Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la G. Călinescu

„Elefantiaza” ivită din incultura comunistă scotea a doua ediție a Istoriei lui George Călinescu într-un format atât de mare, încât nu a lăsat nici o îndoială asupra măsurii stupidității editorilor comuniști, depășită poate doar în 2013 de editorul care a vrut să facă bani mulți (800000 lei vechi!) din mizeriile injustiției comuniste publicând în condiții grafice demne de cine știe ce capodoperă a literaturii românești selecția Dorei Mezdrea de 278 de notații din „Dosarele Alexandru Marcu și alții” ivite după arestarea lui Mircea Vulcănescu. Monstruozitatea de a scoate Istoria literaturii române de la origini până în prezent sub forma unui sertar de dulap a divulgat în comunism și stilistica gândirii „monolit” neadmițând alte păreri decât părerea oficializată („stilistică” perpetuată de administratorii Wikipediei.ro prin sistematica îndepărtare din această enciclopedie on-line a textelor mele despre Părintele Arsenie Boca, Eliade, Cioran, Noica, Anton Dumitriu, Vasile Băncilă, Blaga etc). Dacă părerea argumentată de Radu Gyr pe 23 decembrie 1969 despre bagatelizarea importanței culturale pe care a avut-o în interbelic revista „Gândirea” și despre alte abateri ale lui George Călinescu de la rigoarea istoriei literare prin „mistificarea relatărilor, falsificarea datelor și prin afirmații gratuite” ar fi fost făcută publică atunci, în 1970 si nu pe 8 mai 2015, poate că nu s-ar fi ajuns în 1988 la gigantismul deplasat al volumului călinescian. Referindu-se la compendiul apărut într-o a treia ediție în 1968 dar şi la prima ediție a Istoriei… călinesciene, fostul universitar Radu Gyr (cândva asistent al profesorului Mihail Dragomirescu) spusese că unui critic, luând în considerație „fondul său intelectual /…/ i se pot îngădui unele preferințe, unele erori, unele tăgade”, putându-i-se trece cu vederea chiar „injustiții, greșeli și complezențe critice” izvorâte din subiectivism. Ceea ce însă devine de neiertat este „falsificarea relatărilor și afirmațiile gratuite” (Radu Gyr, 23 decembrie 1969). Abaterile de la adevăr nu sînt permise de însăși rigoarea științifică pe care trebuie să o dovedească istoria literară, știință bazată pe informații precise: „Istoria literară e document sever, e informație precisă” spunea poetul Radu Gyr, înregistrat pe ascuns când Nichifor Crainic era sărbătorit cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani însoțită de părăsirea (pe motiv de vârstă) a redacției revistei „Glasul Patriei”. Redactor pe atunci la „Glasul Patriei”, fostul deținut politic Radu Gyr (hăituit până la moarte de aparatul represiv) ale cărui articole de comandă comunistă nu puteau fi citite în țară (apud Noica) -, a dovedit pe 23 decembrie 1969 că era mai liber decât mulți dintre cei patruzeci de invitați la acea masă festivă la care Stăniloae avusese neinspirata idee de a lăuda contribuția lui Crainic la „Glasul Patriei”. În contrast, Radu Gyr îndrăznise atunci la Restaurantul Bucur să mărturisească adevărul (ținând de istoria literară) despre „gândirism”, adică despre „exacta poziție îndrumătoare a lui Nichifor Crainic în rolul lui de conducător al revistei Gândirea ” (Radu Gyr, într-o postare pe youtube din 8 mai 2015). Primul lucru pe care poetul ține (indirect) să-l sublinieze este diferența dintre o redacție de ziar comunist scris „cu porțile închise” de oameni aliniați la o ideologie comună și redacția revistei „Gândirea” cunoscută în urmă cu 45 de ani, așa cum a fost ea tot timpul, cu porțile larg deschise scriitorilor marcanți ai vremii și tinerilor de valoare, unicul criteriu după care se ghida conducătorul revistei fiind talentul, „indiferent de crezuri” (Radu Gyr, https://www.youtube.com/watch?v=KgjDVrJkcfY ). Apoi observă lipsa de probitate a istoricului literar G. Călinescu (pe care nu-l numește explicit) în definirea tradiționalismului care pentru Nichifor Crainic ar indica „specificul de conținut al etnicității noastre” (R.G.), ilustrat (prin modalități de expresie din cele mai diferite) de variatele condee din paginile prestigioasei reviste „Gândirea”, prin poeți ca Ion Pillat, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Ion Marin Sadoveanu, Cicerone Teodorescu, N. Crevedia, Al. O. Teodoreanu, Alexandru Philippide, Aron Cotruș, sau prin prozatori precum Cezar Petrescu, Gib Mihăiescu, Oscar W. Cizek, Victor Papilian, etc. Un act de probitate istorică și filosofică l-ar necesita și restabilirea adevărului cu privire la publicistica directorului „Gândirii”, acuzat că ar fi fost un „mistic obscurantist”, sau un „fanatic ortodox”. Radu Gyr vorbește de postura lui Crainic de cercetător profund al substratului metafizic din creația populară, interesat de reîmprospătarea și îmbogățirea conținutului creațiilor culte prin tradiția metafizică pe care o ilustrează poezia populară sau iconografia noastră religioasă. Într-o altă înregistrare dosită aproape jumătate de secol de paznicii regimului totalitar comunist, însuși teologul Nichifor Crainic îi explicase poetului Pan Vizirescu că el nu a fost mistic, întrucât mistica implică o asceză și o disciplină pe care împrejurările vieții și firea lui nu i-au permis să le practice (https://www.youtube.com/watch?v=_xVTDPNxD88 ). Radu Gyr restabilește și adevărul privitor la eseul literar și filosofic publicat de Crainic în „Gândirea”, rezultat al unor interferențe de curente și idei din cele mai variate, după diversitatea de opinii a unor autori precum: Vianu, Ion Petrovici, Bazil Munteanu, Alexandru Busuioceanu, Brucăr, D. Stăniloae, Alexandru Gregorian, Vasile Voiculescu, P.P. Ionescu, Ovidiu Papadima, Dan Botta, Vasile Băncilă, Lucian Blaga, etc. Pe 23 decembrie 1969, cu lipsa lui de talent oratoric suplinită de o inspirație de zile mari, poetul Radu Gyr (1905-1975) nu uită să puncteze momentul 1969 de repunere în circuitul filosofic românesc a două nume de maximă importanță: Lucian Blaga și Mircea Eliade. Deși Trilogiei Cunoașterii încă nu-i fusese suprimată interdicția de reditare, Gyr menționează Eonul Dogmatic și ideile blagiene referitoare la „misterul transcendenței”, precum și filosofia mitului din eseistica lui Eliade sau teoria timpului din scrierile științifice ale renumitului istoric al religiilor, scrieri care urmau să fie admise (cu multă parcimonie) prin librăriile comuniste abia după moartea lui Gyr, cam la zece ani de când era el înregistrat de Securitate la Restaurantul Bucur. În Istoria literaturii… capitolul în care este prezentat Nichifor Crainic poartă titlul „ortodoxiștii”. Dornic a-și face un capital politic prin critica „ortodoxismului”, George Călinescu reduce până la caricatural idei ale „ortodoxiștilor” Lucian Blaga (bătut de securitate la vremea când era candidat la Premiului Nobel), Vasile Voiculescu (întemnițat fără vină în 1958 si ucis de comuniști, după propria-i mărturisire făcută fiului său Ion înainte de moarte), Paul Sterian (închis și el în lotul botezat al „Rugului aprins”) și Sandu Tudor (martir în temnița Aiudului, omorât cu ranga de un gardian), neuitând a se răfui și cu faimosul Mircea Vulcănescu (ucis și el în temnița comunistă; toate precizările legate de detențiile politice fiind „omise” la editarea din 1988). Mihai Roller a folosit în 1947 opiniile lui George Călinescu despre „ortodoxiști” din Istoria literaturii române de la origini până în prezent reluate în compendiul publicat în 1945 și 1946. Pentru Roller „gândirismul” a fost o „mișcare mistică decadentă din jurul revistei Gândirea degenerată în legionarism” (M. Roller, Istoria României, 1947, p.773). Către finalul alocuțiunii sale începută cu restabilirea adevăratului sens al tradiționalismului gândirist, Radu Gyr, poet premiat de Academia Română înainte de ciuntirea țării în anul „apocaliptic” 1940, observa cu justețe că „tradiția” promovată de directorul Gândirii a marcat la vremea de glorie a culturii interbelice (răsfrânte de paginile revistei) altceva decât cele repetate după 23 august 1944 din ranchiună personală sau în scop de bagatelizare. La „gândiristul” Nichifor Crainic tradițională devenise o „selecțiune severă a valorilor” , adică respingerea imposturii (caracteristică selecției inverse din revistele comuniste) și, mai ales, refuzul acrobației de idei (în genul „acrobației” lui George Călinescu la mistificarea relatărilor despre revista „Gândirea” din Istoria… sa). Autor: Isabela Vasiliu-Scraba+ Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Mănăstirea Brâncoveanu, Autor : ISABELA VASILIU-SCRABA

