Posts Tagged ‘Fernand Braudel’

Marea victorie oltenească de la anul Domnului 599 împotriva Avarilor

Februarie 8, 2016

A fost prima înfrângere de importanță majoră aplicată Avarilor, considerați până atunci invincibili. Nu mai știm nimic despre această bătălie importantă pentru România și datorită modului cum o transmite cronicarul Theophylact Simocatta. El vorbește despre bătălia de la Viminacium. În realitate, zona luptelor contra Avarilor a fost situată pe malul din stânga al fluviului Dunărea, mai precis în raionul pe care acum îl denumim Drobeta Turnu Severin. Istoricul bizantino-egiptean Theophylact Simocatta prezintă la modul colosal istoria aceasta veche îndrăgită atât de astronomul Copernic, cât și de mitropolitul Dosoftei. În lupte participă și un început de armată thematică, adică o armată locală, formată din autohtoni “socii”-alizați, comandată de generalul Comentiolus. Theophylact Simocatta atribuie victoria generalului Priscus, favoritul său, iar nu generalului Comentiolus. La anul Domnului 602, uzurpatorul Phocas îl omoară pe Comentiolus, dar Priscus scapă. Mai mult, generalul Priscus devine ginerele uzurpatorului. Domnitorul Petru Rareș consemnează în Enciclopedia murală de la Moldovița cea de a doua lovitură majoră aplicată Avarilor, la anul 626. Mai departe, avarii vor fi scoși definitiv de pe scena Istoriei prin lovituri mici, aplicate începând cu anul 790 de către Charlemagne. Dar poate că-i vorba despre altă categorie de avari, anume despre Avarii Pannonieni.
Titus Filipas

Sacru de Politeia pentru un forum modest

Ianuarie 20, 2016
Laszlo Tokes se joacă de-a simbolurile! Steagul regiunii “Partium”, încă o născocire….

