Anti-Semitism ?

Chiar atunci când îi invocăm pe cronicarii noştri în ajutor, sîntem imediat învinuiţi de anti-Semitism ! Cu atât mai frecvent se întâmplă aceasta de-i chemăm pe Ideologii noştri primari! Care în esenţă sunt ideologii naţionalismului românesc. De exemplu, Scrierile politice ale domnului nostru Mihai Eminescu sunt şi acum intens prohibite ! De aceea mă feresc să citez din articolele sale politice. Dar în ce fază sunt considerate acum textele scrise de către Ioan Eliade Rădulescu, unul dintre pruncii români quintesenţiali? Lecţia de răstălmăcire cătră bietul rumân în ce-i priveşte valoarea şi personalitatea a fost intens predicată de alogenii Lazăr Şăineanu şi Paul Cornea. Care-şi au sursa de famiglia, eventual de carpetbagger famiglia, la anul 1878 prin împământenirea impusă de Bismarck.
Titus Filipas

Legile anti-negaţionism se aplică aici ?

Citesc la adresa URL http://www.romanialibera.ro/a147259/raportul-sua-privind-drepturile-omului-aminteste-profanarea-mormintelor-evreiesti-din-bucuresti.html , despre “Raportul SUA privind drepturile omului aminteste profanarea mormintelor evreiesti din Bucuresti”.

Problema este aceea că la vremea respectivă, investigaţiile poliţiei române şi ale ziariştilor români au arătat cât se poate de convingător că a fost vorba numai despre nişte adolescenţi exaltaţi care au vrut să facă un film satanist. În nici un caz nu a fost vorba despre manifestarea unui fenomen de anti-semitism.

Sînt foarte curios să aflu dacă intervenţia şi comentariul meu vor fi considerate dovezile un act de negaţionism.  Poate că nu acum, dar peste vreo zece ani, da. Când adevărul se uită, istoria se rescrie.

Titus Filipas

“În numele iudaismului”?

Titlul este un excerpt din articolul Des militants anti-apartheid juifs sud-africains „choqués” par leur visite en Cisjordanie occupée, publicat de ziarul francez Le Monde pe  data de 19 iulie 2008 la adresa http://www.lemonde.fr/proche-orient/article/2008/07/19/des-militants-anti-apartheid-juifs-sud-africains-choques-par-leur-visite-en-cisjordanie-occupee_1075157_3218.html .

O delegaţie de cetăţeni evrei din Republica Sud Africană, vechi luptători anti-apartheid şi înrolaţi politic în Congresul Naţional African (ANC), a vizitat vara aceasta Memorialul Holocaustului Yad Vashem din Ierusalim, precum şi provincia palestianiană Cisiordania, ocupată  de mai multă vreme de armata israeliană. Pentru a nu fi acuzat de anti-Semitism şi “difamarea poporului evreu”, voi spune că eu numai traduc ce au spus aceşti evrei din Africa de Sud care iubesc dreptatea. Astfel, după o vizită spre documentare la Hebron, evreul  sud –african Andrew Feinstein declară absolut indignat de ceea ce a văzut acolo : “Cum oare se poate comporta cineva, şi aceasta în numele iudaismului, de această manieră ? Cum poate fi  transformat  într-un oraş -fantomă un cartier comercial arab doar pentru a se proteja câteva sute de colonişti?”

Cetăţeanul evreu sud –african Geoff Budlender se declară neplăcut surprins de extensia colonizării evreieşti în provincia palestianiană Cisiordania, precum şi  de „modul de a trata un întreg popor ca pe nişte oameni de categorie secundă, de greutatea şi duritatea ocupaţiei militare, de controlul armat al tuturor aspectelor  cotidiene de viaţă palestiniană „.

Traducerea declaraţiilor indignate ale membrilor acestei delegaţii  sud –africane poate  continua, dar ne oprim aici.

În concluzie, foştii militanţi anti-apartheid evrei  sud –africani s– au declarat „şocaţi” după vizita în  Cisiordania ocupată  nedrept de Tsahal (armata israeliană), şi transformată negativ de coloniştii evrei.

