Posts Tagged ‘Mircea Eliade’

Termenul îi aparţine lui Mircea Eliade

Aprilie 23, 2015

Tehnica este o matrice ontofanică (termenul îi aparţine lui Mircea Eliade). Adică o formă a priori a percepţiei care determină felul în care fiinţele (ontos) apar (phanein) şi în consecinţă determină structura ontologică a realităţii.
Titus Filipas

Anunțuri

Isabela Vasiliu-Scraba: Eliade și detractorii lui

Mai 21, 2014

+Trăim într-o lume a tarabei în care orice incult, liber a reproduce inepțiile liderilor de opinie prefabricată, se vrea recunoscut drept autor al unor remarcabile originalități. Să vedem însă ce este cu libertatea de a reproduce inepții. După ciuntirea țării (1), la vremea când se instaurase barbaria sovietică și când invadatorul n-a ezitat să distrugă volumul tipărit despre cultura românească (al cincilea din Enciclopedia României, coordonat de Mircea Vulcănescu și Dan Botta, vezi vol. D. Botta, Limite și alte eseuri, Ed. Crater, Bucureşti, 1996, prefață de Al. Paleologu, p. 359) scoțând totodată din circuit peste 8 500 de titluri (marea majoritate a valorilor culturale din perioada interbelică), «libertatea de gândire» a însemnat (de pildă) repetarea ideii că Mircea Eliade trebuie neapărat scos din cultura românească. Desigur nu numai el. Lista alcătuită în toamna anului 1944 de I. Vitner (2) pe tema scriitorilor «morți la 23 august 1944» cuprinde mai toate vârfurile spiritualității interbelice. «Libertatea» de a repeta ideea scoaterii gândirii eliadești din patrimoniul cultural român si-a asumat-o mai apoi „marxistul” N. Tertulian când scria despre non-valoarea operelor lui Mircea Eliade. Nici comunistul Alexandru Mirodan nu s-a lăsat mai prejos, când, în articolul Ceva despre analfabetism („România literară”, 4 oct.1946), ținea să arate că l-ar fi depășit cu mult pe istoricul religiilor care preda la Paris fiind prețuit de lumea academică occidentală, pentru lucrarea despre Yoga și pentru toate studiile apărute în reviste de specialitate. Același tip de «libertate» l-am revăzut în 2006 la două vedete “culturale”. Un modest recenzent, care probabil n-a fost nicicând în stare să ducă la bun la sfârșit lectura vreunei cărți filozofice, se întreba cu-n scrâșnet abia camuflat, dacă «adulația» pentru opera științifică (3) a lui Mircea Eliade n-ar putea fi o «formă de castrare» (Ovidiu Șimonca în „Observatorul Cultural”). Un altul nota într-un articol din „Dilema Veche” (25 aug. 2006) că fostul suplinitor al profesorului Nae Ionescu fusese până la plecarea din țară un fel de nimeni: «Până în 1944 Mircea Eliade nu era decât autorul unei serii de cărticele descriptive și a câtorva romane care, așa cum admite chiar el, erau scrise pentru un public de domnișoare» (Cătălin Avramescu). Într-o atare afirmație, partea de argumentare prin «așa cum admite chiar el» este nulă, întrucât scriitorii sînt extrem de rar mulțumiți de propriile opere. Interesant în cântărirea operei prin raportarea la autor este desigur un alt aspect, care nu putea fi pus în lumină de un om de rând. Pornind de la observația lui Aristotel după care cauza păstrează în sine un plus față de efectele ei, Mihai Eminescu meditează la creația artistică și la «cauza» ei, ajungând la concluzia că opera de artă ar fi o emanație parțială a comorilor spirituale definitorii pentru adevăratul artist: «Ce respect trebuie să avem așadar înaintea bogăției spirituale a lui Michel Angelo, Goethe, Beethoven ș. a., când ne gândim cât de însemnate sînt deja cele ce au dat la lumină, care nu reprezintă decât incomplet totalitatea spirituală a acelor oameni » scrie poetul (Eminescu, mss. 2290). Dar să vedem ce este cu zisele «cărticele descriptive» publicate de cel considerat în perioada interbelică vârful unei generații de scriitori ale căror opere n-au putut fi (pentru vecie) înmormântate după 23 august 1944: Dan Botta, Nicolae Herescu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Sorin Pavel, Petre Tuțea, G. Racoveanu, Paul Sterian, Vasile Posteucă, Horia Stamatu, George Brătianu, Petru Comarnescu, Stelian Mateescu, Al. Ciorănescu, etc. După ocuparea țării, în teroarea ideologică instalată atunci, Mircea Eliade a fost complet interzis, pentru ca după un sfert de secol (când mediile academice occidentale nu mai pridideau a-l onora cu cele mai însemnate distincții), să-i fie editate cu greu o foarte mică parte din scrieri. Asemenea barbarie – vag spoită cu puținele editări sau re-editări de opere eliadești în perioada comunistă (când oficialii au refuzat constituirea unui FOND „ELIADE” din donația sa de carte) -, a ieșit de sub spoială în post-comunism prin „Dilema veche” (aug 2006) în felul mai sus citat, și prin organizarea la București – la douăzeci de ani de la moartea lui Eliade, si nu cu prilejul sărbătoririi centenarului nașterii «celui mai mare istoric al religiilor din sec.XX» (ceea ce ar fi însemnat o amânare cu vreo 3 luni) -, unui colocviu internațional cu o secțiune „Mircea Eliade” reunind referirile inchizitoriale întru desființarea operei unui savant care a dormit ani de zile 3 ore pe noapte, scriind si citind mai mult de 16 ore pe zi. Manifestarea internațională din septembrie 2006 organizată de nepotul lui Leonte Răutu cu bani de la buget a oferit, fără nici un dubiu, modelul oficial de receptare a lui Eliade, neschimbat de zeci de ani, mai precis din anii când istoricul religiilor era condamnat în lipsă, alături de Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Cioran, etc. În asemenea context ideatic, lui Cătălin Avramescu i s-a părut cât se poate de oportun să disprețuiască exact volumele de eseuri (despre care Alexandru Paleologu zicea că sînt „formidabile”) interzise de cenzura comunistă care uza de același rechizitoriu la adresa filozofului religiilor. Iată „cărticelele