«
»

Asaltul redutei

‘”Allah!” , „Allah!” turcii răcnesc, /Sărind pe noi o sută’  Vasile Alecsandri – ‘Peneş Curcanul’

Neîncrederea lui Constantin Noica în dogma preeminenţei criticilor literari, aici incluzându-l şi pe divinul Gheorghe, nu George, cum îi spune aproape toată lumea, Călinescu, printre ceilalţi intelectuali români, era pe deplin justificată, cel puţin dacă privim lamentările mai recente că nu există un premiu Nobel pentru un scriitor român,  futil exerciţiu de justificare a fugii de lectură în limba română ; în fond doar plăcerea cititului în limba maternă ne poate arăta că există mulţi scriitori români ale căror opere sunt deasupra unor producţii literare străine ce au primit Nobelul.

Să luăm doar cazul premiului Nobel pentru literatură acordat lui Winston Churchill, în primul rând pentru ‘Memoriile’ sale, un text lipsit complet de calităţi literare, nici un editor nu s-a aventurat să-l publice în româneşte, socotind pe bună dreptate că e o pierdere sigură, având însă o valoare incontestabilă ca document istoric. În ‘Memorii’, analizând greşeala tactică a unui general britanic în campania din Africa de Nord, cred că era vorba despre Claude Auchinleck, Winston Churchill menţionează la un moment dat, prin contrastul cu o situaţie similară, geniul tactic al generalului turc Osman Pasha, demonstrat în războiul din 1877-1878. Când am citit prima oară afirmaţia aceasta, fiind educat şi ‘edificat’ asupra temei numai din textele româneşti, remarca mi s-a părut de-a dreptul surprinzătoare! De altminteri, deşi ‘Memoriile’ sunt dedicate celui de al doilea război mondial, Churchill nu ezită să menţioneze şi performanţele proaste ale armatei române în primul război mondial, cu toate că intrarea României în război de partea puterilor Antantei fusese aşteptată cu o anumită speranţă, întrucât armata română făcuse până atunci o bună impresie. Să fi fost o aluzie indirectă la războiul din 1877-1878 ? Comentariul acela, pentru mine chiar neaşteptat, la un eveniment militar întâmplat cu trei sferturi de veac înaintea faptelor relatate şi implicându-l pe Osman Pasha, mă îndreptăţeşte să cred că, realmente, campania unei armate române ce se îndreptase odinioară către Sud într-un superb efort de război a lăsat un anumit siaj şi a jucat apoi un rol în gândirea lui Winston Churchill ca lider de război.

Când era lord al Amiralităţii şi a proiectat campania militară balcanică şi debarcarea nenorocoasă de la Gallipoli, unde a murit Henry Moseley, unul dintre cei mai promiţători tineri fizicieni britanici, probabil că omul Winston aflat în disperare aşteptase un ajutor de la acea armată, daca România, ce efectiv negocia participarea ei, s-ar fi hotărât să intre în război într-un moment mai timpuriu. Ceea ce ar fi fost un act extrem de stupid, într-adevăr, la care pleiada de oameni politici geniali care au făurit România Mare nu s-a angajat, cel puţin nu în prima fază a războiului, când Germania părea să fie atât de puternică, şi chiar era, înainte de instaurarea defetismului provocat de refuzul bancherilor lumii de a-i mai avansa fonduri pentru finanţarea efortului de război, -criză pe care Germania s-a amăgit că a rezolvat-o prin inventarea ’economiei planificate’, pe care marioneta lor Vladimir Ilici Ulianov a copiat-o, luând-o ca bază pentru construirea economiei comuniste în Rusia de după Romanovi şi Kerenski. Însă resentimentele lui Churchill faţă de România s-au forjat atunci, în prima fază a războiului, iar Winston ne-a plătit până la urmă acea poliţă, pentru faptul că armata română nu l-a ajutat ‘la greu’; s-a văzut aceasta spre finalul celui de al doilea război mondial, în cabinetul lui Stalin, la împărţirea sferelor de influenţă de după al doilea război mondial, atunci când a oferit URSS – ului o pondere de 90 % asupra României (ce s-a dovedit în fapt a fi de 100 %, iar subiectiv aş spune chiar mai mult, daca lucrul ar fi şi matematic posibil), mâzgălind neglijent un document istoric pe care chiar şi crudul dictator roşu îl considera ruşinos.

