Meder Laszlo Ferencz

„Goarna de miez de noapte tresare în inima beznelor,/ ce gând zbat flăcările-i în inelul somnului?” Ion Vinea* , Rugul nopţii veşnice

Acum (2.01.2002), când vedem înflorind fenomenele corelate ale ‘transilvanismului’ lui Sabin Gherman şi ‘provincialismului’ lui Daniel Vighi, cred că voi supăra multă lume amintind personalitatea luminoasă a unui intelectual de etnie maghiară din România, Meder Laszlo Ferencz, şef de promoţie în 1967 al facultăţii de fizică de la Universitatea din Bucureşti, de fapt în acel an şef de promoţie al tutoror facultăţilor de fizică din ţară şi devenit, bineînţeles, se poate replica, printr-o arbitrară repartiţie guvernamentală, un ‘intelectual oltean’. Meder Laszlo Ferencz era unul dintre colegii mei cu un cult pentru poezia lui Nichita Stănescu, eu doar pregătind acest modest tribut şi dorind să am o confirmare, dacă mai era nevoie!, a bunelor sale gusturi în materie de poezie, am citit pentru prima oară cu atenţie ‘elegiile’ lui Nichita; tot Meder Laszlo Ferencz mi-a atras atenţia asupra valorii poeziilor lui Ion Vinea, ‘Rugul nopţii veşnice’ îi însoţeşte memoria cel  puţin pe spaţiul acestui articol, pentru că se împlineşte, în 2002, un sfert de veac de la trecerea lui în eternitate. Ca să folosesc o expresie a lui Nichita Stănescu, Lotzi Meder făcea şi el parte din neamul ‘dedalizilor’. Pe coperta unei lucrări concepute de el în perioada când lucrase la Centrul Internaţional de Fizică Teoretică de la Trieste, al cărui director era un ‘Nobel recipient’, pakistanezul Abdus Salam, aceeaşi mână ce scrisese adresa de pe plic adăugase, în italiană, ‘Un capo d’opera’. Mai era referent la o prestigioasă revistă internaţională  de fizică matematică, şi aproape un an după  moartea lui au continuat să sosească plicuri de la redacţie. În fine, cu o formulă  împrumutată de la Nicolae Copernic, chiar dacă ‘unii vor găsi vexante afirmaţiile mele’, ţin neapărat să spun că intelectualul de etnie maghiară Meder Laszlo Ferencz a fost, într – o perioadă, sufletul vieţii culturale româneşti la Universitatea din Craiova, organizatorul unor extraordinar de  bine primite serate de muzică şi poezie pentru studenţi, unde se ascultau discuri cu excepţionale înregistrări în universalul limbaj al muzicii clasice şi se citea poezie modernă în limba română! Pare aproape incredibil ceea ce spun, desigur, nu pentru că erau bine recepţionate de studenţi, ci pentru că erau iniţiate de un etnic maghiar în Oltenia, cea mai latină dintre toate provinciile aflate la stânga Dunării. Dar putem înţelege emergenţa luminii dacă vom revela că, deşi aparţinând unei familii maghiare de religie reformată din Cluj, cu vechi tradiţii intelectuale, nu a rămas să urmeze cursurile Universităţii din Cluj, instituţie de învăţământ fondată încă de iezuiţi, iar acest detaliu istoric o înalţă în ochii mei la statutul unei universităţi de un prestigiu extrem, şi bănuiesc că insistenţa etnicilor maghiari pe o discriminare de tip apartheid în viaţa universitară din România se datorează exclusiv dorinţei egoiste de a reţine numai pentru ei această idee, ca şi cum  ar mai fi posibil în zilele noastre un apartheid pentru ideea europeană şi pentru ideea de universitate în chiar inima Europei! La absolvirea liceului din Cluj, Meder Laszlo Ferencz a făcut o alegere poate neobişnuită. De fapt nu mă pronunţ aici de o manieră prea categorică, dincolo de o simplă statistică, totdeauna înşelătoare, poate că există o atracţie intelectuală  profundă pentru ‘viaţa romanică’ printre etnicii maghiari, oricum, unele dintre cele mai intelectuale discursuri în limba română din Parlamentul românesc post – revoluţionar au fost pronunţate de etnici maghiari, probabil pentru că Nicolae Manolescu tăcea, fiind mult prea ocupat cu pregătirea puhoiului său de texte pentru publicare, însă el ne-a dezamăgit atunci pe toţi cei care gândim româneşte, iar eu am fost unul dintre cei care aşteptau, cu maximum de interes şi deferenţă, întâiul discurs parlamentar al lui Nicolae Manolescu, un singur discurs al său ar fi fost suficient să arunce o punte peste un hiatus comunist. Atunci când Meder Laszlo Ferencz a venit să studieze le Universitatea din Bucureşti, a fost precum Badea Cârţan a mers la Roma. Precum contele Keyserling  în perioada interbelică, şi Meder Laszlo Ferencz  vedea oraşul  Bucureşti ca pe un fel de Nova Roma, de capitală ori de centru radiant pentru o Latinitate Orientală. Câţi români ‘neaoşi’ mai au o asemenea viziune înălţătoare?  