Titus Filipas

Legenda “carului cu proşti”

Un  pasaj enigmatic din  ‘Biblicele’ lui Heliad  se referea la faptul că Ţara Românească ar fi  fost întemeiată  la fel ca Israelul Vechiului Testament. Iară  Radul Negru, cum îl numea Ioan Eliade Rădulescu pe cel dintâi Basarab, ar fi împărţit la început Ţara Românească   în douăsprezece  judeţe,  după modelul celor douăsprezece triburi ale lui Israel, fiecare judeţ românesc însemnând de fapt un trib românesc: ‘Radul Negru fu nevoit a constitui pe Români ca pe Israel.’  Cel mai notoriu dintre ‘triburile româneşti’ ale Noului Israel  fiind cel chemat Romanaţii. Judeţul Romanaţi  avea capitala la Caracal. Îmi amintesc că la o emisiune despre Caracal pe Realitatea TV, unde participau  Gabriel Liiceanu şi Marius Tucă, legenda ‘La Caracal s-a răsturnat carul cu proşti’ era  împinsă la anul 1848 şi se referea, în acea emisiune, la revoluţionarii ce veneau de la Câmpia Izlaz. Fals! Dar nici Gabriel Liiceanu, nici  Marius Tucă,  nu au protestat. Revoluţionarii anului 1848 de la Caracal chiar se considerau poporul ales! Legenda ‘La Caracal s-a răsturnat carul cu proşti’ se naşte abia după Congresul de la Berlin din anul 1878, consecutiv războiului de la 1877.  Atunci Benjamin Disraeli reuşea să impună clauza împământenirii evreilor ashkenaze care veneau din Galiţia. Ei reuşesc în Moldova. Nu reuşeau în Oltenia. Evreii  împământeniţi în România  aveau propria lor întreprindere capitalistă de transporturi pentru călători. În mod misterios, diligenţele lor se stricau la Caracal, tocmai când intraseră în Oltenia. Era un caz clar de sabotaj, chiar caz de antisemitism. Însă poliţia română nu găsea niciodată vinovaţii (deşi îi ştia prea bine). A fost nevoie de curajul unui om precum Iulius Popper să vina să îşi facă o casă în Caracal. Apoi Iulius Popper a plecat să exploreze pe aiurea. El este un personaj amintit  în ‘Anaconda’ lui Horacio Quiroga. Iar explorarea Ţării de Foc şi găsirea aurului  de către Iulius Popper îi servea  lui Radu Tudoran ca pretext pentru construirea unui  episod din Toate pânzele sus! Oricum, l-am văzut pe Marius Tucă tratându-l cu extrem dispreţ la Antena 1 pe intelectualul evreu Dorel Dorian, un om de vastă cultură şi care purta totdeauna o conversaţie absolut încântătoare în Limba Română!

Titus Filipas

Meder Laszlo Ferencz

„Goarna de miez de noapte tresare în inima beznelor,/ ce gând zbat flăcările-i în inelul somnului?” Ion Vinea* , Rugul nopţii veşnice