Gigi Stoian : „Încă o minciună aruncată, încă o palmă a politicienilor iredentişti maghiari, dată României. Dacă inovarea steagului aşa zisului Ţinut Secuiesc nu a fost îndeajuns pentru a provoca tensiuni între populaţia maghiară şi cea românească din Transilvania, iată, un nou scandal tinde să iasă la iveală – inventarea unui nou steag „istoric” al unei regiuni inexistente, „Partium”. Cum nu există decât în fantasmagoricele vise iredentiste „Ţinutul Secuiesc”, aşa nu există nici „Partium”. De vreo doi ani încoace se tot coace o gogoaşă ungurească prin care se încearcă intoxicarea populaţiei de etnie maghiară cu un soi de naţionalism de prost gust. În anumite momente, voit sau nevoit se scot la iveală evenimente „istorice„ care nu au nicio legatura cu istoria, ci mai degraba cu un proces de intenţie grotesc, iluzoriu, abracadabrist. Eroul naţional, emblema Revoluţiei de la 1989 din ţara noastră, cel caruia i s-a acordat înalta apreciere a statului român, „Steaua României”, dă dovadă iarăşi (a câta oară?) de un antiromânism condamnabil. Europarlamentarul român de etnie maghiară, Laszlo Tokes, încearcă să tulbure din nou apele ce curg şi aşa destul de învolburate între România şi Ungaria. Din mâneca aţâţătorului fachir politicianist se încearcă să se scoată un nou steag „reprezentativ”, de data aceasta a unei zone aflată chiar la graniţa dintre România şi Ungaria. Este ştiut faptul ca acest personaj nu de puţine ori a dat mâna cu extremiştii unguri pentru a denigra ţara în care s-a născut şi s-a format. Anul trecut, la inţiativa sa şi cu ajutorul unor „specialişti” în heraldică, a arborat la balconul biroului său de europarlamentar ungur din Oradea (?!!) un steag pe care l-a atribuit regiunii „Partium”. După cunoştinţele sale de fost preot reformat, regiunea „Partium” ar exista şi ar cuprinde în România, judeţele Arad, Bihor, Caraş-Severin, Maramureş, Sălaj, Timiş şi Satu Mare. Pentru toată această zonă se cere deja autonomie ca şi pentru iluzoriul „Ţinut Secuiesc”. Ca să i se atribuie şi un iz de „adevăr” istoric, cererii de autonomie i s-a adăugat un steag „reprezentativ”. Partium a fost dintotdeaun doar un termen politico-juridic .. Ca realitate istorică, Partium a funcţionat, cu două întreruperi, o perioadă de 150 de ani, în perioada Principatului, dar nu aparţinea de acesta. Iniţial, zona despre care se vorbeşte era formată din comitatele Maramureş, Solnocul Inferior, Crasna, Bihor, Ţara Chioarului, Banatul de Severin şi Zarandul de est. Această regiune deşi nu aparţinea Principatului, era condusă de Principele Transilvaniei. În acea perioadă comitatele amintite au fost stăpânite pentru perioade scurte de doar câţiva ani, când de otomani, când de austrieci, când de principii Transilvaniei. Trecând de la o stăpânire la alta, românii din regiunea respectivă nu şi-au format o conştiinţă istorică comună. Mai degrabă, poate fi vorba despre utilizarea termenului de Partium doar ca termen politico-juridic. Din această cauză Regiunea Partium poate fi considerată nu o provincie, ci o arie geografică cuprinsă între Tisa şi Munţii Apuseni. Alte regiuni, ca de exemplu, Banatul, Bucovina, Oltenia sau Muntenia, care sunt regiuni istorice, administrate unitar, şi care au avut timp îndelungat aceleaşi valori folclorice, culturale, etc. au format şi perpetuat o conştiinţă identitară. Este total greşit să considerăm regiunea „Partium” ca o provincie unitară aşa cum sunt cele amintite. Ar fi hilar şi imposibil de acceptat ca unui moroşan, unui bănăţean, unui oşean, să-i spui că este…”partiam”. Românii din acea zonă se identifică şi în zilele noastre după locul în care trăiesc, după tradiţii, cultură, etc. Din acest motiv provinciile respective se numesc Crişana, Banat, Maramureş, etc. Laszlo Tokes se joacă de-a simbolurile : Profitînd de ocazie că „Legea steagurilor” s-ar putea aplica din toamna acestui an, europarlamentarul Laszlo Tokes încearcă pe toate căile posibile (dar mai ales, imposibil de acceptat), să scoată din mâneca sa de politician iluzionist simboluri şi steaguri. Ca dovadă că în dorinţa sa furibundă nu ştie ce să mai aducă drept argument „istoric”, într-una din declaraţiile sale, atunci când autorităţile române i-au interzis afişarea noului steag, afirmă că : „Este un act de batjocură din partea organelor respective şi aduce o jignire la adresa simbolurilor comunităţii maghiare, respectiv cele secuieşti”. Din câte se ştie, secuilor li s-ar atribui zona Covasna, Harghita, Mureş şi nu se înţelege prea clar despre care simboluri secuieşti ar fi vorba în Bihor. Desigur, nu este vorba despre necunoaştere în cazul fostului episcop, ci despre rea intenţie. Ceea ce se încearcă să se facă atât în cazul „Ţinutului Secuiesc” şi acum mai nou, şi în cazul inventatei zone „Partium” sunt dovezi clare de extremism şi provocare prin mascarea adevărului şi nascocirea de simboluri. Că steagul pe care gândirea lui Laszlo Tokes îl nascoceşte va avea cruci albe, roşii sau violet, linii sau pătrate, romburi sau stele verzi, nici nu mai conteaza. Regiunea „Partium”, este de fapt o porţiune din România, franjurată de extremiştii maghiari după propriile interese, decupând oraşele din harta regiunii apărute din visele iredentiste, pentru că au prea multă populaţie românească şi altfel n-ar mai ieşi la socoteală procentul majoritar maghiar al polulaţiei proiectatei regiuni.”
Partium este cel mult o „EUROREGIUNE” ! Dar nicio euroregiune europeană n-are statut de politeia! Numai de FORUM pentru discuţii! Pe teme economice şi turistice.
Titus Filipas

Opinia lui Petru Haneș

Ianuarie 12, 2016

Unora le-a plăcut mult filmul Aferim! Operă cinematografică de un anti-românism feroce. Dar scenaristul și regizorul au citit cartea Echilibrul între antiteze ? Singura mărturie credibilă despre societatea din acea vreme, cum spune Petru Haneș.
Titus Filipas

Mai există România reală?