descriptive” desconsiderate de Cătălin Avramescu în 2006 (an în care președintele Băsescu a distribuit onoruri specialiștilor americani în Eliade): Solilocvii (1932), Oceanografie (1934), Alchimie asiatică (1935), Yoga (1936), Cosmologie si alchimie babiloniană (1937), cele trei volume ale revistei „Zamolxis”, Metalurgy, magic and Alchemy (1938), Fragmentarium (1939), Mitul reintegrării (1942), Insula lui Euthanasius (1943), Comentarii la legenda Meșterul Manole (1943), Os Romenos, latine do Oriente (1943) si Ensaios luso-romenos (1943). Puse ceva mai limpede în pagină, lucrurile nu sînt tocmai favorabile celor care după 1990 n-au fost în stare să producă nimic pentru sporirea valorilor culturii românești, dar în schimb s-au găsit să-l judece pe Eliade și să-i minimalizeze scrieri dense de gândire filozofică, cu «libertatea» de a prelua neputințele ideatice ale proletcultiștilor trâmbițate prin cărți de necitit. În al doilea rând, fiindcă ambii jurnaliști au lăsat să se întrevadă în articolele lor nestrămutata dorință de a perpetua idiosincraziile lui Zigu Ornea, bătrânul dilematic (de tristă amintire) care, pe când avea 28 de ani, n-a ezitat să-i deschidă lui Noica porțile pușcăriei (4). Spre a supraviețui căderii comunismului, una din formele pe care le-a îmbrăcat cenzura atotputernică înainte și după 1990 – prin menținerea monopolului asupra mass mediei și prin perpetuarea «hegemoniei establishmentului comunist» (5) în domeniul ideologiei -, a fost larga mediatizare (prin Editura «Fundația Culturală Română») a neadevărurilor istorice despre anii treizeci confecționate în 1995 de turnătorul Zigu Ornea (1930-2000), invocate obligatoriu în teze de doctorat sau în mass-media ori de câte ori este vorba de Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Cioran, Eugen Ionescu, etc. Dacă în România orice incult a fost mereu încurajat să disprețuiască gândirea eliadescă la care nu are acces, nu e mai puțin adevărat că filozoful religiilor a avut în Occident cititori pe măsura sa. De pildă, când i-a apărut la Payot Tratatul de istoria religiilor (1949), unde religiozitatea fusese înfățișată ca o realitate originară, ireductibilă la formele sub care se manifestă, momentul a fost socotit ca „marcând o dată importantă în istoria științei religiilor” (J. Danielou). Pe lângă admirația suscitată de originala interpretare sacrală a hierofaniilor, lui Eliade i-au fost apreciate „cunoașterea extraordinar de largă a literaturii istorico-religioase și aleasa lui sensibilitate religioasă, dublată de un vizibil contact cu religiozitatea indiană” (R. Pettazzoni). Prin anii șaizeci, cititorilor săi din Occident nu le-a scăpat noutatea înterpretării lui Faust (prin ideea unei simpatii reciproce dintre Spiritul creator și spiritul negator) propusă în Méphistophélès et l’Androgyne (Paris, 1962), interpretare care adâncea o pespectivă schițată deja în Mitul reintegrării (București, 1943). Dar dincolo de justa (în Occident) sau injusta (în „lagărul comunist”) apreciere a „îngemănării erudiției cu înțelegerea intuitivă a gândirii mistice” (Luc Guerin) din studiile lui Eliade, interesant ne pare însuși faptul că, în răfuiala unui incult oarecare cu un spirit superior, se poate întrezări „credința în progres” a omului de rând, croit pe calapodul personajului Wagner din Faust-ul lui Goethe. Dispus a bate pasul pe loc prin lenea unei gândiri înclinată să preia și să ducă mai departe măruntele idei la care are acces, omul de rând crede în progres. El are alergie la genii, așezându-se pe sine mai presus decât oamenii mari ai trecutului, mândru de avantajul de a fi fost născut după ei. Personajul Wagner este prototipul celor vrăjiți de mitul progresului. Goethe știa bine că gândirea înaintașilor rămâne pentru mulți o carte “cu șapte peceți”. De aceea îl pune pe Faust (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faust-ul lui Nae Ionescu, în rev. „Cervantes”, Bucuresti, dec. 2012, pp.128-131, http://www.scribd.com/doc/176939301/Isabela-Vasiliu-Scraba-Despre-Faustul-lui-Nae-Ionescu-conferin%C5%A3%C4%83-de-la-Salonul-c%C4%83r%C5%A3ii-Hotel-Decebal-Bac%C4%83u-28-sept-2012 , sau înregistrarea video http://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck a conferinței din 28 sept. 2012 de la Bacău) să-l ia peste picior pe Wagner care, crezând în progres, se credea la distanțe astrale de înțelepții de odinioară. Aprofundând ideea inaccesibilității celor scrise de oamenii aleși, Goethe arată (celor ce au ochi de văzut) că transmiterea cunoașterii de-a lungul timpului devine problematică, scrierile fiind asemenea unor oglinzi. După efortul de citire nu se ajunge -cum cred cei naivi- la sensul intenționat de autor. Din oglinda cărții, cititorului mărunt nu-i va apărea nicând strălucitorul spirit ascuns între coperțile tomului ce a străbătut veacurile. Lui i se va arăta, ca-ntr-o oglindă, propriul chip: „Was ihr den Geist der Zeiten heisst,/ Das ist im Grund der Herren eigner Geist,/ In dem die Zeiten sich bespiegeln”. (Lucian Blaga : „Ce voi numiți al vremurilor duh/ E numai duhul dumneavoastră/ În care vremurile se-oglindesc”. Goethe nu-i uită nici pe inculții la care oglindirea celor citite este atât de jalnic deformată, încât îți vine s-o iei la goană, după ce arunci o singură privire („Da ist’s denn wahrlich oft ein Jammer! / Man läuft euch bei dem ersten Blick davon”). Dar conversația lui Faust cu Wagner dezvăluie și felul cunoașterii pecetluite cu șapte peceți: „Puținii care au știut ceva și cari au fost destul de nebuni de nu și-au închis inima lor plină ci au dezvăluit prostimei gândul și vedeniile lor, au fost, de când lumea, răstigniți sau arși pe rug” (traducere de Iosif Nădejde, 1938, citită probabil de liceeanul Costache Oprișan, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Anton