Vulturul Brâncovenesc *

Catastrofa de la World Trade Center (9/11) a eclipsat un alt eveniment tragic, având chiar o însemnătate mult mai gravă pentru noi, românii din ţară ; este vorba despre “moartea misterioasă” a lui Radu Chesaru, şi am citat aici sintagma conţinută  în titlul unui articol publicat într-un ziar de la Bucureşti.

Cine a fost Radu Chesaru? Dintre toate personajele tragice ale istoriei româneşti, Radu Chesaru îşi află cel mai bine locul alături de Tudor Vladimirescu. Am putea spune că Radu Chesaru a fost, prin felul cum gândea Patria şi ‘norodul’, poate ultimul dintre pandurii lui Tudor. La fel ca Tudor Vladimirescu, Chesaru visa o întoarcere, în vigoarea impulsului spiritual şi cultural, la acele timpuri ce au premers venirii fanarioţilor în Ţara Românească.

Radu Chesaru a fost un personaj destinat prin naştere să fie doar o granulă de nisip, un “individ statistic” în acea formidabilă undă de şoc demografică numită, fără nimic depreciativ, “generaţia ceauşeilor”, şi care a fost singurul element autentic şi puternic, neperturbat de interferenţe din exterior pentru că exteriorul îi vedea, dacă îi vedea, cel mult ca o fluctuaţie temporară a cifrelor, al evenimentelor din decembrie 1989, numite atât de pompos, şi derutant faţă  de adevăr, “Revoluţia Română!”.

Radu Chesaru şi-a depăşit cu mult acea condiţie iniţială pe care i-o rezerva destinul vieţuirii între graniţele unei lumi condusă de un partid comunist, pentru a deveni poate mai puţin un lider de opinie, cât purtatorul unui semnal cu totul nou. Pentru o naţiune, o singură idee vizionară incorporată într-un mesaj ce îi poate anima pe oameni poate fi mai importantă decât o întreagă “bibliotecă  din Alexandria” plină cu manuscrise în care se ascund semnale inefabile către viitorime. Ei bine, Radu Chesaru a intrat în istoria noastră, a românilor de aici, prin această vizionară idee naţională inscripţionată ca nume al unei grupări clandestine, de luptă  în primul rând anticomunistă, numită “Vulturul Brâncovenesc”. Chiar şi pentru dictatura de atunci a lui Nicolae Ceauşescu, declarată comunistă şi naţională, o contradicţie în termeni, organizaţia aceasta a “ceauşeilor” naţionalişti a părut atât de derutantă, încât, din mărturiile celor arestaţi rezultă aceasta, s -a comportat faţă de ei cu o anumită lipsă de brutalitate ce îndepărta complet “stilul” securităţii anului 1989 de “stilul” securităţii anilor cincizeci! De ce nu a ajuns totuşi mesajul “Vulturului Brâncovenesc” la poporul român în procesul de democratizare de după 1989? În primul rând el a fost obturat chiar de către ciudatul fenomen, pentru că despre o istorie simplă şi clară nu poate fi vorba, de “Revoluţie Română!”, adică o ‘revoluţie română’ cu semnul mirării.