Îmi amintesc, cu un anumit amuzament, că Meder Laszlo Ferencz a rămas extrem de surprins constatând că studenţii români de la facultatea de fizică a Universităţii din Bucureşti nu aveau şi un curs special, cu un examen extrem de dur, de exprimare în limba latină! Decanul de atunci al facultăţii, un român ‘neaoş’ care, la cererea mea de a-mi elibera o adeverinţă necesară pentru a putea citi publicaţii din Biblioteca Academiei Române, m-a refuzat de două ori, ultima oară cu întrebarea la care nici măcar nu a mai aşteptat răspunsul, „Ce-ţi trebuie ţie să citeşti atâta?”, a fost prins în acel moment pe picior greşit, probabil nu avea pregătită ‘optica’ necesară, şi a promis că va discuta problema cu aceia care luau deciziile. Dar în anul de  graţie 1962, când s-au petrecut acele fapte, naţionalismul românesc, susţinut mai târziu chiar şi de comuniştii lui Nicolae Ceauşescu, încă nu avea dreptul să se exprime, în fond nu considera un lingvist universitar de la Bucureşti precum Alexandru Graur, – episodul acela cu adevărat mai sinistru şi mai odios decât faptele însumate ale cuplului Ceauşescu se doreşte a nu fi reamintit românilor -, opunându-se chiar ziselor lui Lazăr Şăineanu, că ar exista o ‘limbă moldovenească’? Meder Laszlo Ferencz este cazul foarte concret, pentru care sînt gata să depun mărturie, al unui student etnic maghiar de excepţie ce a fost împiedicat de sistemul internaţionalist-comunist de a studia chiar sursele limbii române într – o universitate din capitala României, într-o perioadă când, din câte îmi amintesc eu, soldaţii sovietici nu se mai aflau cu tălpile cizmelor lor în România! Atunci sînt îndreptăţit să întreb : „Cine erau aceia care luau deciziile în ţara noastră a anului 1962 şi  mai impuneau atât de aprig comunismul, mă rog, în aspectele sale intelectuale, pe umerii noştri, ai românilor şi etnicilor maghiari, deopotrivă?”.   Astfel definit, din motive strict intelectuale, Meder Laszlo Ferencz era chiar mai nostalgic decât eram eu, sau decât puteam să fiu eu pe atunci, după  Romania originară, genuină, autentică, despre care se credea că a dispărut din lume definitiv în anul 1453, la Constantinopol, după un spirit al Romaniei ca izvor etern ce s-a revărsat apoi în restul Europei alimentând albia Renaşterii, o Renaştere care este, să nu uităm aspectul acesta niciodată , un fruct pur, pe care unii au vrut şi mai vor încă să-l interzică pentru noi, al Latinităţii Orientale! Să mă exprim cât se poate de clar, ‘nostalgia pentru Romania’ a maghiarului Meder Laszlo Ferencz nu era o dragoste, într-adevăr cam ciudată, pentru România înfăptuirilor noastre mediocre; era de fapt expresia, proprie sufletului său mare, prin care se revela încărcătura  lui internă de  spirit renascentist. Aşa cum se sublinia, într- o carte lăudată în România pe vremea comunismului, dar niciodată tradusă, nici măcar ‘după’, şi nici măcar înregistrată vreodată ca intenţie în planurile editoriale ale prestigioasei Humanitas, civilizaţia se renaşte în permanenţă, cu fiecare generaţie umană care vine, tocmai pentru că dispare cu fiecare generaţie umană care trece; iar spiritul din care trebuie să renască o civilizaţie europeană autentică este, la fel ca în mileniul trecut, cel al ‘Romaniei’ ideale, al Romaniei eterne. Încerc să îmi explic, într- o ipoteză pentru mine revelatoare, actualele opţiuni dizolvante ale unor intelectuali ‘transilvăneni’ ori ‘bănăţeni’ de pe la noi. Spre deosebire de ceea ce era un Meder Laszlo Ferencz nutrind spiritul Renaşterii în forma sa transcendentală, de Nova Roma, domnii Sabin Gherman şi Daniel Vighi sunt intelectuali purtând în venele lor albastre ‘nostalgia după Kakania’, cuvântul inventat de Robert Musil,  care poate că l-a auzit ‘undeva, cândva’, ţinând cont şi de accentele cu totul şi cu totul aparte pe care le punea Paul Goma pe vocalele ‘palavrei’, cuvânt pe care eu îl folosesc însă aici numai în sensul de monarhie ‘K und K’, un regat şi un imperiu împreună ori stăpânirea ‘chezaro-crăiescă’, dar prin care alţii văd, încărcaţi de speranţe, dacă nu o perenitate, cel puţin o potenţialitate . De Kakania sunt atraşi, probabil, intelectualii maghiari cu un antisemitism ascuns. Pe de altă parte, cred în sinceritatea acelor membri ai intelighenţiei româno-maghiare de la ‘Provincia’, ce au lansat proiectul transformării României într-un stat regionalizat, atunci când declară că memorandumul semnat de ei „nu are nimic în comun cu vreun proiect secesionist sau iredentist”. Tot la fel cum nu avea nimic în comun cu secesiunea nici declaraţia tăioasă a lui Sabin Gherman : „M-am săturat de  România!”