<<Motto: “Despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis” (Î.P.S Laurenţiu Streza, 25 sept. 2010).
Mistificări istoriografice. Un scaun episcopal neocupat de „ctitorul de frunte al FILOCALIEI”. Cum să împiedici intelectualii și cohortele de tărani să-l asculte pe Sfântul de la Sâmbăta care „predica dumnezeiește”. Rectitorirea Mânăstirii Prislop a urmat rectitoririi Mânăstirii Brâncoveanu. Lagăre și închisori de re-educare prin exterminare unde a fost închis Starețul de la Sâmbăta și apoi de la Prislop. Amneziile mafioților care controlează internetul şi Wikipedia.ro. Părintele Arsenie Boca își vedea propriile suferințe viitoare. Securitatea sovietică nu l-a găsit vinovat. Mărturia unui elev trecut prin „Moara lui Kalușek”. Necesitatea cunoașterii adevăratei pătimiri a Sfântului Ardealului. Dresații învățământului cripto-comunist și stupefianta lor credulitate. Nepotriviri față de realitate. Uciderea unui preot polonez suspect de asemănătoare cu schingiuirea Părintelui Arsenie Boca la 79 de ani. Paradigma „Arsenie Boca – Părăian” după modelul Eliade -Culian’ și Noica – Liicean’ de promovare a „înlocuitorilor”. Câteva mărturii în răspăr cu poveștile orbului venerat oficial la Sâmbăta de Sus.
Spusă de un călugăr bătrân (care avea mare evlavie la faimosul stareț de la Sâmbăta de Sus), povestea morţii martirice a părintelui ieromonah Arsenie Boca am putut-o citi pe internet. În mod curios, în nici unul din cele trei volume ale Părintelui Arsenie Boca îngrijite de P.S. Daniil Stoenescu (Cărarea împărăţiei, Deva, 2004 şi 2006; “Cuvinte vii”, Deva, 2006; Biserica de la Drăgănescu –“Capela Sixtină” a ortodoxiei româneşti, Deva, 2005), nici în volumul care are pe cotor trecut “Episcop Daniil – Părintele Arsenie” (Deva, 2008, cu multe predici neinteresante ale episcopului și puține manuscrise interesante de la Sinaia) nu este menţionată moartea martirică şi nici pătimirea Sfântului Ardealului. Arestat de nenumărate ori întâi de Siguranță apoi de Securitate care „dorea cu orice preț să-l poată acuza de legionarism, dar n-au reușit” (pr. N. Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Editura Credința strămoșească, 2009, p. 427), protosinghelului Arsenie Boca nu i s-a putut înscena nicicând un proces juridic prin care să fie condamnat cu ajutorul unor martori schingiuiți, cum s-a tot procedat după „Crucificarea României” la Yalta (vezi volumul cu acest titlu scris de avocatul N. Baciu și apărut în anii optzeci în Occident).
Părintele Arsenie (care prevăzuse cutremurul din 1940, bombardarea Bucureştilor din aprilie 1944 și instaurarea comunismului : „Nu va trece multă vreme până când vor intra secera și ciocanul în țară și nu vor ieși aproape jumătate de veac”) a fost prima oară anchetat de Siguranță în toamna anului 1944 după o slujbă ținută de el la Sălişte. În acea perioadă faimosul stareț de la Sâmbăta de Sus era ades invitat de preoții parohi să țină predici pentru întărirea credinței sătenilor. La vremea impunerii „regimului comunist al Anei Pauker” (apud Virgil Ierunca), distinsă de Stalin cu gradul de colonel sovietic, s-au succedat aproape an de an „reținerile” şi anchetările Părintelui ieromonah, întâi de „Brigada mobilă” condusă la Brașov de J. Kolasek, un fost contabil apropiat al lui Vasile Luca, apoi de către Securitatea înființată în 1948 de trio-ul Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și dirijată de la Moscova de NKVD/KGB.
În volumul lui Victor Roșca, Moara lui Kolașek. Începutul represiunii comuniste (Ed. Curtea Veche, București, 2007, pp. 87-94) autorul amintește că „în 1948 Patriarhia Română avansase numele ieromonahului Arsenie Boca pentru a fi titularizat episcop [adevăr istoric atestat și de mitropolitul Bartolomeu Anania, nota mea, I.V.S]… Ministerul Cultelor a cerut informații… și …în locul deciziei de numire în scaunul episcopal, s-a hotărât imediata lui arestare. Un preot cu atâta autoritate și cu așa o puternică influență asupra masei de credincioși trebuia scos repede din biserică și întemnițat… O acuzație foarte gravă era faptul că dăduse viață… și făcuse din așezământul monahal brâncovenesc de la poalele Munților Făgăraș un centru de spiritualitate creștină… În ultimii doi ani, însăși prezența lui în mijlocul satelor din Țara Făgărașului devenise… o sfidare la acțiunea de sovietizare” (Victor Roșca, op. cit., pp. 94).
Hărțuirea concomitentă cu instaurarea noului regim – responsabil „pentru crima colectivă și permanentă săvârșită împotriva întregii națiuni” (vezi Șerban Papacostea, Crima regimului comunist, în Revista „22”, Anul XVIII, Nr. 8/885, 20-26 febr. 2007, p. 15) -, l-a determinat pe Mitropolitul Nicolae Bălan să dea pe 14 august 1945 dispoziție ieromonahului Serafim Popescu (locțiitor de stareț) ca Părintele Arsenie Boca „să nu părăsească sub nici un motiv incinta sfintei Mănăstiri”, să nu spovedească și să nu țină slujbe, ca să nu se mai adune mulțimea obișnuită de credincioși. Abia pe 15 octombrie 1945 mitropolitul ridică interdicțiile privitoare la mărturisiri și la slujbele preoțești („predica dumnezeiește. Nu te mai săturai ascultându-l”, spunea Telu Oancea din satul Breaza, Făgăraș), dar menține opreliștea de a părăsi mănăstirea (pr. N. Streza, op. cit., p. 429).
Iată puținele informații pe care le-am găsit despre pătimirea Părintelui Arsenie Boca, cel care a fost „ctitorul de frunte al Filocaliei românești” (apud Prof. D. Stăniloae) și starețul de la Mânăstirea Brâncoveanu care și-a pus o amprentă de neșters asupra locurilor nu numai prin „mișcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul Mânăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiției ortodoxe și cu mijloacele celei mai curate duhovnicii” (D. Staniloae, prefața la Filocalia, vol. II, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1947), ci și înființând atelierul cu „cea mai importantă școală de pictură din țară”. “Mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta” îi trezește entuziasmul profesorului de mistică Nichifor Crainic. Directorul „Gândirii”, una dintre cele mai de seamă reviste de cultură din interbelic, consemnează în iarna 1944-1945 următoarele: “Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu!”.
Dintr-o inadmisibilă și poate chiar intenționată „scăpare”, numele fondatorului atelierului de icoane nu apare menționat nici pe pagina de internet a Mânăstirii Brâncoveanu şi nici în Ghidul mănăstirilor din România tipărit de Editura Sophia din București (2010, p. 192). Date despre inițierea atelierului încă din 6 febr. 1940 se pot afla doar în cartea preotului N. Streza în care au fost fotocopiate rândurile scrise (la Academia Teologică din Sibiu) de către diaconul Boca Zian pe 19 aprilie 1940 către mitropolitul Nicolae Bălan : „în urma binecuvântării Înalt Prea Sfinției Voastre de-a lua tonsura monahală la Mânăstirea Brâncoveanu și de a deschide atelierul de icoane, cu duhovnicească smerenie Vă rog să binevoiți a-mi aproba ultimele cheltuieli în legătură cu aceasta, în sumă de 32000 lei…” (pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Ed. „Credința strămoșască”, 2009, p. 420).
În cei nouă ani (1940-1948) petrecuți la Sâmbăta de Sus unde a fost tuns în monahism pe „3 mai 1940 cu ocazia Praznicului Izvorului Tămăduirii din Săptămâna Luminată, în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, de către Mitropolitul Nicolae Bălan, înconjurat de un sobor de preoți și mulțime de credincioși” (op. cit., p. 412) și unde pe 10 aprilie 1942 a fost hirotonit Ieromonah (preot monah) și tot atunci „instituit ca Duhovnic și Stareț al Mănăstirii Brâncoveanu” (ibid.), Părintele Arsenie Boca a mai contribuit la refacerea Mănăstirii deschisă în 1939. O primă restaurare a bisericii fusese făcută tot prin grija Mitropolitului Bălan în perioada 1927- 1936 (vezi poza din vol. Părintele Arsenie Boca, Omul, zidire de mare preț, Ed. „Credința strămoșască”, 2009, p. 171), când pictor bisericesc a fost Zahiu Raiciu.
În vara anului 1945, în arestul de la Râmnicul Vâlcii, ieromonahul Arsenie consemnează următoarele: „un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul și singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu” . În temniță fiind, academicianul Nichifor Crainic (scos din Academie împreună cu acad. Lucian Blaga, acad. Gh. Brătianu si mulți alți scriitori și istorici români, vezi [despre Florin Faifer] Paradigme ale devierii. Tardive lovituri date dușmanului de clasă, în vol. Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2, pp.137-144) scria într-o declarație de anchetă pe 11 oct. 1955 că starețul de la Sâmbăta de Sus a „desfășurat o mare activitate pastorală, cu răsunet adânc, atât în rândurile țărănimii cât și a intelectualilor”. Antonie Plămădeală își amintea în 2002 cum a „trăit la Sâmbăta cu adevărat sentimente ca în primele zile ale creștinismului”, într-o vreme când „lumea avea o mare credință și o mare evlavie la Părintele Arsenie Boca” (Mitropolit Plămădeală) și când comanda „să fie compromis” (col. Ghe. Crăciun) nu avusese suficient timp pentru a da rezultatele din ziua de azi.
În 1948 mânăstirea era încă în reconstrucție : „Sfântul Părinte Arsenie era de multe ori obosit deoarece muncea foarte mult și fizic scoțând pietre din râu” (Sora Aurica Tinca, în vol. Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, p. 108). Starețul Arsenie Boca a conceput (după model athonit) înfrumusețarea împrejurimilor printr-o minunată grădină (vezi poza din 1946 în vol. Părintele Arsenie Boca, Omul, zidire de mare preț, Ed. „Credința strămoșească”, 2009, p. 164) impresionând – chiar după mutarea faimosului stareț Arsenie Boca la Prislop-, vizitatorii străini aduși de Mitropolitului Nicolae Bălan la Sâmbăta de Sus, după cum am citit dintr-o scrisoare de mulțumire adresată de un vizitator englez postată pe pagina de internet a Mânăstirii Brâncoveanu, unde era adăugată și informația că la data respectivei vizite era și tânărul Teofil Părăian călugăr pe acolo.
După „reținerea” Părintelui Arsenie Boca din toamna anului 1944, a doua oară se pare că a fost închis la Râmnicul Vâlcei și la București între 17 iulie –30 iulie 1945. A treia oară a fost anchetat în 1946 pentru că a spus la o slujbă că „lupii vor fi sfâșiați de oile atacate”. A patra oară anchetarea s-a prelungit între Sf. Paşti (5 mai) până prin august 1948, arestare „scurtată” de un membru CNSAS la „o lună si jumătate”, cum apare trecut și în Wikipedia românească, enciclopedie on-line confiscată de o mafie cu interese ascunse, dar vădit anti-românești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro citită printre rânduri, text în ediția tipărită pe hârtie a revistei „Vatra Veche”, Târgul Mureș, 2/2014, pp. 46-50, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm ) .
Înjumătățirea perioadei de întemnițare din 5 mai până în iunie nu corespunde cu mărturia unui tânăr arestat fără motiv în 1948 și ținut în regim de exterminare vreme de 13 ani de zile. La Siguranța din Brașov elevul Luca Călvărăsan (1925-2010) primește la sfârșitul lunii iulie 1948 din mâncarea ieromonahului Arsenie Boca pe care acesta avea voie s-o împartă „și la cei din beciul Siguranței”. Elevul consemnează peste ani că n-a îndrăznit să-l abordeze atunci „din cauza gardianului”, dar prezența starețului de la Sâmbăta de Sus i-a „făcut bine în plan sufletesc” (vezi L. Călvărășan, online la http://www.fericiticeiprigoniti.net/arsenie-boca/1433-parintele-arsenie-mangaietorul-flamanzilor-din-temnita ). Pe când obișnuia să meargă și el în pelerinaj la Sâmbăta să-i asculte faimosului stareț inspiratele predici care adunau zeci de mii de pelerini la Mănăstirea Brâncoveanu, profesorul Dumitru Stăniloae scrisese că Părintele Arsenie Boca „a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc, adică o personalitate de o înaltă statură monahală, cum n-a mai avut Biserica noastră Ortodoxă Română”.