Ianuarie 12, 2016

Nu știu ce anume are în vedere Angela Merkel atunci când promovează această iresponsabilă politică a imigranților. Pentru că mi se pare a fi cu mult mai mult decât o simplă schemă Ponzi demografică de tip american. Mai demult, într-un rar moment de sinceritate, doamna Merkel lăsase printre rânduri să-i scape intenția germană de a provoca o schimbare majoră de Istorie în Europa. De obicei, atunci când schimbă Istoria, Germania schimbă inevitabil și Geografia. “revoluția” din decembrie 1989 s-a făcut exact pe acest fond. Apoi, în 2014, printr-un truc electoral algoritmic, “România” (mai există România reală?) a primit și un președinte saxon.
Titus Filipas

“Aferim !” ca minciună patentă

Ianuarie 10, 2016

“Aferim !” ca minciună patentă
Sînt curios dacă vreun regizor sau producător de la noi ar avea curajul să facă un film despre persecuția la care a fost supus Iancu Văcărescu din partea generalului rus Pavel Kiseleff pentru că îndrăznise a folosi litere latinești în scrierea poeziei românești.
Titus Filipas

Modelele de creştere industrială Harrod–Domar și Solow

Ianuarie 10, 2016

Încerc să expun pe româneşte modelul de creştere industrială Harrod–Domar. Atent la faptul că produsul industriilor noi cuprinde un 1/Concept, incorporează o 2/Metodă, mai mult, produsul incorporează 3/Informaţie, fiind chiar vector de informaţie precum Cuvântul, şi în mod necesar şi evident, produsul industrial are o 4/Utilitate şi are o 5/Calitate. Este vorba despre modelul de creştere a industriilor din aceeaşi generaţie din economia unei ţări. Unele dintre caracteristicile modelului de creştere industrială Harrod–Domar au fost folosite pentru creşterea economică a României în perioada 1971-1981. Modelul Harrod–Domar vizează în principiu să extindă pe o perioadă lungă modelul lui Keynes din Teoria Generală (“The General Theory of Employment, Interest and Money”, lucrare publicată prima oară în anul 1936). Acest model era considerat de Keynes numai pentru o perioadă scurtă (este cunoscută butada lui John Maynard Keynes : “Pe termen lung vom fi morţi cu toţii.”) Modelul de creştere industrială pe care îl discutăm aici a fost elaborat independent, dar în formulări apropiate, de către economiştii Roy Forbes Harrod (în anul 1939), şi Evsey Domar (în anul 1947). Studiul lui Roy Forbes Harrod a fost publicat iniţial sub forma unui articol (“An essay in dynamic theory”), dezvoltat apoi în lucrarea “Toward a dynamic economics”. Studiul lui Evsey Domar urmărea să atragă atenţia economiştilor keynesieni asupra efectelor folosirii pe termen lung a investiţiilor, efecte asupra folosirii forţei de muncă, şi el era intitulat “Expansion and Employment”. În modelul Harrod–Domar sursa investiţiilor o constituie economiile, de exemplu economii realizate prin reducerea consumului populaţiei. Din această cauză, modelul Harrod–Domar se mai numeşte model de creştere economică endogen. Modelul de creştere industrială Harrod–Domar nu este un regim de creştere echilibrată a unei economii. Abaterea de la creşterea echilibrată a economiei României în perioada 1971-1981 era oarecum normală pentru o economie de comandă, aşa cum era economia României în perioada respectivă. Dar modelul de creştere industrială Harrod–Domar depăşeşte acest exemplu, pentru că în cadrul lui se face asertarea că nu există în mod natural nici un motiv pentru ca o economie să crească în mod echilibrat! Practic, modelul Harrod–Domar se bazează pe o reducere şi o menţinere la minimum a consumului populaţiei. Tot capitalul economisit merge spre capitalul tehnic. Modelul de creştere industrială Harrod–Domar se bazează pe ipoteze de lucru considerate totodată