. Chiar dacă într-o exprimare eliptică, opţiunea lui era clară : Domnul Sabin Gherman tânjea după duhul Kakaniei, şi certamente, numai pentru uzul românilor din această categorie punea Paul Goma accente dezagreabile pe un cuvânt extras din contextul unei opere de mare fineţe. Sigur, Kakania este forma cea mai degenerată la care a putut să ajunga acea idee istorică nobilă  în intenţia şi sursa ei, a ‘Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană’, ai cărui împăraţi se simţeau atât de mândri numai şi numai pentru că îşi puteau afirma condiţia lor de vasali ai  împăraţilor romani orientali de la Constantinopol. Dar succesul Europei Unite, un fel de Statele Unite ale Europei, nu poate veni decât prin eliberarea acelei idei istorice din ganga kakanică. Pentru că se poate. Părinţii fondatori ai Statelor  Unite ale Americii au subliniat în permanenţă  prezenţa decisivă a ‘ideii romane’ în construcţia lor politică : să spunem doar că Senatul se află pe Colina Capitoliului din Washington D.C., dar cea originală nu se afla oare la Roma? În contextul invectivelor şi asalturilor ‘transilvaniste’ ori ‘provincialiste’ la adresa României, cât de corectă, iar în ultimă instanţă cât de benefică pentru el, a fost decizia personală a lui Meder Laszlo Ferencz de a veni în capitala României la studii? El a prins atunci un extraordinar interval de liberalizare într-o epocă altminteri de mare rigoare ‘ideologică’, ghilimelele se cer, chiar Ceauşescu într-o anumită perioadă le simţea necesare, pentru că o politică opresivă împotriva ideilor nu se poate numi ideologie. Plecând de la centru, din Capitală, libertatea relativă din anii şaizeci a ajuns numai estompată în provincii, iar privindu-i pe unii politruci formaţi acolo, supăraţi şi acum ‘pe frunze că sunt frunze, pe umbră că e umbră’, mă întreb dacă realmente ea a ajuns atunci în toată România. Meder Laszlo Ferencz şi colegii lui au beneficiat de atmosfera de eliberare a gândirii pe care a creat-o academicianul Th. V. Ionescu , în perioada când a fost decan al facultăţii de fizică de la Universitatea din Bucureşti, şi aveam voie  să cugetăm la orice temă intelectuală, nu doar la fizică, de pildă am fost chiar îndemnaţi să ne gândim la teologie! Un ziarist român scria, înainte de cel de al doilea război mondial, în ‘Jurnalul ştiinţelor şi călătoriilor’, că profesorul Th. V.Ionescu, Tehash, a cărui carte de ‘Electricitate’ rămâne exemplul unui impecabil text de fizică în limba română, construia un ‘detector de aeroplane’, adică lucra la proiectul românesc al unui radar. Fiind un francofil, la începutul războiului şi-a întrerupt studiile, pentru că nu vroia să coopereze cu germanii. După război, a făcut primele experimente de emisie stimulată a microundelor, dar a refuzat să coopereze cu sovieticii pentru dezvoltarea mai timpurie a maserului. De fapt, Th. V. Ionescu dorea ca fizicianul român să nu lucreze pentru un complex militaro-industrial bazat întotdeauna şi pretutindeni pe o ideologie a forţei, iar formarea oferită de universitate să ajute ţara, România, mai întâi ca o definire a ei, pentru  fiecare generaţie de studenţi, printr-o căutare şi o regăsire a spiritului universităţii, apoi de amplificare a lui printr -un apostolat al modernităţii şi adecvării. Pentru noi, acel timp stimulat de Tehash se confundă cu spaţiul agoric al dialogului ideal, când limba vorbită  îţi creează iluzia că se reîntoarce la starea de dinainte de Babel. Îndrăznesc să inferez că tocmai limbajul acela atât de apropiat de Ur Sprache l-a îndemnat apoi pe unul dintre celebrii absolvenţi de la ‘fizică’, Basarab Nicolescu, să scrie cartea despre Iacob Boehme. De altminteri, spiritul din Bucureştiul anilor şaizeci nu a dispărut niciodată, trecut în clandestinitate a alimentat o stare permanentă de ‘guerilla urbană’ intelectuală. Un ‘montonero’ din ariergarda acelui fenomen bucureştean ce l-a format, în anii primei sale studenţii, pe Meder Laszlo Ferencz, sînt şi eu, Titus Filipas.

PS  Ulterior, domnul profesor Ghiuri Steinbrecher, de la Universitatea din Craiova, imi povestea ca Meder Laszlo Ferencz fusese referentul unui articol de fizica teoretica, trimis unei reviste internationale  de fizica matematica de catre Steven Weinberg, viitorul laureat al premiului Nobel pentru fizica. Steven Weinberg a refacut articolul, tinand cont de toate opiniile critice exprimate de Meder Laszlo Ferencz.

