mister s-ascunde în dosul ăstui nume?/ Să vă desleg eu taina, oricât aş vrea, nu pot. / Conceptele, gândirea, spun prea puţin : ‘O lume, / cu cerul laolaltă, şi încă nu spun tot.’// Gândirea e prea strâmtă şi vorbe nu aveţi/ să prind în ele taina ca vouă să v-o spui. / Şi Cronos ne cuprinse. Nespuse frumuseţi / revărsă din adâncul tezaurului lui : // O muzică de sfere se rupe din tăcere, / din neguri se desprinde al aştrilor exod. / Şi naşte bucuria din cea dintâi durere,/ la glasul de aramă al primului rapsod.” (Psihaion, p. 14)
În plus, puritatea domeniului spiritual va apărea într-una din poeziile sale prin contrast, căci de partea celor impure ar sta folosirea josnică a raţiunii aservite scopurilor nedemne de ea, respectiv „bunăstării materiale” [expresie neînsemnând nimic, datorită creionării unei aşa-zise stări de „bine” care în fond nu este bună, pentru că este „materială”]: „Să mă cobor cu raţiunea, iat-o: / Mai jos ca Marx, în murdării. / Apoi, purificat cu Plato, / Să urc abstractele tării.” (Definire, p. 41). Ivită odată cu apusul spiritului religios ce a dăinuit în toată Europa evului de mijloc, epoca modernă, cu somnolenţa ei spirituală, ar fi fost inaugurată de seducţia clarităţii. La ea Descartes ar fi ajuns imitându-i pe scepticii dispreţuitori care se îndoiau de dragul îndoielii pentru ca mai apoi să-i lase în urmă: „Dar cine-mi doarme, oare, pe patul de licheni ?/ Şi recunosc tichia bătrânului Descartes// Ciubotele-i sînt prinse sub giulgiul de bureţi,/ Crescuţi parcă la sânul decorului de basm./ Pe faţă-i doarme umbra aceluiaşi dispreţ/ Pe buze strâmbătura aceluiaşi sarcasm// Si parcă-l văd spre seară grăind o sacră lege,/ lângă izvor, sub poala pădurii de stejari:/ „(Psihaion, p.24).
Din Ontonoos vine şi în el se resoarbe timpul, prim „trecător” în decorul de vis al nedespicatelor începuturi : „Din umbră şi lumină cărarea eu mi-o torc, / Şi tai în două lumea, c-un fir imaginar, / Cobor din Ontonoos şi tot în el mă-ntorc, / unind cu începutul destinu-mi circular”(Psihaion, p. 13).
Într-o strofã din poezia Întoarcere („Şi-ntr-un amurg nostalgic, când soarele pe culmi / Va săruta pământul uitându-se-napoi, / Vei revedea în zare pădurile de ulmi, / Şi dulcele Psihaion cu turmele de oi”, p. 48) termenul de „Psihaion” pare a indica tărâmul de dincolo, chiar în acea accepţiune pe care Horia Stamatu o va da peste ani localizării întâmplărilor din balada Mioriţa , în perfect acord cu acel creştinism cosmic românesc de care mai vorbiseră cândva Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Lucian Blaga (12).
Dar în poemul Psihaion, doi eseişti îi oferă în final reperele structurante ale viziunii filosofice prezentate: Papini, autorul Povestei lui Christos, şi Unamuno, cel care, prin Don Quijote y Sancho según Miguel de Cervantes Saavedra (1931), a înălţat donquijotismul în înaltul filosofiei culturii, spre a ilustra lupta împotriva spiritului Renaşterii dusă de pe ultimele baricade ale religiozităţii unor timpuri apuse. Cu ambii, Constantin Oprişan împărtăşeşte aşadar nostalgia credinţei religioase din Evul Mediu şi interesul pentru destinul individual şi personal al omului.
Cu Miguel de Unamuno dispreţuieşte exagerările „silogisticii”, pretenţiile raţiunii invocate la tot pasul de pedanţi şi diletanţi: „Când spiritul opreşte mişcarea lui subtilã,/ Iar somnul libertatea i-o ţintuie pe loc, / Din geniu mai rămâne netrebnica fosilă, / Închisă într-o carcasă, ca scoica în ghioc. /”(Psihaion, p. 27). „De-ţi lunecă privirea pe limpezimi banale, /… / Te trage-n somnul trândav gândirea trivială, / …/ Te-alintă glorii vane, păcatul îl respiri, /…/ Vicleanul te vânează cu plasele-i subţiri/”(ibid.).
Pe Giovanni Papini îi ia drept simbol al luptei pentru convertirea la creştinism a lumii moderne, diavoleşti: „Dar răul se ascunde, îl supără lumina, / Minţind că toate acestea-s copilăreşti simboluri, / Şi-n bezna sufletească-şi înfige rădăcina, / Sã ne prăvale duhul într-ale sale goluri /”.
Miracolul supravieţuirii şi publicării, oricât de târzii, a unor asemenea gânduri filosofice care au părut un moment sortite a nu ajunge nicicând la cititorii interesaţi ne pare nu numai impresionant ci şi semnificativ pentru neizbânda finală a celor care au vrut să ne distrugă din temelii cultura, – arzând biblioteci, desfiinţând edituri, ruinând învăţământul, întemniţând vârfurile spiritualităţii româneşti şi punând sub interdicţia propagării acele creaţii ivite sau de după gratii, sau din exilul de dincolo de Cortina de fier, sau din exilul interior al clandestinităţii culturale.
Note şi consideraţii marginale:
1. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofie în clandestinitate sau în străinătate. Doi străluciţi discipoli ai lui Heidegger : Alexandru Dragomir şi Octavian Vuia, în volumul PROPEDEUTICĂ LA ETERNITATE. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, pp. 7-34; site-ul http://www.geocities.com/isabelavs .