şi ca “relaţii de cauzalitate” (“assumptions” în limba engleză) apriorice. Producţia industrială este o funcţie numai de capitalul tehnic investit pentru creşterea industriilor din aceeaşi generaţie dintr-o economie. Or, acest capital tehnic al industriilor noi era calificat pe data de 4 ianuarie 1990, într-un discurs rostit de primul ministru al primului guvern Petre Roman, drept un “morman de fiare vechi”. De facto, situaţia nu era chiar aşa. Evaluarea lui Petre Roman era intenţionat tendenţioasă. Adevărul este ca în industria românească era incorporat capital fix high tech. Aşa cum spuneam, creşterea economică românească forţată de Nicolae Ceauşescu s-a făcut în acord cu modelul de creştere Harrod-Domar. Modelul acesta admite implicit intervenţia puternică a statului în creşterea economică. Iar modelul Harrod-Domar este considerat şi acum ca fiind schema de bază de la care pleacă orice doctrină pentru creşterea economică a unei ţări. Raportul Tismăneanu insista asupra rolului nefast jucat de influenţa lui Kim Ir Sen asupra gândirii voluntariste a dictatorului Nicolae Ceauşescu. Lucrurile nu stau chiar aşa. Nicolae Ceauşescu aplica în mod clar o regulă de cut-off în relaţia sa de natură doctrinară cu dictatorul nord-coreean Kim Ir Sen. Ştiu de exemplu o întâmplare ce aruncă o lumina revelatoare asupra acestei relaţii doctrinar-comuniste. Mult mai periculoasă pentru România a fost relaţia amicală dintre Nicolae Ceauşescu şi preşedintele American Richard Nixon. Nicolae Ceauşescu avea încredere absolută în onestitatea lui Richard Nixon. Mai puţină încredere în onestitatea preşedintelui Richard Nixon aveau cetăţenii din USA. Deşi merita. În opinia mea, nici un preşedinte American nu a făcut mai mult pentru respectarea intereselor Americii şi pentru prosperitatea cetăţenilor ei, decât preşedintele Richard Nixon. Şi în nici un caz nu am în vedere pacea din Vietnam. În primul rând, sub mandatul lui Richard Nixon se producea o turnură majoră în politica macroeconomică americană pe termen lung. Aşa cum arată un studiu din anul 1994 al OCDE realizat de economistul J.W. Kendrick, începând cu anul 1973, ‘capitalul intangibil’ în USA (cheltuielile naţiunii americane pentru educaţie, pentru sănătate, pentru cercetare etc) depăşeau pentru prima oară ‘capitalul tangibil’ din USA (în primul rând capitalul fix incorporat ca tehnică în industrie şi în infrastructuri). Apoi, sub mandatul lui Richard Nixon se producea o turnură majoră în politica monetară americană. Dolarul nou tipărit pe hârtie nu mai este acoperit de o rezervă în aur păstrată la Trezorerie. Aceasta înseamnă că toate naţiunile care vroiau să se industrializeze rapid, iar aceasta nu se putea face decât prin cumpărarea de tehnologie nouă pe dolari americani furnizaţi de Banca Mondială, trebuiau să plăteasca hârtia verde ieşita din tiparniţa americana, plata în termeni foarte concreţi din economiile lor reale. În opinia lui Robert Solow, capitalul vintage denunţat de Petre Roman putea să constituie baza rezonabilă pentru relansarea economică. De fapt în modelele de creştere economică ale lui Robert Solow, capitalul fix (şi vintage) din întreprinderile industriale nu este “morman de fiare vechi”, ci capital ex ante (ori capital tehnic “putty”, în terminologia din engleza americană).
Titus Filipas

Ibn Tufail

Decembrie 26, 2015

Cu amprenta lăsată de Silviu Brucan, “revoluția” din decembrie 1989 a introdus o epocă de spurcăciune în România eternă. Nu putem să îndepărtăm spurcăciunea decât recurgând la învățăturile maurului ibn Tufail. Învățături care l-au influențat și pe filosoful John Locke, deci au fost bază pentru Ideologia primară.
Titus Filipas