*un evreu autentic, adică evreu romaniot, născut în Giurgiu. Strămoşii lui veniseră din Salonic, de unde plecaseră înainte de 1492 AD. Când Sfântul Pavel a predicat Vestea cea Bună comunităţii de evrei autentici din Salonic, unii s – au creştinat, alţii nu. Cei care nu s –  au creştinat se vor numi de atunci evrei romanioţi. Dar în perioada interbelică, Ion Vinea a clamat prea vocal adevărul că evreii ashkenaze şi sefarad nu sunt evrei autentici, că nu provin din “poporul ales”, ci sunt evrei formaţi prin convertire, motiv pentru care fu acuzat de aceştia, tocmai el!, de anti-Semitism.

Pe „drumul mătăsii”

„Dar poate că s-a produs o eroare /
în grafia ori în articularea Numelui Sacru”
Jorge Luis Borges, citat din El Golem

Am putut vedea cu toţii la televizor, pe la sfârşitul lunii octombrie 2001, nervozitatea israeliană, mai distrugătoare decât un cataclism natural, revărsându-se pe străzile Betleemului, ‘Vicleimul’ colindelor noastre moştenite ‘din bătrâni’, deci, putem spune, Betleemul nostru, a cărui soartă ar trebui să ne preocupe întotdeauna, nu doar în vremea de iarnă a stelei ce răsare şi a magilor. De asemenea, la timpul naşterii Mântuitorului, nu ar trebui să uităm niciodată că poporul palestinian a fost, totuşi, primul popor ce s-a născut creştin, şi că abia după şase secole se va rostogoli peste el, necruţătoare, noua credinţă a Hegirei. Apoi că, înaintea actualului terorism islamic, terorismul din Orientul Mijlociu, în fond un tip mai special de guerilla, a fost iniţiat de către palestinienii creştini. Cum s-a ajuns la această situaţie, în care crima, fie oficializată de un stat, fie de o organizaţie, precum şi lipsa de respect pentru sângele celor fără vină par a fi devenit locuri comune?
În plin secol XX s-a întâmplat ceva despre care credeam că a fost caracteristic doar Evului Mediu, anume încălcarea DREPTULUI POPOARELOR, în speţă a unui mic popor, din Orientul Mijlociu, cel palestinian, de către faimoasa şi cinica Declaraţie Balfour din 2 noiembrie 1917. Astfel, în plin război mondial, ministrul de externe de atunci al Marii Britanii, Arthur James Balfour, făcea o declaraţie prin care angaja Regatul Unit să favorizeze stabilirea în Palestina a unui ‘case naţionale pentru poporul evreu’. Un eufemism pentru viitorul stat Israel. Bineînţeles, s-ar putea eventual vorbi aici doar despre o planificare de rutină privind împărţirea sferelor de influenţă ale puterilor ce vor ieşi învingătoare din acel război. Ciudăţenia apare abia atunci când observăm că Declaraţia Balfour era de fapt o scrisoare adresată unui bancher, dintr-o faimoasă dinastie de bancheri, Rothschild, într-o scriere iniţială, foarte etimologică, Rotschild ( Scutul cel roşu ). Căutând o istorie a numelui familiei, realmente mitologic în lumea finanţelor, ne întâlnim în aceleaşi locuri, şi în acelaşi timp, cu o altă legendă, însă mult mai puţin bine documentată, aceea a Golemului.Către anul 1600, Golemul, un fel de om artificial de lut, era deja zidit între pereţii unei case din Praga, ne mai spune povestea. Mă întreb dacă la începutul anului 1601, când Mihai Viteazul a fost în capitala Boemiei, el, împreună cu garda sa de slujitori credincioşi, nu au trecut pe lângă acea casă. Şi a fost apropierea de malefica entitate adormită atât de primejdioasă, încât a schimbat într-un timp scurt destinul Viteazului? Peste numai câteva luni, înapoi în Transilvania, unul dintre acei slujitori români îl va trăda şi va face voia duşmanului, în tabăra militară de la Câmpia Turzii. Sigur, sigur, este absurd ceea ce spun. Golemul nu a existat cu adevărat, aparenta bogăţie a informaţiilor despre el în realitate e o invenţie din secolul XX a scriitorului Gustav Meyrink, care în 1915 lansa pe piaţa cărţii, după un an de război mondial, romanul ‘Der Golem’. Jorge Luis Borges, care i -a dedicat cel puţin două studii şi un poem, ne mai dezvăluie că legenda Golemului era cunoscută şi de poetul romantic german Achim von Arnim cât şi de E.T.A. Hoffman. Simultaneitatea de începuturi ce poate fi detectată în legenda Golemului cu istoria familiei Rotschild ne arată că Golemul a putut exista efectiv numai ca un simbol de apărător, atât fizic direct cât şi prin influenţe indirecte, al drepturilor poporului evreu. În opinia mea, Golemul trebuie văzut ca un cod secret pentru desemnarea unui start ori a unei naşteri: cea a activistului est-european. Ce va disemina apoi, ca o bacterie pernicioasă, pe întreg teritoriul ‘civilizaţiei iudeo-creştine’. Activistul ‘golemic’. Care va putea să fie atât finanţist, cât şi sionist ori comunist. Cu strălucite exemplificări ale fiecărui