„Concentraţia poeziei”

Juriul Nobel a explicat foarte clar preferinţa pentru Herta Müller aflată la concurenţă cu un gigant al literelor  ebraice, un “posedat” de verva spirituală precum  Amos Oz. Este amuzant că Nicolae Manolescu  lansează doar “Este, fara doar si poate, un tilu de mandrie pentru Romania, nu putem uita ca este romanca. Evident ca exista o legatura cu Romania in opera ei”*, fără să prindă motivul de pură critică literară al juriului : „concentraţia poeziei”.  Exact pentru acelaşi motiv  au fost nominalizaţi, –la vremea lor–, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. „Concentraţia poeziei” arată prezenţa tropilor, influenţa umanismului bizantin care nu a murit.  Termenul “bizantin” este impropriu şi denigrator, de fapt termenul a fost inventat de triada iluminiştilor Montesquieu-Voltaire-Gibbon, pentru a obtura din istorie termenul ROMANIA, cum se chema de fapt acel “bizantinism” cu nume pocit. Von Keyserling, în perioada interbelică, surprindea mai bine aceste aspecte de viaţă literară nouă pentru Romania. Dacă socotim că scrisul românesc liber începea de pe vremea domnitorului Vasile Lupu care venea de pe Via Egnatia, ei da, este vorba despre influenţa umanismului bizantin de pe Via Egnatia. Sîntem, poate, în ontologia lui Castoriadis, născut în cel mai important oraş de pe Via Egnatia. Să gândim în mentalitatea matricială, nu în mentalitatea siloz, cum ar fi dacă vom insista că Herta Müller  aparţine strict culturii germane.

*http://www.romanialibera.ro/a166966/scriitoarea-de-origine-romana-herta-muller-a-primit-premiul-nobel-pentru-literatura.html

Titus Filipas

La mulţi ani – Colegiului Naţional “Sfântul Sava”

Titlul este împrumutat de la postarea http://nastase.wordpress.com/2008/12/05/la-multi-ani-colegiului-national-%e2%80%9csfantul-sava%e2%80%9d/ , unde am comentat.

Introducerea culturală a secolului  XIX  românesc, ostensivă şi agresivă  cât a trebuit, a fost   « Şcoala de la Sfântul Sava ». Despre care Ion Ghica mărturisea:  „Când a venit în Bucureşti dascălul Lazăr, băieţii de la Udricani, de la Sfântu Gheorghe, de la Colţea şi de la toate bisericile, au golit acele şcoli şi au alergat la ‘Sfântu Sava’ cu Petrache Poenaru, cu Eufrosin Poteca, cu  Simion Marcovici, cu Pandele, cu Costache Moroiu  şi cu mulţi alţi  tineri din şcoala grecească.”  Ion Ghica  povesteşte despre obrăznicia  pegrei împotriva intelectualităţii româneşti „in statu nascendi”.  Istoria  renaşterii naţionale româneşti,   spusă de Ion Ghica,   sprijină  titlul cărţii lui Fernand Braudel (1902-1985):  « Gramatica generativă a civilizaţiilor », ‘Grammaire des civilisations’, în fapt un  manual de istorie a  civilizaţiilor. Teoria gramaticilor lui Condillac şi Destutt de Tracy a fost  pusă în practică de „romanticul paşoptist” Ioan Eliade Rădulescu în lecţiile cu elevii sârguincioşi de la şcoala Sfântu Sava. Gramatica de la  Sfântu Sava  era tipărită în anul 1828 la Sibiu. „The good time will come”, era înscrisul profetic indefinit de pe  inelul romanticului  englez  Percy Bysshe Shelley (1792-1827). Romanticii pleacă  de la un  ingenium al limbajului, ori de la codul sursă, cum s-ar spune în terminologia  programatorilor de azi. Academicianul Alexandru Duţu avea dreptate: Sîntem romantici pentru a fi într-o continuitate românească, pentru a fi  şi pentru a rămâne într-o stare naturală de drept. Romanticul nostru întemeietor Ioan Eliade Rădulescu  explica  rosturile  „gramaticii româneşti” într-o scrisoare către Costache Negruzzi (1808-1868): „Am vrut mai întâi, să-mi fac şi să-mi hotărăsc mie o limbă prin care să mă exprim şi să înţeleg aceea ce gândesc ; am vrut să-mi fac vocabularul termenilor tehnici şi m-am apucat de traducţii ; am început mai întâi gramatica şi nu ca să pui la locul lor zicerile unei limbi ce nu o cunoşteam, ci ca să trec prin tipii limbii şi ca să pot pune pe vocabularul meu termenii cei mai gramaticali şi să-mi formez limba gramaticei. Pe urmă am făcut sau am cules o geografie, am tradus cursul de matematică al lui Francoeur, logica lui Condillac şcl., câteva lecţii de literatură sau de poetică şi retorică. Prin urmare, eu a trebuit, vrând şi nevrând, a trece prin toţi termenii trebuincioşi în aceste ştiinţe, a-i boteza într-un fel, bine sau rău, şi a-mi îmbogăţi vocabularul meu.”  „Ca să nu-mi rămâie lucrarea neroditoare, ca să mă pot folosi dintr’însa cugetând de mai multe ori asupra unui objet ce-am cugetat odată, m-am făcut apostat din casa părintească, care îmi propunea înainte protecţii, slujbe, chiverniseli şi m’am pus în mijlocul zidurilor celor dărâmate ale Sfântului Sava, un biet dascăl cu câţtiva leuşori pe lună, înconjurat de câţiva şcolari săraci, hotărâţi şi fanatici în prieteşugul meu şi în cugetul şi alegerea lor. Am început lecţiile mele de la gramatică până am sfârşit cu dânşii un mic curs de matematice cu geografia împreună în limba naţională, în vreme de şase ani, fără să mă întrebe nimeni ce fac, fără  să vie cineva să încurajeze pe bieţii şcolari. Venea iarna, lemne de nicăiri, fiecare şcolar aducea câte un lemn de pe unde găsea, care abia era în stare să încălzească  preajma unei sobe sparte ce umplea casa de fum, şi să topească fulgii de zăpadă  ce vijelia îi repezea  pe ferestrele cele sparte. Tremurând, cu mâna îngheţată pe compas şi pe cretă, ne făceam lecţia şi Dumnezeu a binecuvântat ostenelile noastre, care erau nişte minuni ale dragostei şi ale hotărârei”. În dezvoltarea limbii româneşti,  efortul educaţional şi gramatical depus de  Eliad  este catapultat  de modelul rugăciunilor create, păstrate,  de biserica română ortodoxă, în care elementul laic şi elementul ecleziastic se contopesc. Era şi racordarea ideologiei româneşti din secolul XIX, când „boierii deveneau rumâni” printr-o alegere hotărâtă de ei,  la tradiţia românească din „prima epocă de renaştere culturală  la noi – epoca lui Matei Basarab şi a lui Vasile Lupu.” (apud  P.P. Panaitescu), când înceta „boscorodeala” slavonă a  popilor, îngăduiţi de acum să vorbească frumos româneşte.  La lecţiile de gramatică generală, şcolarii de la Sfântu Sava repetau şi texte  paradigmatice de rugă pentru cultură, precum: „Fie binecuvântată toată tinerimea, coboară-se mila şi fericirea Cerului peste dânsa ; slăvească-se naţia Românească, înmulţească-se cei ce o apără şi o ajută; stingă-se numărul celor ce voiesc să o derapene; stingă-se cu sunetul numele lor din cartea pomenirii şi a vieţii; păşească  cu repeziciune sfânta filozofie şi ştiinţele de la marginile pământului până la celelalte, întinză-se,  înmulţească-se şi în nenorocita noastră Patrie; fie bine primite ca să rămâie şi să se vecineze între noi!”, ori „Dea Domnul ca să sporească râvna culturii între Români şi să înceteze toate împotrivirile,  coboară-se pacea şi fericirea Cerului peste mult suferitoarea noastră patrie; fie lacrimile şi năcazurile ei cele îndelungate şi pline de deznădăjduire auzite de Cer, şi vază de acolo mângâiere; împărăţească sfânta unire în braţele ei cele ostenite şi dreptatea însoţească toate pasurile şi săvârşirile Românilor, ca să fie ei toţi fraţi şi toţi să se bucure de drepturile pământului lor celui blagostovit, fie! fie! fie!… „  Nu era bigotism. Era sublinierea faptului că Limba Română, chiar  standardizată gramatical după sfaturile lui Condillac şi de Tracy, continua  să ofere  calea  spre Absolut. Prin încorporarea rugăciunilor, această carte de gramatică româneasca din 1828 construia o punte de retro-compatibilitate până în secolul XVII.  Să ne reamintim bine că în lipsa evidentă a unui Paradis pământesc,  Nichita Stănescu  revendica ontologiile scrise în Limba Română drept Patria sa! Instinctiv şi intuitiv, Poetul Naţional Nichita recunoştea naşterea unui Imperiu cultural neolatin. Imperiu ale cărui frontiere livreşti  se extindeau după gramatica de la 1828, când  explodau numeric, într-o „lege a marelui J” (graficul exponenţialei în dreapta zeroului seamănă cu litera J mare), tipăriturile  româneşti  sub forma periodicelor  şi cărţilor!
Titus Filipas