Două mituri

Decembrie 25, 2015

La 1444 se nasc două mituri în răsăritul Europei: Mitul regelui tînăr, viteaz, frumos, ce îşi dă viaţa pentru creştinătate, şi mitul satanicului « latin monstrum » Dracula, fiul prinţului Vlad Dracul. Personajele sunt nominalizate în versurile lui Bolintineanu despre Varna: „Acolo se vede regele Lehiei,/Huniad, eroul ţării Unguriei,/Mari prelaţi ai papii (aluzia Bolintineanului este la cardinalul Giuliano Cesarini, n.n.), tineri cavaleri,/Vlad al României cu mai mulţi boieri.” Regele tînăr al mitului a fost Vladislau III al Ungariei şi Poloniei sau « Lehiei ». ‘Vlad al României’ a fost Vlad Dracul, participant cu angajament « dubios » în lupta anti-otomană. Iancu de Hunedoara devenise încă din anul 1440 consilierul militar al regelui Vladislau al III-lea. Primul sfat pe care l-a dat a fost recuperarea suzeranității Valahiei de la otomani. Ceea ce s-a și întâmplat, în anul 1441. Dacă spunem adevărul istoric, atunci subliniem că istoriografia maghiară nici nu era prea bine lămurită asupra Valahiei. Aflăm acestea de la Nicolae Olahus, care se considera pe sine însuși un Hungarus ce preluase integral narativul istoriografiei Ungariei. Maghiarii credeau că numele Valahiei provine de la un general latin Flaccus. Căutările istoricilor români au descoperit că n- a existat vreodată acest general ! Descoperirea aceasta arată lipsa de reliabilitate a istoriografiei maghiare.

În poezia «Bătălia de la Varna », Dimitrie Bolintineanu  imaginează dialogul între eroi după redactarea ordinului de luptă : « Regele întreabă: – Doamne, ce durere/Inima-ţi inclină astfel spre tăcere? ». Vlad Dracul încearcă să tempereze elanul tînărului suveran: „Inimile voastre cată generos;/ Dar tot ce-i din inimi poate fi frumos?”

Dimitrie Bolintineanu  dezvăluie alegerea de valoare făcută de prinţul valah : « Vlad atunci răspunde celor adunaţi:/- „Eu sunt de părere lupta să nu daţi! […] Sire, preoţi, nobili! Astăzi, m-ascultaţi!/Ar fi mult mai bine să vă înturnaţi” ! » Să mai adăugăm că alegerea de valoare se mai cheamă şi ‘sfat’ în cultura populară de la noi. Totuși, a fost prezentă mai mult decât simplă intuiție în gândirea domnitorului român Vlad Dracul. Există un document care permite bănuiala întemeiată că Iancu de Hunedoara ar fi fost mituit de către despotul Serbiei, George Brancovici, pentru a încheia tratatul de pace cu otomanii. Este remarcabil că în familia Bolintineanului se mai păstrau acele vechi amintiri ca niște arhetipuri culturale !

Tînărul rege încearcă -în poezia lui Bolintineanu-   să răstoarne opinia lui Vlad Dracul cu argumentul suprem: „Flota genoveză credem că ne-ajută“ ! Vlad Dracul încearcă să-l aducă la înţelegerea situaţiei reale a Genovei în lumea anului 1444 : „Robi ai fericirii cei materiale,/ Genovezii încă nu se cumpănesc/Între fala dalbă şi-aurul turcesc./ Să nu cereţi fapte nobile, mărite,/Limbilor ce-s date speculei josite!”. Dimitrie Bolintineanu știe bine problema. O vom trata și noi in extenso. Pe data de 22 septembrie 1444, regele Vladislau al III-lea dădea ordin să fie traversată Dunărea. Era însoțit de 15 000 de cruciați. Majoritatea unguri, însă erau și ceva polonezi precum și valahi. Armata era formată aproape integral din cavaleriști, probabil de dragul mișcării rapide. Dar era păstrată și tradiția antică a cavaleriei dacice. Reamintim că împăratul Otto al III-lea, cel care a facilitat enorm crearea Ungariei I (ordinea este cronologică, numerotarea fiind necesară pentru că în Istorie au fost distruse, rând pe rând, mai multe Ungarii), i-a cerut lui Ștefan I (creatura lui) respectul tradiției antice. Armata lui Vladislau III avansa paralel cu Dunărea, și aproape de cursul Dunării, pentru a fi în legătură facilă cu navele de aprovizionare. Planul era acela de a distruge garnizoanele otomane din Europa, și de a ocupa Adrianopole, înainte ca Sultanul să intervină cu ajutoare și trupe noi. Pentru a se realiza aceasta, galerele Genovei și ale Burgundiei trebuiau să blocheze Strâmtorile. Așa ar fi trebuit, în teorie. A survenit însă a chestiune nefericită de comunicare defectuoasă. Genovezii au crezut că fusese deja încheiat un tratat de pace! În loc să blocheze Strâmtorile, au transportat trupe otomane proaspete în Europa, contra unei sume considerabile de bani. Față de cruciați a intervenit atunci și elementul surpriză. Cei 40 de mii de otomani i-au împins pe cruciați la Varna, iar aceasta s-a petrecut fără voia lor. Totuși, în ciuda inferiorității numerice, bătălia de la Varna începuse favorabil pentru occidentali. Iancu de Hunedoara a folosit tactica cavaleriei grele care literalmente a măturat trupele otomane ușoare. În plus erau și neantrenate, fiind simpli țărani aduși de la munca ogorului. Dar au intervenit “trupele speciale” din Anatolia, ienicerii. Tactica cavaleriei grele n-a mai putut funcționa față de aceștia.
Titus Filipas