Nedreptatea ce i s-a facut în literatura noastră lui Osman Pasha este imensă. ‘Şi-am prins şi pe-mpăratul lor / Pe-Osman nebiruitul / Că-l împuşcase -ntr-un picior / Şi-aşa i-a fost sfârşitul’, ne dezvăluia de pildă George Coşbuc, într- ‘O scrisoare de la Muselim Selo’, care era opinia populară despre generalul turc. George Cosbuc este un autor pe care îl preţuiesc, am recitit de atâtea ori traducerile sale de excepţie din Georgicele lui Vergilius, într -o limbă de o claritate extremă, revelându-ne importanţa lor pentru cultura europeană, (amuzantă  şi sinceră ignoranţa lui Marius Tucă într-un ‘show’ al său, atunci cînd îl întreba, nedumerit, pe Vergil Hâncu, „Dar de ce Vergil ?”, demonstrând naţiunii române  ‘în direct şi la o oră de vârf’ că nu a citit Georgicele), deşi, îmi pare rău să spun asta, Jorge Luis Borges îl acuza pe Vergilius de ipocrizie întrucât nu recunoscuse plictiseala muncilor câmpului, însă Borges beneficiază de circumstanţe atenuante. Tonul ireverenţios, dacă nu chiar peiorativ, faţă de Osman Pasha îmi arată că George Coşbuc a recurs numai la o informare din surse româneşti, dorind probabil să exprime opinii formate exclusiv din ziarele noastre, bazate în general pe dezinformare mai mult ori mai puţin crasă, vezi cazul ‘Naţiunea Română’ asupra căruia vom reveni, şi pe resentimentele ulterioare ale supravieţuitorilor, foarte bine justificate. Pentru că în realitate acest general turc nu a fost niciodată duşmanul românilor, ci românii au fost forţaţi de evenimentele istoriei să şi -l aleagă ca duşman. Mai mult, până atunci Osman Pasha combătuse, deşi indirect, în favoarea intereselor noastre. Astfel în războiul Crimeii, în urma căruia ne-au fost restituite cele trei judeţe din sudul Basarabiei, ar trebui să reamintim faptul ori de câte ori îl discutăm pe Osman Pasha, chiar şi în cărţile şcolare de istorie şi de limba română, Osman Pasha luptase, alături de englezi şi de francezi, împotriva ruşilor, care, atunci când a căzut prizonierul lor de război, l-au salutat, prin generalii Ganetsky şi Skobelev, cu maximum de deferenţă ; ‘El este cel mai mare general al epocii sale!’, ar fi subliniat Skobelev.

Osman Pasha a condus şi o campanie militară strălucită, dar, se spune, iar noi n-avem chiar deloc motive să tăgăduim, de o mare cruzime a başibuzucilor săi, împotriva Serbiei, în 1876, succese de pe urma cărora fusese avansat la rangul de musir, adică mareşal în armata otomană. Analizând acel moment înţelegem pentru ce Winston Churchill mai era obsedat, după trei sferturi de veac, de campania lui Osman Pasha la Dunăre. Pentru că aici suntem cu adevărat într -un loc central din Lumea Veche. Citind, pe un sit ce nu este recomandabil celor care, într-o superbă consecvenţă, doresc să rămână până la capăt ‘politically correct’, despre întâmplările acelor ani relatate de Eminescu ziaristul, vezi http://www.eminescu.petar.ro, constaţi uimitoarea similitudine cu întâmplări petrecute acolo cu încă alte trei veacuri şi jumătate în urmă ! Reporterul era pe atunci chiar întâiul scriitor, oficial recunoscut, de limba română, celebrul Neacşu de la Câmpulung. Şi el relata despre Dunăre, despre o spionare a activităţilor militare turceşti de peste fluviu, şi despre interesul acut al unor oameni de la nord de Carpaţi faţă de acele activităţi.