Macedonia Vardarului

Ziaristul Dan Alexe scrie aici, http://www.romanialibera.ro/a140597/macedonia-slavi-si-albanezi-o-rivalitate-eterna.html , numai despre slavi şi albanezi aflători acum în republica Macedonia. Dar să ne amintim de călugărul Nicodim, ctitorul de la Tismana, originar din Prilep (Pîrleap sau Părleap), oraş în republica Macedonia de acum. Să nu uităm că Nicodim se născuse şi copilărise în acel teritoriu al arhiepiscopiei de Ohrid dăruită cu un hrisov special în marele plan strategic al lui Mihail al VIII-lea Paleologul de reconstrucţie pentru Romania. Şi toate faptele mari ale călugărului Nicodim de la Tismana urmează, strict în transcendenţa isihastă, din spiritul hrisoavelor lui Mihail al VIII-lea Paleologul. Tot itinerariul geografic foarte concret al călugărului Nicodim, mai întâi din Pîrleap la Muntele Athos, iar de aici în Oltenia, a fost ghidat de spiritul hrisoavelor lui Mihail al VIII-lea Paleologul pentru “strategia Romania”, precum şi de isihasm. La anul 1369, Vlaicu Vodă şi călugărul Nicodim (un văr al său mai îndepărtat) lămureau ostensiv faţă de regele Louis d’Anjou al Hungariei chestiunea „stăpânului natural”, întemeind mănăstirea Vodiţa, tocmai la extremitatea apuseană a banatului de Severin care ţinea de voievodatul muntean. Era, acolo, acelaşi tip de discurs al dreptului natural românesc ca şi la ctitorirea mănăstirii Tismana, unde în zidire sunt aşezate cărămizi vechi din castrele romane dinainte de împăratul Aurelian. Pentru a sublinia continuitatea şi identitatea în Romania. Pe un scurt răgaz istoric, Vlaicu-Vodã integrează şi viaţa românilor de la sud de Dunăre în viaţa statului românesc. Poetul Nichita Stănescu era invitat, ceremonios dar fratern, să-şi recite versurile la Struga de Ohrid, aşezare mirifică de pe Via Egnatia. Regiunea străbătută de Via Egnatia este supranumită uneori, fie pentru că Via Egnatia prelungeşte Via Appia, fie dintr-un exces de metaforă geografică : « Moldova Italiei ». Alteori denumirea « Moldova Italiei » este restrânsă numai la Macedonia. Ca entitate politică şi teritorială întreagă, Macedonia a existat numai câteva decenii în Evul Mediu, înainte de a fi ocupată de Bulgaria. Apoi, în campania militară din 1367, Vlaicu-Vodă creează o punte între sudul Olteniei şi Macedonia, unde altminteri el avea o mulţime de rude dinspre partea tatălui, Nicolae Alexandru Basarab. Dar după 1393/1394, Macedonia va sta sub jug otoman, împreună cu Bulgaria. Principatele moldav şi valah, pe de altă parte, se bucurau de tratamente extrem de diferite şi de favorizate din partea puterii osmanlâe. Aceasta este încă o premisă de plauzibilitate a ipotezei că la 1393 otomanii recunoşteau pentru principatele române toate drepturile decurgând din capitulaţii. La ora actuală, Macedonia este împărţită în trei: Macedonia Pirinului (aparţinând Bulgariei), Macedonia egeeană (aparţinând Greciei), şi Macedonia Vardarului (adică republica Macedonia, recunoscută de Grecia actuală doar sub sigla FYRM, de la Former Yugoslav Republic of Macedonia). Fiecare dintre părţi, (FYRM, Bulgaria, Grecia), încearcă să îşi aproprieze moştenirea statului macedonean antic.

Principalul stadion de fotbal din capitala republicii  Macedonia se numeşte Vardar. Poezia lui Dimitrie Bolintineanu subliniază inserţia  elementelor  macedo-române de pe Via Egnatia  într-o cultură comună tuturor românilor. Via Egnatia e tăiată lângă Salonic de râul Vardar ce vine din Macedonia, trecând şi prin capitala   Skopje a fostei republici iugoslave Macedonia. Fernand Braudel era  fascinat de drumurile de transhumanţă ale  păstorilor români, între Galiţia germană (Haliciul, ţinut pe bazinul hidrografic superior al râului Nistru), trecând prin România şi Macedonia,  ajungând până la Marea Egee spre  care curge Vardarul. Împăratul Vasile al II-lea (976-1025), fiul marelui împărat macedonean  Nekiforos Focas (963-969), fusese supranumit „Bulgarohtonul” după ce a  redeschis   în Anul Domnului 1018 libera cale  pe uscat între Via Egnatia şi zona ripariană a Dunării. Câţi dintre acei macedoneni despre care scrie istoria bizantină  erau de fapt români?

