Vulturul Brâncovenesc *

Catastrofa de la World Trade Center (9/11) a eclipsat un alt eveniment tragic, având chiar o însemnătate mult mai gravă pentru noi, românii din ţară ; este vorba despre “moartea misterioasă” a lui Radu Chesaru, şi am citat aici sintagma conţinută  în titlul unui articol publicat într-un ziar de la Bucureşti.

Cine a fost Radu Chesaru? Dintre toate personajele tragice ale istoriei româneşti, Radu Chesaru îşi află cel mai bine locul alături de Tudor Vladimirescu. Am putea spune că Radu Chesaru a fost, prin felul cum gândea Patria şi ‘norodul’, poate ultimul dintre pandurii lui Tudor. La fel ca Tudor Vladimirescu, Chesaru visa o întoarcere, în vigoarea impulsului spiritual şi cultural, la acele timpuri ce au premers venirii fanarioţilor în Ţara Românească.

Radu Chesaru a fost un personaj destinat prin naştere să fie doar o granulă de nisip, un “individ statistic” în acea formidabilă undă de şoc demografică numită, fără nimic depreciativ, “generaţia ceauşeilor”, şi care a fost singurul element autentic şi puternic, neperturbat de interferenţe din exterior pentru că exteriorul îi vedea, dacă îi vedea, cel mult ca o fluctuaţie temporară a cifrelor, al evenimentelor din decembrie 1989, numite atât de pompos, şi derutant faţă  de adevăr, “Revoluţia Română!”.

Radu Chesaru şi-a depăşit cu mult acea condiţie iniţială pe care i-o rezerva destinul vieţuirii între graniţele unei lumi condusă de un partid comunist, pentru a deveni poate mai puţin un lider de opinie, cât purtatorul unui semnal cu totul nou. Pentru o naţiune, o singură idee vizionară incorporată într-un mesaj ce îi poate anima pe oameni poate fi mai importantă decât o întreagă “bibliotecă  din Alexandria” plină cu manuscrise în care se ascund semnale inefabile către viitorime. Ei bine, Radu Chesaru a intrat în istoria noastră, a românilor de aici, prin această vizionară idee naţională inscripţionată ca nume al unei grupări clandestine, de luptă  în primul rând anticomunistă, numită “Vulturul Brâncovenesc”. Chiar şi pentru dictatura de atunci a lui Nicolae Ceauşescu, declarată comunistă şi naţională, o contradicţie în termeni, organizaţia aceasta a “ceauşeilor” naţionalişti a părut atât de derutantă, încât, din mărturiile celor arestaţi rezultă aceasta, s -a comportat faţă de ei cu o anumită lipsă de brutalitate ce îndepărta complet “stilul” securităţii anului 1989 de “stilul” securităţii anilor cincizeci! De ce nu a ajuns totuşi mesajul “Vulturului Brâncovenesc” la poporul român în procesul de democratizare de după 1989? În primul rând el a fost obturat chiar de către ciudatul fenomen, pentru că despre o istorie simplă şi clară nu poate fi vorba, de “Revoluţie Română!”, adică o ‘revoluţie română’ cu semnul mirării.