2. v. F. Roatiş, Un filosof mai puţin cunoscut : Octavian Vuia, în revista Jurnalul Literar, 2005.
3. La vremea când se tot vorbea de premiera absolută pe care ar fi constituit-o la noi traducerea lui Heidegger în româneşte (vezi Originea operei de artă, traducere Kleininger şi Liiceanu, Editura Univers, Bucureşti, 1982), mai precis chiar cu un an înainte, la Muenchen Horia Stamatu publica în nr. 18/ 1981 a Revistei scriitorilor Români o traducere amplu comentată din Heidegger : Hoelderlin şi esenţa poeziei – Introducere, adaptare în limba română şi note finale de Horia Stamatu, paginile 175-192.
4. Manipularea creierelor prin fixarea în golul lor a numelor de traducători de filosofie ce trebuiau să fie promovate în comunism se poate constata şi în antologia din 1982: Materia, spaţiul, timpul (vol. I-II) apărută în tiraj de masă la Biblioteca pentru toþi. Ca şi în alte trimiteri bibliografice din domeniul filosofiei, şi aici lipsesc traducătorii cu doctorate în Franţa, Germania sau Anglia luate în perioada interbelică. In schimb sînt cu grijă menţionaţi ca traducători Liiceanu şi Kleininger (la fragmente din Husserl, Jaspers şi Heidegger). Printre cei ‘uitaţi’ cu tot dinadinsul sînt Octavian Nistor (1916-1992), Constantin Floru şi toţi ceilalţi traducători, fie de scrieri filosofice străine apărute în perioada interbelică, fie apărute în comunism. Dar lista celor uitaţi e mult mai lungă. Operaţia de depistare a celor ‘omişi’ poate fi instructivă pentru oricine.
5. vezi Octavian Vuia, Heidegger îndrumătorul, cuvânt înainte la M. Heidegger, Fiinţă şi timp, traducere Dorin Tilinca, Editura ‘Jurnalul literar’, Bucureşti, 1994.
6. vezi N. Florescu, Menirea pribegilor, Editura ‘Jurnalul Literar’, Bucureşti, 2003.
7. vezi Titus Bărbulescu, Mircea Vulcănescu, în Revista Scriitorilor Români, nr. 21/1984, pagina16; reeditat ca prefaţă la Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Editura Saeculum I.O., 1999. Fiu al preotului de la biserica Sf. Silvestru, Titus Bărbulescu a absolvit Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti în 1942. A fost profesor universitar de literatură română la Institutul de Limbi Orientale de la Sorbona. A scris extrem de interesant despre Eminescu şi despre Blaga în două volume publicate la Editura Saeculum I.O.: Arta poetică eminesciană (1998) şi Lucian Blaga. Teme şi tipare fundamentale.
8. DOI POEŢI DAMNAŢI: Constantin Oprişan şi Ştefan Vlădoianu. Versuri memorate în închisoare de Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif şi Marcel Petrişor (Bucureşti, 1995).
9. vezi Elena Irion (/Moisuc), Martin Heidegger -ideea de existenţă ca fundament al eticii, în revista « Ethos », Iaşi, 1944, precum şi articolul Ce este Etica ? în revista « Ethos », Iaşi, 1946. La Heidegger sentimentul eternităţii ar avea cumva drept izvor frica de neant. Referitor la o asemenea frică, în cele două studii în care aborda problema binelui moral din filosofia lui Heidegger, Elena Irion (/Moisuc) se întreba cum poate cineva, care se simte stingher în lume şi fatalmente abandonat unei morţi care va veni cu siguranţă, să găsească în sine o posibilitate de reechilibrare, de reintegrare în lumea în care se simte cu totul părăsit. Cea care avea să devină prin anii şaizeci traducătoarea lui Kant (traducerile universitarului cernăuţean Traian Brăileanu fiind cu totul interzise în vremea comunismului) făcea referire la Sein und Zeit şi la accentuarea exagerată a sentimentului de panică interioară indus în om de conştiinţa sfârşitului său, de teama de moarte. De fapt, problematizările heideggeriene fuseseră receptate de tânăra asistentă de la Facultatea de Filosofie din Iaşi într-un fel care evidenţia mai mult amprenta matricei stilistice româneşti, ca să folosim inspirata formulă blagiană. Aceasta reiese din inaderenţa unei firi echilibrate interior prin credinţa creştină la acel presupus sentiment de panică în faţa neantului de care am fi cuprinşi, sentiment pus (de Heidegger) la baza crizei existenţiale a omului modern.
10. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, MISTICA PLATONICĂ, Editura Star Tipp, Slobozia, 1999.
11. Cu prilejul oferit de un colocviu internaţional organizat la Muenchen, Horia Stamatu invocase credinţa, iubirea şi speranţa, virtuţi care şi-au păstrat valoarea intactă în tradiţionala noastră ierarhie valorică. Atunci, în 1979, traducătorul lui Ioan al Crucii mai observa că istoria culturală a Europei s-a edificat cu triada virtuţilor teologale potenţate de înţelepciune, dreptate, curaj şi măsură (vezi Horia Stamatu, Germanii şi Românii, Revista Scriitorilor Români, nr.17/1980, pp. 227-233).
12. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic şi în Mioriţa/ The opening of the skies în a Platonic myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, 2004, pagina 35.+
SURSA http://www.isabelavs.go.ro/Articole/OPRIS6.html
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la G. Călinescu