Doclea

Decembrie 22, 2015

Finanţele imperiului Romania erau echilibrate de transporturile în aur monedă colectat ca impozite din provinciile imperiului roman din Italia. La un moment dat, o galeră eşuează în golful Doclea. Aurul bizantinilor fu jefuit de un strămoş al viitorului rege Constantin Bodin din Doclea. Rege care a fost ginerele marelui Robert Guiscard de Hauteville. Normandul italic ducea politica alianţelor de încuscrire pentru a controla întreg teritoriul traversat de Via Egnatia. Tatăl pământesc al lui Constantin Bodin primise titlul de „Rex sclavorum” de la papa Grigore al VII-lea Hildebrand, suveran pontif de la 1073 la 1085. În titulatură, cuvântul „Rex” sublinia elementul latin existent în Doclea (numele alternativ este Diocleia, împăratul Diocletian provine de acolo!), iar cuvântul „sclavorum” provine printr-o transfornare gramaticală de la substantivul latinesc sclav. Astfel titulatura primită de la papa Hildebrand demonstrează existența unui gradient sclav. Să ilustrez conceptul printr-un personaj concret. Omul ori persoana ieromonahului tipograf Macarie poartă categoric amprenta unui gradient sclav. Care îi afectează, și îi transformă profund, fondul autohton valah. Însă ieromonahul tipograf Macarie a fost realmente o personalitate uriașă ! El învinge stigma istoriei printr-o căutare personală de identitate și revine în Valahia. Încă mai în vechime, dacă facem abstracţie de Constituţia anului 212 (Constituţia Antoniniană), atunci trebuie să spunem că puntea de trecere de la peninsula italică la peninsula balcanică, pe care ţineau foarte mult s-o controleze toţi împăraţii romani de la Traian Optimus Princeps și până la Manuel I Comnenul, o punte dominată hidrografic de rîul Savus iar urban de oraşul Sirmium, fusese tradiţional un rezervor de sclavi numit Sclavonia. Doclea cuprindea Albania de nord, o parte din Muntenegru, şi se învecina cu portul şi cetatea Dyrrachium, aici aflându- se şi capătul apusean de pe Via Egnatia. Generalul bizantin Gheorghe Probat, trimis în Doclea ca să recupereze aurul impozitelor strânse din Italia, este înfrânt categoric de autohtoni. Astfel imperiul rămâne într- o criză acută de bani lichizi. Iar pentru a compensa lipsa de monedă în tezaur, ministrul Ioan Orphanotrophos comite o greşeală fatală în colectarea finanţelor. Greşeala de politică fiscală comisă de ministrul bizantin de finanţe şi al problemelor sociale creează instabilitate politică în teritoriile din nord ale Oikumenei, reintegrate în 1018 la Romania de bazileul Vasile al II-lea, Bulgarohtonul. Orphanotrophos comută impozitul în natură, stabilit de împăratul Vasile al II-lea -în marea lui înţelepciune- cu un impozit plătibil numai în monedă. Din cauza aceasta, populaţia vlahă se uneşte cu populaţia creată prin gradientul sclav şi se revoltă. Prima oară la 1040-1041, sub conducerea vlahului Petru Delian. Răscoala începea din părţile balcanice ale imperiului mai depărtate de capitala Constantinopol. Revolta lui Petru Delian pleca dintr – un cadrilater având latură sudică marcată între Skopie şi Belgrad, latura nordică fiind dincolo de Dunăre, în Oltenia – zonă pe care Orphanotrophos încerca să o impoziteze. Dar oamenii nu aveau bani, oltenii erau mai săraci decât scoţienii! Banii lichizi puteau fi obţinuţi uşor numai din comerţul cu Constantinopolul. Pentru locuitorii din Romania aflaţi departe de Constantinopol, birul în lichidități făcea viaţa oamenilor foarte grea! Putem bănui că a existat o răzvrătire şi mai devreme decât răscoala condusă de Petru Delian. Astfel, armistiţiul încheiat de bazileul paflagonian Mihail cu islamicii din Sicilia, pentru ca ei să nu atace teritoriile bizantine din peninsula italică, putea avea această motivaţie – trupele bizantine erau ocupate cu liniştirea unei răscoale din peninsula balcanică. Armistiţiul bizantinilor cu sarazinii era destinat să protejeze galerele bizantine de atacurile corsarilor islamici din Sicilia. Armistiţiul era numai vremelnic. Pacea cu maurii din Sicilia era destinată să camufleze un plan. Bizantinii şi-au câştigat o reputaţie din faptul că totdeauna aveau şi un plan secret, cel mai adesea cu bătaie foarte lungă.