A cincea oară Părintele Arsenie Boca a fost arestat de la M-rea Prislop, anchetat întâi în închisoare apoi dus în lagărul de exterminare de la Canalul Dunăre – Marea Neagră („Drumul fără pulbere”, proslăvit de scriitorul Petru Dumitriu) pentru 14 luni de zile, din 15/16 ianuarie 1951 până pe 25 martie 1952. Anul imediat următor, din Mănăstirea Prislop (găsită în ruină și rectitorită de el), Părintele este arestat de Rusalii (7 iunie 1953) într-o încercare a poliției politice de a-l amesteca în grupul unor antropozofi clujeni. Iar când în 1955 trupe de circa trei sute de Securiști conduși de generalul NKVD Boris Grumberg alias Nicolschi (/Nicolau) arestează cam tot atâtea măicuțe de la Mănăstirea Vladimirești de lângă Tecuci, Părintele Arsenie Boca este și el anchetat și schingiuit în diverse locuri de detenție (neîncălzite iarna) vreo șase luni din septembrie 1955 până pe 7 aprilie1956, ocazie cu care a contractat probabil tuberculoza menționată de un informator într-o notă din 1964. Din dosarele de securitate mai aflăm că informatorul „Tâmplaru” (Gheorhe Vâlcea) scria într-o notă cum Părintele îi spusese în 1984 că „a fost cercetat și de securitatea sovietică, dar nu a fost găsit vinovat” (vezi Părintele Arsenie Boca – un om mai presus de oameni, Editura Agaton, Făgăraș, 2011, p.18).
De toate anchetările și arestările fără motiv ale Părintelui Arsenie Boca este greu de aflat, căci dosarele lui de urmărire au fost probabil „periate” de dovezile multor abuzuri ale unui stat polițienesc menținut 45 de ani prin „încarcerarea în masă a populației, cu prioritate a elitelor politice, intelectuale, economice, ecleziastice, militare și țărănești – într-un cuvânt, din toate sferele de activitate” (vezi articolul istoricului Șerban Papacostea din februarie 2007 intitulat Crima regimului comunist).
Interesant (chiar memorabil!) este faptul că cei care au putut selecta oarece pagini din cele șase dosare de Securitate ale Părintelui Arsenie Boca nu și-au pus problema clarificării perioadelor de detenție. În volumele „cu pretenții academice” tipărite din 2009 încoace arestările Părintelui Arsenie Boca sînt imprecis amintite, ca fiind ceva secundar, cum lipsită de importanță le-a părut cercetătorilor și problema contrafacerii unor documente menite să ascundă adevărul morții martirice a faimosului duhovnic și călugăr iconar ca urmare a unei atroce schingiuiri din noiembrie 1989. Dubioasă ne pare în primul rând așa-zisa „scoatere de sub urmărire”.
Î.P.S. Serafim Joantă, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale și de Nord, spunea că „urmărirea Părintelui Arsenie Boca a fost încheiată doar cu o lună înainte de moartea sa, deși, din cauza unei paralizii, n-a mai putut ieși din casă în ultimii doi ani ai vieții” (Fost-am om trimis de Dumnezeu, Ed. Agnos, Sibiu, 2012, p. 20).
Documentele ce „atestează”, vezi-Doamne, „scoaterea de sub urmărire” cu „o lună înainte de moartea sa” au fost cu grijă îndosariate. Documentul -„cheie” (citat mai peste tot) îl constituie propunerea de încheiere a urmăririi scrisă de Cocârlea Constantin pe 29 septembrie 1989. Spre a părea cât mai convingător așa-zisul dezinteres oficial al Securității față de Părintele Arsenie Boca, documentul-cheie este precedat de note ale aceluiași maior de la Securitatea din Sinaia în care Părintele este prezentat ca țintuit la pat și în imposibilitate de a se deplasa în decursul anilor 1988 și 1989 (cum reiese și din opinia Î.P.S. Serafim Joantă), tocmai în perioada când fusese văzut la Mănăstirea Prislop (pe 17 decembrie 1988 de către Preasfințitul Daniil Partoșanul, pe atunci preot la Prislop, vezi vol. Părintele Arsenie Boca, Sfântul Ardealului, Ed. Agnos, Sibiu, 2012, p. 13) sau la Biserica din satul Drăgănescu (de Sfintele Sărbători de Paști ale anului 1989), cum aflăm de la Părintele Dumitru de la Mănăstirea Sf.Ilie din Albac și de la pr. Simion Tudoran pe care Părintele Arsenie Boca l-a sărutat de rămas bun în sufrageria vilei de la Sinaia pe 27 oct. 1989, spunându-i că este „ultima oară când se văd”.
Varianta oficială cu așa-zisa „moarte naturală” a Părintelui a fost difuzată și de nevăzătorul duhovnic al Mănăstirii Brâncoveanu care, deși ar fi avut loc în mașina care se ducea la Prislop la înmormântarea Părintelui Arsenie Boca „nu și-a arătat dorința de a merge” (arhim. Teofil Părăian). Aceeași variantă contrafăcută apare și în revista „Rost”, an II, nr. 20/2004, într-un articol semnat de Adrian Nicolae Petcu (care a mai răspândit-o cu diferite ocazii și nu numai în țară), după ce apăruse povestită de Teofil Părăian într-o anexă a unui volum de compilație apărut la Editura Teognost în 2002. Cu diferența că în volumul scos de editura clujană, moartea nu mai e pusă pe seama infarctului din februarie 1988 și a paraliziei la piciorul stâng, adică a unor suferințe cardio-vasculare, cum lasă de presupus notele Securității din Sinaia : „A avut ceva la rinichi” preciza „oficialul” Părăian într-o înregistrare din 2001 făcută la Mănăstirea „Sub Piatră” și cuprinsă în volumul Editurii Teognost.
După alte opinii exprimate în 2001 de călugărul cel orb, Părintele Arsenie Boca ar fi stat nouă luni la Canal (p. 205) și ar fi avut multe „nereușite” (p.200) în povețele date celor care îi cereau sfatul. Pe 22 august 2001 arhim. Părăian avansase și niște acuzații pe cât de grave, pe atât de lipsite de fundament. Anume că Părintele Arsenie „căuta să facă pe omul care știe multe” (T. Părăian, p. 200, p.201 și p.205, în compilația lui Ioan I. Gînscă, O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie Boca în 800 de capete, Editura Teognost, Cluj, 2002, lucrare de licență supra-apreciată de Părăian drept „cea dintâi carte competentă despre Părintele Arsenie”, p.5).
Arhim. Teofil Părăian și-a mai amintit tot în august 2001 cum Părintele Arsenie Boca i-a spus la una din cele două vizite făcute de el la Drăgănescu că se bucură de orice critică, dar nu și de criticile nedrepte, probabil de genul celei înainte menționate, prin care orbul a criticat un om „foarte smerit” (pr. Crăciun Oprea în vol. : Părintele Arsenie Boca. Sfântul Ardealului, Ed. Agnos, Sibiu, 2012, p. 58) că ar fi fost mândru și impostor „căutând să facă pe omul care știe multe”. După Sfântul Ioan Casian, cel ce a voit să pricinuiască răul „va fi pedepsit”, chiar dacă cel drept „n-a suferit nici un rău… din cele ce i s-au pricinuit cu rea intenție, „fiindcă cel drept le-a făcut să-i servească înaintării în sfințenie” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, trad. David Popescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2004, p. 144).
Dintre amintirile sale gata oricând a ieși la lumină, mediatizatul călugăr de la Mănăstirea Sâmbăta a repovestit-o pe cea în care Părintele Arsenie Boca vizitat de el la Schitul Maicilor n-a dat semn că l-ar mai fi întâlnit vreodată. O altă întâmplare (din aceeași categorie) era din vremea Prislopului, când Părintele Arsenie Boca [scăpat cu viață după 14 luni de Canalul morții „Dunăre- Marea Neagră”, unde „tortura prin muncă, nesomn, înfometare și bătaie a cunoscut forme de maximă bestialitate”, apud I. Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Bonifaciu, 2012, p. 326] îi expediase înapoi o scrisoare fără nici un răspuns, care i-a ajuns lui Părăian, spre deosebire de scrisoarea din anii cincizeci a Părintelui Cleopa către Părintele Arsenie confiscată de Securitate și pusă la dosar.
Arhimandritul cel orb venerat „oficial” la Sâmbăta de Sus păstrase în memorie și anul 1949 când Arsenie Boca (ajuns stareț la Prislop) venise într-o scurtă vizită la Sibiu și nu voise a sta de vorbă cu el. În mod ciudat, chiar și îmbrățișarea prietenească din 1980 – când Părintele Arsenie „trecuse în taină” pe la Mânăstirea Brâncoveanu în postul Crăciunului (P.S. Irineu Duvlea, Episcop vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din America, în op. cit., p.21) -, nevăzătorul a reținut-o laolaltă cu amintirea refuzului Părintelui Arsenie de a scrie în Cartea de onoare (op. cit., p.47) a Mănăstirii Brâncoveanu, unde fusese îmbiat să se întoarcă doar „ca magazioner” (apud Părintele Arsenie Boca). Acesta era unicul post disponibil la Sâmbăta de Sus pentru iconarul de la Drăgănescu în mânăstirea pe care în anii patruzeci el însuși, în calitate de stareț, de fapt o rectitorise (1940-1948).
Din amintirile duhovnicului orb al Mănăstirii Brâncoveanu căruia Părintele Arsenie îi spusese cu ani în urmă că „nu toți cei din lume se prăpădesc, nici toți cei din mănăstire se mîntuiesc” (ierom. Arsenie Boca, 1942 citat de arhim. Părăian în anexele volumului compilat de I. Gânscă, Cluj, 2002, p.197) mai aflăm că a existat „la vechea stăreție, lângă cancelarie” (așadar în 2001 nu mai era expus!) un „epitaf pictat de Părintele Arsenie, cu Adormirea Maicii Domnului” foarte admirat de profesorul universitar Bologa din Sibiu (T. Părăian în vol. Sfântul Ardealului, Ed. Agnos, Sibiu, 2012, p.50, înregistrare publicată și ca anexă în volumul din 2002 scos de editura clujană Teognost, dar și într-un volum de Convorbiri cu Arhim. T. Părăian tipărit în 2011 de Editura Andreiană din Sibiu).
Prin aplicarea strategiei cripto-comuniste de promovare a „înlocuitorilor” – cea mai bătătoare la ochi fiind înlocuirea prin mediile universitare post-decembriste a lui Mircea Eliade, „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, prin comunistul I.P. Culianu, fost profesor de română în Olanda (1976-1986) și de italiană în SUA (1988-1989), aflat pe punctul de a fi angajat ca profesor asociat de istoria religiilor (1990-1991) la Chicago în momentul asasinării sale din 21 mai 1991 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade și gonflarea lui Culianu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 266/ 2013, pp. 7-8 și nr. 267 / 2013, pp. 5-6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CulianuGonflat19.htm ) -, se pare că s-a găsit și pentru Părintele Arsenie Boca, „unul dintre cei mai mari teologi-duhovnici ai neamului românesc” un înlocuitor. Chiar în persoana lui Teofil Părăian (1929-2009).
Fiindcă în vreme ce chilia Părintelui Arsenie Boca (1910- 28 nov.1989) din stăreția veche de la Sâmbăta e [permanent] „în lucru” (apud Părintele Mihail de la Mânăstirea Brâncoveanu, iulie 2012) și nu poate fi vizitată, chilia călugărului nevăzător poartă o placă cu litere aurite și este oferită spre vizitare, cărțile și CD-urile lui Părăian bucurându-se de o nelimitată răspândire. De pildă, în ianuarie 2012, pangarul de la Patriarhie dospea de producțiile lui Părăian în timp ce nimic legat de numele Părintelui Arsenie Boca nu exista acolo, la fel ca în pangarul Mănăstirii Cernica. Nici în noiembrie 2014 pangarul Mânăstirii Căldărușani n-avea nimic de oferit din scrierile Părintelui Arsenie Boca. La fel de stranie apare și lipsa de indicatoare care să conducă automobiliștii către Biserica de la Drăgănescu, în condițiile în care alte biserici sînt indicate cu mare grijă pe tot cuprinsul țării.
La Sâmbăta de Sus, poza lui Teofil Părăian tronează chiar și la izvorul făcător de minuni numit „al Părintelui Arsenie Boca”. E pusă la intrare, luminată de o candelă pe măsuța din dreapta, în timp ce poza Părintelui Arsenie e agățată de stâlp în stânga, alături de alte mici reproduceri de icoane larg răspândite. E drept că în cazul acestui „înlocuitor” n-a trecut suficientă vreme spre a se vorbi de „paradigma Boca-Părăian”, cum vorbește în târgul Ieșilor (la Universitate) decanul N. Gavriluță de paradigma Eliade-Culian’ sau prin universitatea din București cum se vorbește de „modelul” Noica-Liicean’ în timp ce prin librăriile bucureștene aproape că nu se mai difuzează (oct. 2014) nici o carte de filozofie scrisă de Noica sau de istoria religiilor scrisă de Mircea Eliade. Să nu scadă interesul (cultivat în mediile universitare post-decembriste) pentru „înlocuitori”. Supărat că Părintele Arsenie Boca nu a avut o părere bună despre el și nu l-a băgat în seamă după cum și-ar fi dorit, Teofil Părăian „nu i-a fost admirator” (T.P., 22 aug. 2001). Aceasta nu l-a împiedicat însă a prelua spre difuzare cât mai multe cuvinte duhovnicești ale Părintelui Arsenie Boca (vezi vol. Părintele Arsenie Boca. Sfântul Ardealului, pp. 33-51).