Eliberat viu, întreg şi nevătămat, de către securitate chiar înaintea începerii “evenimentelor”, Radu Chesaru a fost înşelat la fel ca noi toţi, ieşind pe străzi, pentru a fi împuşcat în acele saturnalii tragice de către un trăgător cu sânge rece aflat într-un elicopter cu semne clare de identificare, dar care nu a putut fi identificat niciodată în toate anchetele declanşate de noul regim sub presiunea opiniei publice pentru a lămuri misterul inutilelor şi uriaşelor vărsări de sânge din decembrie 1989, destinate să autentifice însă în faţa ochilor noştri candizi “Revoluţia Română!”, pentru ca văzând sângele udând din belşug străzile, să putem crede că el ar curge din prea- plinul unei şanse generoase, nu din trupul său grav rănit, mortal rănit, cursul zaverei dechemvriste însemnând poate moartea norocului nostru.La scurt timp după ce ‘teroriştii’ au dispărut, o parte dintre românii anticomunişti au fost tentaţi,  şi consider că pe bună dreptate, îmi amintesc că şi eu am fost unul din ei, să vadă salvarea în Seniorul Corneliu Coposu, înconjurat de a lui ceată de gherasimi-heruvimi. Dar bătaia lor zgomotoasă din aripi a izgonit Vulturul Brâncovenesc din preajma Seniorului Coposu. Oricum, mesajul ţărănist, chiar şi cu amendamentul postbelic de creştin-democrat, era cu o bătaie prea scurtă în timp, şi purta cu el vina, ce nu va putea fi de noi niciodată uitată, a distrugerii visului României Mari după un sfert de veac, ori nici măcar atât, scurs de la întrupare! Îndrăznesc să spun că în afara simbolului său de rezistent anticomunist, de apărător tenace al unei singure idei, aceasta fiind chiar ideea de tenacitate, Seniorul Corneliu Coposu nu oferea în realitate nicio soluţie practică, proteică şi dinamică, necesară într-o lume în care se perindaseră, când în marşuri forţate, când cu vioiciune spontană, atâtea schimbări şi transformări în cei peste şaptesprezece ani cât fusese confinat, privat de orice semnale din exterior, în coşciugul temniţelor comuniste. Dacă veţi încerca să îmi prezentaţi ca un contraexemplu cazul lui Nelson Mandela, vă voi răspunde că posibilitatea de a citi săptămânal revista ‘The Economist’ a introdus în mod automat o diferenţă colosală în programele pregătitoare ale celor doi pentru continuarea unui viitor politic.Prin comparaţie, mesajul ‘Vulturului Brâncovenesc’ oferea infinit mai multe şanse virtuale salvării noastre, pentru că el nu era doar anticomunist, după cum nu era nici un herald al capitalismului sălbatic dezlănţuit după 1989, ci purta ca pe un înscris de nobleţe viziunea ochilor săi ageri, ducându-ne în Ţara Românească până la începutul Veacului Luminilor, amintindu-ne mereu că trebuie să mergem dincolo de timpul fanariot, la începutul secolului XVIII, ca să aflăm ce-i autentic pentru noi, ajungând astfel la sursa energiilor noastre naţionale. Era, în fond, acelaşi gând ce- i animase pe Tudor Vladimirescu şi pe panduri, atâta vreme cât a mai fost un strop de sânge în ei ; căci se ştie, nici unuia dintre cei rămaşi în Ţara Românească, prada imperiilor de aproape, nu i s -a mai îngăduit să îşi ţină capul pe umeri. Înfiinţarea Alianţei Civice, în urma marii demonstraţii de stradă din Bucureşti, nu era în esenţă decât manifestarea, desigur concretizată într-un entuziasm magnific, a acelui sindrom păgubos aparţinând României moderne, fenomen din păcate recurent întreţinut de ziariştii de la România liberă, mă refer la sindromul numit “Asaltul redutei”. Alianţa Civică a fost din start dominată de personalitatea complexă, uriaşă, zdrobitoare pentru orice gând bărbătesc,  gând al bieţilor clăditori de Babel ori de sisteme cereşti, –e adevărat, Sfânta Scriptură ne dezvăluie doar că echipa de truditori de la ultimul etaj al turnului Babel avea o componenţă multietnică–,  dominată de personalitatea  scriitoarei Ana Blandiana, fără de care această organizaţie poate că nici nu ar fi apărut, o Ana Blandiana ce te duce cu gândul la Kay Boyle. S -ar putea spune că ‘Vulturul Brâncovenesc’ a trecut atunci pe lângă primejdia de a ajunge să fie mâncat de ‘motanul Arbagic’, un caracter cu carnet de membru al Uniunii Scriitorilor, călduţ cuibuşor de comunişti până în 1989.  Abia după moartea lui Corneliu Coposu i s-a îngăduit, în fine, lui  Chesaru să se apropie de PNŢCD. Destul de surprinzător, am aflat abia de curând aceasta de pe un site extrem de bine întreţinut, de către o organizaţie ce are, dacă  nu aplicăm principiul ‘dublei măsuri’, preferat de orice neam care se consideră ‘poporul ales’, ci principiul de echitate naturală al lui Pareto, toate caracteristicile unui ‘hatred group’, un grup de instigatori la ură, asupra realităţilor româneşti “periculoase”, în fapt fiind vorba numai despre gesturi foarte timide, întotdeauna tardive şi de cele mai multe ori chiar total anodine, ale unor personalităţi româneşti de frunte, personalităţi intelectuale reale, ce par însă neprietenilor noştri a fi încărcate de intenţii criminale , acest lucru nu a fost bine văzut : “…the National Peasant Party Christian Democratic (PNTCD) would not hesitate to accept ultranationalists into its ranks, …. This was the case of Brancoveanu Eagle Association leader Radu-Mihai Chesaru who in the 1996 local elections ran on the PNTCD lists for a seat on one of the Bucharest’s sectors, becoming a local councilor representing that party …. Chesaru, who officially registered his association in April 1995, was proudly displaying the portraits of Codreanu in the association’s Bucharest offices “, (vezi http://www.referl.org).Am atras atenţia atât de frecvent asupra pericolului delaţiunii şi defăimării, doar pentru că ea evoluează necontrolat şi haotic, ajungându-se , cu voie sau fără voie, la instigare la crimă, desigur, o crimă perfectă, al cărei autor moral scapă de acţiunea codului penal. Iată cum, sub pana unui scrib al defăimării lumii româneşti, aflat într-o emulaţie cu ‘nemuritorul’  I.Ludo, Michael Shafir, ce semnează un text altminteri anemic în hematia conceptuală dar botezat în chipul cel mai pretenţios ’studiu’ cu titlul “Radical politics in east-central Europe part X : the Romanian radical return and ‘mainstream politics’ (A)”, apărut în Revista East European Perspectives, 21 march 2001, volume 3, number 6, este condamnat în fine!, pentru că dictatura lui Nicolae Ceauşescu nu a mai avut timp, “Vulturul Brâncovenesc” şi expus acest proiect al renaşterii româneşti, gândul nostru cel mai însemnat în finalul celui de al doilea mileniu, oprobriului opiniei publice internaţionale. Michael Shafir are state de vechi mincinos de profesie în slujba postului de radio ‘Europa liberă’ ce ne spăla creierii cu mesaje amăgitoare de genul planului Marshall ce îşi va revărsa cornul abundenţei asupra României după alungarea comunismului. Domnul Michael Shafir, care pregătea toată documentaţia aceasta pentru urechile noastre credule ştia prea bine că un plan Marshall pentru România nu s-ar fi întâmplat nici după o mie de revoluţii, pentru că toate ajutoarele acelea masive ale Americii erau destinate să meargă numai şi numai spre statul Israel. Mă întreb acum, cu ce -i mai bun acest Michael Shafir decât Ossama Bin Ladin? Si unul şi altul amorsează, prin îndemnurile lor, reţele de potenţiali asasini. Vi se pare că  aşa ceva este cam mult spus la adresa lui Michael Shafir? În studiul său, mai exact în rechizitoriul său, şi cine i- o fi dat oare lui Michael Shafir dreptul să organizeze un ‘tribunal de la Nürnberg’ pentru judecarea poporului român?, implacabilul activist dintr-o duzină ce face de râs tradiţionala înţelepciune a evreilor, o duzină botezată când ‘Rot Schild’, când ‘Rot Front’, când, pe vremuri poate mai calme, Toma Caragiu se amuza într-o explozie de spirit latin să -i spună ‘Rot Carot’, iar ’securiştii’ râdeau alături de noi, cel puţin atunci când râdeam de ‘evreii de rit roşu’ eram cu toţii împreună, îi judeca şi îi condamna aspru pe doi dintre intelectualii români de frunte, Alexandru Paleologu, despre care nu uita să ne spuna că a fost un informator al securităţii, ca şi cum Petre Roman ar fi fost la Toulouse doar pe bază de culoare a ochilor!, şi pe Dan Amedeo Lăzărescu, care astfel pe data de 21 martie 2001 era divulgat că fusese trecut pe o listă neagră, urmând să fie pedepsit. Iar pedeapsa, după câte se ştie, a sosit prompt, suspect de grăbită, administrată  în primul rând de un C.N.S.A.S. obedient intereselor exterioare României, chiar contrare intereselor ei majore, apoi de inevitabilii ziarişti, totdeauna primii la ‘asaltul redutei’, un Mircea Dinescu şi un Cristian Tudor Popescu, acesta prăpăstios până  la punctul de a învinui trădările lui Amedeo, câte vor fi fost ele şi faţă de cine ştia el bine Mircea, chiar şi de problemele matrimoniale, prin divorţ rezolvate, ale lui Cristian, ni s-a amintit aceasta în direct şi la un ceas de maximă audienţă!