gen. Primul Rotschild important din veacul al XVIII-lea, sionistul Theodor Hertzl în secolul XIX, apoi un alt Rothschild, Lionel Walter, în biroul căruia a fost mâzgălită scrisoarea din 2 noiembrie 1917, în fine , un evreu de pe la Teleneşti, din ţinuturile basarabene, Leon Trotzki, ce va fi ‘tatăl’ Armatei Roşii care a instaurat comunismul în Rusia, au marcat poate mai multe cumpene ale apelor între aceste cursuri din ‘masivul iudeo- creştin’, a cărui altitudine pare acum să domine civilizaţia acestei planete. Legenda Golemului este de obicei asociată cu altă legendă a evreilor est-europeni: Dybbuk. Un eres ucrainean, se spune, iar Leonard Bernstein, care a compus muzica baletului cu acelaşi nume, chiar credea acest lucru. Iată un împrumut care este foarte netipic pentru evrei, care de fapt au dat ei credinţele lor altor popoare. Terminaţia ‘-uc’ este într-adevăr cât se poate de tipică pentru un nume ucrainean, şi cel puţin prezenţa ei ne arată că nu este nevoie neapărat să credem ceea ce se spune îndeobşte pe tema asta, anume că „dybbuk” ar fi un cuvânt ebraic, însemnând ‘adeziune’. Un ‘dybbuk’ este un ‘suflet rătăcitor’, ce poate intra în alt corp. O variantă mai diluată, petrecută strict în cadrul speţei umane, la metempsihoză, unde ştim că sufletele pot să tranziteze în specii diferite. Ar putea fi însă şi mitul unui popor turcic; se ştie că ele au asigurat o anumită continuitate în spaţiul cultural eurasiatic, în fine, atâta continuitate încât să nu pară un nonsens încercarea de a vorbi despre ‘gradientul’ eurasiatic al unei grupe de limbi ori al unor eresuri.
Înaintea Olimpiadei de la Seul, sud-coreeni plăteau o publicitate în revista ‘Time’ în care insistau pe direcţia unui gradient eurasiatic al limbilor altaice, începând cu cele europene, maghiară şi turcă, continuând cu celelalte popoare turcice din Asia şi terminând, în Extremul Orient, cu limba coreeană ! Mai este bine-cunoscută modulaţia lentă a atitudinii eurasiatice faţă de sinucidere, de la Est la Vest. În Japonia, sinuciderea prin harakiri este chiar onorabilă, în timp ce creştinismul occidental, biserica romano- catolică în particular, o interzice cu desăvârşire. Între cele două atitudini total contrare, se află atitudinea intermediară a unor popoare turcice din Asia Centrală: sinuciderea trebuie precedată de povestirea necazurilor în prezenţa unei pietre; doar dacă piatra se va sparge auzind atâta suferinţă îndurată, abia atunci sinucidrea e îngăduită (un ecou al acestui eres îl întâlnim în cântecul nostru cel vechi, „Piatra, piatra de e piatră, şade jumătate-n apă, o calcă carul şi crapă, of, of, of, of, inima mea multe rabdă” ). La fel ca şi ‘eresul pietrei’, legenda dybbuk ar putea revela un alt gradient de eres, plecând de la libertatea totală a migraţiei sufletelor din metempsihoza indiană, şi ajungând până la identificarea eternă ‘un suflet = un corp’ din religia creştină, care interzice în mod expres incinerarea trupului persoanei moarte, tocmai pentru a da o şansă în plus vieţii veşnice. Dacă mitul ‘Dybbuk’ e khazar, un popor turcic ce a stăpânit cândva Ucraina, atunci şi ‘Golemul’, trup de lut animat de o pecete de piatră, ar putea fi de asemenea o legendă khazară, mai curând decât o influenţă a lui Paracelsius, cum presupunea Borges. Khazarii au fost un popor ce a creat, către sfârşitul secolului VI, un imperiu comercial pe „drumul mătăsii”, imperiu al cărui centru de greutate se afla în zona sud-est europeană a teritoriului fostei Rusii ţariste. În secolele VII şi VIII, khazarii au purtat o serie de războaie cu arabii ce încercau să pătrundă în Europa de răsărit. Victoriile iniţiale ale khazarilor au fost importante, având ca efect blocarea expansiunii arabe în Europa estică. Totuşi în urma acestor războaie khazarii au fost obligaţi să mute centrul de greutate al imperiului lor ceva mai spre nord şi chiar mai spre apus decât fusese el mai înainte. Cea mai uluitoare caracteristică a poporului khazar a fost adoptarea religiei mosaice, a iudaismului, undeva în jurul anului 740, atunci când, în general, celelalte popoare fie se creştinau, fie adoptau mahomedanismul. Deci, deşi tehnic lucrul acesta este imposibil, khazarii s-au transformat în evrei, devenind ‘cel de al treisprezecelea trib’ al lui Israel ! Cum s -a ajuns la situaţia aceasta, cum au putut khazarii să ajungă la iudaism? Să încercăm să inferăm. Khazarii s-au putut întâlni foarte frecvent cu evreii adevăraţi, aparţinând celor două triburi autentice, singurele din cele douăsprezece rămase pe faţa pământului după robia asiriană, datorită implicarii lor foarte puternice în comerţul lumii.
