Vulturul Brâncovenesc *

Catastrofa de la World Trade Center (9/11) a eclipsat un alt eveniment tragic, având chiar o însemnătate mult mai gravă pentru noi, românii din ţară ; este vorba despre “moartea misterioasă” a lui Radu Chesaru, şi am citat aici sintagma conţinută  în titlul unui articol publicat într-un ziar de la Bucureşti.

Cine a fost Radu Chesaru? Dintre toate personajele tragice ale istoriei româneşti, Radu Chesaru îşi află cel mai bine locul alături de Tudor Vladimirescu. Am putea spune că Radu Chesaru a fost, prin felul cum gândea Patria şi ‘norodul’, poate ultimul dintre pandurii lui Tudor. La fel ca Tudor Vladimirescu, Chesaru visa o întoarcere, în vigoarea impulsului spiritual şi cultural, la acele timpuri ce au premers venirii fanarioţilor în Ţara Românească.

Radu Chesaru a fost un personaj destinat prin naştere să fie doar o granulă de nisip, un “individ statistic” în acea formidabilă undă de şoc demografică numită, fără nimic depreciativ, “generaţia ceauşeilor”, şi care a fost singurul element autentic şi puternic, neperturbat de interferenţe din exterior pentru că exteriorul îi vedea, dacă îi vedea, cel mult ca o fluctuaţie temporară a cifrelor, al evenimentelor din decembrie 1989, numite atât de pompos, şi derutant faţă  de adevăr, “Revoluţia Română!”.

Radu Chesaru şi-a depăşit cu mult acea condiţie iniţială pe care i-o rezerva destinul vieţuirii între graniţele unei lumi condusă de un partid comunist, pentru a deveni poate mai puţin un lider de opinie, cât purtatorul unui semnal cu totul nou. Pentru o naţiune, o singură idee vizionară incorporată într-un mesaj ce îi poate anima pe oameni poate fi mai importantă decât o întreagă “bibliotecă  din Alexandria” plină cu manuscrise în care se ascund semnale inefabile către viitorime. Ei bine, Radu Chesaru a intrat în istoria noastră, a românilor de aici, prin această vizionară idee naţională inscripţionată ca nume al unei grupări clandestine, de luptă  în primul rând anticomunistă, numită “Vulturul Brâncovenesc”. Chiar şi pentru dictatura de atunci a lui Nicolae Ceauşescu, declarată comunistă şi naţională, o contradicţie în termeni, organizaţia aceasta a “ceauşeilor” naţionalişti a părut atât de derutantă, încât, din mărturiile celor arestaţi rezultă aceasta, s -a comportat faţă de ei cu o anumită lipsă de brutalitate ce îndepărta complet “stilul” securităţii anului 1989 de “stilul” securităţii anilor cincizeci! De ce nu a ajuns totuşi mesajul “Vulturului Brâncovenesc” la poporul român în procesul de democratizare de după 1989? În primul rând el a fost obturat chiar de către ciudatul fenomen, pentru că despre o istorie simplă şi clară nu poate fi vorba, de “Revoluţie Română!”, adică o ‘revoluţie română’ cu semnul mirării.