Rechizitoriul pronunţat de Michael Shafir împotriva lui Radu Chesaru este extrem de aspru şi de nedrept, dar nu am să citez din el. Vreau numai să subliniez caracterul de instigare deliberată la acţiune, o acţiune neprecizată, ea putând fi de orice natură , chiar şi crimă, prin mijlocirea unui text HTML : “Email this report to a friend”. În cel mai fericit caz, propagarea haotică  pe orizontalele Internetului a unui mesaj de ură seamănă cu tiruri  pe întuneric în direcţie orizontală. Cum îl cheamă pe acel prieten, are el certificate de sănătate mintală care să ateste că nu va înţelege îndemnul ca pe o instigare la crimă, asemenea propoziţii vagi pot amorsa orice, s -a analizat recent acest lucru şi în privinţa felului în care teroriştii ce au organizat acţiunea violentă împotriva WTC şi-au putut transmite nestingherit mesaje aparent lipsite de malignitate, ce aveau totuşi ca scop amorsarea unor acte criminale. Fiecare civilizaţie are un număr de dimensiuni, un anumit număr de axe de coordonate. Universul civilizaţiei europene moderne trebuie să conţină  în mod obligatoriu secolul XVIII. Să reamintesc ‘transformarea Kozîrev’, un astronom rus ce a stat multă vreme în gulagul sovietic, şi care lansase ipoteza posibilităţii transformării timpului în energie. Chiar dacă din punct de vedere fizic ‘transformarea Kozîrev’ e incontestabil eronată, ea are însă forţa unei metafore extraordinare pentru definirea civilizaţiei europene din ultimii trei sute de ani : coordonata secolului XVIII, printr-o ’simplă’ navigare pe scala valorilor ei, se transformă în energie civilizatoare. Zborul ‘Vulturului brâncovenesc’ înseamnă navigarea noastră, a corăbiei numite naţiunea română, pe coordonata civilizatoare şi creatoare de energii. Unii dintre duşmanii nostri au avut şi ei intuiţia primejdiei ce o reprezenta Radu Chesaru, prin identificarea ‘Vulturului’ cu ‘Arhanghelul Legiunii’. Paradoxal ce afirm, dar tocmai moartea lui ‘misterioasă’  ne dovedeşte că ar mai fi o şansă pentru noi, ca naţiune. Oricum, el este unul dintre  ‘morţii din cetatea noastră’ şi trebuie să-i apărăm memoria. Îndrăznesc să mă rog ca numele lui să nu fie uitat cel puţin timp de trei veacuri de acum înainte. Cred că bunătatea lui Dumnezeu şi umilinţa noastră în faţa Domnului, dar nu în faţa “neamurilor”, vor învoi încă trei secole de viaţă românească în miracolul acestui Pământ.

Titus Filipas

*am fost nevoit să reactualizez acest articol  pentru că tag-ul Radu Chesaru nu  îl mai prinde

Vulturul Brâncovenesc

Catastrofa de la World Trade Center (9/11) a eclipsat un alt eveniment tragic, având chiar o însemnătate mult mai gravă pentru noi, românii din ţară ; este vorba despre „moartea misterioasă” a lui Radu Chesaru, şi am citat aici sintagma conţinută  în titlul unui articol publicat într-un ziar de la Bucureşti.

Cine a fost Radu Chesaru? Dintre toate personajele tragice ale istoriei româneşti, Radu Chesaru îşi află cel mai bine locul alături de Tudor Vladimirescu. Am putea spune că Radu Chesaru a fost, prin felul cum gândea Patria şi ‘norodul’, poate ultimul dintre pandurii lui Tudor. La fel ca Tudor Vladimirescu, Chesaru visa o întoarcere, în vigoarea impulsului spiritual şi cultural, la acele timpuri ce au premers venirii fanarioţilor în Ţara Românească.

Radu Chesaru a fost un personaj destinat prin naştere să fie doar o granulă de nisip, un „individ statistic” în acea formidabilă undă de şoc demografică numită, fără nimic depreciativ, „generaţia ceauşeilor”, şi care a fost singurul element autentic şi puternic, neperturbat de interferenţe din exterior pentru că exteriorul îi vedea, dacă îi vedea, cel mult ca o fluctuaţie temporară a cifrelor, al evenimentelor din decembrie 1989, numite atât de pompos, şi derutant faţă  de adevăr, „Revoluţia Română!”.