Dumitriu ca interpret al cogito-ului cartezian, în rev. Tribuna, Cluj-Napoca, nr. 254/2013, p. 22, sau http://www.scribd.com/doc/173015860/Isabela-Vasiliu-Scraba-Despre-Anton-Dumitriu-ca-interpret-al-%E2%80%9CCogito%E2%80%9D-ului-cartezian ). Cum vedem, cunoașterea “pecetluită” ar fi cunoașterea filozofică (indicată prin numele filozofului Giordano Bruno, ars pe rug la Roma în 1600) si acea învățătură pe care a vrut să o împărtășească altora «Cel răstignit pe cruce». După Eminescu, «poeții, filozofii unei națiuni presupun în cântec și cuget înălțimile cerului». Dar ce înseamnă într-o cultură disprețuitoare a operelor eliadești «înălțimile cerului» ? Nimic altceva decât «obscurantism» și «poncife misticoide» (Ovidiu Șimonca despre Eliade). În opiniile de împrumut ale lui Cătălin Avramescu – vedeta culturală care uită de ghilimelele când preia inepții „oficiale” -, a gândi la cele divine, echivalează cu «intenția declarată de a forța o întoarcere a culturii europene la păgânismul pre-creștin» ( rev. „Dilema veche” din 25 aug.2006). Mircea Eliade era de părere că “Dumnezeu nu și-a întors dragostea de la om”. Doar oamenii îl lasă pe Dumnezeu singur. «Capacitatea omului de a fi liber și creator prin credință, dacă ar fi folosită, ar duce la veșnica reînnoire a Cosmosului, la regenerarea tuturor făpturilor, adică la abolirea istoriei și la instaurarea timpului aceluia, (illud tempore), prorocit de Isaia », scria hermeneutul religiilor (vezi M. Eliade, Când omul era creator, în rev. „Îndreptar”, München, martie 1950). / Note și comentarii marginale: 1. Ne referim la a doua ciuntire a țării. Prima, cea din 1940 care a urmat înțelegerii între Hitler și Stalin a smuls din trupul României o jumătate de Ardeal, Cadrilaterul, Bucovina de Nord şi Basarabia. A doua ciuntire, de după Yalta anului 1945 a răpit din nou Bucovina de Nord şi Basarabia pe care românii le dobândiseră în războiul lor împotriva rușilor cotropitori care imediat după ocuparea provinciilor românești și-au început deportările în Siberia şi uciderile masive pentru a dez-româniza teritoriile ocupate. Despre barbaria popoarelor puse pe cotropirea de noi teritorii, Mihai Eminescu scria la modul general că «în întunericul nedreptății și a barbariei, toate națiunile își sînt egale în abrutizare». 2. vezi Marin Nițescu (1925-1989), Sub zodia proletcultismului, Bucureşti, 1995, p. 49. 3. Recenzia lui Ovidiu Șimonca este scrisă în stilul vehement și obtuz al vremurilor cînd în cultura ideologizată linia oficială era trasată de Leonte Răutu (tatăl Ancăi Oroveanu, directoare a Colegiului Noua Europă), preluând în răbufniri inchizitoriale tot năduful torționarilor ce nu l-au putut băga pe Eliade în închisoare ca să împărtășească soarta lui Mircea Vulcănescu (bătut la sânge, până și-a dat obștescul sfârșit în pușcărie, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării în personajul anchetatoarei din romanul eliadesc Pe Strada Mântuleasa, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 251 /2013, pp. 20-21, sau http://www.scribd.com/doc/221193220/Isabela-Vasiliu-Scraba-EliadeMantuleasa ). Repetând inepții vehiculate mai bine de jumătate de secol, recenzia este “stearpă si convențională” ca şi dosarul cu rezultatele cercetărilor lui Fl. Ţurcanu, dosar tradus în germană sub titlul «Im Gefängnis der Geschichte» (ce evocă regretul agenților NKVD, gen Nikolschi, care au ratat ocazia de a-l întemnița pe marele istoric al religiilor). Despre această excesiv de lăudată carte am scris în vol. : Isabela Vasiliu Scraba, Propedeutică la eternitate, Slobozia, 2004, pp. 91-99, sau http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-AlxDragomir-propedeutica . 4. vezi C. Noica în vizorul Securității, documente din Arhiva CNSAS publicate de rev. „Observatorul Cultural” nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; Luciana Pop, Constantin Noica și criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum şi I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007. Z. Orenstein/Ornea , care dăduse pe ascuns Securității o copie a scrierii noiciene, a fost înaintat în funcția de «îndrumător» la Centrala librăriilor. O notă a sursei «Şerban» (Pavel Apostol) a oferit această indirectă informație de răsplătire a redactorului turnător. Manuscrisul «Fenomenologiei spiritului de Hegel» istorisită de Constantin Noica», – pentru care Noica a fost arestat pe 8 dec. 1958, a fost publicat la Paris în 1962 pe când filozoful se afla în închisoare. Există şi o traducere în engleză a cărții, făcută de Ion Podea, profesor de istorie şi redactor la BBC. Tot atunci fostul asistent al lui Blaga, Zevedei Barbu (profesor universitar la Glasgow), împreună cu Mabel, soția istoricului Grigore Nandriș (fratele Aniței Nandriș-Cudla, autoarea extraordinarului volum memorialistic 20 de ani în Siberia), au lucrat la traducerea Jurnalului de idei (1944), ultima carte publicată de Noica la vremea libertății de gândire care făcuse posibile atâtea capodopere de gând românesc. Volumul Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel, apărut la Cartea românească în 1980 este cenzurat de toate referirile la om ca «ființă căutătoare de Dumnezeu» (p.106 din mss.) sau la religie ca «împlinire a spiritului» (ibid.), așadar o carte ciuntită de tot ce semnalase turnătorul Pavel Apostol că ar fi fost «anticomunist și mistic» în manuscrisul furnizat de Zigu Orenstein celor plătiți din bugetul țării ca să nu slăbească nici o clipă teroarea ideologică și teroarea „polițienească” a Securității. 5.v. Ion Varlam, Pseudo-România: Conspirarea deconspirării, Editura Vog, Bucureşti, 2004.+ Surse: http://www.isabelavs.go.ro ; http://www.youtube.com/user/mirelvv/videos?view=0&flow=grid
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Inovaţiile ontofanice