La 1876, într-un avânt iniţial peste frontiera statului lor, trupele sârbeşti au ajuns prin elan până în faţa Calafatului, la Vidin. Acolo aştepta însă Osman Pasha, ce i-a respins şi i-a urmărit, ajungând până în Valea Timocului din Serbia, locuită de vlahi, cum se cheamă în mod oficial românii de acolo. Eminescu ne mai relatează, anecdotic, că oamenii au putut privi ‘ca la teatru’, cu telescopul, de pe marginea slovenă a Austriei, la o altă luptă între turci şi sârbi. În fine, Eminescu se amuza de atenţia ce acorda Pesta intenţiilor şi mişcărilor noastre. Teama lor? ‘Crearea unui mare regat dacoromânesc. Ziarele din Ardeal mai vestesc că o comisie specială va inspecta în decursul lunei iulie obiectele de fortificaţie, iar mai cu samă trecătorile munţilor Carpaţi dintre România şi Transilvania, şi va hotărî cari din aceste trecători ar fi cu cale să se fortifice. Ziarele ungureşti nu ştiu ce vorbesc’, mai comentează sarcastic Eminescu : ‘N-aibă frică! Vavilonienii au alte treburi’.

Totuşi, diplomaţia românească începuse a lucra serios întru stabilirea unui modus vivendi mai convenabil între Imperiul Otoman şi România, în schimbul neutralităţii ei, mişcarea diplomatică fiind sprijinită de manevre militare demonstrative, însă iritante, la frontieră. Din tot ce s-a cerut atunci, otomanii au acceptat doar un singur punct. Pentru a câştiga sentimente în principatele române în favoarea politicii turceşti din Serbia, guvernul turc făcea uz pentru prima oară într-un document  de numele România, racordând oficial capitulaţiile otomane la  hrisoavele bizantine. Acest document este mult mai important pentru noi decat „Independenţa de la ’77”.

   În acelaşi timp, războiul turcilor împotriva sârbilor ortodocşi a fost prezentat de presa rusă şi de diplomaţia imperiului ţarist ca un conflict între două credinţe. Întrucât, după pacea de la Kuciuc-Kainargi, Rusia fusese declarată protectoarea oficială a creştinilor pravoslavnici din Balcani, ea a folosit prilejul pentru a-şi relua vechiul proiect de a ajunge la controlul Strâmtorilor, un vis străvechi în fond, nutrit de Rusia încă de pe vremea când era condusă de vikingi, şi care, să nu ne înşelăm, nu a fost uitat nici acum. Chiar înainte de începerea propriu-zisă a războiului dintre Turcia şi Serbia, ofiţeri ruşi fuseseră numiţi la conducerea armatei sârbeşti. Iar într – un articol din 1876, Mihai Eminescu se arăta extrem de îngrijorat de posibilitatea ca şi un ofiţer al armatei române sa fi fost atras într-o asemenea structură de comandă a armatei Serbiei, dar, din fericire, acest lucru, păgubitor pentru ţara noastră, până la urmă nu s-a realizat. Se vorbea chiar despre o mare confederaţie a slavilor ortodocşi din sud, sârbi şi bulgari, sub protecţia Rusiei. Însă diplomaţia românească a vremii a manevrat atât de perfect, încât acel proiect, ce ar fi însemnat moartea României moderne, nu s-a concretizat.

Pentru cei care n-au aflat înca semnificaţia cuvântului ‘Romania’, să reamintim că orice provincie din aria de influenţă a fostului imperiu bizantin în care se vorbea, ori se mai vorbeşte de către o populaţie devenită între timp minoritară, un idiom latin, era şi rămâne o ‘Romanie’. Dupa cum nu s-a modificat, de două milenii şi jumatate, teorema lui Pitagora, tot la fel nu s-a modificat nici acest vechi criteriu. Chiar şi Transnistria de acum este în fond tot o ‘Romanie’. Iar doparea sa forţată cu rusofoni, ‘populaţia civilizatoare’, nu-i altceva decât o încercare disperată a Rusiei de a se desprinde de faptul istoric al întemeierii prin vikingi şi de a impune în locul său mitul Moscovei ca pe o ‘Nova Roma’, ca pe ‘a treia şi ultima Roma’. Este simptomatic pentru ei, însă măgulitor pentru noi, cum mai toţi duşmanii noştri înverşunaţi vor să ne fure fie identitatea, fie titlurile de nobleţe ale neamului !