„Elefantiaza” ivită din incultura comunistă scotea a doua ediție a Istoriei lui George Călinescu într-un format atât de mare, încât nu a lăsat nici o îndoială asupra măsurii stupidității editorilor comuniști, depășită poate doar în 2013 de editorul care a vrut să facă bani mulți (800000 lei vechi!) din mizeriile injustiției comuniste publicând în condiții grafice demne de cine știe ce capodoperă a literaturii românești selecția Dorei Mezdrea de 278 de notații din „Dosarele Alexandru Marcu și alții” ivite după arestarea lui Mircea Vulcănescu. Monstruozitatea de a scoate Istoria literaturii române de la origini până în prezent sub forma unui sertar de dulap a divulgat în comunism și stilistica gândirii „monolit” neadmițând alte păreri decât părerea oficializată („stilistică” perpetuată de administratorii Wikipediei.ro prin sistematica îndepărtare din această enciclopedie on-line a textelor mele despre Părintele Arsenie Boca, Eliade, Cioran, Noica, Anton Dumitriu, Vasile Băncilă, Blaga etc). Dacă părerea argumentată de Radu Gyr pe 23 decembrie 1969 despre bagatelizarea importanței culturale pe care a avut-o în interbelic revista „Gândirea” și despre alte abateri ale lui George Călinescu de la rigoarea istoriei literare prin „mistificarea relatărilor, falsificarea datelor și prin afirmații gratuite” ar fi fost făcută publică atunci, în 1970 si nu pe 8 mai 2015, poate că nu s-ar fi ajuns în 1988 la gigantismul deplasat al volumului călinescian. Referindu-se la compendiul apărut într-o a treia ediție în 1968 dar şi la prima ediție a Istoriei… călinesciene, fostul universitar Radu Gyr (cândva asistent al profesorului Mihail Dragomirescu) spusese că unui critic, luând în considerație „fondul său intelectual /…/ i se pot îngădui unele preferințe, unele erori, unele tăgade”, putându-i-se trece cu vederea chiar „injustiții, greșeli și complezențe critice” izvorâte din subiectivism. Ceea ce însă devine de neiertat este „falsificarea relatărilor și afirmațiile gratuite” (Radu Gyr, 23 decembrie 1969). Abaterile de la adevăr nu sînt permise de însăși rigoarea științifică pe care trebuie să o dovedească istoria literară, știință bazată pe informații precise: „Istoria literară e document sever, e informație precisă” spunea poetul Radu Gyr, înregistrat pe ascuns când Nichifor Crainic era sărbătorit cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani însoțită de părăsirea (pe motiv de vârstă) a redacției revistei „Glasul Patriei”. Redactor pe atunci la „Glasul Patriei”, fostul deținut politic Radu Gyr (hăituit până la moarte de aparatul represiv) ale cărui articole de comandă comunistă nu puteau fi citite în țară (apud Noica) -, a dovedit pe 23 decembrie 1969 că era mai liber decât mulți dintre cei patruzeci de invitați la acea masă festivă la care Stăniloae avusese neinspirata idee de a lăuda contribuția lui Crainic la „Glasul Patriei”. În contrast, Radu Gyr îndrăznise atunci la Restaurantul Bucur să mărturisească adevărul (ținând de istoria literară) despre „gândirism”, adică despre „exacta poziție îndrumătoare a lui Nichifor Crainic în rolul lui de conducător al revistei Gândirea ” (Radu Gyr, într-o postare pe youtube din 8 mai 2015). Primul lucru pe care poetul ține (indirect) să-l sublinieze este diferența dintre o redacție de ziar comunist scris „cu porțile închise” de oameni aliniați la o ideologie comună și redacția revistei „Gândirea” cunoscută în urmă cu 45 de ani, așa cum a fost ea tot timpul, cu porțile larg deschise scriitorilor marcanți ai vremii și tinerilor de valoare, unicul criteriu după care se ghida conducătorul revistei fiind talentul, „indiferent de crezuri” (Radu Gyr, https://www.youtube.com/watch?v=KgjDVrJkcfY ). Apoi observă lipsa de probitate a istoricului literar G. Călinescu (pe care nu-l numește explicit) în definirea tradiționalismului care pentru Nichifor Crainic ar indica „specificul de conținut al etnicității noastre” (R.G.), ilustrat (prin modalități de expresie din cele mai diferite) de variatele condee din paginile prestigioasei reviste „Gândirea”, prin poeți ca Ion Pillat, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Ion Marin Sadoveanu, Cicerone Teodorescu, N. Crevedia, Al. O. Teodoreanu, Alexandru Philippide, Aron Cotruș, sau prin prozatori precum Cezar Petrescu, Gib Mihăiescu, Oscar W. Cizek, Victor Papilian, etc. Un act de probitate istorică și filosofică l-ar necesita și restabilirea adevărului cu privire la publicistica directorului „Gândirii”, acuzat că ar fi fost un „mistic obscurantist”, sau un „fanatic ortodox”. Radu Gyr vorbește de postura lui Crainic de cercetător profund al substratului metafizic din creația populară, interesat de reîmprospătarea și îmbogățirea conținutului creațiilor culte prin tradiția metafizică pe care o ilustrează poezia populară sau iconografia noastră religioasă. Într-o altă înregistrare dosită aproape jumătate de secol de paznicii regimului totalitar comunist, însuși teologul Nichifor Crainic îi explicase poetului Pan Vizirescu că el nu a fost mistic, întrucât mistica implică o asceză și o disciplină pe care împrejurările vieții și firea lui nu i-au permis să le practice (https://www.youtube.com/watch?v=_xVTDPNxD88 ). Radu Gyr restabilește și adevărul privitor la eseul literar și filosofic publicat de Crainic în „Gândirea”, rezultat al unor interferențe de curente și idei din cele mai variate, după diversitatea de opinii a unor autori precum: Vianu, Ion Petrovici, Bazil Munteanu, Alexandru Busuioceanu, Brucăr, D. Stăniloae, Alexandru Gregorian, Vasile Voiculescu, P.P. Ionescu, Ovidiu Papadima, Dan Botta, Vasile Băncilă, Lucian Blaga, etc. Pe 23 decembrie 1969, cu lipsa lui de talent oratoric suplinită de o inspirație de zile mari, poetul Radu Gyr (1905-1975) nu uită să puncteze momentul 1969 de repunere în circuitul filosofic românesc a două nume de maximă importanță: Lucian Blaga și Mircea Eliade. Deși Trilogiei Cunoașterii încă nu-i fusese suprimată interdicția de reditare, Gyr menționează Eonul Dogmatic și ideile blagiene referitoare la „misterul transcendenței”, precum și filosofia mitului din eseistica lui Eliade sau teoria timpului din scrierile științifice ale renumitului istoric al religiilor, scrieri care urmau să fie admise (cu multă parcimonie) prin librăriile comuniste abia după moartea lui Gyr, cam la zece ani de când era el înregistrat de Securitate la Restaurantul Bucur. În Istoria literaturii… capitolul în care este prezentat Nichifor Crainic poartă titlul „ortodoxiștii”. Dornic a-și face un capital politic prin critica „ortodoxismului”, George Călinescu reduce până la caricatural idei ale „ortodoxiștilor” Lucian Blaga (bătut de securitate la vremea când era candidat la Premiului Nobel), Vasile Voiculescu (întemnițat fără vină în 1958 si ucis de comuniști, după propria-i mărturisire făcută fiului său Ion înainte de moarte), Paul Sterian (închis și el în lotul botezat al „Rugului aprins”) și Sandu Tudor (martir în temnița Aiudului, omorât cu ranga de un gardian), neuitând a se răfui și cu faimosul Mircea Vulcănescu (ucis și el în temnița comunistă; toate precizările legate de detențiile politice fiind „omise” la editarea din 1988). Mihai Roller a folosit în 1947 opiniile lui George Călinescu despre „ortodoxiști” din Istoria literaturii române de la origini până în prezent reluate în compendiul publicat în 1945 și 1946. Pentru Roller „gândirismul” a fost o „mișcare mistică decadentă din jurul revistei Gândirea degenerată în legionarism” (M. Roller, Istoria României, 1947, p.773). Către finalul alocuțiunii sale începută cu restabilirea adevăratului sens al tradiționalismului gândirist, Radu Gyr, poet premiat de Academia Română înainte de ciuntirea țării în anul „apocaliptic” 1940, observa cu justețe că „tradiția” promovată de directorul Gândirii a marcat la vremea de glorie a culturii interbelice (răsfrânte de paginile revistei) altceva decât cele repetate după 23 august 1944 din ranchiună personală sau în scop de bagatelizare. La „gândiristul” Nichifor Crainic tradițională devenise o „selecțiune severă a valorilor” , adică respingerea imposturii (caracteristică selecției inverse din revistele comuniste) și, mai ales, refuzul acrobației de idei (în genul „acrobației” lui George Călinescu la mistificarea relatărilor despre revista „Gândirea” din Istoria… sa). Autor: Isabela Vasiliu-Scraba+ Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Un corpus epistemic al statului de drept