Acum (2.01.2002), când vedem înflorind fenomenele corelate ale ‘transilvanismului’ lui Sabin Gherman şi ‘provincialismului’ lui Daniel Vighi, cred că voi supăra multă lume amintind personalitatea luminoasă a unui intelectual de etnie maghiară din România, Meder Laszlo Ferencz, şef de promoţie în 1967 al facultăţii de fizică de la Universitatea din Bucureşti, de fapt în acel an şef de promoţie al tutoror facultăţilor de fizică din ţară şi devenit, bineînţeles, se poate replica, printr-o arbitrară repartiţie guvernamentală, un ‘intelectual oltean’. Meder Laszlo Ferencz era unul dintre colegii mei cu un cult pentru poezia lui Nichita Stănescu, eu doar pregătind acest modest tribut şi dorind să am o confirmare, dacă mai era nevoie!, a bunelor sale gusturi în materie de poezie, am citit pentru prima oară cu atenţie ‘elegiile’ lui Nichita; tot Meder Laszlo Ferencz mi-a atras atenţia asupra valorii poeziilor lui Ion Vinea, ‘Rugul nopţii veşnice’ îi însoţeşte memoria cel  puţin pe spaţiul acestui articol, pentru că se împlineşte, în 2002, un sfert de veac de la trecerea lui în eternitate. Ca să folosesc o expresie a lui Nichita Stănescu, Lotzi Meder făcea şi el parte din neamul ‘dedalizilor’. Pe coperta unei lucrări concepute de el în perioada când lucrase la Centrul Internaţional de Fizică Teoretică de la Trieste, al cărui director era un ‘Nobel recipient’, pakistanezul Abdus Salam, aceeaşi mână ce scrisese adresa de pe plic adăugase, în italiană, ‘Un capo d’opera’. Mai era referent la o prestigioasă revistă internaţională  de fizică matematică, şi aproape un an după  moartea lui au continuat să sosească plicuri de la redacţie. În fine, cu o formulă  împrumutată de la Nicolae Copernic, chiar dacă ‘unii vor găsi vexante afirmaţiile mele’, ţin neapărat să spun că intelectualul de etnie maghiară Meder Laszlo Ferencz a fost, într – o perioadă, sufletul vieţii culturale româneşti la Universitatea din Craiova, organizatorul unor extraordinar de  bine primite serate de muzică şi poezie pentru studenţi, unde se ascultau discuri cu excepţionale înregistrări în universalul limbaj al muzicii clasice şi se citea poezie modernă în limba română! Pare aproape incredibil ceea ce spun, desigur, nu pentru că erau bine recepţionate de studenţi, ci pentru că erau iniţiate de un etnic maghiar în Oltenia, cea mai latină dintre toate provinciile aflate la stânga Dunării. Dar putem înţelege emergenţa luminii dacă vom revela că, deşi aparţinând unei familii maghiare de religie reformată din Cluj, cu vechi tradiţii intelectuale, nu a rămas să urmeze cursurile Universităţii din Cluj, instituţie de învăţământ fondată încă de iezuiţi, iar acest detaliu istoric o înalţă în ochii mei la statutul unei universităţi de un prestigiu extrem, şi bănuiesc că insistenţa etnicilor maghiari pe o discriminare de tip apartheid în viaţa universitară din România se datorează exclusiv dorinţei egoiste de a reţine numai pentru ei această idee, ca şi cum  ar mai fi posibil în zilele noastre un apartheid pentru ideea europeană şi pentru ideea de universitate în chiar inima Europei! La absolvirea liceului din Cluj, Meder Laszlo Ferencz a făcut o alegere poate neobişnuită. De fapt nu mă pronunţ aici de o manieră prea categorică, dincolo de o simplă statistică, totdeauna înşelătoare, poate că există o atracţie intelectuală  profundă pentru ‘viaţa romanică’ printre etnicii maghiari, oricum, unele dintre cele mai intelectuale discursuri în limba română din Parlamentul românesc post – revoluţionar au fost pronunţate de etnici maghiari, probabil pentru că Nicolae Manolescu tăcea, fiind mult prea ocupat cu pregătirea puhoiului său de texte pentru publicare, însă el ne-a dezamăgit atunci pe toţi cei care gândim româneşte, iar eu am fost unul dintre cei care aşteptau, cu maximum de interes şi deferenţă, întâiul discurs parlamentar al lui Nicolae Manolescu, un singur discurs al său ar fi fost suficient să arunce o punte peste un hiatus comunist. Atunci când Meder Laszlo Ferencz a venit să studieze le Universitatea din Bucureşti, a fost precum Badea Cârţan a mers la Roma. Precum contele Keyserling  în perioada interbelică, şi Meder Laszlo Ferencz  vedea oraşul  Bucureşti ca pe un fel de Nova Roma, de capitală ori de centru radiant pentru o Latinitate Orientală. Câţi români ‘neaoşi’ mai au o asemenea viziune înălţătoare?  