Ştim că pe vremea Imperiului Otoman existau foarte mulţi români în Macedonia.  Iată   versuri doveditoare scrise  de un martor: Dimitrie Bolintineanu. Strofele, pe care le-am numerotat, sunt  extrase din poezia „San Marino”,  pe care ne-o recita extaziat, nouă, elevilor, profesorul Predică Petre de la liceul ‚Fraţii Buzeşti’ din Craiova : (1)’ San-Marino astăzi are / Sărbătoare de păstori, / O serbare / De plecare / La Vardar ce cură-n mare, / Alergând pe pat de flori. /(2) Se întinde masa dalbă / Pe un plai lângă  cătun, / Cu smântână / De la stână / Şi cu fagi de miere albă / Şi cu vin de la Zeitun. /(6) Popii binecuvantează / Şi  atunci toţi s-au mişcat / De plecare / Către mare, / Turmele înaintează, / Toţi cu totul le-au urmat. /(7) Caii poartă în spinare / Corturi, pături, aşternut, / Toată casa, / Toată  masa / Şi veşmânt de-mbrăcare, / Tot ce au, Tot ce-au avut. /(8) Mumele, în glugi pe spate, / Poartă prunci cu păr bălai / Sau mioare / Lîncezioare. / Clopotele, legănate, / Sună depărtat pe plai. /(9) Turma beagă, câinii latră, / Caii nichează  uşor ; / Mai departe, / La o parte, / Sub o măgură  de piatră, / Cântă-n fluier un păstor.’ Avem mărturia lui Mihail Sadoveanu  din „Anii de ucenicie” că macedonenii  vor influenţa prin norocul lor financiar cultura română, sprijinind editarea unor reviste literare superbe, chiar dacă erau  tipărite  în  tiraje homeopatice, aceasta  judecând lucrurile după normele „culturii de masă”. Olteanul Şerban Cioculescu era la un moment dat intrigat că niciun presupus „consătean” de la Sadova nu îl căutase vreodată pe Mihail Sadoveanu. Pentru că acei presupuşi „consăteni” olteni de fapt  nu existau, conchide Şerban Cioculescu:  bunicul dinspre tată al lui Mihail Sadoveanu venea de pe teritoriul traversat de Via Egnatia.  Să  amintim că tatăl macedonean al Bolintineanului venea la noi de pe un versant al muntelui Morav, iar bunicul lui Mihail Sadoveanu, trecut în actele româneşti cu porecla Corciali, venise de pe celălalt versant. Acei mireni macedo-români îl imitau pe călugărul macedonean  Nicodim  de la Tismana.

Titus Filipas

Perfectă definiţie negativă

Foarte pozitiv mesajul de pe blogul Doamnei Roxana Iordache, DON’T BE AFRAID TO CARE!, http://roxanaiordache.wordpress.com/2008/08/20/dont-be-afraid-to-care-sau-rostul-unui-blog/ . „Se dedică vizitatorilor mei, cu precădere celor care postează comentarii, cu mulţumiri pentru implicarea deopotrivă pasională şi raţională, şi pentru nivelul elevat al dezbaterilor.[…] Profit de ocazie pentru a vă întreba, mai ales că mulţi dintre voi aveţi şi blogurile voastre, care credeţi că este rostul unui blog. În general şi în particular.”

Scrierea pe blogosfera de limba română, la fel ca orice scriitură românească, devine posibilă datorită Gramaticii de la Sibiu din 1828.  @blogideologic. Gramatica lui Heliade, începătoare şi înduioşătoare. Cică,  despre genuri: “bărbătesc, femeiesc şi dă nici unul”.

“bărbătesc, femeiesc şi dă nici unul”. Da, este o perfectă definiţie negativă.  În secolul XIX, gramatica românească instituţionalizată  pleacă în fapt şi în fond de la „gramaticile filosofice” ale lui Condillac şi de Tracy. Culturnicii noştri oficiali si criticii lor de serviciu au refuzat constant să recunoască  faptul că Gheorghe Asachi, Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu au stimulat în spaţiul mioritic, ori „Nirvana pastorală” românească, echivalentul cultural al unui Big Bang. În conceperea Gramaticii de la 1828, – an ce mi se pare a fi, tocmai din cauza acestei Gramatici, mai important pentru români decât 1848 -, Ioan Eliade Rădulescu a trebuit inevitabil să dea răspunsuri practice la  chestiuni de filosofie lingvistică şi epistemologie. De vom citi mai atent o scrisoare a lui Ioan Eliade Rădulescu către Costache Negruzzi, descoperim că  Eliade Rădulescu era conştient de importanţa conceptului metafizic  de „prezenţă”, – un fel de echer, dar nu în sens masonic, pentru verificarea  cuvintelor -, în limba română.

@ blogideologic. Contribuţia lui Heliade a fost crucială.

Creaţia maximă a secolului XIX românesc ? Nu „Independenţa naţională”, loc de „pupat toţi” –  autohtoni şi carpetbaggers–, sub supraveghere internaţionalistă, ci Limba Română perfectă! Recunoaşterea acestei performanţe absolute a excelenţei româneşti  o vedem întreprinsă de Constantin Rădulescu -Motru la anul 1904, atunci când el subliniază  repetitiv importanţa principiului identităţii din logică în cultura română. Nici acum nu dăm importanţă constatării acestui fapt : Limba Română este capabilă  a susţine reprezentări  ontologice, în principiu chiar toate reprezentările necesare pentru a deschide înţelegerii noastre întreaga realitate a lumii! Ne reamintim bine că în lipsa unui Paradis pământesc,  Nichita Stănescu  revendica ontologiile scrise în Limba Română drept Patria sa! Instinctiv şi intuitiv, Poetul Naţional Nichita recunoştea naşterea unui Imperiu cultural neolatin. Imperiu ale cărui frontiere livreşti  se extindeau după gramatica de la 1828, când  explodau numeric, într-o „lege a marelui J” (graficul exponenţialei în dreapta „zeroului” seamănă cu litera J mare, iar în cultura populară de azi legea marchează trecerea de la „excepţional”, la „exponenţial”, acestea fiind categorii, termeni consideraţi  prin prisma experienţei ontice), tipăriturile  româneşti  sub forma periodicelor  şi cărţilor! Graficul „marelui J” se întâlneşte şi în ecologie, acolo descrie analitic dezvoltarea şi  creşterea populaţiilor pe arealul  oferit de o insulă vulcanică proaspăt născută dintr-un ocean, ori la adoptarea unei tehnologii mai eficiente  în agricultură, de pildă plugul cu bârsă  şi cormană, ori „plugul mare”, cum este consemnat în folclorul nostru.

Pentru ecologia populaţiei noi de cărţi  româneşti, evenimentul ridicării tectonice a Noului Umanism Oriental din marea de ignoranţă  revărsată de invaziile genericului „Pazvante” s-a  produs la anul 1828. Începând de aici, în tot secolul XIX, geniul românesc se manifestă în primul rând ca  o generativitate gramaticală. Şi Eliade chiar nutrea  sincer speranţa devenirii cantităţii  literelor româneşti întru calitate. După gramatica lui Ioan Eliade Rădulescu de la anul 1828, va fi utilizată la mare intensitate  ‚paradigma maşinii’ în scriitura românească.