Eliberat viu, întreg şi nevătămat, de către securitate chiar înaintea începerii “evenimentelor”, Radu Chesaru a fost înşelat la fel ca noi toţi, ieşind pe străzi, pentru a fi împuşcat în acele saturnalii tragice de către un trăgător cu sânge rece aflat într-un elicopter cu semne clare de identificare, dar care nu a putut fi identificat niciodată în toate anchetele declanşate de noul regim sub presiunea opiniei publice pentru a lămuri misterul inutilelor şi uriaşelor vărsări de sânge din decembrie 1989, destinate să autentifice însă în faţa ochilor noştri candizi “Revoluţia Română!”, pentru ca văzând sângele udând din belşug străzile, să putem crede că el ar curge din prea- plinul unei şanse generoase, nu din trupul său grav rănit, mortal rănit, cursul zaverei dechemvriste însemnând poate moartea norocului nostru.La scurt timp după ce ‘teroriştii’ au dispărut, o parte dintre românii anticomunişti au fost tentaţi,  şi consider că pe bună dreptate, îmi amintesc că şi eu am fost unul din ei, să vadă salvarea în Seniorul Corneliu Coposu, înconjurat de a lui ceată de gherasimi-heruvimi. Dar bătaia lor zgomotoasă din aripi a izgonit Vulturul Brâncovenesc din preajma Seniorului Coposu. Oricum, mesajul ţărănist, chiar şi cu amendamentul postbelic de creştin-democrat, era cu o bătaie prea scurtă în timp, şi purta cu el vina, ce nu va putea fi de noi niciodată uitată, a distrugerii visului României Mari după un sfert de veac, ori nici măcar atât, scurs de la întrupare! Îndrăznesc să spun că în afara simbolului său de rezistent anticomunist, de apărător tenace al unei singure idei, aceasta fiind chiar ideea de tenacitate, Seniorul Corneliu Coposu nu oferea în realitate nicio soluţie practică, proteică şi dinamică, necesară într-o lume în care se perindaseră, când în marşuri forţate, când cu vioiciune spontană, atâtea schimbări şi transformări în cei peste şaptesprezece ani cât fusese confinat, privat de orice semnale din exterior, în coşciugul temniţelor comuniste. Dacă veţi încerca să îmi prezentaţi ca un contraexemplu cazul lui Nelson Mandela, vă voi răspunde că posibilitatea de a citi săptămânal revista ‘The Economist’ a introdus în mod automat o diferenţă colosală în programele pregătitoare ale celor doi pentru continuarea unui viitor politic.Prin comparaţie, mesajul ‘Vulturului Brâncovenesc’ oferea infinit mai multe şanse virtuale salvării noastre, pentru că el nu era doar anticomunist, după cum nu era nici un herald al capitalismului sălbatic dezlănţuit după 1989, ci purta ca pe un înscris de nobleţe viziunea ochilor săi ageri, ducându-ne în Ţara Românească până la începutul Veacului Luminilor, amintindu-ne mereu că trebuie să mergem dincolo de timpul fanariot, la începutul secolului XVIII, ca să aflăm ce-i autentic pentru noi, ajungând astfel la sursa energiilor noastre naţionale. Era, în fond, acelaşi gând ce- i animase pe Tudor Vladimirescu şi pe panduri, atâta vreme cât a mai fost un strop de sânge în ei ; căci se ştie, nici unuia dintre cei rămaşi în Ţara Românească, prada imperiilor de aproape, nu i s -a mai îngăduit să îşi ţină capul pe umeri. Înfiinţarea Alianţei Civice, în urma marii demonstraţii de stradă din Bucureşti, nu era în esenţă decât manifestarea, desigur concretizată într-un entuziasm magnific, a acelui sindrom păgubos aparţinând României moderne, fenomen din păcate recurent întreţinut de ziariştii de la România liberă, mă refer la sindromul numit “Asaltul redutei”. Alianţa Civică a fost din start dominată de personalitatea complexă, uriaşă, zdrobitoare pentru orice gând bărbătesc,  gând al bieţilor clăditori de Babel ori de sisteme cereşti, –e adevărat, Sfânta Scriptură ne dezvăluie doar că echipa de truditori de la ultimul etaj al turnului Babel avea o componenţă multietnică–,  dominată de personalitatea  scriitoarei Ana Blandiana, fără de care această organizaţie poate că nici nu ar fi apărut, o Ana Blandiana ce te duce cu gândul la Kay Boyle. S -ar putea spune că ‘Vulturul Brâncovenesc’ a trecut atunci pe lângă primejdia de a ajunge să fie mâncat de ‘motanul Arbagic’, un caracter cu carnet de membru al Uniunii Scriitorilor, călduţ cuibuşor de comunişti până în 1989.  Abia după moartea lui Corneliu Coposu i s-a îngăduit, în fine, lui  Chesaru să se apropie de PNŢCD. Destul de surprinzător, am aflat abia de curând aceasta de pe un site extrem de bine întreţinut, de către o organizaţie ce are, dacă  nu aplicăm principiul ‘dublei măsuri’, preferat de orice neam care se consideră ‘poporul ales’, ci principiul de echitate naturală al lui Pareto, toate caracteristicile unui ‘hatred group’, un grup de instigatori la ură, asupra realităţilor româneşti “periculoase”, în fapt fiind vorba numai despre gesturi foarte timide, întotdeauna tardive şi de cele mai multe ori chiar total anodine, ale unor personalităţi româneşti de frunte, personalităţi intelectuale reale, ce par însă neprietenilor noştri a fi încărcate de intenţii criminale , acest lucru nu a fost bine văzut : “…the National Peasant Party Christian Democratic (PNTCD) would not hesitate to accept ultranationalists into its ranks, …. This was the case of Brancoveanu Eagle Association leader Radu-Mihai Chesaru who in the 1996 local elections ran on the PNTCD lists for a seat on one of the Bucharest’s sectors, becoming a local councilor representing that party …. Chesaru, who officially registered his association in April 1995, was proudly displaying the portraits of Codreanu in the association’s Bucharest offices “, (vezi http://www.referl.org).Am atras atenţia atât de frecvent asupra pericolului delaţiunii şi defăimării, doar pentru că ea evoluează necontrolat şi haotic, ajungându-se , cu voie sau fără voie, la instigare la crimă, desigur, o crimă perfectă, al cărei autor moral scapă de acţiunea codului penal. Iată cum, sub pana unui scrib al defăimării lumii româneşti, aflat într-o emulaţie cu ‘nemuritorul’  I.Ludo, Michael Shafir, ce semnează un text altminteri anemic în hematia conceptuală dar botezat în chipul cel mai pretenţios ’studiu’ cu titlul “Radical politics in east-central Europe part X : the Romanian radical return and ‘mainstream politics’ (A)”, apărut în Revista East European Perspectives, 21 march 2001, volume 3, number 6, este condamnat în fine!, pentru că dictatura lui Nicolae Ceauşescu nu a mai avut timp, “Vulturul Brâncovenesc” şi expus acest proiect al renaşterii româneşti, gândul nostru cel mai însemnat în finalul celui de al doilea mileniu, oprobriului opiniei publice internaţionale. Michael Shafir are state de vechi mincinos de profesie în slujba postului de radio ‘Europa liberă’ ce ne spăla creierii cu mesaje amăgitoare de genul planului Marshall ce îşi va revărsa cornul abundenţei asupra României după alungarea comunismului. Domnul Michael Shafir, care pregătea toată documentaţia aceasta pentru urechile noastre credule ştia prea bine că un plan Marshall pentru România nu s-ar fi întâmplat nici după o mie de revoluţii, pentru că toate ajutoarele acelea masive ale Americii erau destinate să meargă numai şi numai spre statul Israel. Mă întreb acum, cu ce -i mai bun acest Michael Shafir decât Ossama Bin Ladin? Si unul şi altul amorsează, prin îndemnurile lor, reţele de potenţiali asasini. Vi se pare că  aşa ceva este cam mult spus la adresa lui Michael Shafir? În studiul său, mai exact în rechizitoriul său, şi cine i- o fi dat oare lui Michael Shafir dreptul să organizeze un ‘tribunal de la Nürnberg’ pentru judecarea poporului român?, implacabilul activist dintr-o duzină ce face de râs tradiţionala înţelepciune a evreilor, o duzină botezată când ‘Rot Schild’, când ‘Rot Front’, când, pe vremuri poate mai calme, Toma Caragiu se amuza într-o explozie de spirit latin să -i spună ‘Rot Carot’, iar ’securiştii’ râdeau alături de noi, cel puţin atunci când râdeam de ‘evreii de rit roşu’ eram cu toţii împreună, îi judeca şi îi condamna aspru pe doi dintre intelectualii români de frunte, Alexandru Paleologu, despre care nu uita să ne spuna că a fost un informator al securităţii, ca şi cum Petre Roman ar fi fost la Toulouse doar pe bază de culoare a ochilor!, şi pe Dan Amedeo Lăzărescu, care astfel pe data de 21 martie 2001 era divulgat că fusese trecut pe o listă neagră, urmând să fie pedepsit. Iar pedeapsa, după câte se ştie, a sosit prompt, suspect de grăbită, administrată  în primul rând de un C.N.S.A.S. obedient intereselor exterioare României, chiar contrare intereselor ei majore, apoi de inevitabilii ziarişti, totdeauna primii la ‘asaltul redutei’, un Mircea Dinescu şi un Cristian Tudor Popescu, acesta prăpăstios până  la punctul de a învinui trădările lui Amedeo, câte vor fi fost ele şi faţă de cine ştia el bine Mircea, chiar şi de problemele matrimoniale, prin divorţ rezolvate, ale lui Cristian, ni s-a amintit aceasta în direct şi la un ceas de maximă audienţă!