„Nimic nu durează împotriva dreptăţii”, “Rien ne dure contre la justice”, spunea istoricul francez Jules Michelet (1798-1874).  Nu trebuie să confundăm democraţia achiziţională de acum, cu democraţia statului de drept. Mai multe generaţii de jurişti romani străluciţi, a căror lucrare acoperă primele două secole ale erei creştine, au construit un corpus epistemic al statului de drept. Pentru români, acest corpus epistemic al statului de drept este un arhetip cultural care defineşte sufletul românesc. Trebuie să înţelegem că Romania apare din această jurisdicţie romană a statului de drept, finalizată prin Constituţia pentru “romanitas” (termenul îi aparţine lui  Tertullian). Este  Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212. Prin efectele jurisdicţiei romane şi a Constituţiei lui Caracalla de la 212 AD, până la Anul Domnului 285 Imperiul Roman se transformă în Romania. Iar romanitas devine “naţionalitate română” şi “suflet românesc” (termenii lui Mircea Vulcănescu). Dar mă întreb dacă nu cumva Mircea Vulcănescu a fost influenţat de aforismul lui Jules Michelet: “Un suflet cântăreşte infinit mai mult decât un  regat, un imperiu, uneori mai mult decât specia umană.”

Titus Filipas

Naţionalitatea română în fluxuri arhetipale

“Cine a  trăit, nu moare niciodată.” Viersul romanticei Emily Brontë  (1818 –   1848) se potriveşte spre a caracteriza viaţa filosofului român Mircea Vulcănescu (1904 – 1952).  Intuiţiile sale de o luciditate extraordinară vin în memorie la această oră astrală a României. Ne ajută să înţelegem acest timp unic, printr-o integrală care pleacă din „ispita dacică” în specificitate si universalitate. Zalmoxismul, de la Herodot citire, spune că spaţiul cultural din Vestul Pontului Euxin este racordat la universalismul cultural inventat prin renaşterea saitică. Tracism este nume simplificat pentru ‘socii’-alizarea ilirilor, traco-daco-moesilor, iar după Zosimus, şi a populaţiilor aflate în secolul IV între Carpaţi şi Nipru..  