   La începutul noului război ruso-turc, Osman Pasha se afla ca de obicei la locul său, adică la Vidin, în faţa Calafatului. Ordinele pe care le-a dat Osman Pasha acolo pot fi făcute răspunzătoare pentru moartea lui Cobuz ciobanu’, ori başibuzucii au acţionat şi de acea data ‘teluric’ şi de capul lor? Foarte probabil că artileriştii turci care şi-au reglat tirul pe Calafat au făcut aceasta doar în urma unui ordin superior. Însă nu înseamnă că ar trebui să – l considerăm neapărat pe Osman Pasha drept un criminal de război. Skobelev şi Churchill aveau dreptate în opiniile lor excelente despre generalul Osman Pasha. Oricum, manevra lui, prin care s-a mişcat, cu trupe puţine dar bine dotate în armament, de la Vidin la Plevna, un loc de unde puteau fi controlate trecătorile din Balcani, rămâne şi acum un model de rapiditate şi derutare a adversarului. Nici măcar un singur rus nu ştia că mareşalul, şi nu erau prea mulţi mareşali în armata turcească, se îndrepta spre Plevna !

Pe data de 18 iulie 1877, un corp de cavalerie rusesc numărând 1500 de călăreţi s-a apropiat şi el de Plevna într – o misiune de recunoaştere. Au fost întâmpinaţi doar cu câteva focuri anemice de puşcă. Cavaleria rusească s-a întors şi a raportat comandantului, generalul locotenent Schilder-Schuldner, că oraşul este slab apărat. Acesta a hotărât să trimită întregul efectiv de care dispunea, regimentele Archanghelsk, Vologda şi Kostroma, totalizând 7500 de oameni, să atace orăşelul dinspre nord şi răsărit, pe data de 20 iulie. ‘După telegrama oficială din Sant-Petersburg au murit 2 colonei şi 14 ofiţeri, au fost răniţi 36 de ofiţeri, iar soldaţi din rînduri s-au pierdut 1878’, relatează Mihai Eminescu. Din articolul ‘The Plevna Delay’, publicat în ‘Man at arms Magazine’, volumul 19, numărul 4, din august 1997, aflăm că în realitate pierderile ruseşti au fost de 74 de ofiţeri şi 2771 de soldaţi, în vreme ce turcii au avut numai 12 morţi şi 30 de răniţi. Să recunoaştem, Osman Pasha a fost un strălucit ofiţer de comandă, care ştia cum să îndeplinească două obiective aparent ireconciliabile : victorie şi pierderi minime. Dar ruşii au primit imediat întăriri, chemând trupele lor din Nicopole. În acelaşi timp, Statul Major General al turcilor, aflat la Sofia, era jubilant în urma succesului şi la 22 iulie a mărit efectivul trupelor lui Osman Pasha până la 45000 de oameni.

În poezia lui George Coşbuc ‘Povestea căprarului’, povestitorul ne dă un detaliu extrem de revelator despre ceea ce s-a petrecut realmente la Plevna : ‘O, n-am crezut / Că omul în mânie poate / S-azvârle-aşa de mult omor, / Că plumbii-n deznădejdea lor / Curg râu !’. Numele ‘omului în mânie’, desigur, un fel de a spune, era Oliver F. Winchester, celebrul fabricant de arme din New Haven, Connecticut. Cu vreo zece ani înainte, acesta făcuse cadou unui grup select de ofiţeri şi politicieni turci de mare influenţă asupra treburilor statului lor, o serie de carabine Winchester, calibrul.44, modelul 1866. Carabina se spune, mă rog, se scrie, în engleză, şi rifle. Vasile Voiculescu foloseşte cuvântul riflă, pentru puşca de vânătoare, în una din povestirile sale. Mă intreb cand a intrat acest cuvant in limba română, oricum eu nu l-am întâlnit în textul vreunui autor clasic al secolului XIX românesc, ceea ce bineînţeles că nu-i o dovada peremptorie că termenul nu era consemnat în limba română scrisă încă din acel secol. Pe ce mă bazez ? Pe o comparaţie. Cuvântul flintă, pentru o armă veche ce se încarcă pe gura ţevii şi unde pulberea se aprindea de la o scânteie dată de ciocnirea cu metal a unei bucăţi de cremene, flint în limba engleză, intrase foarte repede nu doar în limba romana, ci chiar şi în folclorul românesc, în cântecele despre haiduci.