Principala sursă de venituri pentru imperiul khazar se afla în comerţ, în particular din controlul ‘drumului mătăsii’, aflat pe o axă est-vest, cât şi a unei axe comerciale nord-sud ce unea ţinuturile slavilor mai ‘boreali’ cu imperiul arab. Pe aceste drumuri, fără îndoială, circulau şi mulţi neguţători evrei, din singurele două triburi rămase, insistăm. Cât de mare era numărul khazarilor şi cât de însemnată era puterea lor? Khazarii primeau tribut de la numeroase neamuri, îndeobşte recunoscute ca fiind foarte puternice în Evul Mediu , să-i amintim aici numai pe maghiari, bulgari, goţi, precum şi de la triburile slavilor de răsărit. Doar intrarea vikingilor pe scena istoriei avea să spulbere baza puterii lor; axa comercială europeană nord-sud, pe care o controlau , este pierdută iremediabil, în favoarea varegilor, atraşi de drumul spre Bizanţ. Mai mult, vikingii creează ‘rusiile’, primele state ale slavilor răsăriteni, care au dat lovitura de graţie vieţii imperiului khazar. Şi unde dispar khazarii?
Nu a fost o dispariţie prin nimicire, ci o dispariţie prin ‘convertire’. Un număr mic de oameni de ştiinţă de mare curaj intelectual susţin că o mare parte a evreilor din Rusia şi din Europa de răsărit ar fi în fapt de origine khazară. Arta disimulării la membrii ‘celui de al treisprezecelea trib’ să fi atins asemenea cote? Dar să cităm din Jorge Luis Borges un excerpt, dialogul între doi negustori evrei ce se întâlneau în mijlocul stepei ruseşti. „Unde te duci, măi Daniel? „, întreabă Mosche. „La Sevastopol”, răspunde celălalt. Mosche se uită ţintă la el şi-i zice: „Minţi, Daniel. Îmi spui că mergi la Sevastopol ca eu să cred că te duci la Nijni-Novgorod, dar adevărul este că tu te duci la Sevastopol. Minţi, Daniel „. Or, acesta-i mai mult un exemplu de disimulare khazară, decât de subtilitate iudaică. Oricum, este ciudată disproporţia numerică uriaşă între evreii spanioli sefardi şi evreii central şi est-europeni ashkenaze, în favoarea celor din urmă. Cât şi faptul că istoria acestora lasă oarecum impresia că ei apar pe scena lumii chiar în momentul dispariţiei puterii imperiului khazar. Înseamnă oare neapărat antisemitism faptul că îţi pui astfel de întrebări? Ele nu mi se pare că ies din cadrul civilizaţiei actuale, ‘iudeo-creştine’, cum i se mai spune. Şi, iată, aici mă simt foarte tentat să comit o altă blasfemie, o îndepărtare de la obositorul regulament ‘politically correct’: încep să refuz sintagma ‘civilizaţia iudeo-creştină’. Din cauza ei, numeroşi creştini sunt ucişi de revărsările necontrolate de furie populară ce au loc episodic în ţările islamice ca reacţie la acţiunile în forţă ale Israelului de pedepsire a palestinienilor pentru că nu vor să uite care este ţara lor. În realitate, civilizaţia ‘europeană’ actuală, un alt nume pentru cultura occidentală, are patru piloni, patru rădăcini: greacă, romană, mutazilic-arabică şi sefardic -iudaică. Cred că nu mai este nevoie să insist asupra valorilor lumii antice, greacă şi romană, ele sunt larg cunoscute pentru că fac parte dintr-un curriculum şcolar obligatoriu. Să insistăm numai asupra ultimelor două teme, ce nu sunt în curriculum. Civilizaţia arabă, în primele trei secole ale Islamului, a arătat un extraordinar dinamism intelectual, preluând o serie de valori ale lumii antice greceşti, şi a putut juca un rol de releu, pentru că numai pe această cale a fost transmis acel tezaur intelectual către lumea medievală europeană. Ca fizician, eu mă gândesc mai mult la Almagesta şi la scrierile lui Geber ce l-au influenţat chiar şi pe sir Isaac Newton atunci când a redactat ‘Principiile matematice ale filosofiei naturale’. Nu papa de la Roma, şi nici rabinii au respectat aceste valori culturale ale umanităţii, nu creştinismul ori iudaismul le-au păstrat şi transmis, ci arabii, în fine, acei arabi de la începuturile islamului, ghidaţi de o ideologie culturală concretizată apoi în mutazilism, care, din păcate, până la urmă nu a avut câştig de cauză în universul musulman. Apoi, de ce ţin atâta de mult să subliniez importanţa evreilor sefardi în crearea lumii moderne? Cântecele de leagăn, cel puţin aceasta e convingerea mea, ne vin de la evreii sefarazi. Vi se pare prea puţin? Lumea de un rafinament intelectual inegalabil, democrat şi nu pentru elite, a polisului grec a dispărut în primul rând datorită lipsei de respect faţă de copii. În măsura în care civilizaţia greacă a influenţat civilizaţia romană, obiceiul ‘expunerii’, un eufemism pentru aruncarea copiilor ca pe un gunoi inutil, a pătruns şi în Imperiul Roman, fiind stopat numai în secolul IV A.D., când oricum era prea târziu, de către un edict al împăratului Valentinian, remarcabil şi prin faptul că pe vremea lui cuvântul paganus începea să fie folosit în sensul ştiut astăzi.