Rechizitoriul pronunţat de Michael Shafir împotriva lui Radu Chesaru este extrem de aspru şi de nedrept, dar nu am să citez din el. Vreau numai să subliniez caracterul de instigare deliberată la acţiune, o acţiune neprecizată, ea putând fi de orice natură , chiar şi crimă, prin mijlocirea unui text HTML : “Email this report to a friend”. În cel mai fericit caz, propagarea haotică  pe orizontalele Internetului a unui mesaj de ură seamănă cu tiruri  pe întuneric în direcţie orizontală. Cum îl cheamă pe acel prieten, are el certificate de sănătate mintală care să ateste că nu va înţelege îndemnul ca pe o instigare la crimă, asemenea propoziţii vagi pot amorsa orice, s -a analizat recent acest lucru şi în privinţa felului în care teroriştii ce au organizat acţiunea violentă împotriva WTC şi-au putut transmite nestingherit mesaje aparent lipsite de malignitate, ce aveau totuşi ca scop amorsarea unor acte criminale. Fiecare civilizaţie are un număr de dimensiuni, un anumit număr de axe de coordonate. Universul civilizaţiei europene moderne trebuie să conţină  în mod obligatoriu secolul XVIII. Să reamintesc ‘transformarea Kozîrev’, un astronom rus ce a stat multă vreme în gulagul sovietic, şi care lansase ipoteza posibilităţii transformării timpului în energie. Chiar dacă din punct de vedere fizic ‘transformarea Kozîrev’ e incontestabil eronată, ea are însă forţa unei metafore extraordinare pentru definirea civilizaţiei europene din ultimii trei sute de ani : coordonata secolului XVIII, printr-o ’simplă’ navigare pe scala valorilor ei, se transformă în energie civilizatoare. Zborul ‘Vulturului brâncovenesc’ înseamnă navigarea noastră, a corăbiei numite naţiunea română, pe coordonata civilizatoare şi creatoare de energii. Unii dintre duşmanii nostri au avut şi ei intuiţia primejdiei ce o reprezenta Radu Chesaru, prin identificarea ‘Vulturului’ cu ‘Arhanghelul Legiunii’. Paradoxal ce afirm, dar tocmai moartea lui ‘misterioasă’  ne dovedeşte că ar mai fi o şansă pentru noi, ca naţiune. Oricum, el este unul dintre  ‘morţii din cetatea noastră’ şi trebuie să-i apărăm memoria. Îndrăznesc să mă rog ca numele lui să nu fie uitat cel puţin timp de trei veacuri de acum înainte. Cred că bunătatea lui Dumnezeu şi umilinţa noastră în faţa Domnului, dar nu în faţa “neamurilor”, vor învoi încă trei secole de viaţă românească în miracolul acestui Pământ.

Titus Filipas

*am fost nevoit să reactualizez acest articol  pentru că tag-ul Radu Chesaru nu  îl mai prinde

Legenda “carului cu proşti”