P.S. Daniil Partoșanul îl descrie pe Sfântul Părinte ca pe un om în prezența căruia „îl simțeai pe Hristos trăind și vorbind în Părintele Arsenie… este un lucru extraordinar, în viața noastră, în viața oamenilor, să întâlnim un sfânt” (ibidem, p.16). La Biserica din satul Drăgănescu în 1983 (când Părintele hărțuit de Securitate era în etate de 73 de ani) Bogdan Juncu îl percepe drept cel mai frumos om pe care l-a văzut în viață, „cu o frumusețe în adâncul lui care emana în afara lui și se completa cu frumusețea chipului său și a structurii lui de om. Era ceva, pentru mine, om de lume, era peste așteptările mele de a vedea, de a întâlni. Extraordinar de frumos ! Și avea niște ochi Sfântul Părinte… Distanța dintre mine și Sfântul era de o jumătate de metru, deci l-am văzut foarte bine. Si…nu mă mai săturam privindu-i ochii, care…dacă-i vezi o dată, nu-i mai poți uita niciodată” (ing. Bogdan Juncu, în op. cit., p. 112).
După o mărturie a arhim. Paisie Tinca (n.1931) de la Sâmbăta de Sus, Părintele Arsenie Boca (pe când era stareț la Mânăstirea Brâncoveanu) a curățat izvorul făcător de minuni „care era plin de frunze și murdar” (vezi vol. : Fost-am om trimis de Dumnezeu, Sibiu, Ed. Agnos, 1912, p.155), și a făcut din acel izvor aflat la cca 2 km de mănăstire locul unde obișnuia să se roage izolat de mulțimea de oameni care veneau la Mânăstire, apa devenind „sfințită de rugăciunile Părintelui Arsenie” (vezi Mărturii din Țara Făgarașului…, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, p. 74 ).
Si în această privință părerea nevăzătorului Părăian (ajuns călugăr la Sâmbăta de Sus după mutarea la Prislop a Părintelui Arsenie Boca) diferă substanțial. Fostul stareț Arsenie Boca doar ar fi văzut izvorul semnalat de un frate de la mănăstire : „s-a dus Părintele la izvor și a văzut că e apă bună. Ani și ani izvorul acesta a rămas așa, fără să se îngrijească cineva să facă acolo niște bănci și o masă. Acestea le-a făcut Părintele Efrem. Nu el personal, ci a angajat niște oameni” (T. Părăian în vol. : I. Gînscă, O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie Boca în 800 de capete, Cluj, 2002, p. 210).
Într-o conversație cu Mitropolitul Antonie Plămădeală, Teofil Părăian și-a amintit scene din copilăria proprie când bunica-i zicea „hingher (/„horeriu”) și mișel”, un vecin fiind de părere că „nu-i botezat bine” : „pe ăsta să-l duci la popă, să-i mai citească ceva, că nu i-a zis toate” (vezi Teofil Părăian în vol. Părintele Arsenie Boca. Sfântul Ardealului, Ed. Agnos, Sibiu, 2012, p.40). La Mănăstirea „Sub Piatră” mediatizatul nevăzător a mai povestit că Părintele Arsenie Boca (prevăzându-i probabil viitoarea postură de „înlocuitor”) îl întrebase în 1942 dacă i-a venit vreodată în minte să omoare un om.
Despre săvârșirea din viață a Părintelui Arsenie Boca, Teofil Părăian spusese că a fost o moarte naturală (din cauza rinichilor) și că în general „la 79 de ani, nu se mai pune problema din ce pricină ai murit. Mori, că moare lumea la 79 de ani și mai devreme” (Părăian citat de I. Gînscă în rev. „Discobolul”, Anul XIII, Nr. 154-155-156, oct.-nov.-dec. 2010, p.274). Dacă nevăzătorul arhimandrit s-ar fi dus la înmormântarea Părintelui Arsenie Boca, probabil că ar fi aflat de omorârea de către securitatea comunistă a Părintelui Arsenie Boca. Fiindcă parohul Bisericii din satul Drăgănescu (întemnițat și el fără vină înainte de 1964) nu s-a temut pe 4 decembrie 1989, să spună că Părintele Arsenie Boca „a murit martir” (vezi Mărturii din Țara Făgărașului despre Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, p.116). Preotul Savian Bunescu a fost, alături de călugărul Pantelimon Munteanu, unul dintre cei care au vorbit în cunoștință de cauză despre schingiuirea la 79 de ani a Părintelui Arsenie, pe care securiștii bătăuși l-au lăsat apoi să moară la Sinaia (vezi și volumul de mărturii editat de Romeo Petrașciuc sub titlul Părintele Arsenie Boca: „Fost-am om trimis de Dumnezeu”, Sibiu, Editura Agnos, 2012, https://fr.scribd.com/doc/123632180/2012-PARINTELE-ARSENIE-BOCA-FOST-AM-OM-TRIMIS-DE-DUMNEZEU , precum și în volumul preotului P. Vamvulescu, Minunile lui Arsenie Boca, Ed. Artemis, București, 2014, p. 51).
În dosarul de urmărire, pe una din foi e consemnat că Părintele Arsenie Boca ar fi suferit din februarie 1988 de „paralizie facială și la piciorul stâng” (vezi nota scrisă la Sinaia de Cocârlea). Or, de pictura de la Biserica din Drăgănescu, Părintele s-a ocupat între 1968 și 1988, perioadă încrustată în lemnul troiței din curtea Bisericii de la Drăgănescu. Se pare că securiștii n-au fost suficient de prudenți ca să pună informațiile lor de la dosar în acord cu realitatea bine cunoscută în satul unde Sfântul Părinte a pictat vreme de douăzeci de ani. „Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar nu vă temeți, Hristos e aproape, cercetează lumea” a spus ieromonahul Gherasim Iscu, unul dintre sfinții care și-au dat duhul după gratiile închisorii comuniste de la Târgu-Ocna (vezi Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos, Ed. Bonifaciu, 2012).
Cu un temei numai de el știut, Florian Bichir, membru CNSAS, prezintă inversat date despre Părintele Arsenie Boca furnizate Securității pe 4 iunie 1989 (când „nedeplasabilul” Părinte Arsenie Boca se deplasase la Comarnic, la domiciliul informatorului „Tâmplaru”), pentru ca apoi să insereze o notă din 10 aprilie 1989 (evident contrafăcută de maiorul Cocârlea de la Sinaia, poate chiar cu cele mai bune intenții) din care rezultă imposibilitatea de deplasare a Părintelui care ar fi suferit de o paralizie la piciorul stâng. Dacă pe 10 aprilie 1989 Părintele era așa de bolnav cum apare descris în dosarul de Securitate (cu „paralizie facială și la piciorul stâng” din februarie 1988, apud maior Cocârlea), cum de i-a trecut paralizia atât de brusc încât în aceeași lună Părintele Arsenie Boca a ajuns la Drăgănescu pe 30 aprilie 1989 (în Duminica Paștelui, cînd a fost pălmuit de Elena Ceaușescu pentru că nu s-a arătat de acord cu dărâmarea bisericii pictată de el). Prezența Părintelui Arsenie Boca la Biserica din Drăgănescu în mai 1989 este confirmată de spusele unui vizitator al său din acea perioadă, Părintele Dumitru de la Mănăstirea Sf.Ilie din Albac (vezi Mărturii din țara Făgărașului despre Părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, p.34). Între 18 și 25 mai 1989 „paralizatul” Părinte Arsenie Boca făcuse drumul de la Sinaia la Comarnic spre a-i desena tâmplarului Gheorghe Vâlcea modelele sculpturii comandate de el pentru așezământul monahal pe care-l ctitorise la Sinaia.
După deplasările din primăvara anului 1989, în vara aceluiași an, Părintele Arsenie si-a comandat crucea pentru mormânt și pe ea a scris 1910-1989. Văzându-l în putere, tâmplarul s-a mirat când Părintele a precizat : „1989, nici o secundă din 1990 !” . Despre „crucea de lemn pe care Părintele pusese să i se cioplească data morții cu șase luni înainte de a muri” a povestit că a văzut-o cu ochii lui preotul Crăciun Oprea din Cinciș (vezi vol. : Părintele Arsenie Boca, Sfântul Ardealului, Ed. Agnos, Sibiu, 2012, p. 58).
Referitor la arestările abuzive, o maică povestea de arestarea Părintelui cu prilejul desființării Mânăstirii de la Prislop, când Părintele Arsenie Boca avea niște coaste rupte în urma unei căderi. Maica Zamfira scrisese că „avea darul rugăciunii, își vedea propriul viitor, suferințele și arestarea, dar nu se tulbura prea tare”. Stia că va muri martir și că moartea i se va trage de la o femeie (academiciana cu liceul pe puncte, Elena Ceaușescu), prevăzând din octombrie 1989 că „în vreme ce Nicolae Ceaușescu va pleca din țară, va pierde, la scurtă vreme, conducerea ei”. Fiind convins că „rugăciunile și mijlocirile sfinților sînt ascultate și bineprimite de Dumnezeu”, părintele Sofian Boghiu (unul dintre nevinovații arestați în 1958 în grupul „Rugului aprins”) accentuase „bunătatea inimii si sfințenia vieții Părintelui Arsenie Boca”, scos fără nici un motiv din preoţie.
„Reținut” și interogat de Securitate trebuie să mai fi fost Părintele Arsenie Boca și când urma să fie sfințită (de ziua Sfintei Parascheva) frumoasa biserică din Bogata Olteană (unde fresca interioară fusese pictată de el în vreo șapte veri, începând din 1961). Atunci, în 1968, preotul Spiridon Cândea (parohul bisericii) a fost din nou arestat, după cum aflăm din acea selecție a Dosarului de Securitate al lui Emil Cioran tipărită la Iași în 2010.
Ca să nu se adune lumea care îl venera ca pe un sfânt, Părintele Arsenie Boca a fost oprit în 1983 să vină chiar și la sfințiirea Bisericii din Drăgănescu, de pictarea căreia s-a apucat după ce Securitatea s-a îndeletnicit cu distrugerea cu lovituri de ciocan a picturii interioare de la Biserica Bogata Olteană sub pretextul că în zidurile bisericii ar fi fost ascunse scrieri ilegale.
De-a lungul a patruzecișicinci de ani petrecuți într-un regim de teroare polițienească în care ateismul era obligatoriu, Părintele Arsenie Boca n-a lipsit nici o secundă din „vizorul” tartorilor responsabili cu întemnițările, înfricoșarea populației pașnice și cu manipularea conștiințelor pe căile mass-mediei. Aceiași tartori nu i-au „uitat” pe nici unul dintre românii de valoare din țară sau din exil, precum Constantin Noica, Mircea Eliade, Horia Stamatu, Emil Cioran și Relu Cioran, teologul Gheorghe Racoveanu, părintele Galeriu, logicianul Anton Dumitriu, matematicianul Octav Onicescu, etc., etc.
La douăzecișicinci de ani după căderea comunismului, în vreme ce minunile Părintelui Arsenie Boca umplu din ce în ce mai multe volume de mărturii, ateismul reîncepe a fi propagat de urmașii tartorilor din vremea terorismului ideologic comunist prin reclame de genul celei pe care și-o face postul de radio ProFM. Difuzată cât mai des, spre a fi bine reținută de cei mici, reclama prezintă un școlar care glumește ca un securist matur, susținând că i-ar place ora de religie pentru că îl adoarme.
Hărţuit încontinuu de Securitate la M-rea Sâmbăta de Sus, la Mânăstirea Prislop, la București (la Biserica Elefterie cel Nou – unde l-a pictat în bolta altarului pe pruncul Iisus în haine de pușcăriaș -, la Schitul Maicilor, la Biserica Boteanu), apoi la Biserica din Bogata Olteană, la Biserica din Drăgănescu și la așezământul monahal de la Sinaia, Părintele Arsenie Boca a fost omorât de securiștii care l-au bătut mai bestial decât obișnuiau ei să-l bată pe Părintele Bejan căruia abia în decembrie 1989 i-au spus că „e liber” și nu se vor mai atinge de el (vezi pr. Dimitrie Bejan, Vifornița cea mare, în care amintește și de întemnițarea Parintelui Arsenie Boca la Ocnele mari și la Canal). În urma acestei schingiuiri de la 79 de ani, Părintele văzător cu duhul s-a săvârșit pe 28 noiembrie 1989, de ziua Cuviosului Mucenic Ştefan cel Nou, “a cărei mucenicie tocmai o pictase pe absida altarului din Biserica Drăgănescu”(pr. Petre Vamvulescu).