Noiembrie 11, 2013

Google Glasses şi Google Nose (ori Sniffer) fac parte din categoria pe care filosoful francez Stéphane Vial o denumeşte “Inovaţiile ontofanice”. Etimologia cuvântului ? Ontofanic este în modul cel mai evident un adjectiv. Surpriza mea, în dimensiuni aproape explozive, a fost aceea de a constata faptul că rădăcina acestui neologism a fost propusă de către filosoful român Mircea Eliade ! Pe care culturnicii ghedesişti “de elită” (aici se numără şi infatuatul ignar Andrei Pleşu) n-au încetat vreodată a-l înjura. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/11/09/consiliul-national-psd-5/
Titus Filipas

Mircea Eliade – adevărul proverbelor româneşti

August 17, 2013

Dan Culcer : “Am adesea impresia că ne învârtim în cerc, precum deținuții în curtea fără cer a pușcăriei. De aceea reproduc acest text de publicistică lucidă a lui Mircea Eliade. Diferența de epocă nu produce o diferență de situație. De unde ni se strecoară în minte această lepădare de sine.” +Mircea Eliade. A nu mai fi român / A apărut, acum de curând, o nouã modă printre tinerii intelectuali şi scriitori; a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. Să ne înţelegem bine: tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi şi gândi valorile universale, ei nu spun: “nu mai sunt român pentru că sunt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu umiversal şi etern”. Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru că sunt comunişti, sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sunt români, şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, ruşi, spanioli; orice, numai români nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român. Şi caută prin orice fel de argumentare (istorică, filosofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, incapabilă de eroism, de probleme filosofice, de creaţie artistică, şi aşa mai departe. Unul dintre ei se îndoieşte atât de mult de realitatea unui neam românesc războinic, încât îşi propune să citeascã Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevãr s-au luptat vreodată românii cu turcii, şi i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria şi cultura “românească” nu e de origine română: Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Haşdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. etc. – toţi, dar absolut toţi sunt streini. Sunt slavi, evrei, armeni, nemţi, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deştepti, sunt şmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori. Dacă le pronunţi vreun nume despre care se ştie sigur cã e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă este slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câţiva moldoveni care spun cu mândrie: am sânge grecesc, sau: “strămoşu-meu a fost rus”. Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat românească. Nu cred că se aflã ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare, că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări. Toti tinerii aceştia au de făcut obiecţii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deştepţi şi asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufleteşti, cine nu capătă insomnii din cauza meditaţiilor şi agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei şi al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu uită: “Neant! Agonia! Zădărnicia!”, cine nu se dă cu capul de pereţi ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” şi “viaţa interioară” acela nu poate fi om, nu poate cunoaşte valorile vieţii şi ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt destepţi – ce oroare! Unde poate duce deşteptăciunea? La ce-ţi foloseşte faptul că poţi cunoaşte, superficial realitatea – când îţi lipseşte facultatea de a imagina probleme, îţi lipseşte boala prin care poţi întrezări moartea şi existenţa, îţi lipsesc înseşi elementele dramei lăuntrice? Tinerii aceştia sunt supăraţi pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte şi nu se sinucid din disperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică şi etică a disperării. Şi pentru că disperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. Tot ce nu se găseşte în Pascal, în Nietzsche, în Dostoievski şi Heidegger – şi toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilã structurii gândirii româneşti – tot ce nu se găseşte în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus şi în meditaţiile unui catolic în veşnică îndoială nu înseamnă nimic, nu are valoare filosofică, nu are valoare umană. Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preţ o spiritualitate care să se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuşi cu o inteligenţă şi o simţire proprii. Tinerii au reacţionat împotriva curentului de acum zece- doisprezece ani, pornit de la “Gândirea” şi “Ideea europeanã” (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originile sunt tot în cursurile şi 46 mircea eliade – casus belli publicaţiile lui N. Iorga) care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic”, în artă şi în gândire şi încercase cea dintâi filosofie ortodoxă prin crearea tipologiei româneşti. Cauzele acestei reacţiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negaţie a istoriei, relativism în cultură, disoluţia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante şi prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. Dealtfel nici n-am încercat azi să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunţãm câteva din aberaţiile ultimei mode intelectuale. Acei care disperează de destinul de a se fi născut români, judecă strâmb meritele şi defectele poporului. Ei vor problematică, îndoială, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala şi despre eroi are o concepţie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual credinţa şi îndoiala au valoare filosofică, deschid căile meditaţiei prin “probleme”; pentru un ţăran român, nu există îndoială, el crede firesc (“aşa cum curg apele, sau cresc florile”), fără “probleme” (ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe, ca să înţelegi cum a reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). Intelectualii au despre eroi o concepţie morală sau magică; şi într-un caz, şi în altul, ei judecă individualist, iar la limită, demoniac. Am arătat altădată ce cred românii despre eroii neamului; ceea ce cred şi despre personagiile biblice şi apostolice, că trăiesc într-un rai ca un plai românesc, că gândesc la nevoile lor, familiale, ca şi în viaţă, coboară pe pământ în ceasuri grele, stau de vorbă cu oamenii într-un limbaj familiar etc. Eroii, aşa cum sunt înţeleşi de popor şi eroii aşa cum sunt închipuiţi de intelectualii tineri – nu au nimic – de-a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l dă viaţa asociată, ceilalţi concep un eroism etic, de probleme, de drame şi conflicte. Apoi, tinerii intelectuali judecă totdeauna un popor prin ce creează, nu-l judecă prin ceea ce este, prin supravieţuirea lui. A “crea” este o concepţie individualistă; a fi aşa cum a lăsat Dumnezeu, este adevărata axă a “spiritualităţii” poporului. În concepţia poporului, nimic nu se creează, nimic nu se face; lucrurile vin şi pleacă, lucrurile se întâmplă. Dar aceasta este o problemă prea complicată pentru a o rezolva aici. Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiţia noastră umană, acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele, sau le putem ignora, pur şi simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace – să ne fie ruşine că ne-am născut români, numai pentru simplul motiv că nu găsim în valenţele româneşti ceea ce vrea Chestov sau Dostoiewski. [Publicat în Vremea, an VI, 1933, Septembrie 10, nr. 304, p. 6.]+ Sursa : Publicat de către Blogger la Dan Culcer Jurnalul unui vulcanolog , 8/08/2013 03:20:00 PM
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Omul sfinţeşte locul

August 17, 2013

PETRE BADICA : „România rurală şi idilică nu există. Viaţa la ţară se trăieşte la coada vacii ” http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/romania-rurala-si-idilica-nu-exista-viata-la-tara-se-traieste-la-coada-vacii-309992.html @ PETRE BADICA : „Omul sfinţeşte locul.” Este echivalentul, printr-un proverb românesc, definiţiei sistemului de producţie agricolă de către fiziocratul Turgot. Dar citeşte şi ce scria Mircea Eliade despre adevărul incorporat în proverbele româneşti. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/08/15/la-multi-ani-de-sfanta-maria-2/
Titus Filipas

Legi fatale şi arhetipuri culturale

Septembrie 20, 2008

Postarea “Vise – 2”, de pe blogul Iubescfluturii, vezi aici: http://iubescfluturii.wordpress.com/2008/09/18/vise-2/ , m-a provocat la două comentarii:

1/Da, o consemnare din cartea lui Sigmund Freud, „Interpretarea visului”, şi  anume : „Anna, Erdbeeren, Wilde Erdbeeren”, îl determina pe Ingmar Bergman să realizeze celebrul film din anul 1957, Fragii sălbatici (Smultronstället).

2/Carl Jung şi Mircea Eliade se cunoşteau, erau doi intelectuali europeni ce se apreciau reciproc.  S-a argumentat  foarte bine documentat că opera lui Mircea Eliade încorporează conceptul de ‘arhetip’, înainte ca acesta să fi fost definit de Carl Jung. Dar Mircea Eliade aplica doar ideea lui Vasile Conta despre ‘legea fatală’.  La ora actuală, arhetipurile sunt profund incorporate în psihologia abisală, de asemenea sunt intens folosite în Teoria Culturală.