Mircea Vulcănescu percepea toate aceste fluxuri arhetipale şi le transmitea prin reprezentări ontologice. Or, cum scrie Constantin Noica,  „El n-avea măsură. Îşi spunea gândul (…) şi, în clipa când vroia să se oprească, venea ceva de dindărătul gândului. Nu atât torentul de cunoştinţe şi gânduri era copleşitor, nu atât revărsarea, cât izvorul. Ceva din neştiutul spiritului nu înceta să se refacă.” Mircea Vulcănescu a fost comparat adesea cu Emil Cioran. În percepţia timpului nostru istoric, intuiţiile lor sunt complementare. Date noi se conjugă spre înţelegere în structura limbii române pe care au vorbit-o cu patimă şi lumină. “Naţionalitatea este o însuşire metafizică, (”suflet românesc”, sau “spirit românesc”  spre deosebire de “naţiune”),   calitate ireductibilă, spirituală. Naţionalitatea română este imuabilă.”  

„Am apărat şi am păstrat. Se cheamă acesta destin?”, întreabă retoric Emil Cioran, vorbind depre naţionalitatea română. „Tragedia României este că  în primul rînd trebuie să ştie că devine tare. Conştiinţa este antecedentul fiecărui act de viaţă într o ţară  fără istorie, pe cînd în marile naţiuni — cazul tipic al Franţei — conştiinţa este consecutivă actelor de afirmare.”, adaugă un Cioran puţin descumpănit. Franţa se afirmă şi capătă „conştiinţa consecutivă actului de afirmare” prin victoria anti-islamică a lui  Charles Martel la Poitiers,  în anul 732. Abia prin conştiinţa  acelei victorii se creează faimoasa aristocraţie ereditară franceză  care va susţine statul francez un mileniu, până ce apar alte forţe victorioase pe scena istoriei. Naţionalitatea română se naşte  ca „romanitas” prin Constituţia Antoniniană din Anul Domnului 212. Jurisdicţia romană îşi desăvârşeşte plenar efectele (evaluarea istoriografilor de la Oxford University) până la 285 AD, când Imperiul Roman se transformă în Romania.

Titus Filipas

Europa Liberă şi România Liberă

Citesc articolul “Dilema unor minti sclipitoare: Paris sau Bucuresti?”, aici : http://www.romanialibera.ro/a134248/dilema-unor-minti-sclipitoare-paris-sau-bucuresti.html .

Aflu despre “Un chimist premiat la Paris dupa un doctorat in chimia fosforului”, care a hotărât să rămână în Franţa. Nimic de mirare, zic eu. Chimia fosforului beneficiaza de ‘conditii mai bune pentru cercetare’ în Franţa deoarece are importante aplicaţii militare. Este foarte normal că autorităţile franceze s-au purtat bine cu tînărul cercetător venit de la  noi. Care în acest context a preferat să nu se întoarcă în România.

Care sunt responsabilităţile postului de radio Europa Liberă si ale ziarului România Liberă pentru această situaţie? Le citez împreună,  există  continuitate  de ideologie politică între ele. În acord cu Mircea Vulcănescu, ziarul este o ‘întreprindere de informaţie şi propagandă’, cea dintâi misiune a sa fiind ‘să satisfacă în om dorinţa de a şti’. Consider că poate fi extinsă această evaluare la modul cum funcţiona postul de radio Europa Liberă înainte de 1989, dar şi la modul cum funcţionează acum ziarul România Liberă.

Postul de radio Europa Liberă a lucrat aproape exclusiv ca ‘întreprindere de  propagandă’. Prea puţin  determinată ‘să satisfacă  în om dorinţa de a şti’, deşi i se cerea  în mod expres aceasta de la ascultători, un caz concret fiind  cererea de explicare a politicilor Băncii Mondiale şi FMI faţă de România, o emisiune pe care postul de radio Europa Liberă a promis-o, dar nu a furnizat-o vreodată. În opinia mea, postul de radio Europa Liberă nu şi-a îndeplinit ‘politica ofertei’, tot aşa cum nu satisface măcar la modul minimalist o ‘politică a ofertei’ ziarul România Liberă de acum. Şi aici este vorba în mod expres de o politică  ‘de dreapta’. Adică ea trebuie să respecte principiile de economie politică neoclasică. Or, dacă mergeau pe această linie, în ceea ce priveşte ‘satisfacerea dorinţei de a şti’, atât postul de radio Europa Liberă, cât şi ziarul România Liberă,  înainte de 1989 şi după 1989, trebuiau să îi informeze pe români despre şansele reformelor structurale în România, să propună chiar experţii lor (toate ziarele mari din lume funcţionează de facto ca  nişte universităţi, dar şi toate posturile de radio ce se respectă, de exemplu BBC World Service) proiecte pentru reforme structurale în România. Care este acea politică de reforme structurale în România destinată să îi reţină în ţară pe absolvenţii învăţământului românesc? 