Radu Chesaru şi-a depăşit cu mult acea condiţie iniţială pe care i-o rezerva destinul vieţuirii între graniţele unei lumi condusă de un partid comunist, pentru a deveni poate mai puţin un lider de opinie, cât purtatorul unui semnal cu totul nou. Pentru o naţiune, o singură idee vizionară incorporată într-un mesaj ce îi poate anima pe oameni poate fi mai importantă decât o întreagă „bibliotecă  din Alexandria” plină cu manuscrise în care se ascund semnale inefabile către viitorime. Ei bine, Radu Chesaru a intrat în istoria noastră, a românilor de aici, prin această vizionară idee naţională inscripţionată ca nume al unei grupări clandestine, de luptă  în primul rând anticomunistă, numită „Vulturul Brâncovenesc”. Chiar şi pentru dictatura de atunci a lui Nicolae Ceauşescu, declarată comunistă şi naţională, o contradicţie în termeni, organizaţia aceasta a „ceauşeilor” naţionalişti a părut atât de derutantă, încât, din mărturiile celor arestaţi rezultă aceasta, s -a comportat faţă de ei cu o anumită lipsă de brutalitate ce îndepărta complet „stilul” securităţii anului 1989 de „stilul” securităţii anilor cincizeci! De ce nu a ajuns totuşi mesajul „Vulturului Brâncovenesc” la poporul român în procesul de democratizare de după 1989? În primul rând el a fost obturat chiar de către ciudatul fenomen, pentru că despre o istorie simplă şi clară nu poate fi vorba, de „Revoluţie Română!”, adică o ‘revoluţie română’ cu semnul mirării.