Titus Filipas

Curriculum Vitae

Ianuarie 3, 2008

Titus Octavian Filipaş s-a născut pe data de 26 martie 1944, în oraşul Băileşti din Oltenia, într-o familie de refugiaţi basarabeni. Urmează şcoala primară la Piatra Olt, se joacă lângă o pădure numită a Sarului, într-o natură idilică  pentru că era nepoluată, cu un grup de copii care într-o zi întâlnesc un O.Z.N. Primele cărţi citite de Titus Filipaş : Taras Bulba, Hadgi Murad, Discursul despre metodă. Din 1955, se mută cu familia la Craiova, unde Titus Filipaş este marcat de trei experienţe intelectuale : întâlnirea cu biblioteca publică Alexandru şi Aristia Aman, cu şcoala Petrache Poenaru,  şi cu piesele tehnice şi artifactele cele mai neobişnuite aduse la rampa militară. În anul 1956, Titus Filipaş editează în samizdat un ziar – manifest anti-sovietic intitulat Adevărul, pe care îl răspândeşte în oraş împreună cu unii colegi de şcoală. Este arestat şi anchetat de securitate, acuzat nu pentru că activa împotriva ocupaţiei sovietice, ci pentru că a creat o “organizaţie de tineret cu caracter fascist”! În 1958 se înscrie la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova. Unde cel mai bun profesor va fi cel de limba rusă. Era un aristocrat “alb” din Basarabia,  licenţiat al facultăţii de litere şi filosofie al Universităţii din Iaşi. Nu i se mai permitea să predea filosofia, şi operele marilor clasici ai literaturii ruse deveneau pentru profesorul Andrei pretextul unor magnifice lecţii de filosofie  aplicată pe literatura rusească din secolul XIX. Pe de altă parte, eminentul profesor de matematică oltean Voinea fusese alungat din învăţământ, acuzat de legionarism. După numai o lună de zile de lecţii cu elevii din noua clasă, apucase totuşi să sugereze bobocilor  în algebră faptul că teorema lui Bézout  poate servi şi la construirea unui algoritm de derivare ! În general, prin îndepărtarea sistematică şi programată a profesorilor buni din învăţământ atunci, foşti legionari ori “simpatizanţi cu legionarii”, perioada 1958-1962 a fost marcată de o acută degradare a şcolii româneşti. Titus Filipaş completează lipsa de informaţie din manualele şcolare intenţionat şi grosolan deformate, după principiul de lungă perenitate “politiceşte corect”, cu lecturi din cărţile care puteau fi găsite atunci în bibliotecile publice. În lipsa textelor lui Mircea Eliade, citeşte Descoperirea Indiei a lui Jawaharlal Nehru, în lipsa unui curs de antropologie citeşte traducerea din limba rusă “Introducere în istoria culturală a comunei primitive”, iar în lipsa unei cărţi despre fenomenele sociale, economice şi procesele istorice din S.U.A. citeşte un text compilat de un fost secretar al partidului comunist din S.U.A., “Schiţă a istoriei politice a celor două Americi”, unde era explicat cu maximă claritate şi sinceritate conceptul, pare-se de lungă perenitate, chemat “Politica marii bâte”. Premiul I câştigat în 1962 de Titus Filipas la olimpiada naţională de fizică (pe atunci nu exista şi faza internaţională) nu este relevant, are însă drept consecinţă faptul că urmează fizica la Universitatea din Bucureşti. Acolo vede capitala României ca pe Nova Roma, centrul spiritual radiant şi atractiv pentru Latinitatea Orientală. Citeşte extrem de multe texte de filosofie şi psihologie. Între 1967 şi 1974 lucrează ca profesor de fizică la două licee din Craiova. În 1971 publică  povestirea ştiinţifico-fantastică Nisipul, în colecţia îngrijită de scriitorul şi filosoful Adrian Rogoz pe lângă revista Ştiinţă  şi tehnică. Din 1975 devine cadru didactic la Universitatea din Craiova. În 1988 obţine titlul de doctor în fizică la Universitatea din Bucureşti după susţinerea tezei cu titlul : “Studiul interacţiunii meteorologice sol-atmosferă”. În 1984 apare cartea sa “De la mitul astral la astrofizică”, la editura Scrisul românesc din Craiova. Capitolul ce tratează problema civilizaţiilor extraterestre a fost tradus şi în limba maghiară sub titlul : “Civilizációk Földünkön kívül”, şi publicat în revista Galaktika. După mai bine de douăzeci de ani, cartea a fost scanată de către domnul Dragoş Bora, şi poate fi citită/descărcată gratuit din  Biblioteca de Astronomie Online  aflată la adresa http://85.121.0.91/sarm/carti/.  Înainte de 1989, Titus Filipaş scrie şi i se acceptă articole de popularizare/divulgare  ştiinţifică în revistele Contemporanul, Ramuri, Magazinul, Ştiinţă şi tehnică. În 1987 apare cartea Materie şi tehnologie la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică din Bucureşti. În 1989, din nou la editura Scrisul românesc din Craiova, apare cartea Călătorind prin Univers, iar în noiembrie 1989 este tipărit, la Editura ştiinţifică  şi Enciclopedică din Bucureşti, primul exemplar al cărţii Dincolo de curcubeul stelar, ce nu va apărea pe piaţă decât în 1991. După decembrie 1989, scrie numai pentru sertar, din lipsă de sponsori pentru cărţile sale. Revistele unde mai publicase îi refuză articolele, numele său fiind trecut pe o listă neagră alcătuită de Andrei Pleşu, capul de listă fiind ilustrul  iluminist român Edgar Papu. Abia în 2003 îi este publicat în revista electronică Asymetria din Paris, coordonată  de scriitorul şi criticul literar Dan Culcer, primul text post-revoluţionar,  intitulat Ideologia Şcolilor Centrale.Titus Filipas