Începând de pe vremea când era condus de Petre Mihai Băcanu, ziarul România Liberă furnizează cititorilor numai o informaţie cu miză ideologică derizorie. Cititorii ziarului România Liberă sunt formaţi exact în acelaşi duh al derizoriului. Astfel, printre comentariile la articolul citat din România Liberă, găsesc : “Sambata, 13 Septembrie 2008 02:45, ok, si eu am o dilema in Romania  :nu stiu unde sa dau spaga, pt un salariu mai bun!, nu stiu unde sa dau spaga pt a scapa de guvernantii hoti din parlament!, nu stiu unde sa dau spaga pt o justitie dreapta!”                                                                                                                                                                         

Simultan, în Franţa se derula scandalul unui bacşiş de 285 milioane  de euro pentru Bernard Tapie, vezi http://www.bakchich.info/article5012.html , şi http://www.lemonde.fr/societe/article/2008/09/14/bernard-tapie-a-t-il-ete-recu-par-l-elysee_1095078_3224.html#ens_id=1082873 .

Titus Filipas

Christina ‘Spic de secară’

Când  se întâlnea  Simion Dascălul cu  ideea despre Romania,  hrisoavele bizantine nu mai existau în puterea lor de pure hrisoave bizantine. După cum încetase să existe pe Pământ Bizanţul însuşi. Garantarea vechilor drepturi conferite de Bizanţ fusese preluată de noua putere care ocupase Bizanţul. De ce revine Simion Dascălul la ideea despre Romania ? Să încercăm  a  înţelege mai bine,  plasându-l pe Simion Dascălul în Istorie.  Ce factor a întrerupt cursul Istoriei, oprind Renaşterea europeană  inspirată de Bizanţ, şi întreţinând treizeci de ani de războaie distrugătoare? Conspiraţia rosicrucienilor, foarte probabil. Regina Christina „Spic de secară” (1626-1689) a Suediei are meritul istoric, nu evaluat îndeajuns, că blochează efectele nefaste ale politicii rosicruciene de taină, o politică alimentată cu sume imense în metal preţios, despre care se pretindea  foarte serios, –unii mai cred şi acum–, că ar fi fost creat prin mijloacele alchimiei. Când Christina ‘Spic de secară’ ajungea  regină, casa dinastică  în care se născuse stăpânea ţara numai de un veac. Primul ‘rege secară’ (Vasa) a fost  Gustav Erickson, întronat la 1523. Pe vremea Ciumei din veacul XIV, populaţia ţărilor scandinave scăzuse dramatic.  Margareta,  regina Danemarcei,  uneşte la Kalmar ţara ei cu  Suedia şi Norvegia pentru a dobândi forţă  prin simpla adunare  aritmetică  a populaţiilor. Dar aristocraţia daneză  vrea să conducă singură  popoarele  ‘Uniunii de la Kalmar ‘. În 1520,   majoritatea nobililor suedezi sunt ucişi în ‘baia de sânge” de la Stockholm.  Numai boiernaşul Gustav Erickson scapă, fugind pe skiuri în Norvegia, după  ce trimisese mai înainte vorbă  printre ţărani că îi cheamă  la luptă. Avem şi aici, în nord, în Dacia hiperboreană, exemplul clasic al ridicării unei armate thematice, ori al unei armate de răzeşi, ori ‘oastea ţării’. Ţăranii suedezi răspund extraordinar de viu. Trimit  doi  skiori   de fond să-l ajungă pe Gustav Erickson. După  doi ani de lupte, oastea de ţărani suedezi îi învinge pe ostaşii de profesie danezi. Tatăl reginei Christina ‘Spic de secară’ a fot regele Gustav Adolph al II-lea,  un geniu militar. Tînărul rege Gustav al II-lea se îndrăgosteşte prima oară  de  Ebba Brahe, fată din anturajul mamei sale,  Kristina. Care se opune acestei alianţe morganatice,  şi  o  căsătoreşte iute pe Ebba cu  Jakob de la Gardie, unul dintre  generalii lui  Gustav, care  începuse la  1618   războiul cu Germania. Consilierii  regelui îl sfătuiesc să se însoare cu sora prinţului  elector din Brandenburg. Gustav  Adolf  se deghizează  pentru a o cunoaşte pe  această  Maria Eleanora. Căpitanul  Gars, acronim de la ‘Gustavus Adolphus Rex Seciae ‘, o vede pe  frumoasa Maria Eleanora, simte fulgerarea  iubirii. Şi se prezintă cu identitatea reală. Iubirea este împărtăşită. Maria Eleanora este invitată  la castelul suedez  Kalmar, pe coasta baltică  la sud de  Stockholm. Suedia, ţară de ţărani nespălaţi,  o dezgustă profund. Căsătoria va fi oficiată de biserică  pe  data de 25 noiembrie  1620. Deşi îi dispreţuia pe suedezi, Maria Eleanora îşi iubea sincer soţul. În 1626, regina rămâne însărcinată. Astrologii prezic naşterea unui băiat. Pe 6 decembrie  1626, se naşte copila Christina ‘Spic de secară’. Fanfarele  anunţă  muzical şi fără detalii naşterea unui moştenitor. Regele şi anturajul încep serbarea bahică în cinstea urmaşului la tron. Katarina,  maliţioasa soră vitregă a regelui, îi prezintă  fiinţa născută de o zi. Surprins, însă deloc supărat, Gustav Adolf o proclamă viitoarea moştenitoare a regatului, promiţând curtenilor că fata va fi crescută şi educată ca un băiat! Dar Maria Eleanora îşi ura progenitura.  Îndeamnă o doamnă  de companie  daneză  să o ucidă. Misterios, o grindă de lemn cade peste leagănul micuţei. Fata are noroc. Tot la fel de “întâmplător”, Frau Anna o scapă din braţe.   Christina rămâne cu umărul strâmb. În  1632 moare tatăl, regele  Gustav Adolf. La vîrsta de şase ani, fetiţa cea asimetrică la trup este prezentată în Riksdag, parlamentul suedez compus majoritar din ţărani. Care, entuziasmaţi,  o proclamă imediat “Rege”!  Copila va  accepta coroana numai la vîrsta de optsprezece ani. Christina lansează curând  reforme frenetice în regat. Va începe cu informarea  promptă a populaţiei, fondând primul ziar suedez.  Iar în ciuda avizului îndărătnic al contelui Oxenstierna,  adolescenta regină vrea să instaureze imediat pacea în Europa. Christina sfârşeşte  ‘Războiul de treizeci de ani’. Aducând  părţile  la semnarea Tratatului din  Westphalia. Astfel regina Christina „Spic de secară”  are meritul  istoric major că a  propus  o viziune mai corectă decât Napoleon Bonaparte în fixarea direcţiei spre Europa modernă. Pe data de 6 iunie 1654,  regina  Christina  abdică. Părăseşte  Suedia, atrasă de sudul Europei şi de catolicism. Pacea  westphaliană  impusă  Europei marca  nu doar sfârşitul „războiului de 30 de ani”, ci şi începutul de epocă pe care Leibniz, Gottfried Wilhelm von (1646-1716),  o caracteriza prin  aserţiunea destul de riscată: „Trăim în cea mai bună  dintre lumile posibile!”. Căci în  « Candide ou l’optimisme», Voltaire,   François Marie Arouet (1694-1778),  atacă maliţios vulnerabilitatea frazei lui  Leibniz.  