Un  pasaj enigmatic din  ‘Biblicele’ lui Heliad  se referea la faptul că Ţara Românească ar fi  fost întemeiată  la fel ca Israelul Vechiului Testament. Iară  Radul Negru, cum îl numea Ioan Eliade Rădulescu pe cel dintâi Basarab, ar fi împărţit la început Ţara Românească   în douăsprezece  judeţe,  după modelul celor douăsprezece triburi ale lui Israel, fiecare judeţ românesc însemnând de fapt un trib românesc: ‘Radul Negru fu nevoit a constitui pe Români ca pe Israel.’  Cel mai notoriu dintre ‘triburile româneşti’ ale Noului Israel  fiind cel chemat Romanaţii. Judeţul Romanaţi  avea capitala la Caracal. Îmi amintesc că la o emisiune despre Caracal pe Realitatea TV, unde participau  Gabriel Liiceanu şi Marius Tucă, legenda ‘La Caracal s-a răsturnat carul cu proşti’ era  împinsă la anul 1848 şi se referea, în acea emisiune, la revoluţionarii ce veneau de la Câmpia Izlaz. Fals! Dar nici Gabriel Liiceanu, nici  Marius Tucă,  nu au protestat. Revoluţionarii anului 1848 de la Caracal chiar se considerau poporul ales! Legenda ‘La Caracal s-a răsturnat carul cu proşti’ se naşte abia după Congresul de la Berlin din anul 1878, consecutiv războiului de la 1877.  Atunci Benjamin Disraeli reuşea să impună clauza împământenirii evreilor ashkenaze care veneau din Galiţia. Ei reuşesc în Moldova. Nu reuşeau în Oltenia. Evreii  împământeniţi în România  aveau propria lor întreprindere capitalistă de transporturi pentru călători. În mod misterios, diligenţele lor se stricau la Caracal, tocmai când intraseră în Oltenia. Era un caz clar de sabotaj, chiar caz de antisemitism. Însă poliţia română nu găsea niciodată vinovaţii (deşi îi ştia prea bine). A fost nevoie de curajul unui om precum Iulius Popper să vina să îşi facă o casă în Caracal. Apoi Iulius Popper a plecat să exploreze pe aiurea. El este un personaj amintit  în ‘Anaconda’ lui Horacio Quiroga. Iar explorarea Ţării de Foc şi găsirea aurului  de către Iulius Popper îi servea  lui Radu Tudoran ca pretext pentru construirea unui  episod din Toate pânzele sus! Oricum, l-am văzut pe Marius Tucă tratându-l cu extrem dispreţ la Antena 1 pe intelectualul evreu Dorel Dorian, un om de vastă cultură şi care purta totdeauna o conversaţie absolut încântătoare în Limba Română!

Titus Filipas

Metanarativul ‘poporului ales’

Vikingii  creştinaţi se considerau ‘poporul ales’. Exact  în tradiţia vetero-testamentară  a termenului. Altminteri este imposibil de stabilit, la modul ştiinţific serios, vreo documentare genetică pentru ‘poporul ales’ pe acest pământ. Astfel, tot în tradiţia vetero-testamentară, în evoluţia culturală a lui  Ioan Eliade Rădulescu întâlnim bizareria abdicării  de la ideologia primară, şi îmbrăţişarea  ideologiei  secundare  iudeo-creştine. În treacăt fie spus, această ideologie inventată după 1800 AD nu este nici hieratică, nici eroică. Este ideologie vulgară în  taxonomia lui Vico. Ideologia iudeo- creştină se manifestă folosind o panoplie de mijloace, de la cele subliminale la acelea făţiş agresive, pentru a induce în capetele noastre ideea de „progres” al cărui  motor ar fi ‘poporul ales’. Înşurubată ideologic în creier, ideea acestui  „progres” ucide dorinţa Omului. Ucide elanul Omului natural de a câştiga dreptul de folosire a timpului.

Un  pasaj enigmatic din  „Biblicele”  lui Ioan Eliade Rădulescu se referă la faptul că Ţara Românească  fu întemeiată  la fel ca Israelul Vechiului Testament! „Radul Negru”, cum îl numea Heliad pe cel dintâi Basarab, ar fi împărţit Ţara Românească   în douăsprezece  judeţe. Ei, da!,  aceasta după modelul celor douăsprezece triburi ale lui Israel. Fiecare judeţ românesc însemnând un „trib românesc”: „Radul Negru fu nevoit a constitui pe Români ca pe Israel.” Cel mai notoriu dintre „triburile româneşti” ale Noului Israel (Ţara Românească)  aflându – se în  judeţul chemat Romanaţi. Este plauzibil că această denumire precede actul de la 381 AD  pentru Nova Roma, şi constituie una dintre justificările  bottom -up, conceptual ascendente, pentru acel act. În   Oikumena orientală din  veacul IV s-a produs marele punct de turnură în istoria creştină, când „timpul liniar”  propus de iudaism se rupe. Dacă Lenin numea reforma lui Solon din Atena cu termenul înşelător şi pompos „revoluţie”, –deşi era doar implementarea renaşterii saitice în Europa  oraşului grecesc–, putem numi „revoluţie” şi fenomenul de ‘socii’- alizare a traco- daco –moesilor. Tranziţia aceasta îi transformă în ‚pastores romanorum’, analogul unor ‚socii’ romanizaţi, vorbind vernaculara neolatină incipientă  din Romania orientală. Fenomenul  ‚socii’-alizării traco- daco – moesilor  este unanim recunoscut de cugetarea creştină ortodoxă  la conciliul   din  381 AD, prin folosirea apelativului  Nova Roma pentru Constantinopol. Fu,  acela,  primul act protocronist.  Termenul Nova Roma era produsul reflecţiilor  de grup,  al unui ‘think tank’  creştin oriental condus de Ierarhi. În subsidiar,  prin statuarea despre Nova Roma se recunoaştea  că există şi un Latium Novum. Există nenumărate dovezi lingvistice ale existenţei acestui Latium Novum, conservate  în denumirile geografice din peninsula balcanică. În arealul nord- dunărean, cea mai puternică dovadă lingvistică o constituie existenţa teritoriului chemat Romanaţi.