Îmi amintesc, cu un anumit amuzament, că Meder Laszlo Ferencz a rămas extrem de surprins constatând că studenţii români de la facultatea de fizică a Universităţii din Bucureşti nu aveau şi un curs special, cu un examen extrem de dur, de exprimare în limba latină! Decanul de atunci al facultăţii, un român ‘neaoş’ care, la cererea mea de a-mi elibera o adeverinţă necesară pentru a putea citi publicaţii din Biblioteca Academiei Române, m-a refuzat de două ori, ultima oară cu întrebarea la care nici măcar nu a mai aşteptat răspunsul, „Ce-ţi trebuie ţie să citeşti atâta?”, a fost prins în acel moment pe picior greşit, probabil nu avea pregătită ‘optica’ necesară, şi a promis că va discuta problema cu aceia care luau deciziile. Dar în anul de  graţie 1962, când s-au petrecut acele fapte, naţionalismul românesc, susţinut mai târziu chiar şi de comuniştii lui Nicolae Ceauşescu, încă nu avea dreptul să se exprime, în fond nu considera un lingvist universitar de la Bucureşti precum Alexandru Graur, – episodul acela cu adevărat mai sinistru şi mai odios decât faptele însumate ale cuplului Ceauşescu se doreşte a nu fi reamintit românilor -, opunându-se chiar ziselor lui Lazăr Şăineanu, că ar exista o ‘limbă moldovenească’? Meder Laszlo Ferencz este cazul foarte concret, pentru care sînt gata să depun mărturie, al unui student etnic maghiar de excepţie ce a fost împiedicat de sistemul internaţionalist-comunist de a studia chiar sursele limbii române într – o universitate din capitala României, într-o perioadă când, din câte îmi amintesc eu, soldaţii sovietici nu se mai aflau cu tălpile cizmelor lor în România! Atunci sînt îndreptăţit să întreb : „Cine erau aceia care luau deciziile în ţara noastră a anului 1962 şi  mai impuneau atât de aprig comunismul, mă rog, în aspectele sale intelectuale, pe umerii noştri, ai românilor şi etnicilor maghiari, deopotrivă?”.   Astfel definit, din motive strict intelectuale, Meder Laszlo Ferencz era chiar mai nostalgic decât eram eu, sau decât puteam să fiu eu pe atunci, după  Romania originară, genuină, autentică, despre care se credea că a dispărut din lume definitiv în anul 1453, la Constantinopol, după un spirit al Romaniei ca izvor etern ce s-a revărsat apoi în restul Europei alimentând albia Renaşterii, o Renaştere care este, să nu uităm aspectul acesta niciodată , un fruct pur, pe care unii au vrut şi mai vor încă să-l interzică pentru noi, al Latinităţii Orientale! Să mă exprim cât se poate de clar, ‘nostalgia pentru Romania’ a maghiarului Meder Laszlo Ferencz nu era o dragoste, într-adevăr cam ciudată, pentru România înfăptuirilor noastre mediocre; era de fapt expresia, proprie sufletului său mare, prin care se revela încărcătura  lui internă de  spirit renascentist. Aşa cum se sublinia, într- o carte lăudată în România pe vremea comunismului, dar niciodată tradusă, nici măcar ‘după’, şi nici măcar înregistrată vreodată ca intenţie în planurile editoriale ale prestigioasei Humanitas, civilizaţia se renaşte în permanenţă, cu fiecare generaţie umană care vine, tocmai pentru că dispare cu fiecare generaţie umană care trece; iar spiritul din care trebuie să renască o civilizaţie europeană autentică este, la fel ca în mileniul trecut, cel al ‘Romaniei’ ideale, al Romaniei eterne. Încerc să îmi explic, într- o ipoteză pentru mine revelatoare, actualele opţiuni dizolvante ale unor intelectuali ‘transilvăneni’ ori ‘bănăţeni’ de pe la noi. Spre deosebire de ceea ce era un Meder Laszlo Ferencz nutrind spiritul Renaşterii în forma sa transcendentală, de Nova Roma, domnii Sabin Gherman şi Daniel Vighi sunt intelectuali purtând în venele lor albastre ‘nostalgia după Kakania’, cuvântul inventat de Robert Musil,  care poate că l-a auzit ‘undeva, cândva’, ţinând cont şi de accentele cu totul şi cu totul aparte pe care le punea Paul Goma pe vocalele ‘palavrei’, cuvânt pe care eu îl folosesc însă aici numai în sensul de monarhie ‘K und K’, un regat şi un imperiu împreună ori stăpânirea ‘chezaro-crăiescă’, dar prin care alţii văd, încărcaţi de speranţe, dacă nu o perenitate, cel puţin o potenţialitate . De Kakania sunt atraşi, probabil, intelectualii maghiari cu un antisemitism ascuns. Pe de altă parte, cred în sinceritatea acelor membri ai intelighenţiei româno-maghiare de la ‘Provincia’, ce au lansat proiectul transformării României într-un stat regionalizat, atunci când declară că memorandumul semnat de ei „nu are nimic în comun cu vreun proiect secesionist sau iredentist”. Tot la fel cum nu avea nimic în comun cu secesiunea nici declaraţia tăioasă a lui Sabin Gherman : „M-am săturat de  România!”