Eliberat viu, întreg şi nevătămat, de către securitate chiar înaintea începerii „evenimentelor”, Radu Chesaru a fost înşelat la fel ca noi toţi, ieşind pe străzi, pentru a fi împuşcat în acele saturnalii tragice de către un trăgător cu sânge rece aflat într-un elicopter cu semne clare de identificare, dar care nu a putut fi identificat niciodată în toate anchetele declanşate de noul regim sub presiunea opiniei publice pentru a lămuri misterul inutilelor şi uriaşelor vărsări de sânge din decembrie 1989, destinate să autentifice însă în faţa ochilor noştri candizi „Revoluţia Română!”, pentru ca văzând sângele udând din belşug străzile, să putem crede că el ar curge din prea- plinul unei şanse generoase, nu din trupul său grav rănit, mortal rănit, cursul zaverei dechemvriste însemnând poate moartea norocului nostru.La scurt timp după ce ‘teroriştii’ au dispărut, o parte dintre românii anticomunişti au fost tentaţi,  şi consider că pe bună dreptate, îmi amintesc că şi eu am fost unul din ei, să vadă salvarea în Seniorul Corneliu Coposu, înconjurat de a lui ceată de gherasimi-heruvimi. Dar bătaia lor zgomotoasă din aripi a izgonit Vulturul Brâncovenesc din preajma Seniorului Coposu. Oricum, mesajul ţărănist, chiar şi cu amendamentul postbelic de creştin-democrat, era cu o bătaie prea scurtă în timp, şi purta cu el vina, ce nu va putea fi de noi niciodată uitată, a distrugerii visului României Mari după un sfert de veac, ori nici măcar atât, scurs de la întrupare! Îndrăznesc să spun că în afara simbolului său de rezistent anticomunist, de apărător tenace al unei singure idei, aceasta fiind chiar ideea de tenacitate, Seniorul Corneliu Coposu nu oferea în realitate nicio soluţie practică, proteică şi dinamică, necesară într-o lume în care se perindaseră, când în marşuri forţate, când cu vioiciune spontană, atâtea schimbări şi transformări în cei peste şaptesprezece ani cât fusese confinat, privat de orice semnale din exterior, în coşciugul temniţelor comuniste. Dacă veţi încerca să îmi prezentaţi ca un contraexemplu cazul lui Nelson Mandela, vă voi răspunde că posibilitatea de a citi săptămânal revista ‘The Economist’ a introdus în mod automat o diferenţă colosală în programele pregătitoare ale celor doi pentru continuarea unui viitor politic.Prin comparaţie, mesajul ‘Vulturului Brâncovenesc’ oferea infinit mai multe şanse virtuale salvării noastre, pentru că el nu era doar anticomunist, după cum nu era nici un herald al capitalismului sălbatic dezlănţuit după 1989, ci purta ca pe un înscris de nobleţe viziunea ochilor săi ageri, ducându-ne în Ţara Românească până la începutul Veacului Luminilor, amintindu-ne mereu că trebuie să mergem dincolo de timpul fanariot, la începutul secolului XVIII, ca să aflăm ce-i autentic pentru noi, ajungând astfel la sursa energiilor noastre naţionale. Era, în fond, acelaşi gând ce- i animase pe Tudor Vladimirescu şi pe panduri, atâta vreme cât a mai fost un strop de sânge în ei ; căci se ştie, nici unuia dintre cei rămaşi în Ţara Românească, prada imperiilor de aproape, nu i s -a mai îngăduit să îşi ţină capul pe umeri. Înfiinţarea Alianţei Civice, în urma marii demonstraţii de stradă din Bucureşti, nu era în esenţă decât manifestarea, desigur concretizată într-un entuziasm magnific, a acelui sindrom păgubos aparţinând României moderne, fenomen din păcate recurent întreţinut de ziariştii de la România liberă, mă refer la sindromul numit „Asaltul redutei”. Alianţa Civică a fost din start dominată de personalitatea complexă, uriaşă, zdrobitoare pentru orice gând bărbătesc,  gând al bieţilor clăditori de Babel ori de sisteme cereşti, –e adevărat, Sfânta Scriptură ne dezvăluie doar că echipa de truditori de la ultimul etaj al turnului Babel avea o componenţă multietnică–,  dominată de personalitatea  scriitoarei Ana Blandiana, fără de care această organizaţie poate că nici nu ar fi apărut, o Ana Blandiana ce te duce cu gândul la Kay Boyle. S -ar putea spune că ‘Vulturul Brâncovenesc’ a trecut atunci pe lângă primejdia de a ajunge să fie mâncat de ‘motanul Arbagic’, un caracter cu carnet de membru al Uniunii Scriitorilor, călduţ cuibuşor de comunişti până în 1989.  Abia după moartea lui Corneliu Coposu i s-a îngăduit, în fine, lui  Chesaru să se apropie de PNŢCD. Destul de surprinzător, am aflat abia de curând aceasta de pe un site extrem de bine întreţinut, de către o organizaţie ce are, dacă  nu aplicăm principiul ‘dublei măsuri’, preferat de orice neam care se consideră ‘poporul ales’, ci principiul de echitate naturală al lui Pareto, toate caracteristicile unui ‘hatred group’, un grup de instigatori la ură, asupra realităţilor româneşti „periculoase”, în fapt fiind vorba numai despre gesturi foarte timide, întotdeauna tardive şi de cele mai multe ori chiar total anodine, ale unor personalităţi româneşti de frunte, personalităţi intelectuale reale, ce par însă neprietenilor noştri a fi încărcate de intenţii criminale , acest lucru nu a fost bine văzut : „…the National Peasant Party Christian Democratic (PNTCD) would not hesitate to accept ultranationalists into its ranks, …. This was the case of Brancoveanu Eagle Association leader Radu-Mihai Chesaru who in the 1996 local elections ran on the PNTCD lists for a seat on one of the Bucharest’s sectors, becoming a local councilor representing that party …. Chesaru, who officially registered his association in April 1995, was proudly displaying the portraits of Codreanu in the association’s Bucharest offices „, (vezi www.referl.org).Am atras atenţia atât de frecvent asupra pericolului delaţiunii şi defăimării, doar pentru că