Mihail Sadoveanu  continua  în Moldova Muşatină  abordarea lui Ioan Eliade Rădulescu pentru Noul Israel, întru sublinierea spiritului  vetero-testamentar din cultura noastră. Anume intensificarea sentimentului  de popor ales,  pentru care Dumnezeu  lăsă drepturile şi darurile firii. Opera lui Mihail Sadoveanu  este înjosită acum de critici,  tocmai din raţiunea negării   credinţei  în drepturile noastre naturale. Înjosit este şi Mihai Eminescu: Poetul a fost neînduplecat luptător pentru  drepturile noastre.  Genealogii săi, chiar  şi  Petre Ţuţea,  afirmă că Mihai Eminescu avea în vine sânge de vareg. De aici nemăsuratul orgoliu ce îl caracteriza pe Mihai Eminescu, şi credinţa că aparţine poporului ales. Care în litera lui, continuând ideologia lui Heliad, era poporul român. Aceasta este altă semnificaţie ascunsă în Epigonii.

Se spune că pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, singurul serviciu de spionaj străin care acţiona în România era K.G.B.- ul. Nu este adevărat.  Exista un serviciu de spionaj străin ce răspândea zvonul că Romanaţii erau un judeţ fondat de veterani din  Legiunea Iudaica. Taică- meu, ceferist de clasa I,  călătorea zilnic cu trenul   în interesul serviciului şi era stupefiat  de apariţia zvonului acesta!  De aici este doar un pas pentru a pretinde că Oltenia nu aparţine României.  Un alogen precum intelectualul Constantin Dobrogeanu-Gherea aserta în secolul XIX că strămoşii lui mai îndepărtaţi sunt îngropaţi în Oltenia! De altminteri, chiar în anul 2006, am privit pe canalul de televiziune Realitatea TV o confruntare între Emil Hurezeanu şi Cristian Tudor Popescu, în care la afirmaţia lui C.T.P. că strămoşii săi erau olteni, Emil Hurezeanu exclamă: „A! Deci proveneau din Legiunea Iudaica!” De fapt nu a existat  vreo Legiune Iudaica printre legiunile romane, nu are vreun sens să perpetuăm minciuna aceasta cu un caracter evident defetist.

« Nu sunteţi poporul Domnului iubit? », supralicita şi Dimitrie Bolintineanu ideea vetero-testamentară la noi. Mi se pare suspectă  şi derizorie,  la oricine,   încercarea de a câştiga identitate respectabilă  în lumea  modernă   prin mijlocirea ideologiei  secundare  iudeo-creştine.  Interpretarea Vechiului Testament  poate produce derive. Orice neam  care se auto-apreciază a fi ‘popor ales’: normanzii Regatului celor două Sicilii, varegii Rus, alte populaţii ce speculează metanarativul acum, consideră că bogăţiile lumii le-au fost hărăzite prin  justiţie distributivă  divină.

Titus Filipas

Interpretarea subiectivă şi guillotina lui Hume

Lipsa de consens, lipsa de armonie, lipsa de bună credinţă, într-un cuvânt cearta dintre Preşedinte şi Premier arată cât de eficientă a fost propaganda ideologică prin care cominterniştii, cominformiştii, luptătorii internaţionalişti împotriva regalităţii din Spania, au spălat creierele câtorva generaţii de români. Unul dintre aspectele propagandei lor ne îndemna să privim către viitor, nu înspre trecut. Condamnată de propaganda lor era mai ales Epoca Luminilor, c’est-à-dire civilizaţia şi filosofia Europei Occidentale din secolul XVIII. Şi era aceea o vreme care în Ardeal se manifesta printr- un iluminism firav, iar Moldova şi Ţara Românească sufereau sub ignoranţa şi exploatarea jugului fanariot. Istoricul  Vlad Georgescu (1937 – 1988) avea dreptate să compare efectele epocii comuniste cu efectele epocii fanariote asupra românilor. Fără îndoială că dacă ar fi trăit mai mult şi încă în putere, Vlad Georgescu ar fi putut conduce după 1989 un proces eficient de reforme în Suprastructura românească pentru a elimina din conştiinţe efectele comunismului. Pentru că Raportul Tismăneanu doar a continuat de facto propaganda de inspiraţie internaţionalistă deformată în România. Astfel, Raportul Tismăneanu nu face absolut nicio referire pozitivă la ideologia primară liberală din secolul XIX, de asemenea nicio referire pozitivă la filosofia Epocii Luminilor.

În actuala criză politică din România se vorbeşte mult despre „interpretarea subiectivă” a Constituţiei şi a legilor, dar nu se spune chiar absolut nimic despre  „guillotina lui Hume”. L-am ascultat în după amiaza zilei de 21 ianuarie 2008, pe canalul de televiziune Antena 3, vorbind şi analizând nedumerit criza politică, pe domnul Cristian Pârvulescu, profesor universitar la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative, titular la disciplina  de Politică Comparată şi Instituţionalism Politic, decan al Facultăţii de Ştiinţe Politice de la Universitatea din Bucureşti (vezi  şi prezentarea sa în articolul de pe Wikipedia românească http://ro.wikipedia.org/wiki/Cristian_P%C3%AErvulescu). Am rămas totuşi cu impresia persistentă că profesorul universitar Cristian Pârvulescu este totalmente ignar în filosofia politică a lui David Hume (1711–1776), şi că nu a citit, –dacă a citit vreodată!–, decât foarte superficial textul fundamental,  A Treatise of  Human Nature, scris de acest iluminist scoţian.