Am tradus aici prin sintagma „paradigma maşinii”,  aceeaşi idee care în engleza americană se exprimă acum mai frecvent prin mijlocirea sintagmei „nuts and bolts” (instrumentalism logic). De  la 1828 şi până la 1848 urmează două decenii culturale româneşti sub biciuirea îndemnului: „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!” Era poate o publicitate involuntară  şi la „condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală”, inventat de  Petrache Poenaru (1799-1875),  colegul lui Eliade la  ‘şcoala grecească’. „Chimera noastră era limba românului  şi traiul  lui într-o viaţă  potrivită cu viaţa naţiilor civilizate”, va povesti mai târziu Eliade Rădulescu în „Echilibru între antiteze”.

Titus Filipas

Moartea Poetului

Cezar Ivănescu este încă un trofeu de vînătoare al predatorului proletcultist Mircea Dinescu. Cezar Ivănescu scria prin 1990, în revista Baricada, că Mircea Dinescu îl omorîse de facto pe poetul Nichita Stănescu, îmbolnăvindu-i ficatul prin provocările acelea constante spre alcoolizarea poetului, mascate de o falsă prietenie. Mircea Dinescu, marele inchizitor de la CNSAS*, i-a fabricat apoi lui Cezar Ivănescu o acuzaţie infamă. Poetul nostru a murit de “inimă rea”, chiar dacă diagnosticul sună altfel. Cezar Ivănescu este şi o victimă a felului cum funcţionează CNSAS, de ce să nu recunoaştem?

Titus Filipas

*O SCRISOARE TRIMISA DE CEZAR IVANESCU CU CATEVA ZILE INAINTE DE MOARTE

Domnului Presedinte Vã aduc la cunostintã, textul pe care l-am transmis d-lui Nicolae Manolescu, Presedinte al USR./ Domnule Presedinte al USR , Subsemnatul Cezar Ivãnescu, membru al Consiliului USR, vã rog sã dispuneti ca Biroul de presã al USR sã transmitã tuturor agentiilor de presã si publicatiilor românesti notificarea care urmeazã. /Fãrã nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntas in Securitate dupã propria-i declaratie în presã), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tãnase si Dinescu afirmând textual cã, în 1961 as fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea. Dupã mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bãtut cu bestialitate de asa-zisi mineri în centrul capitalei si dupã campania de presã murdarã si denigratoare din 2005 când am candidat la functia de presedinte al USR, este a treia oarã când se încearcã asasinarea mea. De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 12.00, sã declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu oglinzi, grevã pe care nu o voi înceta pânã când nu voi obtine urmãtoarele: 1. o declaratie fãrã echivoc din partea domniei-voastre din care sã reiasã cã nu sunteti implicat în aceastã murdarã „fãcãturã“ (deoarece se colporteazã indicii privind coniventa d-voastrã cu Mircea Dinescu: faptul ca i-ati dat votul decisiv, anul acesta, la Botosani, pentru a obtine Premiul National de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându- l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul cã Mircea Dinescu se afla la Paris, ca si d-voastrã, la începutul campaniei de denigrare, afirmând cã nici nu mi-a vãzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tãnase si Dinescu sã afirme cã am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi sã mã las intoxicat de stiri fãrã temei si de aceea v-am cerut aceastã declaratie pentru a nu vã implica nici pe d-voastrã, nici USR în aceastã afacere). 2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantã comisã fatã de persoana mea. 3. dosarul meu personal de la CNSAS sã-mi fie adus la USR, audierea mea sã fie publicã si la ea sã aibã acces presa si orice alte persoane ar fi interesate si bineînteles verdictul sã fie comunicat în aceleasi circumstante. 4. membrii Colegiului CNSAS sã vinã însotiti de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri si de livretul militar, cãci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntas la Securitate], este firesc sã am suspiciuni si în privinta celorlalti membri ai Colegiului CNSAS. 5. O sanctiune, care veti crede de cuviintã, din partea USR pentru Mircea Dinescu si demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost presedinte al USR. Vã anunt pe aceastã cale cã voi comunica aceastã notificare si Presedintelui României, ca sef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin. Cu cele mai nobile sentimente. /4.02.2008 Bucuresti/Domniei-Sale D-lui Presedinte al USR, Nicolae Manolescu/Cezar Ivãnescu , Comandor al Ordinului „Steaua României“/Domniei-Sale D-lui Presedinte al României, Traian Bãsescu

 

Gropi comune de vlahi pe Valea Timocului

Am citit cu plăcere analiza politică “Frăţia ortodoxă şi dubla măsură”, din ziarul România liberă de Marţi, 26 Februarie 2008, vezi

http://www.romanialibera.ro/a118770/fratia-ortodoxa-si-dubla-masura.html

Articolul este excelent scris, mărturisesc că şi eu aş face exact aceleaşi judecăţi de valoare  ca şi domnul Nicolae Prelipceanu.

Dar Nicolae Iorga atrăgea atenţia asupra dificultăţii enorme a dialogului cu sîrbii. Politicianul  Ionel Brătianu pur şi simplu îi ignora. Nichita Stănescu are o poezie despre prima regulă a dialogului cu sîrbii. Problema cu sîrbii este aceea că ei sunt, vor rămâne, barbari sângeroşi, pe care îi jigneşte simpla prezenţă a vlahilor şi românilor. De fapt sîrbii din Kosovo au plecat să slavizeze vlahi şi români pe Valea Timocului şi în Banat. Vidul pe care l-au lăsat în Kosovo a fost ocupat de mafioţi balcanici: falşi albanezi, falşi islamici. SUA îi sprijină pentru a demonstra că au şi ei nişte prieteni  fideli în lumea Islamului. Americanii îi vor abandona imediat ce nu vor mai fi utili. La fel au procedat cu Slobodan Miloşevici, care avea nişte conexiuni puternice cu lumea bancară din New York, unul dintre pilonii de putere în USA. Pe acele canale, mai întâi i s –a  transmis lui Miloşevici mesajul că are liber la curăţirea Iugoslaviei de islamici. Universitarii şi studenţii sîrbi care protestează acum în contra furtului de Kosovo ştiu prea bine toate acestea.

Titus Filipas

Creaţia maximă a secolului XIX românesc ?