Deşi sfinţilor li se povesteşte pătimirea pentru care au primit cunună de martiri, Î.P.S Laurenţiu Streza (Mitropolitul Ardealului și mai marele Comisiei de Canonizare) spunea în 2010 la Centenarul Părintelui Arsenie Boca organizat la Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus că: “despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis”. Desigur, pe 25 septembrie 2010 părerea sa era menită să-mi taie mie avântul de a vorbi despre pătimirile de o viaţă ale Sfântului Ardealului pe care făgărăşenii îl pictează în biserici alături de sfinţii canonizaţi. Falsificările securiste menite să-i scoată basma curată pe cei care au ordonat schingiuirea Părintelui Arsenie Boca le-am regăsit și în numărul omagial „Arsenie Boca” scos în 2004 de revista „Rost” a lui Claudiu Târziu, într-un articol atât de lipsit de discernământ încât toate documentele oferite de cei interesați să-și ascundă crimele cumulate aproape jumătate de veac erau prezentate ca revelând adevărul adevărat.
În scurta mea intervenţtie de la Centenarul Părintelui Arsenie Boca (29 sept. 1910 – 28 nov. 1989) din Aula Academiei de cultură şi religie din cadrul Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus am atras atenţia asupra modului cum în prefaţa albumului Biserica de la Drăgănescu (Deva, 2005, p. 11-13), îngrijitorul volumului a trecut o declaraţie de anchetă poliţienească drept Autobiografie a Părintelui Arsenie, fără specificarea provenienţei, așa cum s-ar fi cuvenit (vezi înregistrarea http://www.youtube.com/watch?v=Zi0EOBC1HlY&list=UUgcn_JXm6-ZMTeCidkHY0hQ ). Declarația fusese dată după arestarea ieromonahului Arsenie Boca pe când se afla la Mânăstirea Bistriţa (din Vâlcea) unde fusese invitat să ţină prelegeri. Textul Autobiografiei este postat și pe Wikipedia.ro, unde încercasem fără succes (fiind blocată de wikipedistul „Alexandru Tendler”=MyComp) a-i trece proveniența (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro citită printre rânduri, on-line la http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Wikipedia-ro%20citita%20printre%20randuri%20de%20IVS.htm ).
Punând cap la cap nişte informaţii din surse diferite, ajunsesem la concluzia că eliberarea ieromonahului Arsenie Boca s-a datorat în vara anului 1945 Patriarhului Nicodim Munteanu (decedat în condiţii suspecte la începutul anului 1948), care a condiţionat prezenţa preotului Burducea (Ministru al Cultelor) în Sinodul din 31 iulie 1945 de eliberarea preoţilor arestaţi. Din păcate nu am reuşit să duc ideea până la capăt fiindcă am fost întreruptă cu fraza: “despre sfinţi, despre o personalitate [ca a Părintelui Arsenie Boca] nu ne interesează câte ore, de ce şi unde a fost închis” (Î.P.S Laurenţiu Streza).
Din dosarul de Securitate (contrafăcut în partea lui finală) și intrat în atenţia unor cercetători (de o stupefiantă credulitate) s-a mai fotocopiat prima pagină dintr-o a doua declaraţie semnată pe 23 iulie 1945 care însă n-a mai fost scanată în întregime, spre a se vedea ce informaţii mai fuseseră smulse în urma torturii. La Centenar, neputând vorbi despre „reținerile”, adică arestările abuzive ale „ctitorului de frunte alFilocaliei românești” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Din culisele traducerii Filocaliei, în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul VIII, Nr. 7-8 (80-81), iulie-august 2014, p. 15, care se poate citi și la URLhttp://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-TraduFilocalia5.htm din pagina web http://www.isabelavs.go.ro) și nici despre perioadele de încarcerare (pe care „naivii” le prezintă cumulat, de genul: „a fost în total închis cam doi ani”, cum – pe 3 noiembrie 2014-, apărea în site-ul datând din 2011 http://www.fericiticeiprigoniti.net/arsenie-boca/ , unde nu se specifică câte sute de mii, sau milioane de români, au avut „fericirea” de a suporta bestialitățile anchetelor și regimul de exterminare din detențiile comuniste), n-am ajuns nici la pătimirea finală din care i s-a tras Părintelui Arsenie Boca moartea martirică din 28 noiembrie 1989.
În cele patru volume de mărturii din Ţara Făgăraşului (Ed. Agaton, Făgăraş, 2004, 2005 şi 2008, 2011), ing. Ion Cişmileanu inserează povestea schingiuirii de către Securitate a “călugărului iconar” Arsenie Boca la 79 de ani, cu precizarea că despre moartea sa martirică vorbeau pe şoptite toţi cei veniţi în 4 decembrie 1989 să-l conducă la M-rea Prislop pe ultimul drum. Relatarea despre bătaia securistă în urma căreia a murit la Sinaia Sfântul Părinte Arsenie este citată din primul volumul de Mărturii din Țara Făgărașului…, de scriitorul Dan Lucinescu în cartea sa (binecuvântată de Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului): „Părintele Horia, care locuia la mică distanță de părintele Arsenie, știa de întâlnirea pe care o avusese, cu înalte personalități, cu puțin înainte de a fi omorât. La întoarcerea de la acea întrevedere, mașina în care se afla a fost somată să oprească de către doi securiști (…) care l-au dat jos bruscându-l și băgându-l în altă mașină… Un caz similar s-a petrecut în Polonia unde părintele Popeiușco a fost ucis de doi ofițeri de securitate cu puțin timp înaintea căderii comunismului” (Dan Lucinescu, Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre, Ed. Siaj, București, 2009, pp. 112-113).
Povestea morții martirice a părintelui Arsenie Boca (publicată de mine în anul centenarului nașterii Părintelui Arsenie Boca, în octombrie 2010 în revista „Argeș” din Pitești, unde am redat înregistrarea Părintelui Pantelimon Munteanu din 2007) poate fi citită și într-un volum al preotului Petre Vamvulescu: „El nu a murit numai din cauză că a fost iradiat… Vreau să fac o nouă descoperire de care am fost înştiinţat: văzând că Părintele Arsenie s-a ridicat din moarte, i-au dat ultima lovitură fatală. A fost dus în pădurea de brazi de la Sinaia şi răstignit. I-au înfricoşat şi pe cei ce au aflat, ca să nu spună adevărul, şi s-a lăţit minciuna aceasta, că Părintele Arsenie a murit nu muceniceşte, ci de boală” (pr. Petru Vamvulescu, Viaţa lui Arsenie Boca – Fapte inedite, Ed. Artemis, București, 2014).
Dar iată ce spunea în 2007 călugărul Pantelimon Munteanu (n. 10 nov. 1920) care a fost la Sinaia când a agonizat și a murit Părintele ieromonah Arsenie Boca, proorocul care a prevăzut că după moartea sa “ţara va lua foc” [duhovnicesc] de la Prislop:
“ În 1989 părintele Arsenie spunea celor apropiaţi: ‘nu mă mai vedeţi în curând că aştia mă termină’. În ultimii ani celor de la conducere le era foarte teamă de părintele Arsenie. Era ţinut în satul Drăgănescu iar intrările în sat erau păzite zi şi noapte de Securitate (..). Ultimele momente şi le-a petrecut la Sinaia. Trebuie neapărat să scrieţi asta. Am fost la el împreună cu parintele Dometie care a fost ţinut acolo mai mult de o săptămână. Si nu i-au dat voie să vorbească cu el. Maica de acolo ne spunea că e la Drăgănescu. Părintele Arsenie avea însă un căţel mic, flocos, negru. Unde era părintele, acolo era şi căţelul. Când am văzut căţelul, mi-am dat seama că este acolo. În cele din urmă ni s-a spus că este bolnav şi că nu poate vedea pe nimeni. I se poate trimite doar un pomelnic sau o scrisoare… După trei zile ni s-a spus că a murit părintele. L-au adus şi era aşa cum era: TORTURAT şi CHINUIT. Se vedea la degete şi la faţă faptul că a fost torturat. Eu am fost la înmormântare şi am văzut: unghiile de la două degete îi erau pur şi simplu zmulse…Toate acestea s-au petrecut pentru că a prezis căderea şi moartea lui Ceauşescu. Nu mi-e frică să spun adevărul, chiar dacă unii mai vor să ascundă acest lucru. Puteţi fi şi un om trimis de cei care l-au torturat şi acum vor cu orice preţ să ascundă adevărul. Eu spun adevărul pe faţă, pentru că mulţi îl ştiu, dar nu îl spun” (Părintele Pantelimon Munteanu, M-rea Ghighiu).
Transcrierea spuselor părintelui Pantelimon Munteanu figurează ca interviu luat la M-rea Ghighiu în toamna anului 2007 de Claudiu Târziu, directorul Revistei „Rost”. Numai că spusele dinspre sfârşitul interviului pe care le-am citat mai sus au dispărut ca prin miracol. Noroc că le citasem în articolul meu Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns (publicat în rev. „Argeș”, Pitești, oct. 2010 și în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Nr. 11 (247), dec. 2010, p.6 ). Difuzarea aceluiași text în mai multe reviste tipărite în țară este o palidă încercare de a contracara cenzurarea „oficială” prin omiterea numelui meu în căutările online de cărți la Biblioteca Națională, în Dicționarul presei, în compilația după criterii „vladimir-tismănene” scoasă de Editura Muzeului Literaturii Române și intitulată pompos Enciclopedia Identitătii Românești, sau prin volumele în care Biblioteca Națională indexează (pe sărite !) articolele din publicațiile periodice (în 2011 și 2012 reținând cam un sfert din ce-am publicat în acei ani,http://www.bibnat.ro/dyn-doc/publicatii/).
În final ar mai fi de remarcat ceva: când se îndrăzneşte a se ignora consemnul tăcerii asupra martirajului Părintelui Arsenie se invocă imediat „lipsa documentelor” (de Securitate ?) care să ateste schingiurea Părintelui de către securiști la 79 de ani, „subiectivitatea” martorilor care au îndrăznit să mai spună ceva, precum şi „lipsa de credibilitate” a mărturiei celor care au povestit ce au văzut cu ochii lor la înmormântarea Părintelui Arsenie Boca.
Ca să-mi publice în octombrie 2010 acest articol despre pătimirea Sfântului Părinte o revistă literară din Ardeal mi-a cerut “o documentaţie mai vastă” pentru că textul ar “conţine prea puţină documentaţie, mărturiile prezentate par subiective şi puţin credibile”. La astfel de observaţii oricine s-ar putea întreba: de ce o revistă de literatură la citirea textului meu scris în toamna anului 2010 și intitulat Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu devine brusc preocupată de probleme juridice, precum credibilitatea martorilor, documentaţie care să ateste un fapt constatat după producerea sa, etc. În ce mă priveşte, răspunsul l-am aflat chiar în cuprinsul revistei „Discobolul” , la citirea următorului pasaj decupat de redacţie din lucrarea de licență a lui I. Gînscă tipărită la Teognost, Cluj, în 2002: “Se fac fel de fel de vorbe, aprecieri de către oameni necompetenţi, de către oameni care nu ştiu realitatea şi care vreau să îl pună pe Părintele în atenţia altora. Că a vorbit cu Ceauşescu, că i-a spus lui Ceauşescu că va muri, şi nu ştiu ce…Nu-i adevărat! Sunt nişte lucruri care nu s-au întâmplat şi pe care le inventează oamenii” (Teofil Părăian, rev. „Discobulul”, Alba Iulia, oct.-nov.-dec., 2010, p.274).
Ca să fie repetată şi răsrepetată această variantă oficială, nimeni nu se îngrijorează de lipsa documentației, sau de subiectivitatea ei. Si nici de lipsa de credibilitate a unei mărturii prezentate de acel nevăzător care acuzase pe nedrept de păcatul mândriei un om smerit. Chiar dacă este fără îndoială subiectivă, părerea extrem de mediatizată a arhimandritului Teofil Părăian este citată în mediile universitare ca singura părere obiectivă.
Dacă apare cam stranie tăcerea „oficială” asupra morții martirice a Părintelui Arsenie Boca (probabil spre a nu se vorbi de comanda Securității care a decis „atenționarea” prin bătaie a bătrânului preot Galeriu în vara anului 1989, maltratarea bestială a Parintelui Arsenie în noiembrie 1989, și schingiuirea teologului Tudor Popescu sau a scriitorului Ernest Bernea la 80 de ani), încă și mai ciudată este colportarea în tot felul de volume a unei biografii lacunare a Părintelui Arsenie Boca unde nu se detaliază perioadele de întemniţare și anchetare a unui om care la viața lui a avut doar două „pete pe haina de nuntă”, dintre care o pată i se ștersese chiar înainte de pătimirea fără de vină prin temnițe politice.
Cuvinte cheie: Isabela Vasiliu-Scraba, Părintele Arsenie Boca, Paradigma Eliade-Culian, Wikipedia.ro, Biserica Drăgănescu, M-rea Prislop.
SURSA https://anomismia.wordpress.com/2014/12/27/martiriul-sfantului-arsenie-boca-un-articol-cuprinzator-si-deosebit-de-documentat-al-isabelei-vasiliu-scraba/
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Arsenie Boca