Iar interpretarea subiectivă care provoacă şi menţine îndelungata ceartă între Preşedinte şi Premier este un datum intrinsec al naturii umane.  Prin mijlocirea şi îngăduirea acestei „interpretări subiective”, fiecare individ uman raţional, văzut teoretic ca „statuia senzualistă” descrisă în tratatul de psihologie al lui Condillac,  efectuează o separare a lumii sale holistice în două părţi totalmente distincte:  „ceea ce este”  şi „ceea ce trebuie să fie”.

Propoziţiile pe care fiecare individ uman le construieşte în spaţiul său  dialogic interior despre „ceea ce este”  se cheamă propoziţii descriptive. Iar propoziţiile pe care le pronunţă  în spaţiul dialogic despre „ceea ce trebuie să fie” se cheamă propoziţii prescriptive. Ei bine, „guillotina lui Hume” este chemată să reteze oricare silogism unde  premisele sunt propoziţii descriptive, iar concluziile sunt  propoziţii prescriptive. Aceasta este morala.Titus Filipas

 

Vulturul Brâncovenesc

Catastrofa de la World Trade Center (9/11) a eclipsat un alt eveniment tragic, având chiar o însemnătate mult mai gravă pentru noi, românii din ţară ; este vorba despre „moartea misterioasă” a lui Radu Chesaru, şi am citat aici sintagma conţinută  în titlul unui articol publicat într-un ziar de la Bucureşti.

Cine a fost Radu Chesaru? Dintre toate personajele tragice ale istoriei româneşti, Radu Chesaru îşi află cel mai bine locul alături de Tudor Vladimirescu. Am putea spune că Radu Chesaru a fost, prin felul cum gândea Patria şi ‘norodul’, poate ultimul dintre pandurii lui Tudor. La fel ca Tudor Vladimirescu, Chesaru visa o întoarcere, în vigoarea impulsului spiritual şi cultural, la acele timpuri ce au premers venirii fanarioţilor în Ţara Românească.

Radu Chesaru a fost un personaj destinat prin naştere să fie doar o granulă de nisip, un „individ statistic” în acea formidabilă undă de şoc demografică numită, fără nimic depreciativ, „generaţia ceauşeilor”, şi care a fost singurul element autentic şi puternic, neperturbat de interferenţe din exterior pentru că exteriorul îi vedea, dacă îi vedea, cel mult ca o fluctuaţie temporară a cifrelor, al evenimentelor din decembrie 1989, numite atât de pompos, şi derutant faţă  de adevăr, „Revoluţia Română!”.

Radu Chesaru şi-a depăşit cu mult acea condiţie iniţială pe care i-o rezerva destinul vieţuirii între graniţele unei lumi condusă de un partid comunist, pentru a deveni poate mai puţin un lider de opinie, cât purtatorul unui semnal cu totul nou. Pentru o naţiune, o singură idee vizionară incorporată într-un mesaj ce îi poate anima pe oameni poate fi mai importantă decât o întreagă „bibliotecă  din Alexandria” plină cu manuscrise în care se ascund semnale inefabile către viitorime. Ei bine, Radu Chesaru a intrat în istoria noastră, a românilor de aici, prin această vizionară idee naţională inscripţionată ca nume al unei grupări clandestine, de luptă  în primul rând anticomunistă, numită „Vulturul Brâncovenesc”. Chiar şi pentru dictatura de atunci a lui Nicolae Ceauşescu, declarată comunistă şi naţională, o contradicţie în termeni, organizaţia aceasta a „ceauşeilor” naţionalişti a părut atât de derutantă, încât, din mărturiile celor arestaţi rezultă aceasta, s -a comportat faţă de ei cu o anumită lipsă de brutalitate ce îndepărta complet „stilul” securităţii anului 1989 de „stilul” securităţii anilor cincizeci! De ce nu a ajuns totuşi mesajul „Vulturului Brâncovenesc” la poporul român în procesul de democratizare de după 1989? În primul rând el a fost obturat chiar de către ciudatul fenomen, pentru că despre o istorie simplă şi clară nu poate fi vorba, de „Revoluţie Română!”, adică o ‘revoluţie română’ cu semnul mirării.