Oricum, acele cadouri, în fond, judecând acum după normele moderne, dovada unui exemplu clasic de corupţie în Imperiul Otoman, au dat roade ; pentru că riflele erau şi excelente arme de vânătoare. Aşa că guvernul turc a plasat trei comenzi de arme la firma Winchester, în anii 1869, 1870 şi 1871. În diversele razboaie purtate de armata turcă, ele au fost verificate în luptă, iar comandanţii s-au convins de eficienţa lor, cât şi de faptul că trupa reuşea să înveţe relativ uşor mânuirea şi întreţinerea lor într -o stare perfectă. Turcii au mai cumpărat, chiar în preajma războiului de la 1877, 60 de milioane de runde de muniţie pentru riflele lor Winchester. Dar cu câte rifle Winchester erau efectiv dotate trupele lui Osman Pasha ? Estimările merg între 8000 şi 12000 de asemenea arme.

Replici excelente prin fidelitatea execuţiei ale modelului 1866 Winchester Rifle sunt oferite acum spre vânzare chiar şi pe web. În filmele western în care apar şi trupe din U.S. Cavalry, acestea sunt dotate cu acelaşi model de armă, Winchester Rifle 1866. Însă acolo chiar că este vorba despre o inexactitate istorică. Pentru că, oricât a încercat, prin aceleaşi procedee de corupere prin cadouri ce funcţionaseră excelent în Imperiul Otoman, firma Winchester nu a reuşit în realitate să obţină vreo comandă pentru carabine şi din partea armatei americane. Motivul ? Era o excelentă armă pentru vânătoarea privită ca un sport, aşa încât rifla 1866 nu a fost niciodată calificată de armata americană ca o armă serioasă de război ! Astfel că, pentru acurateţea faptelor, trebuie să spunem că nu trupele U.S. Cavalry erau dotate cu asemenea rifle, ci indienii americani, ‘pieile roşii’, care preferau această riflă deasupra oricărei alte arme individuale ; mai mult, datorită îmbinării din alamă galbenă între patul de lemn maroniu şi ţeava cenuşie de oţel, indienii botezaseră cu afecţiune carabina Winchester model 1866, ‘The Yellow Boy’. Iar dacă judecăm rezultatul bătăliei purtate la The Little Bighorn între ‘pieile roşii’, dotate cu puştile ‘yellowboy’, şi U.S. Cavalry, ce nu deţineau superioritatea unor asemenea arme, putem înţelege mai clar motivul pentru care a fost înfrânt generalul Custer : nu presupusa lui incompetenţă, ci riflele Winchester au avut rolul principal în acel debaclu, numit cel mai adesea şi mai obiectiv, masacru. Precum în luptele de la Plevna, şi la Little Bighorn ‘curgea şi mult, şi iute focul’, preponderent dintr -o singură parte.

Din păcate, tipul de armament existent în dotarea armatei americane ne-a afectat negativ şi pe noi, pentru că dotarea trupelor române pentru războiul de independenţă s-a făcut în general din solduri ale lui U.S.Army. Ce li s-a întâmplat ruşilor în primul lor atac la Plevna a fost aidoma unei scene din vestul sălbatic în care ‘băieţii răi’ intră în oraş. Osman Pasha şi-a camuflat cu mare grijă trăgătorii, ce nu au tras nici un foc până când ruşii nu s-au adunat în număr considerabil. Apoi, la un semnal, soldaţii turci înarmaţi cu modelul Winchester 1866 au început să îi execute cu foc la gura ţevii pe ruşii uluiţi. Generalul maior Knorring a fost omorât, la fel şi comandantul regimentului Arhanghelsk, colonelul Rosenbaum. Asupra ruşilor ce reuşiseră sa iasă din capcană, turcii au executat foc lung cu carabinele standard din dotarea armatei turceşti, riflele Peabody-Martini de calibru.45, care puteau trage de 17 ori pe minut foc ochit, pe o traiectorie cu boltă inaltă, efectivă cam până la 700 de metri, iar după mărturiile ruseşti chiar până la 3 kilometri !