Leibniz  realizase o sinteză a filosofiei aristotelice cu filosofia carteziană, având natura unei teologii pozitive. Dar,  în alt chip, el merge pe urmele părinţilor filosofi cappadocieni care incorporaseră  filosofia greacă într- o teologie nouă. Ştim că această sinteză a sfinţilor părinţi ai bisericii constituie unul dintre pilonii civilizaţiei create în Romania Orientală din secolele IV,  V, şi VI. Odată cu lucrările lui Galileo Galilei, care de asemenea pleacă de la părinţii  filosofi cappadocieni, secolul XVII devine o epocă de speranţă, cred că tocmai acest aspect este incorporat în propoziţia optimistă a cărturarului german Leibniz. Supralicităm, afirmând că  Europa Occidentală din secolul XVII devine mai puternică tocmai  pentru că incorporează valori teoretice create de civilizaţia din Romania Orientală.  Dincolo de pamfletul voltairian,  este   realitate  faptul că pacea westphaliană  de la 1648 impunea  în aproape toată  Europa intelectuală redefinirea  conceptului de „naţiune”.  În acel context istoric devenit şi  „ideologic în sens primar”,  Simion  Dascălul iniţia propria teorie a naţiunii române în  ‚grupul de reflecţie’ moldav.  Dar mai mult într-o abordare conceptuală ascendentă,  –‘bottom-up approach’–,    care ţine evident de ‘cultura populară’. De aici răbufnirea  superioară a Vornicului  nostru  Miron Costin despre „băsnelile” Dascălului. Dacă interpretăm « grupul de reflexie » moldav în termeni moderni, constatăm  lipsa totală de racord între abordarea ‘top-down’ şi abordarea ‘bottom-up’. Doctrina  populară a naţiunii lui, şi a noastră,  a fost inserată de Simion  Dascălul în textul altui participant la grupul de reflecţie. Era un  manuscris  pe care îl copia cu acurateţe admirabilă : „Scrierea anilor”, Cronica  lui Grigore Ureche,  boier cărturar moldovean ce murise cu doar un an înainte de încheierea,  ori mai îndreptăţit ar fi  să zicem  „începerea”,  păcii westphaliene.  Simion  Dascălul, copist dar şi autor,  ne oferă o reprezentare ontologică fără  prea mare  valoare  literară, însă   avînd  imensă valoare instituţională şi logică pentru noi. Compilarea adnotatorilor de cronici este o structură intertextuală conceptuală creată  de lucrul grupului de reflecţie intergeneraţional ce cuprinde nume mari dar şi nume mărunte, precum şi anonimi.  Discursul lui Grigore Ureche, istoric în toate privinţele, nu este discurs despre Romania, ci despre  Roma. Mircea Vulcănescu avea dreptate să vorbească  despre ispita latină din  sufletele cronicarilor noştri. Chiar şi faimoasa portretizare a lui Ştefan cel Mare e inspirată din Tit-Liviu. Remarca lui P.P. Panaitescu posedă  acurateţe  : «Importanţa acestei cronici astăzi este mică, deoarece nu poate servi istoricilor ca izvor istoric ».   Dar insertul Dascălului Simion este un discursiv despre Romania.Apoi, ce este istoria noastră scrisă, dacă nu  fragmentele unui  discurs despre spiritul nostru, al românilor orientali ? Inserţiile  doctrinare ale lui Simion Dascalul despre  formarea naţiunii române erau absolut necesare după 1648,  anul de graţie al Europei moderne. Inserţiile sunt perfect complementare textului semnat de Grigore Ureche, pentru că aparţin discursului despre Romania, şi sunt   antinomice  faţă de cronica lui Grigore Ureche doar pentru că nu au forma clasică a discursului antic, ci forma culturii populare.  Mesajul inserturilor aplicate  de Dascălul  la cronici mai vechi este complex. Prioritatea unei noi evaluări a inserturilor trebuie focalizată pe conceptul  sistemic,  apoi vin detaliile. Interpolările Dascălului  nu erau « capriciile unei digresivităţi obositoare », cum le caracterizează un  cercetător  de mare valoare  însă  fără empatie faţă de Dascălul. Iată astfel că nici briciul analitic  al cercetătorului modern nu operează suficient de precis.  Nu-i  deajuns lectura  ad litteram a letopiseţului pentru descifrare. Ce-i  « digresivitate », şi ce-i « obositor » ? « Interpolările »  sunt paragrafe ale doctrinei populare despre România, rândurile lui Simion Dascălul nu sunt obositoare. Pe ipotetica punte  azvârlită  peste  prăpastia culturală a veacului  fanariot, un gânditor român ar fi putut corecta   verdictul polonez de ruptură, pus de Miron Costin în « cazul Simion  Dascălul. Dar  istoria  noastră umilă  face ca primul gânditor ce construieşte puntea de porfir către Epoca Luminilor, prin economia  unui  singur vers : « Braţ molatec ca gândirea unui împărat poet »,  rezumând subtil filosofia senzualistă, să trăiască  abia în a doua jumătate a veacului XIX.   „Te-au văzut: voevodând voroave, /ciobănind genune şi zăpezi,/potcovar de fum bătând potcoave/negurilor strânse în cirezi”, scria cândva Radu Gyr despre percepţia lui Mihai Eminescu.Remarcabilul  studiu „Poezia românească în epoca lui Asachi şi Eliade” al lui Paul Zarifopol  demonstrează  convingător legătura dintre poezia lui Iancu Văcărescu (1786 – 1863)  şi  poezia lui Mihai Eminescu, unde sunt concretizate obiectivele proiectului Văcăreştilor atât ca intensitate, cât şi în extensie. Traseul spre civilizaţia absolutului pozitiv din Epoca Luminilor fusese desenat de Văcăreşti. Domnitorul Constantin Brâncoveanu (1654-1714) avea un ginere vistiernic, Enache Văcărescu (1654 – 1714), ucis la Stambul odată cu Brâncovenii. Acest Enache Văcărescu a fost sanctificat de Biserica Ortodoxă Română,  sub numele de Sfântul Ianache – sfetnicul domnesc. Spiritul de familie la Văcăreştii ce au rămas era foarte emancipat. De la ei, din neamul lor de boieri,   provine iluministul  Ienăchiţă  Văcărescu (1730 – 1796),  ce a influenţat cultura română la modul “releu”.  Opera lui se racordează nemijlocit la  truda  lui Dimitrie Cantemir, cel puţin prin tomurile :”Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani” şi „Gramatica greacă completă.” După ce scrie „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti”, –„observaţii” ce ţin cont de „gramatica filosofică” din Epoca Luminilor–, Ienăchiţă construieşte un releu cultural cu obiectiv anunţat: „Urmaşilor mei Văcăreşti!/Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/Ş-a patriei cinstire.” Obiectivul va fi împlinit ca intensitate,  dacă nu şi în anvergura dorită. Ioan Eliade Rădulescu încearcă  în textul « Biblicelor »   să zidească   discursul continuităţii româneşti cu ajutorul religiei. Interpretarea anagogică a continuităţii civilizaţiei noastre, mergând până la Sais,  fu valorizată de Mihai Eminescu în « Epigonii ». Apoi, după un secol, amintită  de Nichita Stănescu în smalţul unei  teserale, detaliu din misterul ce îi pavează poezia.  În vâltoarea care clasiciza Limba Română,  transformând-o într-o cale regală spre Absolut (’candida vâlvoare’), Simion  Dascălul era  uitat,  obliterat din atenţia culturală  prin paradigma lui Miron Costin. Titus Filipas