Părintele Arsenie Boca spunea: “Ungurii vor mai mult decât Ardealul.”
Titus Filipas

Părintele Arsenie Boca

+La Vaţa de Sus, în satul natal al Părintelui Arsenie Boca, în curtea bisericii ortodoxe – clădită în 1925, străjuieşte o cruce comemorativă a Părintelui cu o placă inscripţionată cu anul 2004. Pe spatele crucii, la centenarul naşterii Părintelui Arsenie, în 2010, a fost aşezată o a doua placă (foto mai jos). Este biserica, a copilăriei, lui Zian Vălean Boca, în care îşi are micul mormânt şi sora sa mai mică, cu trei ani, moartă la numai câteva luni de la naştere, în 1913 (vedeţi aici foto). După cum se ştie, biografia Părintelui Arsenie este departe de a fi cunoscută în întregime şi cu acurateţe. Câteva scrieri de excepţie am găsit de curând, semnate de eseista filosof Isabela Vasiliu-Scraba, pe care vă îndemn să le parcurgeţi (lista lor – mai jos). Alături de câteva dintre cărţile publicate despre Părintele Arsenie, scrierile doamnei Vasiliu aduc la lumină elemente noi, inedite sau completează informaţional cadre biografice ascunse sau manipulate despre marele nostru duhovnic. În unele esee apar comentarii semnificative cu privire la elemente din cărţile apărute, inclusiv a celor bazate pe documentele din arhiva CNSAS. În paranteză fie spus, al II-lea volum al cărţii care trebuia să apară încă din luna mai 2014 (conform autorului – vedeţi aici), “Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securităţii”, încă nu a fost publicat. Cauza întârzierii nu se cunoaşte. Fotografiile de mai jos sunt cu biserica ortodoxă din Vaţa de Sus şi cu monumentul-cruce în memoria Părintelui Arsenie Boca, fiu al satului.+ SURSA http://anomismia.wordpress.com/2014/08/29/in-urma-parintelui-arsenie-boca-iii-la-vata-de-sus-si-scrierile-isabelei-vasiliu-scraba/
Titus Filipas