La drept vorbind, grecii din Constantinopol nu erau prea impresionaţi de consecinţele celor două veacuri de stăpânire arabă asupra Siciliei. Nu le vedeau ireversibile. Astfel că în anul 1036, bizantinii şi normanzii formează o alianţă impotriva islamicilor, pentru câştigarea Siciliei. Între 1037 şi 1040, bizantinii conduşi de generalul George Maniakes reiau lupta pentru Sicilia. Organizatorii bizantini ai expediţiei în Trinacria fac apel la prinţii lombarzi din sudul Italiei, rămaşi acolo după ce Charlemagne preluase coroana de fier a marelui regat lombard din nordul Italiei. Domnind numai peste mici teritorii, prinţii lombarzi din sud se găseau pe atunci în cei mai buni termeni de cooperare cu împăratul bizantin Mihail al IV -lea Paflagonianul (1034-1041). Prinţul Guaimar al IV-lea din Salerno trimite în ajutorul bizantinilor trei sute de cavaleri normanzi. Între care se aflau şi doi dintre fraţii de Hauteville: Guillaume Bras de Fer, şi Dreux (Drogo). La fel ca şi Guillaume le Conquérant, cuceritorul Angliei, fraţii de Hauteville, fii lui Tancred de Hauteville, făceau parte din cea de a şasea generaţie de normanzi socotită după generaţia întemeietoare care îl însoţise pe ducele Rollon (venind dintr-o țară chemată Dacia Hiperboreană, așa spune istoria lor). Normanzii nu erau la conducere în Italia. Decideau alţii pentru ei. Contingentul normanzilor era comandat de Ardouin, un senior lombard din Milano. În tabăra din Reggio de Calabria se adunară forţele corpului expediţionar bizantino- normand. Se întâlnesc direct aici şi bineînţeles că fraternizează, două „soiuri” de vikingi: normanzii, urmaşi ai companionului vikingului Rollon veniţi din Normandia până în sudul Italiei pe excelenta reţea de drumuri ale fostului Imperiu Roman de Apus, şi varangii din garda imperială bizantină, conduşi atunci de sângerosul viking Harald Hardrada (adică Harald, Conducătorul cel Dur). Tradus ad litteram, numele Harald Hardrada înseamnă Harald Cel fără de milă. Biografia lui se află scrisă în Heimskringla, cronică islandeză în care fiece capitol este o saga. La anul 1047, Hardrada va fi încoronat ca rege al Norvegiei. A jucat un rol imens pentru a deveni regele Norvegiei faptul că slujise militar la Miklagard (Constantinopol). Când a plecat de acolo – la anul 1044 – era încărcat de aur şi de onoruri. În 1066, pe tărâm englezesc, Hardrada va fi rivalul nenorocos al anglo-saxonului Harold în competiţia pentru tronul Angliei. Avem din vremea expediţiei din Sicilia când trăia şi Hardrada, mărturia că aventurierul normand Roussel de Bailleul, ce va juca un rol în distrugerea imperiului bizantin, fiind totuşi angajat de bizantini ca mercenar! îi cunoaşte pe fraţii Guillaume Bras de Fer şi Dreux de Hauteville. Aceştia precum şi Onfroy (Onofrei) au fost primii dintre fiii lui Tancrède de Hauteville ce au călătorit, mândri cavaleri în zale, pe vechile drumuri romane din Franţa până în Italia. Robert Guiscard de Hauteville vine şi el în sudul Italiei în intervalul 1045-1046, şi cere o slujbă contelui Drogo. Fratele se debarasează de el, trimiţându-l în brigandaj « cavaleresc » în Calabria, provincia din vârful « cizmei » italice. Întrebuinţând şi noi limbajul radical al lui Simion Dascălul, spunem pur şi simplu că Robert Guiscard de Hauteville a fost la început un « tâlhar ». Guiscard se instalase în castelul San Marco din Calabria -provincie pe care bizantinii o recâştigaseră cu mai bine de un veac de la aghlabizii aflaţi în declinul puterii- trăind numai din pradă haiducească. Către anul 1051, Robert Guiscard de Hauteville se căsătoreşte cu Aubrée (Alberda), fiica normandului Gerard de Buonalbergo, şi rudă exclusiv prin alianţe matrimoniale, nu şi genetic, cu Guiscard. Aubrée de Buonalbergo aducea, ca zestre din Normandia, un detaşament format din două sute de cavaleri. Mai târziu, Robert Guiscard se va despărţi de Alberda, pentru a câştiga principatul de Salerno. În anul 1038, împăratul bizantin dă ordinul declanşării expediţiei contra sarazinilor din Sicilia, aflaţi atunci într-o stare de diviziune internă, fiind prinşi în lupte de succesiune dinastică. Alianţa dintre bizantini şi vikingi (normanzi şi varegi) în campania din Sicilia durează doi ani. Oraşul Messina este recucerit încă din toamna lui 1038. Alte campanii victorioase bizantino- normande urmează în nordul, în vestul şi în centrul Siciliei. Musulmanii sunt învinşi la Rametta, forţele strânse de Maniakes reuşesc să câştige Siracuza. Când asediază Palermo, George Maniakes este rechemat în Balcani. Începuse răscoala vlahilor conduşi de Petru Delian, şi astfel tot rezultatul campaniei bizantine pentru eliberarea Siciliei este pierdut. Răscoala lui Petru Delian a fost înfrântă, dar ea marchează punctul final în efortul militar bizantin de extensie administrativă a Romaniei Constantinopolului în Macedonia şi la nordul ei, dincolo de Dunăre, până pe teritoriul Olteniei.
Titus Filipas