Nu „Independenţa naţională”, loc comun de „pupat toţi” –  autohtoni şi carpetbaggers–, sub atentă supraveghere internaţionalistă, ci Limba Română perfectă! Recunoaşterea acestei performanţe absolute a excelenţei româneşti  o vedem întreprinsă de către  domnul Constantin Rădulescu -Motru la anul 1904, când Profesorul sublinia  repetitiv importanţa principiului identităţii din logică pentru  cultura română. Definiţi ca “poporeni”,  nu acordăm multă atenţie,  nici nu dăm prea multă valoare, constatării faptului  că  Limba Română este capabilă  a susţine reprezentări  ontologice, în principiu chiar toate reprezentările necesare pentru a deschide înţelegerii noastre întreaga realitate a lumii! Să ne amintim bine că în lipsa unui Paradis pământesc,  Nichita Stănescu  revendica ontologiile scrise în Limba Română drept Patria sa! Instinctiv şi intuitiv, Poetul Naţional Nichita recunoştea naşterea unui Imperiu cultural neolatin. Ale cărui frontiere livreşti  se extindeau după gramatica de la 1828, când  explodau numeric, într-o „lege a marelui J” (graficul exponenţialei în dreapta „zeroului” seamănă cu litera J mare, iar în cultura populară de azi legea marchează trecerea de la excepţional  la exponenţial, acestea fiind categorii, termeni consideraţi  prin prisma experienţei ontice), tipăriturile  româneşti  sub forma periodicelor  şi cărţilor! (Graficul „marelui J” se întâlneşte şi în ecologie, acolo descrie analitic dezvoltarea şi  creşterea populaţiilor pe arealul  oferit de o insulă vulcanică proaspăt născută dintr-un ocean, ori la adoptarea unei tehnologii mai eficiente  în agricultură, de pildă plugul cu bârsă  şi cormană, ori „plugul mare”, cum este consemnat în folclorul nostru.)

Pentru ecologia populaţiei noi de cărţi  româneşti, evenimentul ridicării tectonice a Noului Umanism bizantin din marea de ignoranţă  revărsată de invaziile genericului turbulent Pazvante s-a  produs la anul 1828. De la acel moment, geniul românesc se manifestă pe tot secolul XIX în primul rând ca  o generativitate gramaticală.  Eliade chiar nutrea  sincer speranţa devenirii cantităţii  literelor româneşti întru calitate.

După gramatica lui Ioan Eliade Rădulescu de la anul 1828, va fi utilizată la mare intensitate  ‚paradigma maşinii’ în scriitura românească. Am tradus aici prin sintagma „paradigma maşinii”,  aceeaşi idee care în engleza americană se exprimă acum frecvent prin mijlocirea sintagmei „nuts and bolts”. De  la 1828 şi până la 1848 urmează două decenii culturale româneşti sub tensiunea îndemnului: „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!” Era poate o publicitate involuntară  şi la „condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală”, inventat de  Petrache Poenaru (1799-1875),  colegul lui Eliad la  ‘şcoala grecească’. „Chimera noastră era limba românului  şi traiul  lui într-o viaţă  potrivită cu viaţa naţiilor civilizate”, va povesti mai târziu Eliade Rădulescu în cartea de memorialistică intitulată „Echilibru între antiteze”.Titus Filipas

 