Experienţă ontică şi reprezentare ontologică

Decembrie 23, 2007

„Păcatul originar” al omului, distincţia care îl  separă de celelalte animale şi îl face Om, este capacitatea transformării experienţei ontice în reprezentare ontologică. „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor”,  se spune, biblic, despre aceia care nu au această capacitate.  Invers, există şi situaţii când o reprezentare ontologică  poate controla contingenţa dintr-o   experienţă ontică extremă. Calitatea organică  a reprezentărilor ontologice  pe care le creează  îl fereşte  pe  scriitor  de ‚limbajul de lemn’. Să mai observ că ‚limbajul de lemn’ este destinat să blocheze lucrul  gramaticii generative naturale. Există îndeobşte iluzia că experienţa ontică se transformă imediat şi automat  în reprezentare ontologică verbală. Ceea ce nu este întotdeauna adevărat. Această transformare implică lucrul gramaticii generative. Dacă interpretăm în termeni moderni Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, vedem că  spiritualitatea din  fraza: „La început a fost Cuvântul”, se poate traduce, fără să comitem o blasfemie: „La început a fost o gramatică generativă”, care este intrinsec legată de spiritualitatea omului.  Numai gramatica generativă te ajută să urmezi firul  ontic şi ontologic  în  desfăşurarea  scriiturii, să creezi pagini pe româneşte unde reprezentarea ontologică nu este decalată faţă de acurateţea ontică.  Căci „Dacă dai nume greşite lucrurilor, înseamnă  să adaugi nenorociri în lume” („Mal nommer les choses, c’est ajouter du malheur au monde”),  ne avertiza Albert Camus.  Gramatica generativă construieşte un sistem navigaţional pentru cuvintele noi şi pentru cuvintele vechi, adăugându-le valoare. În ‘Lingvistica Descartes’,  Noam Chomsky redefineşte noţiunea de „limbaj” (vernacular, sacru) ca pe o ‘gramatică generativă’ capabilă să creeze, să genereze expresii  lingvistice bine formate, incorporând nu doar ‘corectitudine gramaticală’  (care este prezentă  şi în « dialogurile »  personajelor din teatrul absurd !), dar şi ‘corectitudine logică’. Capacitatea gramaticală generativă este asociată, în diverse grade, subiecţilor umani care folosesc limbajul. Proverbul «Omului înţelept nu trebuie să-i spui multe »  marchează  tradiţional un capăt de gamă. Genial a fost  Eminescu numai pentru că era  caracterizat printr-o capacitate generativă foarte înaltă a limbajului românesc. Ştim că Poetul este persoana umană capabilă  să transmute,  printr-o gramatică generativă proprie,  experienţa sa ontică în reprezentări ontologice perfecte. Acest proces de participare la viaţa spiritului,  grecul Aristotel  îl botezase Metanoia. Din aceleaşi  raţiuni, Mircea Eliade recomanda tinerilor universitari americani să înveţe limba română – lectura poeziei    româneşti  în original fiind  garanţia participării la o viaţă spirituală intensă. Aceasta pentru că Limba Română incorporează o cantitate uriaşă de „semantică  în gramatica generativă”,  am dat sensul cel mai general sintagmei propuse de Noam Chomsky.Aşa cum ne arată un studiu foarte pertinent al lui Paul Zarifopol, traseul poeziei lui Eminescu fusese desenat de Văcăreşti. Cine erau ei? Domnitorul Constantin Brâncoveanu avusese un ginere vistiernic, Enache Văcărescu. Ucis la Stambul cu Brâncovenii  pentru că apărau un sistem de valori româneşti. Acest Enache Văcărescu a fost sanctificat de Biserica Ortodoxă Română,  sub numele de Sfântul Ianache – sfetnicul domnesc. Spiritul de familie la Văcăreştii ce au rămas era foarte emancipat. De la ei, din neamul lor de boieri,   provine iluministul  Ienăchiţă  Văcărescu (1730 – 1796),  ce a influenţat cultura română la modul “releu”.  Opera lui se racordează nemijlocit la  truda  lui Dimitrie Cantemir, cel puţin prin tomurile :„Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani” şi „Gramatica greacă completă.” După ce scrie „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti”, –„observaţii” ce ţin cont de „gramatica filosofică” din Epoca Luminilor–, Ienăchiţă construieşte un releu cultural cu obiectiv anunţat: „Urmaşilor mei Văcăreşti!/Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/Ş-a patriei cinstire.” Obiectivul va fi împlinit ca intensitate,  dacă nu şi în anvergura dorită. Remarcabilul  studiu „Poezia românească în epoca lui Asachi şi Eliade”,  al lui Paul Zarifopol,   demonstrează  convingător legătura dintre poezia lui Iancu Văcărescu  şi  poezia lui Mihai Eminescu, unde sunt concretizate obiectivele proiectului Văcăreştilor  atât  ca intensitate, cât şi în extensie. Şi versurile lui Iancu Văcărescu: „V-am dat teatru, vi-l păziţi/Ca un lăcaş de muze / Cu el curând veţi fi vestiţi / Prin veşti departe duse”, pot fi citite în cifrul lui Ienăchiţă – ca  flux de reprezentări ontologice în  limba română,  purtând pe val cohorta de zeităţi ale experienţelor ontice.  Dacă René Descartes spunea : “Cogito ergo sum”, Condillac arăta cât  de importantă este experienţa ontică – senzaţia transformată în idee,  pentru  verbul „a fi”. La Sofocle  şi  la vechii poeţi  greci, toate experienţele ontice aveau asociate zeităţi. Iancu Văcărescu  tradusese pe româneşte teatru universal. Deschisese o poartă pentru ” veştile” purtate de zeităţi. Eu citesc versul: ” Prin veşti departe duse” , ca  o mişcare din exterior spre interior, „înpământenind” la noi, adică în Limba Română,  un Panteon cultural. Constantin Noica, în ‘Logica lui Hermes’, subliniază admirabil  această mişcare a ideilor.Pentru ţăranul român  din veacul fanariot, experienţa ontică rămânea  efort  fizic,  fără  transmutaţie  în reprezentarea ontologică.  În acea vreme  ce curge până la Domnul Tudor,  cum zicea Ion Brătianu:  „Grecismul năbuşi limba noastră, clasele avute abia mai îngânau limba părinţilor lor şi numele de Român devenise un nume de dispreţ; limba greacă comanda de pe Tron drepturile şi datoriile oamenilor, dascălii greci ocupau catedrele în şcoala domnească şi tot în limba greacă se ridicau imnurile la cer, pe când cea română abia se mai auzea pe lungul brazdei, în monologul plugarului ce mână boii”. Mai este ceva, de o gravitate dureroasă pentru noi. Cu  « pătura superpusă »  în epoca fanariotă,  peste grumazul românilor căzu ghilotina unui hiatus cultural ce  tăie lucrarea  grupului de reflecţie românesc în  conversaţia  cronicarilor şi adnotatorilor  (la fel de importanţi ca şi cronicarii pentru continuitatea şi coerenţa grupului de reflecţie românesc) peste timp prin memoria reprezentărilor ontologice.  Sunt  împiedicate timp de  un veac geneza şi eclozarea intervenţiilor discursive  ca reprezentări ontologice  ce   aduc  amendamente,  operează   corecturi, adaptează la modernitate  configuraţiile  de gândire bazate  pe arhetipurile noastre culturale.  Pe care trebuie să le păstrăm. Fără arhetipuri  scrise ca reprezentări ontologice  în limba română,   suntem copleşiţi de  aculturaţia alienantă. Titus Filipas

Realitate şi culturanaliză

Decembrie 18, 2007

Psihanaliza se referă la folosirea limbajului matern. În textul „Amintirilor din copilărie”, limbajul matern este la fel ca Sfânta Scriptură. Dincolo de Amintirile din copilărie, păşim pe tărâmul basmelor, care fac legătura cu trecutul, dar şi cu viitorul. Construind astfel continuitatea identităţii. Este recunoscută în general valoarea terapeutică a citirii poveştilor, egalând liniştea dobândită de împăratul Marcus Aurelius prin citirea filosofiei. Si numai rămânând înrădăcinaţi în propria noastră cultură românească, în tradiţie şi în basme, rămânem deschişi spiritual către lume. Mi se pare că basmele lui Ion Creangă: Povestea Porcului şi Harap Alb, transmit cel mai bine înţelegerea noastră emoţională despre alienare.