Eliberat viu, întreg şi nevătămat, de către securitate chiar înaintea începerii „evenimentelor”, Radu Chesaru a fost înşelat la fel ca noi toţi, ieşind pe străzi, pentru a fi împuşcat în acele saturnalii tragice de către un trăgător cu sânge rece aflat într-un elicopter cu semne clare de identificare, dar care nu a putut fi identificat niciodată în toate anchetele declanşate de noul regim sub presiunea opiniei publice pentru a lămuri misterul inutilelor şi uriaşelor vărsări de sânge din decembrie 1989, destinate să autentifice însă în faţa ochilor noştri candizi „Revoluţia Română!”, pentru ca văzând sângele udând din belşug străzile, să putem crede că el ar curge din prea- plinul unei şanse generoase, nu din trupul său grav rănit, mortal rănit, cursul zaverei dechemvriste însemnând poate moartea norocului nostru.La scurt timp după ce ‘teroriştii’ au dispărut, o parte dintre românii anticomunişti au fost tentaţi,  şi consider că pe bună dreptate, îmi amintesc că şi eu am fost unul din ei, să vadă salvarea în Seniorul Corneliu Coposu, înconjurat de a lui ceată de gherasimi-heruvimi. Dar bătaia lor zgomotoasă din aripi a izgonit Vulturul Brâncovenesc din preajma Seniorului Coposu. Oricum, mesajul ţărănist, chiar şi cu amendamentul postbelic de creştin-democrat, era cu o bătaie prea scurtă în timp, şi purta cu el vina, ce nu va putea fi de noi niciodată uitată, a distrugerii visului României Mari după un sfert de veac, ori nici măcar atât, scurs de la întrupare! Îndrăznesc să spun că în afara simbolului său de rezistent anticomunist, de apărător tenace al unei singure idei, aceasta fiind chiar ideea de tenacitate, Seniorul Corneliu Coposu nu oferea în realitate nicio soluţie practică, proteică şi dinamică, necesară într-o lume în care se perindaseră, când în marşuri forţate, când cu vioiciune spontană, atâtea schimbări şi transformări în cei peste şaptesprezece ani cât fusese confinat, privat de orice semnale din exterior, în coşciugul temniţelor comuniste. Dacă veţi încerca să îmi prezentaţi ca un contraexemplu cazul lui Nelson Mandela, vă voi răspunde că posibilitatea de a citi săptămânal revista ‘The Economist’ a introdus în mod automat o diferenţă colosală în programele pregătitoare ale celor doi pentru continuarea unui viitor politic.Prin comparaţie, mesajul ‘Vulturului Brâncovenesc’ oferea infinit mai multe şanse virtuale salvării noastre, pentru că el nu era doar anticomunist, după cum nu era nici un herald al capitalismului sălbatic dezlănţuit după 1989, ci purta ca pe un înscris de nobleţe viziunea ochilor săi ageri, ducându-ne în Ţara Românească până la începutul Veacului Luminilor, amintindu-ne mereu că trebuie să mergem dincolo de timpul fanariot, la începutul secolului XVIII, ca să aflăm ce-i autentic pentru noi, ajungând astfel la sursa energiilor noastre naţionale. Era, în fond, acelaşi gând ce- i animase pe Tudor Vladimirescu şi pe panduri, atâta vreme cât a mai fost un strop de sânge în ei ; căci se ştie, nici unuia dintre cei rămaşi în Ţara Românească, prada imperiilor de aproape, nu i s -a mai îngăduit să îşi ţină capul pe umeri. Înfiinţarea Alianţei Civice, în urma marii demonstraţii de stradă din Bucureşti, nu era în esenţă decât manifestarea, desigur concretizată într-un entuziasm magnific, a acelui sindrom păgubos aparţinând României moderne, fenomen din păcate recurent întreţinut de ziariştii de la România liberă, mă refer la sindromul numit „Asaltul redutei”. Alianţa Civică a fost din start dominată de personalitatea complexă, uriaşă, zdrobitoare pentru orice gând bărbătesc,  gând al bieţilor clăditori de Babel ori de sisteme cereşti, –e adevărat, Sfânta Scriptură ne dezvăluie doar că echipa de truditori de la ultimul etaj al turnului Babel avea o componenţă multietnică–,  dominată de personalitatea  scriitoarei Ana Blandiana, fără de care această organizaţie poate că nici nu ar fi apărut, o Ana Blandiana ce te duce cu gândul la Kay Boyle. S -ar putea spune că ‘Vulturul Brâncovenesc’ a trecut atunci pe lângă primejdia de a ajunge să fie mâncat de ‘motanul Arbagic’, un caracter cu carnet de membru al Uniunii Scriitorilor, călduţ cuibuşor de comunişti până în 1989.  Abia după moartea lui Corneliu Coposu i s-a îngăduit, în fine, lui  Chesaru să se apropie de PNŢCD. Destul de surprinzător, am aflat abia de curând aceasta de pe un site extrem de bine întreţinut, de către o organizaţie ce are, dacă  nu aplicăm principiul ‘dublei măsuri’, preferat de orice neam care se consideră ‘poporul ales’, ci principiul de echitate naturală al lui Pareto, toate caracteristicile unui ‘hatred group’, un grup de instigatori la ură, asupra realităţilor româneşti „periculoase”, în fapt fiind vorba numai despre gesturi foarte timide, întotdeauna tardive şi de cele mai multe ori chiar total anodine, ale unor personalităţi româneşti de frunte, personalităţi intelectuale reale, ce par însă neprietenilor noştri a fi încărcate de intenţii criminale , acest lucru nu a fost bine văzut : „…the National Peasant Party Christian Democratic (PNTCD) would not hesitate to accept ultranationalists into its ranks, …. This was the case of Brancoveanu Eagle Association leader Radu-Mihai Chesaru who in the 1996 local elections ran on the PNTCD lists for a seat on one of the Bucharest’s sectors, becoming a local councilor representing that party …. Chesaru, who officially registered his association in April 1995, was proudly displaying the portraits of Codreanu in the association’s Bucharest offices „, (vezi www.referl.org).Am atras atenţia atât de frecvent asupra pericolului delaţiunii şi defăimării, doar pentru