Puşca din oţel de Damasc

În compartimentul  de tren am ascultat  povestea  dintr-o  călătorie de noapte. Monolog fabulos. Ce transcriu  este deformat de tentaţia visului de atunci. „Se cunoaşte  prea puţin faptul, mi s-a spus, că poetul nostru naţional Nichita Stănescu moştenise pe linie maternă, de la generalul ţarist refugiat care fusese bunicul său, obiecte de artă dintr-o totalitate estimabilă astăzi la milioane şi  milioane de euroi.  În generozitatea sa fără de limite, Nichita Stănescu a risipit ceea ce îi mai rămăsese din acea avere,  în cadouri  făcute prietenilor. Tot la fel de adevărat este că au fost şi unii netrebnici ‘poeţi’  care veneau la el în vizită aducându-i în dar  o sticlă de pălincă, pentru a pleca apoi cu un obiect de sute de mii de dolari, fie dăruit, fie pur şi simplu luat ‘din inadvertenţă’. Cred că există încă martori în viaţă; care tac, din diverse motive.”  Pe data de 4 martie 2006 s-a înregistrat  şi  s-a  difuzat  pentru prima oară pe canale şi cablu  celebrul reportaj al televiziunilor mari din  România,  filmat în casa domnului Adrian Năstase, fostul prim- ministru. Prezentarea personajului central seamănă mult  cu două versuri  dintr-un poem anti-capitalist al lui Vladimir  Maiakovski (1893-1930): „Mister Twister, /fostul minister”. În limba engleză, cuvântul „twister”  desemnează fie mingea de fotbal ori de tenis aruncate cu efect de foglia secca ori  efectul loviturii Didi, fie  un vîrtej de praf  cu mişcare impredictibilă. Domnul Adrian Năstase a creat atunci primul  twister,  ţinând  mult să arate de aproape  camerelor  de televiziune –  o „puşcă din oţel de Damasc”. Ce înseamnă  „oţelul  de Damasc”? În ” Talismanul „, Walter Scott (1771-1832) descria  un turnir al Onoarei şi Armelor Albe  în Ţara Sfântă. Acolo se revela Occidentalilor neîncrezători („Can thy weapon, my brother, sever that cushion ?” Saladin said to King Richard. „No, surely,” replied the King, „no sword on earth, were it the Excalibur of King Arthur, can cut that which poses no steady resistance to the blow.”) una din calităţile renumitelor săbii forjate la Damasc.  Se crede,  după silitoarea  parcurgere a programei şcolare la istorie, că epoca fierului aduce un imediat şi sesizabil progres al lamelor tăietoare faţă de epoca bronzului. Dar nu este aşa. Secera de bronz era superioară  secerei din fier. La Kadesh (anul 1275 înainte de Christos), trupele lui Ramses cel Mare şi ale hitiţilor  erau înarmate cu tăişuri din ” bronz negru ” ce aveau duritatea cuţitelor de strung făcute din wolfram. În Epoca fierului, mereu s-a pus problema realizării unui oţel cu duritatea bronzului negru. Însă  niciodată nu s-a obţinut acelaşi oţel. Denumirile lor aveau tot dreptul să fie diferite : ” ukku ” în sanscrită, –se pare că prima oară  acest oţel superior a fost inventat în India–, ” wootz „, cum au preluat englezii termenul, ” bulat ” în Asia Centrală, împrumutat de ruşi ca atare. Cred că termenul românesc cel mai inteligibil este „oţelul rece „. Sintagma evocă armele albe. Dincolo de întrecerea descrisă de Walter Scott, arătând diferenţa  între armele din vestul Europei şi armele  Orientului Mijlociu, alte însuşiri ale lor ne mai sunt cunoscute. Tăişurile din oţel de Damasc puteau să zgârie sticla, impactul lor rapid era capabil chiar să  taie cuie din fier fără să tocească lama, iar săbiile lungi, nu pumnalele ! erau curbate elastic aproape cât dublul unui unghi din vârful triunghiului echilateral. Operaţia forjării şi laminării multiple desena o ghirlandă  de trandafiri* pe tăişul armelor din oţel de Damasc. După trei secole, când nimeni în lume nu mai ştia secretul fabricarii acelui ” oţel cu trandafiri „, la 1837, într-o Rusie ce asimilase aproape complet valorile intelectuale iluministe, însă nu şi pe cele economice, cu atât mai puţin Libertatea pentru toţi ! Anosov reinventează oţelul rece, zis ” bulat ” pe ruseşte, deformarea cuvântului persan ce înseamnă oţel. Şi astfel se forjează atunci, la Zlatoust (vă mai amintiţi titlul: „Fata din Zlatoust”, romanul lui Ionel Teodoreanu?), o nepreţuită panoplie de arme albe faimoase. Ca ofiţer voluntar în garda noastră naţională, Vasile Cârlova (poet romantic şi ideolog naţionalist român) era dotat cu o sabie Zlatoust. La fel ca filosoful Hegel, Vasile Cârlova a murit în epidemia de holeră ce străbătea Europa anului 1831. Despre una dintre acele arme din oţel rece există un text românesc superb,  ‘Stiletul’, un înscris cizelat  de Marcel Gafton (1925-1987),  literatul ce a tradus din ruseşte  romanul lui Anatoli Rîbakov (1911–1998). La 1837, şi poate încă o sută de ani după aceea pentru partea chemată Sibir, Rusia era o ţară de vînători. Într-o familie,  cuţitul  vînătoresc din oţel ” bulat ” era considerat tezaur, moştenit din tată în fiu, dacă nu chiar de la străbunic la strănepot. Iosif Vissarionovich Djugashvili, care provenea dintr-o familie de gruzini ce erau prin definiţie şi vînători, un ” muntean carnasier ” cum îl descria Milovan Gilas, avea un asemenea respect pentru oţelul rece, încât îşi alege numele de luptă de la rădăcina rusească  a cuvântului ” oţel ”  – ” Stali „. Alegerea dovedea şi  înclinaţia  ontică a lui Stalin. Dar nu cred că în cazul  premierului Adrian Năstase, „puşca  din oţel de Damasc” arată vreo înclinaţie ontică. Mai curând  înclinaţie spre înşelătoarea  lovitură  „twister”. Până la acel reportaj de televiziune nu ştiam că în Rusia s-au fabricat  şi rifle de vînătoare din oţel ‚bulat’  numite impropriu „rifle din oţel de Damasc”. Insistând să fie filmată tocmai acea „puşcă  din oţel de Damasc”, domnul  Adrian Năstase a reuşit să creeze un „twister”. De ce ? Pentru că secretul fabricării acelui „oţel de Damasc”, redescoperit de slujbaşul ţarist Anosov, a fost pierdut de Rusia bolşevicilor. Cu alte cuvinte, fără să frazeze în text explicit, domnul  Adrian Năstase ne grăieşte că are în casă lucruri de mare valoare, provenind din perioada Rusiei prerevoluţionare. Romancierul rus Turgheniev, Ivan Sergheevici (1818-1883), din “Povestirile unui vînător”, era înarmat cu o „puşcă  din oţel de Damasc”. Ce arăta exact cum ne-a fost prezentată de marile televiziuni ale României pe data de 4 februarie 2006, deşi intenţia redactorilor nu a fost culturalizarea publicului românesc. Sînt eu poate sceptic şi cinic? Puşca  din oţel de Damasc era unul dintre acele obiecte de mare valoare, cum se găseau  multe  într-„Un cuib de nobili”. Oricare, nu doar în cel zugrăvit de Turgheniev, în Rusia veacului XIX. Tatăl meu, fiu de răzeş sorocean, îmi povestea că a vizitat,  fiind invitat  la cină,  un asemenea „cuib de nobili”  din Basarabia. Interiorul şi bogăţiile sufrageriei l-au stupefiat. Îmi povestea în copilărie despre acea vizită la „cuibul  de nobili” ca despre o vizită la Versailles. Cred foarte sincer că obiectele   de conac ale unor aristocraţi ruşi  din Basarabia ar fi fost vîndute la o licitaţie actuală pe milioane  de euro. Scenariul mătuşii Tamara Cernaşov, –totul arată că se trăgea din ruşii  albi din Basarabia–,  este plauzibil.  Mătuşa Tamara Cernaşov, dacă a existat cu adevărat, putea să fie în posesia unor bogăţii concentrate ca bijuterii. Nu vreau să luaţi afirmaţia aceasta ca pe o garanţie sau o confirmare a clamărilor făcute de Adrian Năstase. Dacă scenariul a fost inventat,   atunci Adrian Năstase trebuie creditat cu o inteligenţă peste măsură. De fapt, sprijinind involuntar  scenariul acesta  despre „mătuşa Tamara”,  vreau numai să subliniez că în Basarabia românească de după 1918 au existat bogăţii, naturale şi în tezaur, estimate minimalist şi fiziocratic la trilioane de euroi. Mirobolant?  Adrian Năstase ţinea să sublinieze că o serie de lucruri ce îi decorau casa din Zambaccian fuseseră moştenite de la tatăl doamnei Dana Năstase. Dacă vreuna dintre rudele prin alianţă ale domnului  Adrian Năstase se născuse  într-un cuib de nobili ruşi din Basarabia, aceasta sugerează că „puşca din oţel de Damasc” fusese fabricată în Rusia, înainte de revoluţia bolşevică. Titus Filipas

*http://i652.photobucket.com/albums/uu243/liviu_2/P1070203.jpg

Meder Laszlo Ferencz

„Goarna de miez de noapte tresare în inima beznelor,/ ce gând zbat flăcările-i în inelul somnului?” Ion Vinea* , Rugul nopţii veşnice