ea evoluează necontrolat şi haotic, ajungându-se , cu voie sau fără voie, la instigare la crimă, desigur, o crimă perfectă, al cărei autor moral scapă de acţiunea codului penal. Iată cum, sub pana unui scrib al defăimării lumii româneşti, aflat într-o emulaţie cu ‘nemuritorul’  I.Ludo, Michael Shafir, ce semnează un text altminteri anemic în hematia conceptuală dar botezat în chipul cel mai pretenţios ‘studiu’ cu titlul „Radical politics in east-central Europe part X : the Romanian radical return and ‘mainstream politics’ (A)”, apărut în Revista East European Perspectives, 21 march 2001, volume 3, number 6, este condamnat în fine!, pentru că dictatura lui Nicolae Ceauşescu nu a mai avut timp, „Vulturul Brâncovenesc” şi expus acest proiect al renaşterii româneşti, gândul nostru cel mai însemnat în finalul celui de al doilea mileniu, oprobriului opiniei publice internaţionale. Michael Shafir are state de vechi mincinos de profesie în slujba postului de radio ‘Europa liberă’ ce ne spăla creierii cu mesaje amăgitoare de genul planului Marshall ce îşi va revărsa cornul abundenţei asupra României după alungarea comunismului. Domnul Michael Shafir, care pregătea toată documentaţia aceasta pentru urechile noastre credule ştia prea bine că un plan Marshall pentru România nu s-ar fi întâmplat nici după o mie de revoluţii, pentru că toate ajutoarele acelea masive ale Americii erau destinate să meargă numai şi numai spre statul Israel. Mă întreb acum, cu ce -i mai bun acest Michael Shafir decât Ossama Bin Ladin? Si unul şi altul amorsează, prin îndemnurile lor, reţele de potenţiali asasini. Vi se pare că  aşa ceva este cam mult spus la adresa lui Michael Shafir? În studiul său, mai exact în rechizitoriul său, şi cine i- o fi dat oare lui Michael Shafir dreptul să organizeze un ‘tribunal de la Nürnberg’ pentru judecarea poporului român?, implacabilul activist dintr-o duzină ce face de râs tradiţionala înţelepciune a evreilor, o duzină botezată când ‘Rot Schild’, când ‘Rot Front’, când, pe vremuri poate mai calme, Toma Caragiu se amuza într-o explozie de spirit latin să -i spună ‘Rot Carot’, iar ‘securiştii’ râdeau alături de noi, cel puţin atunci când râdeam de ‘evreii de rit roşu’ eram cu toţii împreună, îi judeca şi îi condamna aspru pe doi dintre intelectualii români de frunte, Alexandru Paleologu, despre care nu uita să ne spuna că a fost un informator al securităţii, ca şi cum Petre Roman ar fi fost la Toulouse doar pe bază de culoare a ochilor!, şi pe Dan Amedeo Lăzărescu, care astfel pe data de 21 martie 2001 era divulgat că fusese trecut pe o listă neagră, urmând să fie pedepsit. Iar pedeapsa, după câte se ştie, a sosit prompt, suspect de grăbită, administrată  în primul rând de un C.N.S.A.S. obedient intereselor exterioare României, chiar contrare intereselor ei majore, apoi de inevitabilii ziarişti, totdeauna primii la ‘asaltul redutei’, un Mircea Dinescu şi un Cristian Tudor Popescu, acesta prăpăstios până  la punctul de a învinui trădările lui Amedeo, câte vor fi fost ele şi faţă de cine ştia el bine Mircea, chiar şi de problemele matrimoniale, prin divorţ rezolvate, ale lui Cristian, ni s-a amintit aceasta în direct şi la un ceas de maximă audienţă!
Rechizitoriul pronunţat de Michael Shafir împotriva lui Radu Chesaru este extrem de aspru şi de nedrept, dar nu am să citez din el. Vreau numai să subliniez caracterul de instigare deliberată la acţiune, o acţiune neprecizată, ea putând fi de orice natură , chiar şi crimă, prin mijlocirea unui text HTML : „Email this report to a friend”. În cel mai fericit caz, propagarea haotică  pe orizontalele Internetului a unui mesaj de ură seamănă cu tiruri  pe întuneric în direcţie orizontală. Cum îl cheamă pe acel prieten, are el certificate de sănătate mintală care să ateste că nu va înţelege îndemnul ca pe o instigare la crimă, asemenea propoziţii vagi pot amorsa orice, s -a analizat recent acest lucru şi în privinţa felului în care teroriştii ce au organizat acţiunea violentă împotriva WTC şi-au putut transmite nestingherit mesaje aparent lipsite de malignitate, ce aveau totuşi ca scop amorsarea unor acte criminale. Fiecare civilizaţie are un număr de dimensiuni, un anumit număr de axe de coordonate. Universul civilizaţiei europene moderne trebuie să conţină  în mod obligatoriu secolul XVIII. Să reamintesc ‘transformarea Kozîrev’, un astronom rus ce a stat multă vreme în gulagul sovietic, şi care lansase ipoteza posibilităţii transformării timpului în energie. Chiar dacă din punct de vedere fizic ‘transformarea Kozîrev’ e incontestabil eronată, ea are însă forţa unei metafore extraordinare pentru definirea civilizaţiei europene din ultimii trei sute de ani : coordonata secolului XVIII, printr-o ‘simplă’ navigare pe scala valorilor ei, se transformă în energie civilizatoare. Zborul ‘Vulturului brâncovenesc’ înseamnă navigarea noastră, a corăbiei numite naţiunea română, pe coordonata civilizatoare şi creatoare de energii. Unii dintre duşmanii nostri au avut şi ei intuiţia primejdiei ce o reprezenta Radu Chesaru, prin identificarea ‘Vulturului’ cu ‘Arhanghelul Legiunii’. Paradoxal ce afirm, dar tocmai moartea lui ‘misterioasă’  ne dovedeşte că ar mai fi o şansă pentru noi, ca naţiune. Oricum, el este unul dintre  ‘morţii din cetatea noastră’ şi trebuie să-i apărăm memoria. Îndrăznesc să mă rog ca numele lui să nu fie uitat cel puţin timp de trei veacuri de acum înainte. Cred că bunătatea lui Dumnezeu şi umilinţa noastră în faţa Domnului, dar nu în faţa „neamurilor”, vor învoi încă trei secole de viaţă românească în miracolul acestui Pamânt. Titus Filipas