De la Trianon, la diktatul de la Bruxelles

Autor Anonim : +DIKTATUL DE LA BRUXELLES VA FI ÎN ANUL 2014 ?! În anul 2013, românii se pregătesc să sărbătorească 95 de ani de la Marea Unire de la Alba-Iulia, de la înfăptuirea României Mari. Ungaria şi ungurii de pretutindeni, mai ales cei care sunt cetăţeni ai Statului Român, acţionează uniţi pentru ca aceasta să fie ultima mare sărbătoare românească în Ardeal şi pentru pregătirea argumentelor credibile care să stea la baza Diktatului de la Bruxelles, pe care speră să-l obţină în anul 2014. Marea majoritate a ungurilor din Ungaria şi de pretutindeni au primit gratuit cartea “Ardealul-trecut şi viitor”, scrisă de către Endre Bajksy-Zsilinszky (deputat în Parlamentul Ungariei, în timpul regenţei lui Horthy), publicată în anul 1944 în Elveţia, în limba engleză, carte care a fost tradusă de preşedintele Republicii Ungaria, Arpad Göncz, în anul 1991, fiind tipărită la Budapesta, cu sprijinul Ministerului Culturii. Preşedintele Ungariei a recomandat astfel cartea: “Destinată să ajungă în mâinile tuturor ungurilor cu simţul răspunderii, volumul este, în zilele noastre, o lectură recomandată întregului popor.” Cartea este scrisă împotriva Poporului Român şi Statului Naţional Unitar Român. Ea reflectă ambiţiile imperialiste ale Ungariei şi năzuinţele hungarismului, precum şi sentimentele de ură şi dispreţ faţă de români. În “Introducere” la cartea “Ardealul-trecut şi viitor”, preşedintele Ungariei a scris următoarele: -“Pretenţia românilor asupra Ardealului poate fi susţinută doar de un singur argument: numărul mai mare al populaţiei, mai exact de majoritatea etniei române.”/ -“Problema ardeleană o putem rezolva odată pentru totdeauna în mod corespunzător”, adică prin creşterea artificială a numărului ungurilor din Ardeal, ca urmare a acordării cetăţeniei ungare la românii get-beget, de pe tot cuprinsul României. Cartea tălmăcită de Arpad Göncz cuprinde programul agresiv, revizionist şi războinic al Ungariei. Preşedintele Arpad Göncz prezintă proiectele Ungariei cu privire la destinul Ardealului, proiecte de o importanţă primordială pentru unguri. Din cartea “Ardealul-trecut şi viitor” prezentăm câteva fragmente edificatoare: -“Crearea României Mari s-a făcut sub conducerea lui Ion Brătianu, un escroc internaţional de mare talent”… prin “acceptarea principiului etnic.” (pag.82)/-“În ceea ce priveşte Ardealul, există o singură alternativă: naţiunea ungară-înainte şi după Tratatul de la Trianon – ţine în modul cel mai ferm la dreptul ei de proprietate asupra întregului Ardeal. Nu va exista niciodată o generaţie de unguri dispusă să renunţe la acest sfânt drept istoric. Naţiunea ungară este gata ca în orice clipă să ia arma în mână pentru a-şi exercita acest drept, sacrificându-şi chiar viaţa în luptă, fiindcă fără Ardeal nu poate să existe un stat ungar, nicio misiune ungară şi nici viaţă ungurească.” (pag.86)/ -“Dacă majoritatea românească din Ardeal şi-ar impune cu forţa voinţa în cadrul autonomiei ardelene, va trebui să se recurgă la mijloace artificiale pentru a zădărnici dominaţia majorităţii româneşti.” (pag.101-102) / -“Într-o singură problemă nu putem face concesii: Ardealul în întregimea lui – ca o unitate intangibilă – trebuie repus sub stăpânirea Sfintei Coroane Ungare.” (pag.110) / Părintele Arsenie Boca spunea: “Ungurii vor mai mult decât Ardealul.” Se ştie că, Ungaria acţionează pentru răpirea unor teritorii din Slovacia, Serbia şi Ucraina. Aceste trei ţări au răspuns cu fermitate la pretenţiile şi programele revizioniste ale Ungariei. Singura ţară unde iredentismul unguresc zburdă în voie este România. Mulţi dintre conducătorii partidelor politice româneşti şi dintre manipulatorii de opinie se fac că nu înţeleg de ce, în luna februarie a.c., a început aşa-zisul “război al steagurilor” între Ungaria şi România. Este vorba despre aşa-zisul steag secuiesc, “fabricat” de unguri şi amplasat ilegal, tot de către maghiari, pe instituţiile Statului Român, din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, precum şi pe o primărie a unui district din Budapesta. Conform Legii nr.282 din 24 octombrie 2007 pentru ratificarea Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritate, publicată în Monitorul Oficial al României nr.752 din 6 noiembrie 2007, la art.2 sunt înscrise următoarele 20 de limbi minoritare folosite pe teritoriul României: limba albaneză; limba armeană; limba bulgară; limba cehă; limba croată; limba germană; limba greacă; limba italiană; limba idiş; limba macedoneană; limba maghiară; limba poloneză; limba romani; limba rusă; limba ruteană; limba sârbă; limba slovacă; limba tătară; limba turcă; limba ucrainiană.” La art. 3 din Legea nr.282/2007 se precizează că: “În înţelesul prezentei legi, limbile minoritare sau regionale sunt limbile minorităţile naţionale.” Este evident că, legal şi faptic nu există limbă secuiască şi nici minoritate secuiască în România ! La dezbaterea proiectului acestei legi în Senatul României, în luna octombrie 2007, din partea Partidului România Mare am depus şi susţinut un amendament prin care am propus să fie înscrisă şi limba secuiască şi minoritatea secuilor în textul final al legii. Atunci, liderii U.D.M.R. au declarat în Senat că în România nu există secui şi nici minoritate secuiască ! După colonizarea secuilor în Ardeal, în secolul XII în părţile Bihorului şi Târnavelor, iar în secolul XIII în interiorul curburii Carpaţilor, ei au adoptat pe steagul lor trei simboluri heraldice preluate de la geto-daci, respectiv: soarele, semiluna şi lupul dacic. Ungurii, fără să aibă niciun mandat din partea secuilor, au “fabricat” în numele lor un aşa-zis steag secuiesc, de pe care au eliminat lupul dacic, semn al continuităţii geto-dacilor şi românilor în Grădina Maicii Domnului. Această cârpă ungurească au amplasat-o ilegal pe unele instituţii publice din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş. Nimeni nu-i întreabă pe unguri de ce nu au făcut tentative şi pentru alte aşa-zise ţinuturi secuieşti în Bihor şi pe Târnave. La recensămintele populaţiei din anul 2002 şi 2011 s-au declarat secui sub 500 de persoane, respectiv sub 300. Numai nişte nebuni cu acte în regulă ar putea să creadă că 300 de secui, de toate vârstele, ar fi în stare să înfiinţeze un aşa-zis ţinut secuiesc, cu parlament şi guvern propriu, cu armată, poliţie şi jandarmerie, cu justiţie proprie, cu administraţii locale proprii în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, cu ambasade proprii. Pentru a fi înţelese mai uşor obiectivele şi acţiunile Ungariei şi iredentismului maghiar din anul 2013 şi 2014 trebuie reamintite, cel puţin, următoarele evenimente istorice: 1.În timpul Revoluţiei de la 1848–1849, revoluţionarii unguri şi Ungaria au avut ca obiectiv prioritar anexarea Ardealului. Atunci, criminalii şi teroriştii unguri au ucis peste 40.000 de români şi au incendiat 300 de sate româneşti, cu tot cu biserici şi mănăstiri. 2.Marea Unire de la Alba-Iulia, de la 1 Decembrie 1918, nu a fost recunoscută niciodată de către Ungaria şi organizaţiile etnicilor unguri din România. Ungaria şi ungurii de pretutindeni nu recunosc Unirea şi nici documentele adoptate la Alba-Iulia. Insultând inteligenţa românilor, ungurii şi cozile de topor româneşti se agaţă de unele texte din Declaraţia de la Alba-Iulia care s-a aplicat minorităţilor etnice din România, celor care au recunoscut România Mare. 3.În anul 1919, Ungaria cu sprijinul Uniunii Sovietice a început un război împotriva României pentru a ocupa Ardealul. Atunci, Armata Română a câştigat războiul şi a ocupat Budapesta, în 4 august 1919. 4.La 30 august 1940, cu sprijinul Germaniei şi Italiei fasciste, prin Diktatul de la Viena, Ungaria a obţinut o parte din Ardealul de Nord-Vest. În perioada septembrie 1940-octombrie 1944, armata amiralului fără flotă Horthy Miklos, sprijinită de localnicii unguri, a săvârşit numeroase atrocităţi împotriva românilor şi evreilor (în zeci de localităţi) şi a trimis în lagărele de exterminare din Germania peste 157.000 de evrei. Până acum, Ungaria a cerut scuze publice Israelului şi Slovaciei pentru crimele săvârşite în timpul celui de-al doilea Război Mondial, împotriva evreilor şi slovacilor, angajându-se să plătească despăgubiri. Niciodată, Ungaria nu a recunoscut antrocităţile săvârşite împotriva românilor şi nu a cerut scuze publice României şi Poporului Român ! 5.După 21 decembrie 1989 au început atrocităţile săvârşite de unguri împotriva românilor în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş. În paralel, a continuat separatismul pe criterii etnice (mai ales în şcoli) şi alungarea a zeci de mii de români din cele trei judeţe. Adevărul istoric se regăseşte în Raportul HAR-COV al Parlamentului României, din anul 1991, pentru care s-a primit interdicţie de a fi dezbătut şi aprobat la Bucureşti. 6.În martie 1990, la Târgu–Mureş, Ungaria împreună cu numeroasele organizaţii ale etnicilor unguri din România au încercat, în forţă, să rupă Ardealul din Vatra Strămoşească multimilenară. Este meritul Uniunii Vatra Românească şi al românilor din judeţul Mureş că au reuşit să zădărnicească această nouă acţiune revizionistă a Ungariei. Atunci, bestiile ungureşti au folosit împotriva românilor un arsenal bogat şi diversificat format din: lanţuri, răngi de fier, bâte, sule, cuţite şi pungi cu sare pe care au aruncat-o în ochii românilor. Din rândurile românilor au fost mai mulţi morţi şi numeroşi răniţi. Este celebru cazul Eroului Mihăilă Cofariu, mutilat pe viaţă de bestiile ungureşti. Statul Român a uitat de urmaşii celor omorâţi de unguri la Târgu-Mureş şi de cei răniţi de criminalii unguri, care nu zac în puşcărie. Mai mulţi dintre criminalii de la Târgu-Mureş, din acel martie negru, au fugit în Ungaria. 7.În perioada 1992-2012, în Camera Deputaţilor, conform art.62, alin.2 din Constituţia României, nu a existat niciun deputat din partea minorităţii secuieşti, deoarece aceasta nu există legal în ţara noastră. 8.Aşa-zisul steag secuiesc este de fapt o cârpă ungurească, de pe care a fost înlăturat lupul dacic care confirmă continuitatea geto-dacică şi românească în Ardeal, în vatra vechii Europe. Ministrul de Interne, domnul Radu Stroe şi ministrul Apărării Naţionale, domnul Mircea Duşa, au declarat public la televiziune, în ziua de 10 februarie a.c., că pretinsul steag secuiesc este ilegal, iar amplasarea lui pe instituţiile publice din România încalcă dispoziţiile legale cuprinse în Legea nr.75/1994 privind arborarea drapelelor pe teritoriul României. În realitate adevăratul steag secuiesc a rămas un obiect de muzeu. Secuii au avut o origine turco-avară şi au fost deznaţionalizaţi de către unguri. Aşa-zisul steag secuiesc, inventat şi finanţat de la Budapesta, este un simbol al statalităţii Ungariei. El semnifică, acolo unde este arborat sau purtat la manifestări publice, apartenenţa acelui teritoriu la Ungaria./ Poporul Român, creştin ortodox, iartă dar nu uită atrocităţile săvârşite de unguri ! Sunt cunoscute, românilor, mai ales locuitorilor din Ardeal, megalomania ungurească, sentimentele ungurilor de dominaţie, duşmănie şi dispreţ faţă de români. Aroganţa şi obrăznicia ungurilor a dat, din nou, în clocot, în februarie a.c. De ce ? Unii neajutoraţi mintal care apar la emisiuni televizate, în loc să stea la balamuc, susţin că declaraţiile antiromâneşti ale oficialităţilor de la Budapesta, ale ambasadorului Ungariei la Bucureşti şi ale liderilor ungurilor din România au legătură cu viitoarele alegeri din ţara vecină şi neprietenă care vor avea loc în anul 2014 sau 2050. Cu toţii mint de îngheaţă apele, dar sunt bine plătiţi ca avocaţi ai ungurilor. Din păcate, Iuda are mulţi urmaşi în România. Care este adevărul ? Conducătorii Ungariei şi ai etnicilor unguri din România sunt convinşi că au ajuns foarte aproape de momentul dezmembrării teritoriale a României şi al anexării Ardealului, în mod paşnic, printr-un nou Diktat, de data aceasta de la Bruxelles. Cum ? Prin obţinerea, prin mijloace artificiale (cum i-a învăţat fostul preşedinte Arpad Göncz, al Ungariei) a unei majorităţi ungureşti în Ardeal şi prin dobândirea a peste 50% din proprietăţile imobiliare aflate în Grădina sau Cetatea Domnului (Ardeal) pe calea retocedărilor în natură (foarte multe bazate pe acte false) şi a cumpărărilor de terenuri agricole şi păduri. La toate acestea se adaugă apropiata votare în Camera Deputaţilor a modificărilor şi completărilor la Legea minelor, Legea nr.85/2003 (votată în unanimitate în Senat, la 27 octombrie 2009), în baza căreia titularii licenţelor de exploatare a bogăţiilor naturale (din care, în Ardeal peste 80% au fost date la unguri) îi vor expropria pe români printr-o procedură diabolică şi extrem de rapidă, inclusiv prin intermediul instanţelor judecătoreşti. Încrederea ungurilor în obţinerea autonomiei teritoriale a Ardealului a fost sporită prin includerea de către Guvernul Ponta II, printre priorităţile legislative, a proiectului de lege privind statutul minorităţilor naţionale. Acest statut, susţin liderii U.D.M.R., va facilita autonomia teritorială a Ardealului. Se ştie că Ungaria are un interes major pentru ca România să nu intre nici în anul 2013 în spaţiul Schengen şi acţionează în această direcţie, cu sprijinul Olandei, Finlandei şi Germaniei. Ca urmare, românii get-beget acceptă acordarea, cu multă generozitate şi în mod gratuit, a cetăţeniei şi paşaportului din partea Ungariei, fără să cunoască limba ungară, Constituţia şi imnul, istoria şi geografia acestei ţări. Pe cale de consecinţă, românii care obţin şi cetăţenia Ungariei se pot angaja uşor în toate ţările Uniunii Europene, fără niciun fel de restricţii. Mai nou, pensionarii români get-beget care cer şi obţin cetăţenia ungară beneficiază de pensie din partea Ungariei, pensie care este de două, trei ori mai mare decât pensia din România, la care sunt obligaţi să renunţe. Pe surse, s-a aflat că sunt peste 2,5 milioane de cetăţeni români care au obţinut dubla cetăţenie în Ungaria. Zilnic se duc în Ungaria mii de români, în cele 920 de localităţi, pentru a dobândi cetăţenia acestei ţări şi paşaportul unguresc. Acţiunea diabolică de acordare a cetăţeniei ungare pentru românii get-beget constituie un precedent foarte periculos pentru Uniunea Europeană, dar pentru Guvernul Ungariei este prioritatea numărul unu. Până în toamna anului 2014 se acţionează pentru acordarea cetăţeniei ungare pentru cel puţin încă două milioane de români. Apoi, Ungaria va solicita organismelor europene de la Bruxelles să constate, pe bază de acte de identitate şi paşapoarte, că în Ardeal sunt 4-5 milioane de cetăţeni unguri. Apoi cer autonomia teritorială a acestei provincii istorice româneşti, prin aplicarea principiului autodeterminării popoarelor. Aşa-zisul război al steagurilor, din luna februarie a.c., declanşat de Guvernul de la Budapesta face parte din programul Ungariei de internaţionalizare a problemei Ardealului, cu scop final anexarea la Ungaria a acestui Sfânt Pământ Românesc. Orice român, cu mintea limpede, realizează că există o legătură artificială între Ungaria şi aşa-zisul steag secuiesc, “fabricat” şi purtat de unguri. În acest context, nu trebuie uitat faptul că în majoritatea localităţilor din Covasna, Harghita şi Mureş au fost organizate ilegal referendumuri locale vizând obţinerea autonomiei teritoriale pe criterii etnice. Toate documentele referitoare la aceste referendumuri locale au fost depuse la organismele europene de la Bruxelles. Preşedintele României Traian Băsescu, primii-miniştrii (Boc, Ungureanu şi Ponta), preşedinţii Senatului (Geoană, Filip şi Antonescu) şi Camerei Deputaţilor (Anastase şi Zgonea) au fost informaţi, de nenumărate ori, de către Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.) şi Serviciul de Informaţii Externe (S.I.E.) despre toate acţiunile Ungariei vizând pregătirea Diktatului de la Bruxelles. De ce nu au acţionat pentru dezbaterea lor în Parlament, pentru mediatizarea şi contracarea lor ? Nimeni nu-i întreabă şi nici ei nu abordează această temă ! Având în vedere pericolul iminent al Diktatului de la Bruxelles, pregătit diabolic de Ungaria, iredentismul maghiar şi organizaţiile ungurilor din România, este necesar ca Parlamentul, Preşedintele şi Guvernul ţării noastre să hotărască, de urgenţă, următoarele: 1.Până la intrarea României în spaţiul Schengen, se suspendă aplicarea legii din Ungaria privind acordarea dublei cetăţenii pentru cetăţenii români. 2.Suspendarea, pentru doi ani, a aplicării legislaţiei referitoare la restituirile în natură şi verificarea legalităţii tuturor restituirilor făcute în perioada post-decembristă pentru unguri, atât pentru persoanele fizice cât şi persoanele juridice, mai ales bisericile ungureşti şi Statusul romano-catolic. 3.Respingerea în Camera Deputaţilor a modificărilor şi completărilor la Legea minelor, Legea nr.85/2003, pentru a stopa exproprierea românilor de către titularii unguri ai licenţelor de exploatare a bogăţiilor naturale ale Poporului Român. 4.Convocarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (C.S.A.T.) pentru a decide modalităţile de stopare a acţiunilor Ungariei vizând pregătirea argumentelor pentru Diktatul de la Bruxelles, din anul 2014. 5.Adresarea unui mesaj Parlamentului României de către Preşedintele ţării pe tema situaţiei din Ardeal şi a acţiunilor extrem de periculoase ale Ungariei. Până acum, Preşedintele Băsescu i-a sugerat premierului Ungariei, Viktor Orban, să fie mai atent şi să acţioneze mai uşor cu pianul pe trepte. 6.Se amână cu doi ani discutarea şi adoptarea legilor privind regionalizarea României şi revizuirea Constituţiei. În faţa pericolului unguresc, românii au nevoie de unire şi nu de dezbinare. 7.Interzicerea vânzării pământului românesc la străini. În faţa uriaşului pericol unguresc, pe lângă unirea românilor, indiferent de opţiunile politice şi judeţele în care locuiesc sau ţările în care muncesc, se impune extinderea poruncii marelui patriot Radu Gyr: Ridică-te Gheorghe ! Ridică-te Ioane ! Ridică-te Vasile ! Ridică-te Mihai ! Scoală-te Traian ! Scoală-te Victor !+ Sursa http://asymetria-anticariat.blogspot.ro/2013/03/diktatul-de-la-bruxelles-va-fi-in-anul.html Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/03/19/dragii-mei-prieteni/
Titus Filipas

Andrei Pleşu, Mihail Neamţu şi Dorin Dobrincu

Andrei Pleşu, Mihail Neamţu şi Dorin Dobrincu slujesc la acelaşi stăpân ? De ce întreb ?