Anafora „Noi vrem pământ!”

Evenimentul românesc de la 1907 aminteşte Evul Mediu cel mai negru,  exploziile  sociale de tip jacquerii precum răscoala de la Bobâlna şi răscoala lui Ghiuri Doja. Statul român de după 1877  furnizează resurse doar pentru „puii de cuci”. „Ciocoi pribeag, adus de vânt!”, exploda mânia  lui George Coşbuc. Anafora „Noi vrem pământ!” înseamnă cerinţa de restatuare a valorii ‚sistemului thematic’, George Coşbuc era profund inserat în  memoria  veche din Romania Orientală.  Apoi, Mircea  Vulcănescu avea şi el toată dreptatea să noteze că  realitatea sătească din perioada interbelică deţinea în perspectiva sa culturală „izvoarele autentice ale vieţii noastre româneşti.” Dacă în seara zilei de 21 decembrie 1989, în nefericitul discurs televizat, dictatorul Nicolae Ceauşescu ar fi recurs la ‚sistemul thematic’, anunţând că măreşte ‚lotul personal’ al ţăranului la un pogon, răzvrătirea românească s-ar fi stins. Muncitorii noilor fabrici veneau de la ţară. Marea greşeală lui  Nicolae Ceauşescu a fost aceea că nu l-a imitat suficient de mult pe Stalin care a combinat ‚sistemul thematic’ medieval cu industrializarea rapidă pentru a câştiga Marele Joc pentru Rusia, împotriva lui Adolf Hitler. Când vizitează Rusia aflată în plin Război de Apărare a Patriei, generalul francez  Charles de Gaulle  constata uimit, dar fără să înţeleagă fenomenul istoric,  existenţa  unei surse tainice  de energie a ruşilor simpli. Aceasta provenea din resursa ‚lotului personal’ al ţăranului pe care limba rusă îl numeşte creştin. Spre deosebire de limba franceză, care îl  numeşte păgân.  Titus Filipas