Meder Laszlo Ferencz

„Goarna de miez de noapte tresare în inima beznelor,/ ce gând zbat flăcările-i în inelul somnului?” Ion Vinea* , Rugul nopţii veşnice

Acum (2.01.2002), când vedem înflorind fenomenele corelate ale ‘transilvanismului’ lui Sabin Gherman şi ‘provincialismului’ lui Daniel Vighi, cred că voi supăra multă lume amintind personalitatea luminoasă a unui intelectual de etnie maghiară din România, Meder Laszlo Ferencz, şef de promoţie în 1967 al facultăţii de fizică de la Universitatea din Bucureşti, de fapt în acel an şef de promoţie al tutoror facultăţilor de fizică din ţară şi devenit, bineînţeles, se poate replica, printr-o arbitrară repartiţie guvernamentală, un ‘intelectual oltean’. Meder Laszlo Ferencz era unul dintre colegii mei cu un cult pentru poezia lui Nichita Stănescu, eu doar pregătind acest modest tribut şi dorind să am o confirmare, dacă mai era nevoie!, a bunelor sale gusturi în materie de poezie, am citit pentru prima oară cu atenţie ‘elegiile’ lui Nichita; tot Meder Laszlo Ferencz mi-a atras atenţia asupra valorii poeziilor lui Ion Vinea, ‘Rugul nopţii veşnice’ îi însoţeşte memoria cel  puţin pe spaţiul acestui articol, pentru că se împlineşte, în 2002, un sfert de veac de la trecerea lui în eternitate. Ca să folosesc o expresie a lui Nichita Stănescu, Lotzi Meder făcea şi el parte din neamul ‘dedalizilor’. Pe coperta unei lucrări concepute de el în perioada când lucrase la Centrul Internaţional de Fizică Teoretică de la Trieste, al cărui director era un ‘Nobel recipient’, pakistanezul Abdus Salam, aceeaşi mână ce scrisese adresa de pe plic adăugase, în italiană, ‘Un capo d’opera’. Mai era referent la o prestigioasă revistă internaţională  de fizică matematică, şi aproape un an după  moartea lui au continuat să sosească plicuri de la redacţie. În fine, cu o formulă  împrumutată de la Nicolae Copernic, chiar dacă ‘unii vor găsi vexante afirmaţiile mele’, ţin neapărat să spun că intelectualul de etnie maghiară Meder Laszlo Ferencz a fost, într – o perioadă, sufletul vieţii culturale româneşti la Universitatea din Craiova, organizatorul unor extraordinar de  bine primite serate de muzică şi poezie pentru studenţi, unde se ascultau discuri cu excepţionale înregistrări în universalul limbaj al muzicii clasice şi se citea poezie modernă în limba română! Pare aproape incredibil ceea ce spun, desigur, nu pentru că erau bine recepţionate de studenţi, ci pentru că erau iniţiate de un etnic maghiar în Oltenia, cea mai latină dintre toate provinciile aflate la stânga Dunării. Dar putem înţelege emergenţa luminii dacă vom revela că, deşi aparţinând unei familii maghiare de religie reformată din Cluj, cu vechi tradiţii intelectuale, nu a rămas să urmeze cursurile Universităţii din Cluj, instituţie de învăţământ fondată încă de iezuiţi, iar acest detaliu istoric o înalţă în ochii mei la statutul unei universităţi de un prestigiu extrem, şi bănuiesc că insistenţa etnicilor maghiari pe o discriminare de tip apartheid în viaţa universitară din România se datorează exclusiv dorinţei egoiste de a reţine numai pentru ei această idee, ca şi cum  ar mai fi posibil în zilele noastre un apartheid pentru ideea europeană şi pentru ideea de universitate în chiar inima Europei! La absolvirea liceului din Cluj, Meder Laszlo Ferencz a făcut o alegere poate neobişnuită. De fapt nu mă pronunţ aici de o manieră prea categorică, dincolo de o simplă statistică, totdeauna înşelătoare, poate că există o atracţie intelectuală  profundă pentru ‘viaţa romanică’ printre etnicii maghiari, oricum, unele dintre cele mai intelectuale discursuri în limba română din Parlamentul românesc post – revoluţionar au fost pronunţate de etnici maghiari, probabil pentru că Nicolae Manolescu tăcea, fiind mult prea ocupat cu pregătirea puhoiului său de texte pentru publicare, însă el ne-a dezamăgit atunci pe toţi cei care gândim româneşte, iar eu am fost unul dintre cei care aşteptau, cu maximum de interes şi deferenţă, întâiul discurs parlamentar al lui Nicolae Manolescu, un singur discurs al său ar fi fost suficient să arunce o punte peste un hiatus comunist. Atunci când Meder Laszlo Ferencz a venit să studieze le Universitatea din Bucureşti, a fost precum Badea Cârţan a mers la Roma. Precum contele Keyserling  în perioada interbelică, şi Meder Laszlo Ferencz  vedea oraşul  Bucureşti ca pe un fel de Nova Roma, de capitală ori de centru radiant pentru o Latinitate Orientală. Câţi români ‘neaoşi’ mai au o asemenea viziune înălţătoare?  Îmi amintesc, cu un anumit amuzament, că Meder Laszlo Ferencz a rămas extrem de surprins constatând că studenţii români de la facultatea de fizică a Universităţii din Bucureşti nu aveau şi un curs special, cu un examen extrem de dur, de exprimare în limba latină! Decanul de atunci al facultăţii, un român ‘neaoş’ care, la cererea mea de a-mi elibera o adeverinţă necesară pentru a putea citi publicaţii din Biblioteca Academiei Române, m-a refuzat de două ori, ultima oară cu întrebarea la care nici măcar nu a mai aşteptat răspunsul, „Ce-ţi trebuie ţie să citeşti atâta?”, a fost prins în acel moment pe picior greşit, probabil nu avea pregătită ‘optica’ necesară, şi a promis că va discuta problema cu aceia care luau deciziile. Dar în anul de  graţie 1962, când s-au petrecut acele fapte, naţionalismul românesc, susţinut mai târziu chiar şi de comuniştii lui Nicolae Ceauşescu, încă nu avea dreptul să se exprime, în fond nu considera un lingvist universitar de la Bucureşti precum Alexandru Graur, – episodul acela cu adevărat mai sinistru şi mai odios decât faptele însumate ale cuplului Ceauşescu se doreşte a nu fi reamintit românilor -, opunându-se chiar ziselor lui Lazăr Şăineanu, că ar exista o ‘limbă moldovenească’? Meder Laszlo Ferencz este cazul foarte concret, pentru care sînt gata să depun mărturie, al unui student etnic maghiar de excepţie ce a fost împiedicat de sistemul internaţionalist-comunist de a studia chiar sursele limbii române într – o universitate din capitala României, într-o perioadă când, din câte îmi amintesc eu, soldaţii sovietici nu se mai aflau cu tălpile cizmelor lor în România! Atunci sînt îndreptăţit să întreb : „Cine erau aceia care luau deciziile în ţara noastră a anului 1962 şi  mai impuneau atât de aprig comunismul, mă rog, în aspectele sale intelectuale, pe umerii noştri, ai românilor şi etnicilor maghiari, deopotrivă?”.   