Principala valoare umană pe care a introdus-o creştinismul, valoare împrumutată, fără nici un fel de dubiu, de la evrei, nu a fost respectul, uneori amestecat cu teamă, faţă de prevestirile proorocilor, ci respectul faţă de copiii familiei, aşa cum înţelegem noi familia în ziua de azi, ori poate că ar trebui să introducem o întârziere, deci mai corect spus aşa cum au înţeles -o părinţii şi bunii noştri. Să amintim şi mitul, specific evreiesc, autentic evreiesc, al ‘Sfintei Familii’. Numai pe baza celulei familiei, civilizaţia europeană va renaşte chiar în Evul Mediu cel mai negru de după colapsul Imperiului Roman. Dar să revenim la evreii est-europeni. Basarabia era plină de ei, iar neamurile mele basarabene totdeauna mi-au povestit că erau în relaţii excelente cu ei, le admirau înţelepciunea, iar după unele discuţii mai ample pe teme cotidiene ale vieţii, obişnuiau să citeze multă vreme, chiar şi în refugiu, replici ce li s-au părut memorabile. Una dintre acestea s -a înşurubat în creierul meu de copil pentru că suna cam aşa : „Ai un copil, ai un duşman; ai şapte copii, ai şapte duşmani”. Mi s -a părut, atunci, ceva înspăimântător. Chiar dacă voi fi acuzat de antisemitism, trebuie să admit că nici acum nu mi se pare a fi o mostră de înţelepciune evreiască, ci dimpotrivă. Este de vină oare ascunsa origine khazară a celui care vorbea? Pentru că mi se pare total lipsit de noimă să cred că românii basarabeni au putut inventa o astfel de replică doar pentru a o pune în cârca unui neam oropsit. Însă probabil că nu experienţe de acest gen au fost singurul fel de contact cultural al românilor cu valorile autentice ale evreilor. Unul dintre cei mai profunzi gânditori români, criticul de artă George Oprescu, remarca la un moment dat o identitate în stilul ornamental între o haină episcopală din Evul Mediu spaniol, păstrată în sacristia catedralei din Toledo, şi căiţele bănăţencelor de la munte ori ale femeilor din Ţara Haţegului, exprimând teoria unui gradient cultural de transmitere a acestei influenţe. Din Spania şi până aici. Sigur, în observaţia lui George Oprescu era vorba în mod strict despre o influenţă creştină, însă ea ne relevă şi existenţa unui canal de transmitere a unor stiluri culturale, a unor stiluri de viaţă în ultimă instanţă, pe care ar fi putut circula, de ce nu, chiar şi o influenţă sefaradă. Oricum, în 1492 toţi evreii sunt expulzaţi din Sefarad (Spania), iar un grup destul de important ajunge foarte aproape de noi, până la Salonic, unde au intrat în bune legături cu macedo-românii. Datorită marii mobilităţi a acestora şi atracţiei lor naturale către spaţiul nord-dunărean, drumul influenţei sefardi asupra românilor se scurtează considerabil. Însă, repet, nu evreul sefardi a creat Golemul, nu din idealurile lui s-a născut ‘activistul golemic’.Este larg cunoscut rolul activismului est-european, ori de sorginte central şi est-europeană, în resuscitarea Sionului. Ca mit, treacă meargă, orice popor are dreptul la anumite mituri esenţiale. Dar acesta a fost un mit pus în practică, iar punerea în practică a unui mit, cum a fost cel al ‘Reich-ului de o mie de ani’, a provocat numai necazuri omenirii. De ce ar fi ceva cu totul diferit pentru mitul Sionului? Dacă pentru germani, prin nazism secolul XX a însemnat negarea secolului XVIII, într-o egală măsură pentru evrei înfiinţarea statului Israel a fost o trădare a idealurilor Haskalei, ale iluminismului evreiesc din secolul al XVIII-lea. Şi detaliul acesta ne dezvăluie natura profund întunecată  şi barbară a Sionismului, ce pare că vine din Evul Mediu al migraţiilor, de la un popor în esenţă migrator, ‘al treisprezecelea trib’, ce nu aparţinea spaţiului tradiţional al civilizaţiei antice, din care ajung până la noi cele două triburi autentice ale lui Israel.