Osman Pasha nu a pornit în urmărirea resturilor trupei ruseşti care se retrăgea. În schimb, el şi-a îndemnat batalioanele la o campanie frenetică de fortificare a Plevnei, oraş lipsit complet de întărituri. Tranşeele pe un teren vălurit s-au dovedit de o eficacitate extraordinară împotriva celui de al doilea atac al trupelor ruseşti de la Plevna, comandate de prinţul Schachowskoi. Ruşii au pierdut atunci 169 de ofiţeri şi 7136 de soldaţi. Iar în cea de a treia luptă de la Plevna, ruşii au pierdut peste 20000 de oameni, iar aliaţii lor români, peste 2500.

Ceea ce a urmat este absolut incredibil, şi mi se pare a fi produsul tipic al ‘entuziasmului popular’ pentru independenţă, entuziasm creat artificial de unii dintre ziariştii români ai acelei vremi. Faptul că nu exista în realitate un ‘entuziasm popular’ pentru ‘războiul de independenţă’ era subliniat de Mihai Eminescu : ‘Arate-ni-se un singur ţăran care să vorbească în numele satelor şi sa zică, ,da, românul vrea sa faca război cu turcii”, [8 decembrie 1877]. ‘Ţăranul zice azi ca şi înainte de trei sute de ani: Voda au poruncit, să trăiască Vodă ! Ziarul radical vine însa cu vecinica minciună în gură: reprezentanţii naţiunii vor războiul’. Fără să primească ordin de la comandantul lor, prinţul Carol, un ofiţer extrem de lucid care până atunci favorizase munca genistică şi lupta de tranşee, entuziasmul soldaţilor şi ofiţerilor, făurit din lectura articolelor ‘mobilizatoare’ din ziare, a cerut de la comandant permisiunea unui atac frontal, exclusiv românesc, al redutei numărul 2 de la Griviţa ! Un act inutil, periculos şi gratuit. George Coşbuc, în ‘Coloana de atac’, ne spune cum a început această acţiune generată de un ‘entuziasm popular’ creat de un spirit de tip ‘Alianţa Civică’ avant la lettre. ‘Porniserăm din văi adânci / Şi ne târam acum pe brânci, / Să nu ne prind-Osman de veste, / Că năzuiam la deal spre creste’. Cum au decurs lucrurile mai departe ? ‘Ne văd păgânii, sar pe zid, / Potop de foc spre noi deschid, / Dar noi prin foc o rupem iute, / Crezându -ne pe sub redute. / Şi nu eram ! Vedeam de sus / Că altfel e de cum ne -au spus’. Cine le-a spus ? Şi cum le-a spus ? În poezia ‘O scrisoare de la Muselim Selo’, George Coşbuc ne dă un alt detaliu revelator : ‘Dar poate taica popa / V-a spus de prin gazeturi tot’. Ei, da. ‘Gazeturile’. Un autor clasic al literaturii române, Ion Luca Caragiale, ne descrie în schiţa ‘Succes’, funcţionarea lăuntrică a ziarului arhetipal al războiului de independenţă, ‘Naţiunea Română’. Despre apariţia noului ‘cotidian, avînd doua ediţii pe zi: una la 3 ore şi alta la 6 ore sara’ ne vorbeşte şi Mihai Eminescu, care nu a scris totuşi pentru acea publicaţie patronată de I.L. Caragiale împreună cu ‘amicul’ Frederic Damé. Ultimul redactează şi programul ziarului, definit drept ‘o gazetă care să cultive entuziasmul popular pe chestiunea independenţii’. Când ştim secretele economiei de piaţă, vedem de fapt crearea artificială a unui segment de piaţă care să consume ziarele despre independenţă. ‘Entuziasm popular’ creat prin orice mijloace de presă. Chiar şi prin omisiunea intenţionată în informarea publicului. Însă minciuna prin omisiune poate avea loc doar pe un fond de cunoaştere. Iar din circumstanţa că în presa românească a vremii nu se spune absolut nimic despre dotarea superioară a armatei turceşti în armament şi muniţie, suntem forţaţi să credem că nu era vorba despre omisiune. Ci despre ignoranţă crasă. Mult prea frecventă, din păcate, în România modernă. Dar ‘”Naţiunea Română” mergea cum nu mai mersese până atunci gazetă în ţară’, ne povesteşte I.L. Caragiale. Iar veniturile din vânzarea ei, la fel. ‘Armatele creştine împresuraseră acum Plevna’, urmează el. În continuare apare exemplul unei minciuni prin comisiune, la fabricarea căreia I.L. Caragiale a participat, deşi în schiţă încearcă să arunce blamul pe altcineva, un corespondent ce trimitea mesaje de pe linia frontului. ‘De colo până colo, am găsit unul – un om cu nume bine cunoscut în societatea noastră, bine crescut, afabil şi inteligent dar boier scăpătat’. ‘Pentru telegrame am aranjat un dicţionar cu cheie : ‘ Medoc – Plevna, fini – luat ; Votca – Ruşii ; Tzuica – Românii’. Imediat ce s-a primit mesajul telegrafic ‘Medoc fini, Votca, tzuica dedans’, vânzătorii ziarului au ieşit pe străzi cu o ediţie specială : ”Naţiunea Română’ cu căderea Plevnei !’. Osman Pasha, în realitate, aşteptase acel atac, şi concentrase în reduta Griviţa 2, asaltată de copiii aceia păcăliţi de presa românească a vremii, numai trăgători înarmaţi cu Winchester 1866, ce realizau o intensitate a tirului asupra românilor, calculat cu o mare acurateţe, de 20000 de gloanţe pe minut ! Iar versurile lui Vasile Alecsandri din poezia ‘Peneş Curcanul’ despre luptele de la Griviţa, ce insistă asupra numărului turcilor, suferă de aceeaşi lipsă de acurateţe ca şi filmările western cu U.S. Cavalry ; este adevărat însă că Vasile Alecsandri introduce imediat o corecţie, arătând indirect eficacitatea extraordinara a riflelor Winchester atunci când adaugă : ‘Un şir întreg s-abate-n loc, / Dar altul îi ia rândul’. La George Coşbuc aceste aluzii revelatoare abundă : ‘Ca grindina şi plumbii cad, / Se-ntunecă şi-i vai ca-n iad !’ ; ‘Un rând e mort, mai moare-un rând’, ( Seamănă cu Vasile Alecsandri ? ) ; ‘Dar iată-l, cade. L-a lovit / Pesemne-un plumb din multa ploaie ‘ ; ‘În şiruri strânse şi-mproşcând / Necontenit cu foc mulţimea / Se da-ndărăt dorobănţimea, / Loc turcilor pe şes făcând.’ (în ‘Povestea căprarului’) ; ‘Când ne-am retras pe-acele lunci / Respinşi de turci de la movilă, / Un regiment întreg, de milă, / A plâns de ce-a văzut atunci’. Cam o mie de oameni au fost ucişi atunci, într -un mod absolut inutil, de care se mai râde şi acum pe un web-site : ‘This 25-minute action appears to have satisfied their need to come into closer contact with their Turkish enemies, as they no longer begged for permission to repeat the assault on Redoubt No. 2’ ( spre convingere, caută cu google Plevna Delay ).