Astfel definit, din motive strict intelectuale, Meder Laszlo Ferencz era chiar mai nostalgic decât eram eu, sau decât puteam să fiu eu pe atunci, după  Romania originară, genuină, autentică, despre care se credea că a dispărut din lume definitiv în anul 1453, la Constantinopol, după un spirit al Romaniei ca izvor etern ce s-a revărsat apoi în restul Europei alimentând albia Renaşterii, o Renaştere care este, să nu uităm aspectul acesta niciodată , un fruct pur, pe care unii au vrut şi mai vor încă să-l interzică pentru noi, al Latinităţii Orientale! Să mă exprim cât se poate de clar, ‘nostalgia pentru Romania’ a maghiarului Meder Laszlo Ferencz nu era o dragoste, într-adevăr cam ciudată, pentru România înfăptuirilor noastre mediocre; era de fapt expresia, proprie sufletului său mare, prin care se revela încărcătura  lui internă de  spirit renascentist. Aşa cum se sublinia, într- o carte lăudată în România pe vremea comunismului, dar niciodată tradusă, nici măcar ‘după’, şi nici măcar înregistrată vreodată ca intenţie în planurile editoriale ale prestigioasei Humanitas, civilizaţia se renaşte în permanenţă, cu fiecare generaţie umană care vine, tocmai pentru că dispare cu fiecare generaţie umană care trece; iar spiritul din care trebuie să renască o civilizaţie europeană autentică este, la fel ca în mileniul trecut, cel al ‘Romaniei’ ideale, al Romaniei eterne. Încerc să îmi explic, într- o ipoteză pentru mine revelatoare, actualele opţiuni dizolvante ale unor intelectuali ‘transilvăneni’ ori ‘bănăţeni’ de pe la noi. Spre deosebire de ceea ce era un Meder Laszlo Ferencz nutrind spiritul Renaşterii în forma sa transcendentală, de Nova Roma, domnii Sabin Gherman şi Daniel Vighi sunt intelectuali purtând în venele lor albastre ‘nostalgia după Kakania’, cuvântul inventat de Robert Musil,  care poate că l-a auzit ‘undeva, cândva’, ţinând cont şi de accentele cu totul şi cu totul aparte pe care le punea Paul Goma pe vocalele ‘palavrei’, cuvânt pe care eu îl folosesc însă aici numai în sensul de monarhie ‘K und K’, un regat şi un imperiu împreună ori stăpânirea ‘chezaro-crăiescă’, dar prin care alţii văd, încărcaţi de speranţe, dacă nu o perenitate, cel puţin o potenţialitate . De Kakania sunt atraşi, probabil, intelectualii maghiari cu un antisemitism ascuns. Pe de altă parte, cred în sinceritatea acelor membri ai intelighenţiei româno-maghiare de la ‘Provincia’, ce au lansat proiectul transformării României într-un stat regionalizat, atunci când declară că memorandumul semnat de ei „nu are nimic în comun cu vreun proiect secesionist sau iredentist”. Tot la fel cum nu avea nimic în comun cu secesiunea nici declaraţia tăioasă a lui Sabin Gherman : „M-am săturat de  România!”. Chiar dacă într-o exprimare eliptică, opţiunea lui era clară : Domnul Sabin Gherman tânjea după duhul Kakaniei, şi certamente, numai pentru uzul românilor din această categorie punea Paul Goma accente dezagreabile pe un cuvânt extras din contextul unei opere de mare fineţe. Sigur, Kakania este forma cea mai degenerată la care a putut să ajunga acea idee istorică nobilă  în intenţia şi sursa ei, a ‘Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană’, ai cărui împăraţi se simţeau atât de mândri numai şi numai pentru că îşi puteau afirma condiţia lor de vasali ai  împăraţilor romani orientali de la Constantinopol. Dar succesul Europei Unite, un fel de Statele Unite ale Europei, nu poate veni decât prin eliberarea acelei idei istorice din ganga kakanică. Pentru că se poate. Părinţii fondatori ai Statelor  Unite ale Americii au subliniat în permanenţă  prezenţa decisivă a ‘ideii romane’ în construcţia lor politică : să spunem doar că Senatul se află pe Colina Capitoliului din Washington D.C., dar cea originală nu se afla oare la Roma? În contextul invectivelor şi asalturilor ‘transilvaniste’ ori ‘provincialiste’ la adresa României, cât de corectă, iar în ultimă instanţă cât de benefică pentru el, a fost decizia personală a lui Meder Laszlo Ferencz de a veni în capitala României la studii? El a prins atunci un extraordinar interval de liberalizare într-o epocă altminteri de mare rigoare ‘ideologică’, ghilimelele se cer, chiar Ceauşescu într-o anumită perioadă le simţea necesare, pentru că o politică opresivă împotriva ideilor nu se poate numi ideologie. Plecând de la centru, din Capitală, libertatea relativă din anii şaizeci a ajuns numai estompată în provincii, iar privindu-i pe unii politruci formaţi acolo, supăraţi şi acum ‘pe frunze că sunt frunze, pe umbră că e umbră’, mă întreb dacă realmente ea a ajuns atunci în toată România. Meder Laszlo Ferencz şi colegii lui au beneficiat de atmosfera de eliberare a gândirii pe care a creat-o academicianul Th. V. Ionescu , în perioada când a fost decan al facultăţii de fizică de la Universitatea din Bucureşti, şi aveam voie  să cugetăm la orice temă intelectuală, nu doar la fizică, de pildă am fost chiar îndemnaţi să ne gândim la teologie! Un ziarist român scria, înainte de cel de al doilea război mondial, în ‘Jurnalul ştiinţelor şi călătoriilor’, că profesorul Th. V.Ionescu, Tehash, a cărui carte de ‘Electricitate’ rămâne exemplul unui impecabil text de fizică în limba română, construia un ‘detector de aeroplane’, adică lucra la proiectul românesc al unui radar. Fiind un francofil, la începutul războiului şi-a întrerupt studiile, pentru că nu vroia să coopereze cu germanii. După război, a făcut primele experimente de emisie stimulată a microundelor, dar a refuzat să coopereze cu sovieticii pentru dezvoltarea mai timpurie a maserului. De fapt, Th. V. Ionescu dorea ca fizicianul român să nu lucreze pentru un complex militaro-industrial bazat întotdeauna şi pretutindeni pe o ideologie a forţei, iar formarea oferită de universitate să ajute ţara, România, mai întâi ca o definire a ei, pentru  fiecare generaţie de studenţi, printr-o căutare şi o regăsire a spiritului universităţii, apoi de amplificare a lui printr -un apostolat al modernităţii şi adecvării. Pentru noi, acel timp stimulat de Tehash se confundă cu spaţiul agoric al dialogului ideal, când limba vorbită  îţi creează iluzia că se reîntoarce la starea de dinainte de Babel. Îndrăznesc să inferez că tocmai limbajul acela atât de apropiat de Ur Sprache l-a îndemnat apoi pe unul dintre celebrii absolvenţi de la ‘fizică’, Basarab Nicolescu, să scrie cartea despre Iacob Boehme. De altminteri, spiritul din Bucureştiul anilor şaizeci nu a dispărut niciodată, trecut în clandestinitate a alimentat o stare permanentă de ‘guerilla urbană’ intelectuală. Un ‘montonero’ din ariergarda acelui fenomen bucureştean ce l-a format, în anii primei sale studenţii, pe Meder Laszlo Ferencz, sînt şi eu, Titus Filipas.

PS  Ulterior, domnul profesor Ghiuri Steinbrecher, de la Universitatea din Craiova, imi povestea ca Meder Laszlo Ferencz fusese referentul unui articol de fizica teoretica, trimis unei reviste internationale  de fizica matematica de catre Steven Weinberg, viitorul laureat al premiului Nobel pentru fizica. Steven Weinberg a refacut articolul, tinand cont de toate opiniile critice exprimate de Meder Laszlo Ferencz.

*un evreu autentic, adică evreu romaniot, născut în Giurgiu. Strămoşii lui veniseră din Salonic, de unde plecaseră înainte de 1492 AD. Când Sfântul Pavel a predicat Vestea cea Bună comunităţii de evrei autentici din Salonic, unii s – au creştinat, alţii nu. Cei care nu s –  au creştinat se vor numi de atunci evrei romanioţi. Dar în perioada interbelică, Ion Vinea a clamat prea vocal adevărul că evreii ashkenaze şi sefarad nu sunt evrei autentici, că nu provin din “poporul ales”, ci sunt evrei formaţi prin convertire, motiv pentru care fu acuzat de aceştia, tocmai el!, de anti-Semitism.