 

 

Psihanalistul  Jacques Lacan edifică Teoria alienării. Condensată  cel mai bine în metafora ‘lăcătuirii varege’, o reprezentare medievală care avea iniţial valoare magică. Apoi dogmatică. Transformată acum de  topologie în model matematic. Un model folosit uneori, după Lucian Blaga şi Ernst Cassirer, ca  metaforă mitopoetică. „Lăcătuirea varegă” a celor trei inele înlănţuite, –sau ‘nodul topologic Borromean’ atunci când  denumim modelul matematic–, a fost împrumutată de creştini ca logotip al Unităţii prezente în Sfânta Treime : Unitas Trinitate  şi Trinitas Unitate, cum găsim scris şi desenat într-un manuscris din secolul XIII, păstrat la mănăstirea din Chartres.

 

 

Ideea creştină că « Omul este construit după chipul Domnului» înseamnă, la Jacques Lacan, faptul că inteligenţa omului este instrumentul pentru adaptarea la lume numai pentru că, în complexitatea ei de sorginte divină,  ea este aidoma lăcătuirii varege a inelelor topologice chemate „Realul”, „Imaginarul”, „Simbolicul”.   Aici ne aflăm la celălalt capăt de gamă pentru reprezentarea ideilor. Primul capăt este discursivitatea narativă (‚narrative reasoning’). Ea este prezentă, de pildă, în doctrina despre Trinitate a filosofilor teologi cappadocieni.

 

Nici unul dintre inelele  lui Lacan în acest model matematic al inteligenţei Omului n-ar putea exista fără celălalt. Forfecarea ‚simbolicului’ şi/sau ‚imaginarului’ conduce necesarmente la prăbuşirea « realităţii » pentru individ. Simbolicul, Imaginarul şi reprezentarea Realului conţin identitatea şi continuitatea Eului. Iar teoria unui Ego solipsist este incoerentă tocmai pentru că individul uman capătă “un Ego” doar când construieşte o imagine coerentă despre realitate.

 

 

Primele înregistrări ale potenţialului de înstrăinare sunt poate “Amintirile din copilărie”. Psihanaliştii citesc “Amintirile” pentru fiece caz clinic, raşchetând memoria individului în decubit. Dar studiile lui Jacques Lacan sunt mai curând o culturanaliză, decât o psihanaliză.

 

 

Când începe Culturanaliza la români? Probabil că odată cu prelegerile din 1926 ale lui Nae Ionescu. Pe data de 12 februarie, metafizicianul Nae Ionescu le spunea ceremonios studenţilor săi: „Vă aduceţi, desigur, aminte  Psihologia de Găvănescul”. Fireşte, nu era cea mai fericită alegere. „Psihologia lui Găvănescul” a introdus o mare eroare în cultura română: Interpretarea empirismului Locke-an ca “realitate directă”. Altminteri, prelegerile lui Nae Ionescu au fost de o calitate intelectuală excepţională, neegalată până acum în cultura română.

 

Către sfârşitul primăverii anului 1926, filosoful Nae Ionescu ţinea o prelegere lămuritoare despre realitate studenţilor Universităţii din Bucureşti. Prelegerea lui Nae Ionescu stârneşte entuziasmul unei generaţii noi. Acea prelegere “kantiană” privind constituţia realităţii a format un Ego naţional într-o naţiune rămasă practic fără învăţători – morţi luptând în primul război mondial. Ideile din prelegere descend fără condescendenţă în cultura română, influenţând mai ales „dăscălimea” tînără, ce îşi va construi altfel lecţiile. A fost un exemplu superb de „top-down approach”, de abordare conceptuală descendentă ce ar trebui reînvăţată de naţiunea noastră, căci numai aşa poate fi continuat un Ego naţional românesc.

 

Să mai observ că mijloacele ideologice, deviante pentru că non-epistemologice, folosite azi pentru a combate arhetipurile culturale dezvăluite în acea prelegere a marelui Nae Ionescu, o prelegere bazată pe epistemologia intelectualistă, sunt tendenţioase şi lamentabile. Există, fără îndoială, o participare la construirea Spiritului prin racordarea lecţiei de realitate Ex Cathedra în Limba Română cu nenumăratele abordări conceptuale ascendente. Prin acea racordare, manifestată ca Mişcare Naţională, prelegerile lui Nae Ionescu au fost punct pivotal în discursul verbal românesc. Care începe să construiască liber şi deliberat ‚reprezentări ontologice’ depăşind frontiera copilărească a limbajului matern. După cum caută, pe aiurea, reprezentări ontologice alternative pentru căile realităţii. Acest îndemn îl trimite pe Mircea Eliade în India.

 

 

În filosofia hindică, felul în care fiecare individ uman desluşeşte calea de cauzalitate se cheamă Karma*. Pentru gândirea „omului comun”, cum spune poetul Labiş, calea de cauzalitate nedesluşită se cheamă „Destin”. Constatam surprins, că în secolul XX, înainte de venirea comuniştilor internaţionalişti la putere în România, chiar şi elitele ţărăneşti de la noi se interesau de asemenea probleme. Când venea faza comunismului naţionalist şi cenzura se relaxa, cumpăram într-un anticariat din Craiova lucrarea intitulată „Karma, sau lumina pe cărare”, publicată de o editură sătească din Oltenia. Deci nu doar Mircea Eliade se arăta interesat de filosofia hindică. După 1989, când eram “de permanenţă” la sediul Alianţei Civice din Craiova, a sosit un fost ţăran chiabur, care fusese în tinereţe chiar patronul acelei edituri. L-am întrebat mirat: “Domnule, cum îţi plăteai autorii?”. “Nu-i plăteam deloc”, mi a răspuns. “Erau studenţi legionari, care scriau numai din dragoste pentru ţară. Carol al II-lea i-a împuşcat pe toţi”. Colegii mei de atunci din Alianţa Civică m-au convins pe moment că acele cărţi erau fără valoare. Am învăţat ulterior mai multe despre filosofia hindică. În budism, căutarea şi găsirea realităţii se face pe aşa-numita „potecă octuplă”. Inspirat de gândirea indiană, chiar şi fizicianul american Murray Gell-Mann îşi numise metodologia lui teoretică de aflare a unei noi particule elementare: „Calea octuplă”. Şi prezicea găsirea particulei omega-minus. Descoperirea experimentală, după numai trei ani, confirmă faptul că Murray Gell-Mann, el însuşi un intelectual fără vreun fler pentru fizică, şi mai ales pentru fizica experimentală, identificase bizantin-cărturăreşte o cale a realităţii.