. Chiar dacă într-o exprimare eliptică, opţiunea lui era clară : Domnul Sabin Gherman tânjea după duhul Kakaniei, şi certamente, numai pentru uzul românilor din această categorie punea Paul Goma accente dezagreabile pe un cuvânt extras din contextul unei opere de mare fineţe. Sigur, Kakania este forma cea mai degenerată la care a putut să ajunga acea idee istorică nobilă  în intenţia şi sursa ei, a ‘Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană’, ai cărui împăraţi se simţeau atât de mândri numai şi numai pentru că îşi puteau afirma condiţia lor de vasali ai  împăraţilor romani orientali de la Constantinopol. Dar succesul Europei Unite, un fel de Statele Unite ale Europei, nu poate veni decât prin eliberarea acelei idei istorice din ganga kakanică. Pentru că se poate. Părinţii fondatori ai Statelor  Unite ale Americii au subliniat în permanenţă  prezenţa decisivă a ‘ideii romane’ în construcţia lor politică : să spunem doar că Senatul se află pe Colina Capitoliului din Washington D.C., dar cea originală nu se afla oare la Roma? În contextul invectivelor şi asalturilor ‘transilvaniste’ ori ‘provincialiste’ la adresa României, cât de corectă, iar în ultimă instanţă cât de benefică pentru el, a fost decizia personală a lui Meder Laszlo Ferencz de a veni în capitala României la studii? El a prins atunci un extraordinar interval de liberalizare într-o epocă altminteri de mare rigoare ‘ideologică’, ghilimelele se cer, chiar Ceauşescu într-o anumită perioadă le simţea necesare, pentru că o politică opresivă împotriva ideilor nu se poate numi ideologie. Plecând de la centru, din Capitală, libertatea relativă din anii şaizeci a ajuns numai estompată în provincii, iar privindu-i pe unii politruci formaţi acolo, supăraţi şi acum ‘pe frunze că sunt frunze, pe umbră că e umbră’, mă întreb dacă realmente ea a ajuns atunci în toată România. Meder Laszlo Ferencz şi colegii lui au beneficiat de atmosfera de eliberare a gândirii pe care a creat-o academicianul Th. V. Ionescu , în perioada când a fost decan al facultăţii de fizică de la Universitatea din Bucureşti, şi aveam voie  să cugetăm la orice temă intelectuală, nu doar la fizică, de pildă am fost chiar îndemnaţi să ne gândim la teologie! Un ziarist român scria, înainte de cel de al doilea război mondial, în ‘Jurnalul ştiinţelor şi călătoriilor’, că profesorul Th. V.Ionescu, Tehash, a cărui carte de ‘Electricitate’ rămâne exemplul unui impecabil text de fizică în limba română, construia un ‘detector de aeroplane’, adică lucra la proiectul românesc al unui radar. Fiind un francofil, la începutul războiului şi-a întrerupt studiile, pentru că nu vroia să coopereze cu germanii. După război, a făcut primele experimente de emisie stimulată a microundelor, dar a refuzat să coopereze cu sovieticii pentru dezvoltarea mai timpurie a maserului. De fapt, Th. V. Ionescu dorea ca fizicianul român să nu lucreze pentru un complex militaro-industrial bazat întotdeauna şi pretutindeni pe o ideologie a forţei, iar formarea oferită de universitate să ajute ţara, România, mai întâi ca o definire a ei, pentru  fiecare generaţie de studenţi, printr-o căutare şi o regăsire a spiritului universităţii, apoi de amplificare a lui printr -un apostolat al modernităţii şi adecvării. Pentru noi, acel timp stimulat de Tehash se confundă cu spaţiul agoric al dialogului ideal, când limba vorbită  îţi creează iluzia că se reîntoarce la starea de dinainte de Babel. Îndrăznesc să inferez că tocmai limbajul acela atât de apropiat de Ur Sprache l-a îndemnat apoi pe unul dintre celebrii absolvenţi de la ‘fizică’, Basarab Nicolescu, să scrie cartea despre Iacob Boehme. De altminteri, spiritul din Bucureştiul anilor şaizeci nu a dispărut niciodată, trecut în clandestinitate a alimentat o stare permanentă de ‘guerilla urbană’ intelectuală. Un ‘montonero’ din ariergarda acelui fenomen bucureştean ce l-a format, în anii primei sale studenţii, pe Meder Laszlo Ferencz, sînt şi eu, Titus Filipas.

PS  Ulterior, domnul profesor Ghiuri Steinbrecher, de la Universitatea din Craiova, imi povestea ca Meder Laszlo Ferencz fusese referentul unui articol de fizica teoretica, trimis unei reviste internationale  de fizica matematica de catre Steven Weinberg, viitorul laureat al premiului Nobel pentru fizica. Steven Weinberg a refacut articolul, tinand cont de toate opiniile critice exprimate de Meder Laszlo Ferencz.

*un evreu autentic, adică evreu romaniot, născut în Giurgiu. Strămoşii lui veniseră din Salonic, de unde plecaseră înainte de 1492 AD. Când Sfântul Pavel a predicat Vestea cea Bună comunităţii de evrei autentici din Salonic, unii s – au creştinat, alţii nu. Cei care nu s –  au creştinat se vor numi de atunci evrei romanioţi. Dar în perioada interbelică, Ion Vinea a clamat prea vocal adevărul că evreii ashkenaze şi sefarad nu sunt evrei autentici, că nu provin din “poporul ales”, ci sunt evrei formaţi prin convertire, motiv pentru care fu acuzat de aceştia, tocmai el!, de anti-Semitism.