Acum (2.01.2002), când vedem înflorind fenomenele corelate ale ‘transilvanismului’ lui Sabin Gherman şi ‘provincialismului’ lui Daniel Vighi, cred că voi supăra multă lume amintind personalitatea luminoasă a unui intelectual de etnie maghiară din România, Meder Laszlo Ferencz, şef de promoţie în 1967 al facultăţii de fizică de la Universitatea din Bucureşti, de fapt în acel an şef de promoţie al tutoror facultăţilor de fizică din ţară şi devenit, bineînţeles, se poate replica, printr-o arbitrară repartiţie guvernamentală, un ‘intelectual oltean’. Meder Laszlo Ferencz era unul dintre colegii mei cu un cult pentru poezia lui Nichita Stănescu, eu doar pregătind acest modest tribut şi dorind să am o confirmare, dacă mai era nevoie!, a bunelor sale gusturi în materie de poezie, am citit pentru prima oară cu atenţie ‘elegiile’ lui Nichita; tot Meder Laszlo Ferencz mi-a atras atenţia asupra valorii poeziilor lui Ion Vinea, ‘Rugul nopţii veşnice’ îi însoţeşte memoria cel  puţin pe spaţiul acestui articol, pentru că se împlineşte, în 2002, un sfert de veac de la trecerea lui în eternitate. Ca să folosesc o expresie a lui Nichita Stănescu, Lotzi Meder făcea şi el parte din neamul ‘dedalizilor’. Pe coperta unei lucrări concepute de el în perioada când lucrase la Centrul Internaţional de Fizică Teoretică de la Trieste, al cărui director era un ‘Nobel recipient’, pakistanezul Abdus Salam, aceeaşi mână ce scrisese adresa de pe plic adăugase, în italiană, ‘Un capo d’opera’. Mai era referent la o prestigioasă revistă internaţională  de fizică matematică, şi aproape un an după  moartea lui au continuat să sosească plicuri de la redacţie. În fine, cu o formulă  împrumutată de la Nicolae Copernic, chiar dacă ‘unii vor găsi vexante afirmaţiile mele’, ţin neapărat să spun că intelectualul de etnie maghiară Meder Laszlo Ferencz a fost, într – o perioadă, sufletul vieţii culturale româneşti la Universitatea din Craiova, organizatorul unor extraordinar de  bine primite serate de muzică şi poezie pentru studenţi, unde se ascultau discuri cu excepţionale înregistrări în universalul limbaj al muzicii clasice şi se citea poezie modernă în limba română! Pare aproape incredibil ceea ce spun, desigur, nu pentru că erau bine recepţionate de studenţi, ci pentru că erau iniţiate de un etnic maghiar în Oltenia, cea mai latină dintre toate provinciile aflate la stânga Dunării. Dar putem înţelege emergenţa luminii dacă vom revela că, deşi aparţinând unei familii maghiare de religie reformată din Cluj, cu vechi tradiţii intelectuale, nu a rămas să urmeze cursurile Universităţii din Cluj, instituţie de învăţământ fondată încă de iezuiţi, iar acest detaliu istoric o înalţă în ochii mei la statutul unei universităţi de un prestigiu extrem, şi bănuiesc că insistenţa etnicilor maghiari pe o discriminare de tip apartheid în viaţa universitară din România se datorează exclusiv dorinţei egoiste de a reţine numai pentru ei această idee, ca şi cum  ar mai fi posibil în zilele noastre un apartheid pentru ideea europeană şi pentru ideea de universitate în chiar inima Europei! La absolvirea liceului din Cluj, Meder Laszlo Ferencz a făcut o alegere poate neobişnuită. De fapt nu mă pronunţ aici de o manieră prea categorică, dincolo de o simplă statistică, totdeauna înşelătoare, poate că există o atracţie intelectuală  profundă pentru ‘viaţa romanică’ printre etnicii maghiari, oricum, unele dintre cele mai intelectuale discursuri în limba română din Parlamentul românesc post – revoluţionar au fost pronunţate de etnici maghiari, probabil pentru că Nicolae Manolescu tăcea, fiind mult prea ocupat cu pregătirea puhoiului său de texte pentru publicare, însă el ne-a dezamăgit atunci pe toţi cei care gândim româneşte, iar eu am fost unul dintre cei care aşteptau, cu maximum de interes şi deferenţă, întâiul discurs parlamentar al lui Nicolae Manolescu, un singur discurs al său ar fi fost suficient să arunce o punte peste un hiatus comunist. Atunci când Meder Laszlo Ferencz a venit să studieze le Universitatea din Bucureşti, a fost precum Badea Cârţan a mers la Roma. Precum contele Keyserling  în perioada interbelică, şi Meder Laszlo Ferencz  vedea oraşul  Bucureşti ca pe un fel de Nova Roma, de capitală ori de centru radiant pentru o Latinitate Orientală. Câţi români ‘neaoşi’ mai au o asemenea viziune înălţătoare?  Îmi amintesc, cu un anumit amuzament, că Meder Laszlo Ferencz a rămas extrem de surprins constatând că studenţii români de la facultatea de fizică a Universităţii din Bucureşti nu aveau şi un curs special, cu un examen extrem de dur, de exprimare în limba latină! Decanul de atunci al facultăţii, un român ‘neaoş’ care, la cererea mea de a-mi elibera o adeverinţă necesară pentru a putea citi publicaţii din Biblioteca Academiei Române, m-a refuzat de două ori, ultima oară cu întrebarea la care nici măcar nu a mai aşteptat răspunsul, „Ce-ţi trebuie ţie să citeşti atâta?”, a fost prins în acel moment pe picior greşit, probabil nu avea pregătită ‘optica’ necesară, şi a promis că va discuta problema cu aceia care luau deciziile. Dar în anul de  graţie 1962, când s-au petrecut acele fapte, naţionalismul românesc, susţinut mai târziu chiar şi de comuniştii lui Nicolae Ceauşescu, încă nu avea dreptul să se exprime, în fond nu considera un lingvist universitar de la Bucureşti precum Alexandru Graur, – episodul acela cu adevărat mai sinistru şi mai odios decât faptele însumate ale cuplului Ceauşescu se doreşte a nu fi reamintit românilor -, opunându-se chiar ziselor lui Lazăr Şăineanu, că ar exista o ‘limbă moldovenească’? Meder Laszlo Ferencz este cazul foarte concret, pentru care sînt gata să depun mărturie, al unui student etnic maghiar de excepţie ce a fost împiedicat de sistemul internaţionalist-comunist de a studia chiar sursele limbii române într – o universitate din capitala României, într-o perioadă când, din câte îmi amintesc eu, soldaţii sovietici nu se mai aflau cu tălpile cizmelor lor în România! Atunci sînt îndreptăţit să întreb : „Cine erau aceia care luau deciziile în ţara noastră a anului 1962 şi  mai impuneau atât de aprig comunismul, mă rog, în aspectele sale intelectuale, pe umerii noştri, ai românilor şi etnicilor maghiari, deopotrivă?”.   