România ca distopie

Decembrie 15, 2015

@Liviu Bejan spune aici https://nastase.wordpress.com/2015/12/14/lansarea-atlasului-dunarii/ :
“Să vedem cine sunt inițiatorii legii de modificare a legii vânătorii, lege care, conform estimărilor ( de exemplu http://www.hotnews.ro/stiri-mediu-19545549-romania-raiul-vanatorilor-camera-deputatilor-modificat-legea-vanatorii-iar-societatea-civila-cere-lui-iohannis-nu-promulge-fiindca-duce-macelarirea-sute-mii-pasari-cantatoare-incalca-dreptul-proprieta.htm ), va provoca un măcel printre animalele și păsările sălbatice, ca și printre câini. În plus, maxim 3 câini nu mai sunt, în mod evident, suficienți pentru paza turmelor. Dar să dăm numele celor care cred că, pentru a mânca brânza de oaie, trebuie să mulgi rafturile de la hypermarket:
1. PSD- Florin Iordache, Mocioalcă Ion, Florin-Costin Pâslaru, Angel Tălvar, Petru-Gabriel Vlase, Aurel Vlădoiu.
2. UDMR – Atilla Bela Laszlo Kelemen
3. ALDE – Bogdan Liviu Ciucă
4. PSD- Senat – Ioan Chelaru, Ion Rotaru
Cetățeni, să-i ținem minte și, la viitoarele alegeri, să-i zburăm din Parlamentul României!”
@ Liviu Bejan : Cred că parlamentarii listați sunt reprezentanți monstruoși ai speciei lor care ilustrează cel mai bine subiectul “România ca distopie”.
Titus Filipas