După ce am criticat pe blogul meu +scriitura reală pe care o promovează Cristian Neagoe, […] într- o sub-vernaculară pseudo – neolatină grotescă, spre care vrea să împingă limba română cultă, iar aceasta o face pe banii mei, de generic simplu cetăţean plătitor de impozite, subliniind că „aceasta politică de înlocuire a limbii române culte cu o sub-vernaculară pseudo – neolatină grotescă a fost promovată de către culturnikul Lioncik Tismeneţki (tatăl lui Vladimir Tismăneanu) în perioada 1940-1941 în Basarabia, după cum este promovată  acum şi pe blogurile plătite de “maica rusie” şi care au invadat blogosfera  românească. Bizar, dar aceşti bloggeri plătiţi de “maica rusie” salută activitatea lui Horia Roman-Patapievici la Institutul Cultural Român! După cum îl sprijină, acum, pe Cristian Neagoe. Tot bizar, Cristian Neagoe alege din raţionalul Jurnal al Fericirii tocmai un scurt pasaj de misticism. Or, aceasta este influenţa misticismului rusesc infiltrată în ortodoxismul românesc în perioada slavonică. Misticismul medieval rusesc,  perpetuat de patriarhatul apocaliptic de Moskova, a fost amplificat şi de propaganda ideologică  marxist – leninistă  a existenţei realităţii directe. Misticismul  rusesc este una din laturile unui fenomen de maniheism. În literatura rusă, acest maniheism explodează în romanele lui Vladimir Sorokin. Iar Cristian Neagoe încearcă şi el, bietul!, să fie imitatorul rusului Vladimir Sorokin. Sigur, el nu primeşte bani de la “maica rusie”, pentru că este plătit de Institutul Cultural Român.+, mă pomenesc pe blog cu un link-căpuşă spre un sicofant al lui Andrei Pleşu, vezi http://sfwd.blogspot.com/2008/08/icrny-cristi-neagoe-pro-anti.html .

Apoi, la mine pe blog vine un comentariu  malevolent scris de avatarul Scardanelli (alias eseistul Mihail Neamţu). De ce oare? Intru pe blogul Scardanelli la ultima lui postare,  http://grupareadeparte.wordpress.com/2008/08/13/dreapta-securista-de-pe-net-si-stanga-care-se-face-ca-n-o-vede/ , şi citesc : “Ce au în comun Altermedia, Asociaţia Rost, Proiectul Arche, Gruparea Aproape, Generaţia Katehontică, Cercul Noica, Victor Roncea, Alex Bogdan Duca, Ovidiu Hurduzeu, liberalism.ro, “Abatele” Savatie, Mircea Platon, Gigel Chiazna & Co.”

Eu simpatizez cu Altermedia, Asociaţia Rost, Proiectul Arche, iar blogideologic Titus Filipaş este pe blogroll la Victor Roncea, totodată am scris un articol în apărarea călugărului basarabean  Savatie, atunci când era atacat de un blogger care lucra pentru “maica rusie”. Dar tot nu văd încă legătura.

În fine, surprind tabloul complet  când citesc „Martiri ortodocsi ai temnitelor comuniste ucisi a doua oara”,   http://victor-roncea.blogspot.com/2008/08/martiri-ortodocsi-ai-temnitelor.html :

+O expozitie cu martiri ai temnitelor comuniste propusi spre canonizare in Biserica Ortodoxa Romana a fost interzisa la Iasi de „noua Securitate” Expozitia itineranta „Destine de martiri”, realizata de Muzeul Judetean Ialomita, CNSAS si Asociatia Rost la sediul Muzeului „Mihail Kogalniceanu” din Iasi, este inchisa in urma unor denunturi realizate prin presa in stilul „Scanteii” anilor ’50. Folosind ace­leasi argumente ca si anchetatorii si securistii regimului bolsevic, noii acuzatori ai memoriei martirilor anticomunisti au speriat organizatorii expozitiei ca „fac imagine unor legionari”. Miscarea Legionara nu a fost condamnata la Procesul de la Nürenberg, iar dintre cei sase martiri doar unul a fost legionar, ispasind ani grei de temnita ca „dusman al poporului”. In cadrul expozitiei erau prezentate destinele a sase militanti anti-co­munisti propusi spre canonizare, consemnate inclusiv in documentarul discursului prezidential de condamnare a comunismului din Romania. Si anume: Ioan Ianolide, cu 21 de ani de temnita si o viata mutilata; Valeriu Gafencu, „Sfantul inchisorilor”, mort in penitenciarul de la Targu Ocna, dupa ce isi donase doza de streptomicina oferita de un prieten pentru salvarea evreului Richard Wurmbrand; parintele Gheorghe Calciu, cu cei 21 de ani de temnita si marturisire impotriva daramarii bisericilor in anii ’80, eliberat la cererea presedintelui SUA Ronald Reagan, devenit simbol al apararii drepturilor omului in Romania comunista; parintele Daniil (Sandu Tudor), initiator al Rugului Aprins, mort la Aiud dupa ce purtase patru ani lanturi la picioare; parintele Arsenie Boca, supranumit inca din timpul vietii „Sfantul de la Sambata”, mare predicator, inchis, umilit, caterisit, marginalizat pana la sfarsitul vietii, al carui mormant este vizitat si acum de mii de ortodocsi; nu in ultimul rand,  parintele Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei, care a implinit recent 94 de ani si este un stalp al Bisericii Ortodoxe Romane la Manastirea „Sfanta Maria” Techirghiol.[…] Asociatia Rost ii va actiona in judecata pe autorii campaniei impotriva martirilor anticomunisti, [în primul rand pe] Dorin Dobrincu. +

Într-un editorial din revista electronică Asymetria, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=606&mode=thread&order=1&thold=-1 , domnul Dan Culcer de asemenea focalizează atenţia noastră asupra acestui “Dorin Dobrincu, cercetator ştiinţific, directorul actual al Arhivelor naţionale, beneficiar unei promovari spectaculoase, membru al Comisiei prezidenţiale de analiza a comunismului, al carui prezident a fost Vladmir Tismaneanu.”

Într-un articol pe blogul meu scrisesem deja pe 18 ianuarie 2008 despre acest fervent susţinător al prozelitismului evanghelic, atunci  când  semnalam +Un  “fulminant” şi hilar mesaj pro – Dobrincu  postat la adresa  : http://danutm.wordpress.com/2008/01/16/ingrijorare-fata-de-ofensiva-impotriva-lui-dorin-dobrincu/#comments , o mostră de mesaj ideologic orientat împotriva intereselor româneşti. Şi adăugam :„Sînt un basarabean sorocean, iar tatăl profesorului universitar Vladimir Tismăneanu a persecutat familia mea din Basarabia în perioada 1940-1941. Familia lui Vladimir Tismăneanu nu a plătit vreodată daune familiei mele pentru acele persecuţii. Aş cere acum lui Tismeneţki,  milioane de euro compensaţii pentru răul făcut neamului meu  de neamul Tismeneţki,  ori Tismăneanu, cum îşi zic ei acum ! Din această cauză, declar la modul cel mai solemn  : Oricare prieten cu Vladimir Tismăneanu devine automat duşmanul meu personal!  Se aude, domnule Eugen Negrici (fostul meu prieten), semnatar al Raportului  Tismăneanu? Dorin Dobrincu se înscrie în categoria şcolii internaţionaliste Roller, de  istorici români lipsiţi complet de onestitate intelectuală. Sigur, între Mihai Roller şi Dorin Dobrincu există o diferenţă. Mihai Roller era internaţionalist în vena cominternist- cominformistă. Dorin Dobrincu este internaţionalist în vena ideologiei deformate iudeo- creştine, inventată după 1800 AD. Ideologia iudeo- creştină vrea să ne înveţe că Limba Română nu poate fi Lingua Sacra! În fine, dacă vrem neapărat să ne ocupăm de intellectual garbage, atunci se poate demonstra că textele lui Dorin Dobrincu sunt încărcate  cu  tomberoanele minciunilor  prin omisiune  şi tomberoanele  minciunilor  prin comisiune.”

Acţiunea acestui Dorin Dobrincu este îndreptată şi asupra lui Sandu Tudor, intelectualul român care a fost iniţiatorul mişcării culturale Rugul Aprins ce  marca o Renaştere în Limba Română sacră a primului umanism bizantin.

Prin faptul că sunt complici la această nouă persecuţie, Andrei Pleşu şi  Mihail Neamţu decad de la orice pretenţii de roluri pozitive în cultura română.

În domeniul certitudinilor recente, Holocaustul se măsoară prin dimensiunea unor  compensaţii pecuniare. Într-un interviu consemnat aici, http://alandra.wordpress.com/2008/08/19/interviu-cristian-neagoe/  , Cristian Neagoe zice :”ne inflamam nevoie mare de svastica de pe curu poneiului, dar ne facem ca nu stim nimic despre holocaustul din Romania.”

Cerceii Doamnei noastre, Maria de Mangop, aveau formă de svastică, ştiai tu asta, “prea cultule” Cristian Neagoe ? Cum îţi permiţi tu, bietule Cristian Neagoe, să pui imaginea cerceilor Doamnei noastre, de sânge imperial suprem, “pe curu poneiului”? De ce îţi baţi joc de imaginea şi istoria României, prea infatuatule Cristian Neagoe ? Şi eşti plătit de Institutul Cultural Român, toată insulta asta la adresa României este plătită din impozitarea românilor! Ei, da, noi, românii, ne asumăm svastica, este un simbol care face parte din istoria civilizaţiei noastre ariene de excelenţă!  ICRNY trebuia în esenţă să execute la standardele de excelenţă o reprezentare   culturală a României la New York. Iar aceste standarde de excelenţă pentru o reprezentare culturală a României la New York implică anterior nişte studii serioase de geografie behavioristă. Din bibliografia prezentată pe un alt blog de prietenii lui Cristian Neagoe nu rezultă aceasta. Cristian Neagoe a citit măcar studiile lui Paul Claval? Nu ştie nimeni?!  Există nişte arhetipuri culturale româneşti, deşi unii culturnici, începând cu Andrei Pleşu la 5 februarie 1990, scuipă peste ele. Institutul Cultural Român avea datoria morală să popularizeze, mă rog, să facă publicitate, ostensivă şi chiar, de ce nu?, ostentativă, acestor arhetipuri culturale româneşti. Ştie   cineva, (eu nu am găsit date de vreun fel), după ce metodologie se conduc secţiile din străinătate ale ICR? Vă atrag atenţia că orice metodologie pentru ICR trebuie să incorporeze noţiuni de Teorie Culturală, iar acestea la stadiul dell’arte. Apoi, în ce măsură a respectat ICRNY proporţia corectă endogen/exogen în expoziţia „românească”  de la New York?

Titus Filipas