Astfel definit, din motive strict intelectuale, Meder Laszlo Ferencz era chiar mai nostalgic decât eram eu, sau decât puteam să fiu eu pe atunci, după  Romania originară, genuină, autentică, despre care se credea că a dispărut din lume definitiv în anul 1453, la Constantinopol, după un spirit al Romaniei ca izvor etern ce s-a revărsat apoi în restul Europei alimentând albia Renaşterii, o Renaştere care este, să nu uităm aspectul acesta niciodată , un fruct pur, pe care unii au vrut şi mai vor încă să-l interzică pentru noi, al Latinităţii Orientale! Să mă exprim cât se poate de clar, ‘nostalgia pentru Romania’ a maghiarului Meder Laszlo Ferencz nu era o dragoste, într-adevăr cam ciudată, pentru România înfăptuirilor noastre mediocre; era de fapt expresia, proprie sufletului său mare, prin care se revela încărcătura  lui internă de  spirit renascentist. Aşa cum se sublinia, într- o carte lăudată în România pe vremea comunismului, dar niciodată tradusă, nici măcar ‘după’, şi nici măcar înregistrată vreodată ca intenţie în planurile editoriale ale prestigioasei Humanitas, civilizaţia se renaşte în permanenţă, cu fiecare generaţie umană care vine, tocmai pentru că dispare cu fiecare generaţie umană care trece; iar spiritul din care trebuie să renască o civilizaţie europeană autentică este, la fel ca în mileniul trecut, cel al ‘Romaniei’ ideale, al Romaniei eterne. Încerc să îmi explic, într- o ipoteză pentru mine revelatoare, actualele opţiuni dizolvante ale unor intelectuali ‘transilvăneni’ ori ‘bănăţeni’ de pe la noi. Spre deosebire de ceea ce era un Meder Laszlo Ferencz nutrind spiritul Renaşterii în forma sa transcendentală, de Nova Roma, domnii Sabin Gherman şi Daniel Vighi sunt intelectuali purtând în venele lor albastre ‘nostalgia după Kakania’, cuvântul inventat de Robert Musil,  care poate că l-a auzit ‘undeva, cândva’, ţinând cont şi de accentele cu totul şi cu totul aparte pe care le punea Paul Goma pe vocalele ‘palavrei’, cuvânt pe care eu îl folosesc însă aici numai în sensul de monarhie ‘K und K’, un regat şi un imperiu împreună ori stăpânirea ‘chezaro-crăiescă’, dar prin care alţii văd, încărcaţi de speranţe, dacă nu o perenitate, cel puţin o potenţialitate . De Kakania sunt atraşi, probabil, intelectualii maghiari cu un antisemitism ascuns. Pe de altă parte, cred în sinceritatea acelor membri ai intelighenţiei româno-maghiare de la ‘Provincia’, ce au lansat proiectul transformării României într-un stat regionalizat, atunci când declară că memorandumul semnat de ei „nu are nimic în comun cu vreun proiect secesionist sau iredentist”. Tot la fel cum nu avea nimic în comun cu secesiunea nici declaraţia tăioasă a lui Sabin Gherman : „M-am săturat de  România!”. Chiar dacă într-o exprimare eliptică, opţiunea lui era clară : Domnul Sabin Gherman tânjea după duhul Kakaniei, şi certamente, numai pentru uzul românilor din această categorie punea Paul Goma accente dezagreabile pe un cuvânt extras din contextul unei opere de mare fineţe. Sigur, Kakania este forma cea mai degenerată la care a putut să ajunga acea idee istorică nobilă  în intenţia şi sursa ei, a ‘Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană’, ai cărui împăraţi se simţeau atât de mândri numai şi numai pentru că îşi puteau afirma condiţia lor de vasali ai  împăraţilor romani orientali de la Constantinopol. Dar succesul Europei Unite, un fel de Statele Unite ale Europei, nu poate veni decât prin eliberarea acelei idei istorice din ganga kakanică. Pentru că se poate. Părinţii fondatori ai Statelor  Unite ale Americii au subliniat în permanenţă  prezenţa decisivă a ‘ideii romane’ în construcţia lor politică : să spunem doar că Senatul se află pe Colina Capitoliului din Washington D.C., dar cea originală nu se afla oare la Roma? În contextul invectivelor şi asalturilor ‘transilvaniste’ ori ‘provincialiste’ la adresa României, cât de corectă, iar în ultimă instanţă cât de benefică pentru el, a fost decizia personală a lui Meder Laszlo Ferencz de a veni în capitala României la studii? El a prins atunci un extraordinar interval de liberalizare într-o epocă altminteri de mare rigoare ‘ideologică’, ghilimelele se cer, chiar Ceauşescu într-o anumită perioadă le simţea necesare, pentru că o politică opresivă împotriva ideilor nu se poate numi ideologie. Plecând de la centru, din Capitală, libertatea relativă din anii şaizeci a ajuns numai estompată în provincii, iar privindu-i pe unii politruci formaţi acolo, supăraţi şi acum ‘pe frunze că sunt frunze, pe umbră că e umbră’, mă întreb dacă realmente ea a ajuns atunci în toată România. Meder Laszlo Ferencz şi colegii lui au beneficiat de atmosfera de eliberare a gândirii pe care a creat-o academicianul Th. V. Ionescu , în perioada când a fost decan al facultăţii de fizică de la Universitatea din Bucureşti, şi aveam voie  să cugetăm la orice temă intelectuală, nu doar la fizică, de pildă am fost chiar îndemnaţi să ne gândim la teologie! Un ziarist român scria, înainte de cel de al doilea război mondial, în ‘Jurnalul ştiinţelor şi călătoriilor’, că profesorul Th. V.Ionescu, Tehash, a cărui carte de ‘Electricitate’ rămâne exemplul unui impecabil text de fizică în limba română, construia un ‘detector de aeroplane’, adică lucra la proiectul românesc al unui radar. Fiind un francofil, la începutul războiului şi-a întrerupt studiile, pentru că nu vroia să coopereze cu germanii. După război, a făcut primele experimente de emisie stimulată a microundelor, dar a refuzat să coopereze cu sovieticii pentru dezvoltarea mai timpurie a maserului. De fapt, Th. V. Ionescu dorea ca fizicianul român să nu lucreze pentru un complex militaro-industrial bazat întotdeauna şi pretutindeni pe o ideologie a forţei, iar formarea oferită de universitate să ajute ţara, România, mai întâi ca o definire a ei, pentru  fiecare generaţie de studenţi, printr-o căutare şi o regăsire a spiritului universităţii, apoi de amplificare a lui printr -un apostolat al modernităţii şi adecvării. Pentru noi, acel timp stimulat de Tehash se confundă cu spaţiul agoric al dialogului ideal, când limba vorbită  îţi creează iluzia că se reîntoarce la starea de dinainte de Babel. Îndrăznesc să inferez că tocmai limbajul acela atât de apropiat de Ur Sprache l-a îndemnat apoi pe unul dintre celebrii absolvenţi de la ‘fizică’, Basarab Nicolescu, să scrie cartea despre Iacob Boehme. De altminteri, spiritul din Bucureştiul anilor şaizeci nu a dispărut niciodată, trecut în clandestinitate a alimentat o stare permanentă de ‘guerilla urbană’ intelectuală. Un ‘montonero’ din ariergarda acelui fenomen bucureştean ce l-a format, în anii primei sale studenţii, pe Meder Laszlo Ferencz, sînt şi eu, Titus Filipas.

PS  Ulterior, domnul profesor Ghiuri Steinbrecher, de la Universitatea din Craiova, imi povestea ca Meder Laszlo Ferencz fusese referentul unui articol de fizica teoretica, trimis unei reviste internationale  de fizica matematica de catre Steven Weinberg, viitorul laureat al premiului Nobel pentru fizica. Steven Weinberg a refacut articolul, tinand cont de toate opiniile critice exprimate de Meder Laszlo Ferencz.

*un evreu autentic, adică evreu romaniot, născut în Giurgiu. Strămoşii lui veniseră din Salonic, de unde plecaseră înainte de 1492 AD. Când Sfântul Pavel a predicat Vestea cea Bună comunităţii de evrei autentici din Salonic, unii s – au creştinat, alţii nu. Cei care nu s –  au creştinat se vor numi de atunci evrei romanioţi. Dar în perioada interbelică, Ion Vinea a clamat prea vocal adevărul că evreii ashkenaze şi sefarad nu sunt evrei autentici, că nu provin din “poporul ales”, ci sunt evrei formaţi prin convertire, motiv pentru care fu acuzat de aceştia, tocmai el!, de anti-Semitism.