   Mă întreb daca nu cumva arborele genealogic al ‘naţionalismului’ lui Nicolae Ceauşescu, atât de caraghios încât părea născocit de însuşi Frederic Damé, îşi trage seva din paginile ‘Naţiunii Române’. Mi-e teamă că spiritul acela independentist, perpetuat apoi şi de poeziile patriotice din educaţia şcolară obligatorie, a forjat ‘independentismul’ lui Nicolae Ceauşescu, exacerbat până la ‘independenţa energetică’, din care s-au născut mai târziu mineriadele. Dincolo de învinovăţirea comunismului, trebuie să recunoaştem că Nicolae Ceauşescu este şi produsul unei anumite faţete a culturii româneşti, probabil singura pe care a putut să o privească sărmanul băiat de la ţară devenit calfă de cismar la oraş, faţetă din care răzbate spiritul, îndrăznim să-l denumim sindromul, ‘Asaltul redutei’. Însă, pentru echilibrarea lucrurilor, trebuie să încadrăm şi asaltul Palatului Victoriei de către ‘partidele istorice’ la sfârşitul lui ianuarie 1990, – scena seamănă şi cu asaltul Palatului de Iarnă, mai puţin ‘salbele Aurorei’! -, precum şi fenomenul ‘Pieţei Universităţii’, în manifestări ale aceluiaşi sindrom păgubitor al României moderne.

Titus Filipas

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

This entry was posted on decembrie 23, 2007 at 2:31 pm and is filed under Uncategorized. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Responses are currently closed, but you can trackback from your own site.