Şi să mai amintesc , pentru că aici îi este locul, confuzia deliberată în care cădea propaganda marxist-leninistă atunci când aborda un subiect preferat: faptul că bancherii au finanţat războaiele, pentru a se îmbogăţi. În cărţile de ideologie publicate de vechiul regim comunist, şi le-am citit aproape pe toate, niciodată nu am găsit un text lămuritor şi explicit pe tema respectivă. Motiv pentru care am crezut tot timpul că era vorba despre o minciună propagandistică. Era însă o ‘confuzie’ bine regizată de ‘activiştii golemici’. Abia recent, iată cum ajunge omul la sursele ideologiei comuniste !, am găsit o informaţie elaborată pe această temă. Ea m-a ajutat să înţeleg un alt fapt tragic al istoriei, extrem de dureros pentru toate popoarele de origine latină. În secolul XVIII, limba predominantă a civilizaţiei era franceza, iar volumele ‘Enciclopediei lui d’Alembert şi Diderot’, ce nu-s traducerea ‘Ciclopediei lui Ephraim’, cum încearcă să ne convingă o anumită propagandă de pe Internet, ne arată atingerea unei ‘mase critice’ în numărul vorbitorilor unui limbaj impecabil care îl transformă într-o cale spre absolut, nu cel mistic, ci acela pozitiv. Franceza decade însă în mod dramatic de la statutul ei după încheierea războaielor napoleoniene: prea mulţi morţi, războaiele au avut acelaşi impact ca şi ‘Marea Ciumă’, populaţia vorbitoare a unui limbaj cult, în fond elita genuină, scăzuse sub numărul necesar pentru crearea relaţiilor din ‘masa critică’. Cum au fost întreţinute acele războaie, mai întâi ale revoluţiei, apoi ale lui Napoleon? Prin faptul că bancherii Rothschild au alimentat în mod egal cu fonduri armatele celor două tabere contrare, lucrul acesta a fost demonstrat dincolo de orice posibilitate de tăgadă, nu este vorba despre false ştiri lansate pe web. Dacă ‘activistul golemic’ a putut produce o asemenea răsturnare în lume, cum a fost coborârea Limbii Franceze de pe soclul înalt pe care o înălţase veacul al
XVIII-lea, ce alte cumplite schimbări ne mai ameninţă ? În octombrie 2001, la conferinţa APEC a ţărilor limitrofe Pacificului, care s-a ţinut în Shanghai, China, ţara ce ocupă Tibetul iar în Uiguria de sud îi împuşcă pe patrioţii locali, preşedintele unicei superputeri mondiale, George W. Bush, s-a purtat atat de prevenitor şi de respectuos cu preşedintele Chinei, pentru a obţine un sprijin important în lupta S.U.A. contra talibanilor afgani, reamintim, creaţi de Statele Unite, încât se părea că această ţară gazdă a unei simple conferinţe a devenit deja noua superputere a lumii. Dar dacă, dincolo de diplomaţie, era şi o premoniţie personală a lui George W. Bush? Ţinând cont de uluitoarea putere de adaptare chineză la noile ‘Information’ tehnologii, pe care, se spune, le copiază „în două săptămâni”, ne putem întreba dacă, datorită acestui nenatural dezechilibru în cursul ‘civilizaţiei iudeo-creştine’, ce şi-a uitat de un veac întreg promisiunile făcute în secolul XVIII, lumea actuală nu merge abulic, dar condusă de la cel mai înalt nivel, pe un simbolic ‘drum al mătăsii’, spre a facilita o viitoare hegemonie mondială absolută a Chinei. Iar aici nu mai este vorba despre o concurenţă a sistemelor, despre o ‘rivalitate mimetică’, aşa cum era pe vremea războiului rece, timp când lucrurile erau aşa de clare, încât pur şi simplu îl regretăm. Un scenariu apocaliptic, într-adevăr, dar după ce am văzut că s -a putut întâmpla cu turnurile de oţel ale lui Yamasaki, chiar că nimic nu ne mai miră prea tare în lumea aceasta. Pe de altă parte, noi românii suntem sătui de conducerea ‘de la cel mai înalt nivel’, ce nu ne dă dreptul să punem măcar în discuţie corectitudinea direcţiei în care mergem. Am vrea o ‘Pax Americana’ chiar pe bune, dar în spiritul vechii ‘Pax Romana’, nu punctată de războaie locale ce ne sufocă prin frecvenţa şi gratuitatea lor. Să recunoaştem, sionismul practicant, antagonizând un miliard de musulmani, a complicat lumea într -un fel incredibil, resimţit negativ nu doar de mahomedani şi de creştini, dar în egală măsura poate, nu ştiu exact, exprim doar o bănuială, şi de mosaici. Cred că Albert Einstein avea aceeaşi categorie de dubii atunci când a declinat oferta de a deveni primul preşedinte al statului Israel. O măsură exactă a gestului său ar fi aceea că a evitat o degradare, o coborâre de la rangul de urmaş fidel al idealurilor Haskalei la acela de preşedinte al unei entităţi create prin încălcarea dreptului popoarelor, un drept fundamental, dar pe care nimeni dintre cei mari nu vrea să şi-l reamintească, acuzându-i chiar de a fi simpatizanţi ai terorismului pe aceia care îl amintesc. De unde ne-ar putea veni totuşi salvarea, împiedicându-ne să ne rostogolim ireversibil pe ‘drumul mătăsii’, pe drumul spre China? În finalul cărtii lui Gustav Meyrink, omenirea a fost salvată de Golemul ce o ameninţa cu distrugerea, chiar de către rabinul înţelept ce l-a creat, anihilându-i puterea. Ne rămâne şi nouă măcar atâta speranţă?

Titus Filipas