 

 

Vedem după acea salutară şi decisivă intervenţie a metafizicii în cultura română, nu într-o publicaţie ezoterică şi editată cu tiraj homeopatic sau confidenţial, ci prin discursul public în Academia gândirii tinere, o evoluţie uriaşă în folosirea Limbii Române. Chiar şi celebra întrebare din Moromeţii lui Marin Preda: „Pe ce te bazezi?”, decurge din acea prelegere despre realitate şi cauzalitate a lui Nae Ionescu, transformată prin prisma „dăscălimii” române, transmisă de la profesori şi învăţători, la elevi. Fratele mai mic al lui Marin Preda aude întrebarea la şcoală, îi prinde repede greutatea şi o repetă, chiar şi în mediul stressant de acasă, folosind-o, poate, ca armă de apărare împotriva celorlalţi fraţi.

 

Marin Preda aude mostra de Limba Română perfectă în acea abordare conceptuală ascendentă din întrebarea mezinului. Marin Preda încastrează interogarea ca piatră de boltă în textul celebru printre români, un text care atinge şi universalitatea prin abordarea bottom -up. Dar ea este de fapt o expresie creată de noua „dăscălime română”.

 

 

Găsim prin litere punţi neaşteptate. Pentru Marin Preda, mediul prea puţin intelectual de acasă era controlat de „oaia Bisisica”. În romanul Zuleika Dobson, nume şi caracter de femeie fatală, Sir Max Beerbohm (1872-1956), fostul dandy de Oxford, are viziunea terifiantă a unor nenumărate Bisisica bipede şi antropoide : „You cannot make a man by standing a sheep on its hind-legs. But by standing a flock of sheep in that position you can make a crowd of men.” Se cheamă această mulţime de oameni „societatea civilă” construită fără metafizica lui Nae Ionescu, şi fără înţelegerea realităţii prin reflexie urmată de construirea discursului de cauzalitate ?

*Vezi şi articolele despre cauzalitate (http://en.wikipedia.org/wiki/Causality) şi Karma (http://en.wikipedia.org/wiki/Karma) în Wikipedia de limba engleză.

Titus Filipas

Familia spirituală Eliade

Decembrie 10, 2007

Secolul XIX românesc este pentru noi mai mult decât un timp. Este exemplul nostru fiducial pentru dezvoltarea printr-o gramatică generativă a civilizaţiei. Doamna Alexandra Laignel-Lavastine nu ţine cont de aspectul acesta atunci când „analizează”, desigur, un fel de a spune, în cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”, ceea ce dânsa crede a fi realitatea românească. Alexandra Laignel-Lavastine are în fond despre români, aceia care ştiu din amintirile de familie că erau români şi înainte de 1800, o atitudine de neglijare. De exemplu, doamna Alexandra Laignel-Lavastine neglijează existenţa altui mare intelectual legionar român: Vasile Lovinescu. Este dreptul ei, deşi desconsiderarea culturii româneşti de către Alexandra Laignel-Lavastine nu-i altceva decât o formă de rasism cultural. Diavolul se ascunde în detalii, poate că în acest sens sîntem noi, românii, « diabolici ». Institutorul Albert Camus (1913–1960), cel care l-a strivit cu dispreţ absolut pe românul Emil Cioran (1911-1995), ne învăţa, da, şi pe noi! că „Mal nommer les choses, c’est ajouter du malheur au monde”, ori, pe româneşte, „Dacă dai nume greşite lucrurilor, înseamnă să adaugi nenorociri în lume”. Un detaliu, pe care sursele din care se inspiră Alexandra Laignel-Lavastine îl uită, s-ar referi la necesitatea explicitării şi explicării unui cuvânt nume propriu întrebuinţat în chiar titlul cărţii : « Eliade ». Doamna Alexandra Laignel-Lavastine preferă să-şi menţină cititorii francezi într-o ignoranţă totală asupra semnificaţiei româneşti a cuvântului, dacă nu cumva ignoranţa aparţine autoarei. Ceea ce eu nu cred. Este vorba pur şi simplu despre faptul că scriitoarea, despre care bănuiesc că-i mereu în căutarea obiectivităţii, -„obiectivitate” şi „politiceşte corect” sunt totuşi principii ce se exclud reciproc-, s-a lăsat p ână la urmă furată de latura tendenţioasă a curentului gherist din cultura română. Să spunem noi aici ceea ce Alexandra Laignel-Lavastine a uitat să treacă în carte. Bineînţeles, Eliade este numele lui Mircea Eliade (1907-1986), Alexandra Laignel-Lavastine nu-l lasă pe cititorul străin chiar într-o at ât de mare ignoranţă. Dar uită să vorbească despre „familia spirituală Eliade”. Gheorghe Lazăr şi, mai ales, Ioan Eliade Rădulescu au luptat, cu un succes total credem noi, -deşi Ioan Eliade Rădulescu avea, spre sfârşitul vieţii, rezervele şi îndoielile sale asupra chestiunii -, pentru restaurarea limbii române, concedem că într-un statut minimalist, erau oameni şi ei, cu puteri limitate. Ioan Eliade Rădulescu are însă pentru noi profilul unui gigant pentru că ne-a arătat principiile, ele erau şi sunt un acquis european, o Ideologie. Cei care cunosc, şi mai cred în ele, aceste principii atunci când sunt spuse pe româneşte, fac parte din „familia spirituală Eliade”. Dincolo de gândurile proprii, Mircea Eliade a fost puternic format întru simţirea rom ânească de mediul familial. Mircea Eliade era al doilea fiu al căpitanului Gheorghe Ieremia. Din admiraţie pentru opera de rom ânism înfăptuită de Ioan Eliade Rădulescu, căpitanul Gheorghe Ieremia simte că trebuie să îşi schimbe numele de familie în Eliade. Ne-am fi aşteptat ca Alexandra Laignel-Lavastine, înverşunată în blamarea numelui de familie Eliade, să sublinieze şi sursa raţionalismului francez în naşterea acestei familii spirituale, repet, spirituale. Dacă ar fi fost creştină, prin această uitare tendenţioasă Alexandra Laignel-Lavastine ar fi comis cel mai mare păcat. Întrucât nu este creştină, problema „păcatului” nu se pune pentru autoarea cărţii amintite. Titus Filipas