că ea evoluează necontrolat şi haotic, ajungându-se , cu voie sau fără voie, la instigare la crimă, desigur, o crimă perfectă, al cărei autor moral scapă de acţiunea codului penal. Iată cum, sub pana unui scrib al defăimării lumii româneşti, aflat într-o emulaţie cu ‘nemuritorul’  I.Ludo, Michael Shafir, ce semnează un text altminteri anemic în hematia conceptuală dar botezat în chipul cel mai pretenţios ‘studiu’ cu titlul „Radical politics in east-central Europe part X : the Romanian radical return and ‘mainstream politics’ (A)”, apărut în Revista East European Perspectives, 21 march 2001, volume 3, number 6, este condamnat în fine!, pentru că dictatura lui Nicolae Ceauşescu nu a mai avut timp, „Vulturul Brâncovenesc” şi expus acest proiect al renaşterii româneşti, gândul nostru cel mai însemnat în finalul celui de al doilea mileniu, oprobriului opiniei publice internaţionale. Michael Shafir are state de vechi mincinos de profesie în slujba postului de radio ‘Europa liberă’ ce ne spăla creierii cu mesaje amăgitoare de genul planului Marshall ce îşi va revărsa cornul abundenţei asupra României după alungarea comunismului. Domnul Michael Shafir, care pregătea toată documentaţia aceasta pentru urechile noastre credule ştia prea bine că un plan Marshall pentru România nu s-ar fi întâmplat nici după o mie de revoluţii, pentru că toate ajutoarele acelea masive ale Americii erau destinate să meargă numai şi numai spre statul Israel. Mă întreb acum, cu ce -i mai bun acest Michael Shafir decât Ossama Bin Ladin? Si unul şi altul amorsează, prin îndemnurile lor, reţele de potenţiali asasini. Vi se pare că  aşa ceva este cam mult spus la adresa lui Michael Shafir? În studiul său, mai exact în rechizitoriul său, şi cine i- o fi dat oare lui Michael Shafir dreptul să organizeze un ‘tribunal de la Nürnberg’ pentru judecarea poporului român?, implacabilul activist dintr-o duzină ce face de râs tradiţionala înţelepciune a evreilor, o duzină botezată când ‘Rot Schild’, când ‘Rot Front’, când, pe vremuri poate mai calme, Toma Caragiu se amuza într-o explozie de spirit latin să -i spună ‘Rot Carot’, iar ‘securiştii’ râdeau alături de noi, cel puţin atunci când râdeam de ‘evreii de rit roşu’ eram cu toţii împreună, îi judeca şi îi condamna aspru pe doi dintre intelectualii români de frunte, Alexandru Paleologu, despre care nu uita să ne spuna că a fost un informator al securităţii, ca şi cum Petre Roman ar fi fost la Toulouse doar pe bază de culoare a ochilor!, şi pe Dan Amedeo Lăzărescu, care astfel pe data de 21 martie 2001 era divulgat că fusese trecut pe o listă neagră, urmând să fie pedepsit. Iar pedeapsa, după câte se ştie, a sosit prompt, suspect de grăbită, administrată  în primul rând de un C.N.S.A.S. obedient intereselor exterioare României, chiar contrare intereselor ei majore, apoi de inevitabilii ziarişti, totdeauna primii la ‘asaltul redutei’, un Mircea Dinescu şi un Cristian Tudor Popescu, acesta prăpăstios până  la punctul de a învinui trădările lui Amedeo, câte vor fi fost ele şi faţă de cine ştia el bine Mircea, chiar şi de problemele matrimoniale, prin divorţ rezolvate, ale lui Cristian, ni s-a amintit aceasta în direct şi la un ceas de maximă audienţă!
Rechizitoriul pronunţat de Michael Shafir împotriva lui Radu Chesaru este extrem de aspru şi de nedrept, dar nu am să citez din el. Vreau numai să subliniez caracterul de instigare deliberată la acţiune, o acţiune neprecizată, ea putând fi de orice natură , chiar şi crimă, prin mijlocirea unui text HTML : „Email this report to a friend”. În cel mai fericit caz, propagarea haotică  pe orizontalele Internetului a unui mesaj de ură seamănă cu tiruri  pe întuneric în direcţie orizontală. Cum îl cheamă pe acel prieten, are el certificate de sănătate mintală care să ateste că nu va înţelege îndemnul ca pe o instigare la crimă, asemenea propoziţii vagi pot amorsa orice, s -a analizat recent acest lucru şi în privinţa felului în care teroriştii ce au organizat acţiunea violentă împotriva WTC şi-au putut transmite nestingherit mesaje aparent lipsite de malignitate, ce aveau totuşi ca scop amorsarea unor acte criminale. Fiecare civilizaţie are un număr de dimensiuni, un anumit număr de axe de coordonate. Universul civilizaţiei europene moderne trebuie să conţină  în mod obligatoriu secolul XVIII. Să reamintesc ‘transformarea Kozîrev’, un astronom rus ce a stat multă vreme în gulagul sovietic, şi care lansase ipoteza posibilităţii transformării timpului în energie. Chiar dacă din punct de vedere fizic ‘transformarea Kozîrev’ e incontestabil eronată, ea are însă forţa unei metafore extraordinare pentru definirea civilizaţiei europene din ultimii trei sute de ani : coordonata secolului XVIII, printr-o ‘simplă’ navigare pe scala valorilor ei, se transformă în energie civilizatoare. Zborul ‘Vulturului brâncovenesc’ înseamnă navigarea noastră, a corăbiei numite naţiunea română, pe coordonata civilizatoare şi creatoare de energii. Unii dintre duşmanii nostri au avut şi ei intuiţia primejdiei ce o reprezenta Radu Chesaru, prin identificarea ‘Vulturului’ cu ‘Arhanghelul Legiunii’. Paradoxal ce afirm, dar tocmai moartea lui ‘misterioasă’  ne dovedeşte că ar mai fi o şansă pentru noi, ca naţiune. Oricum, el este unul dintre  ‘morţii din cetatea noastră’ şi trebuie să-i apărăm memoria. Îndrăznesc să mă rog ca numele lui să nu fie uitat cel puţin timp de trei veacuri de acum înainte. Cred că bunătatea lui Dumnezeu şi umilinţa noastră în faţa Domnului, dar nu în faţa „neamurilor”, vor învoi încă trei secole de viaţă românească în miracolul acestui Pamânt. Titus Filipas