Eliberat viu, întreg şi nevătămat, de către securitate chiar înaintea începerii “evenimentelor”, Radu Chesaru a fost înşelat la fel ca noi toţi, ieşind pe străzi, pentru a fi împuşcat în acele saturnalii tragice de către un trăgător cu sânge rece aflat într-un elicopter cu semne clare de identificare, dar care nu a putut fi identificat niciodată în toate anchetele declanşate de noul regim sub presiunea opiniei publice pentru a lămuri misterul inutilelor şi uriaşelor vărsări de sânge din decembrie 1989, destinate să autentifice însă în faţa ochilor noştri candizi “Revoluţia Română!”, pentru ca văzând sângele udând din belşug străzile, să putem crede că el ar curge din prea- plinul unei şanse generoase, nu din trupul său grav rănit, mortal rănit, cursul zaverei dechemvriste însemnând poate moartea norocului nostru.La scurt timp după ce ‘teroriştii’ au dispărut, o parte dintre românii anticomunişti au fost tentaţi,  şi consider că pe bună dreptate, îmi amintesc că şi eu am fost unul din ei, să vadă salvarea în Seniorul Corneliu Coposu, înconjurat de a lui ceată de gherasimi-heruvimi. Dar bătaia lor zgomotoasă din aripi a izgonit Vulturul Brâncovenesc din preajma Seniorului Coposu. Oricum, mesajul ţărănist, chiar şi cu amendamentul postbelic de creştin-democrat, era cu o bătaie prea scurtă în timp, şi purta cu el vina, ce nu va putea fi de noi niciodată uitată, a distrugerii visului României Mari după un sfert de veac, ori nici măcar atât, scurs de la întrupare! Îndrăznesc să spun că în afara simbolului său de rezistent anticomunist, de apărător tenace al unei singure idei, aceasta fiind chiar ideea de tenacitate, Seniorul Corneliu Coposu nu oferea în realitate nicio soluţie practică, proteică şi dinamică, necesară într-o lume în care se perindaseră, când în marşuri forţate, când cu vioiciune spontană, atâtea schimbări şi transformări în cei peste şaptesprezece ani cât fusese confinat, privat de orice semnale din exterior, în coşciugul temniţelor comuniste. Dacă veţi încerca să îmi prezentaţi ca un contraexemplu cazul lui Nelson Mandela, vă voi răspunde că posibilitatea de a citi săptămânal revista ‘The Economist’ a introdus în mod automat o diferenţă colosală în programele pregătitoare ale celor doi pentru continuarea unui viitor politic.Prin comparaţie, mesajul ‘Vulturului Brâncovenesc’ oferea infinit mai multe şanse virtuale salvării noastre, pentru că el nu era doar anticomunist, după cum nu era nici un herald al capitalismului sălbatic dezlănţuit după 1989, ci purta ca pe un înscris de nobleţe viziunea ochilor săi ageri, ducându-ne în Ţara Românească până la începutul Veacului Luminilor, amintindu-ne mereu că trebuie să mergem dincolo de timpul fanariot, la începutul secolului XVIII, ca să aflăm ce-i autentic pentru noi, ajungând astfel la sursa energiilor noastre naţionale. Era, în fond, acelaşi gând ce- i animase pe Tudor Vladimirescu şi pe panduri, atâta vreme cât a mai fost un strop de sânge în ei ; căci se ştie, nici unuia dintre cei rămaşi în Ţara Românească, prada imperiilor de aproape, nu i s -a mai îngăduit să îşi ţină capul pe umeri. Înfiinţarea Alianţei Civice, în urma marii demonstraţii de stradă din Bucureşti, nu era în esenţă decât manifestarea, desigur concretizată într-un entuziasm magnific, a acelui sindrom păgubos aparţinând României moderne, fenomen din păcate recurent întreţinut de ziariştii de la România liberă, mă refer la sindromul numit “Asaltul redutei”. Alianţa Civică a fost din start dominată de personalitatea complexă, uriaşă, zdrobitoare pentru orice gând bărbătesc,  gând al bieţilor clăditori de Babel ori de sisteme cereşti, –e adevărat, Sfânta Scriptură ne dezvăluie doar că echipa de truditori de la ultimul etaj al turnului Babel avea o componenţă multietnică–,  dominată de personalitatea  scriitoarei Ana Blandiana, fără de care această organizaţie poate că nici nu ar fi apărut, o Ana Blandiana ce te duce cu gândul la Kay Boyle. S -ar putea spune că ‘Vulturul Brâncovenesc’ a trecut atunci pe lângă primejdia de a ajunge să fie mâncat de ‘motanul Arbagic’, un caracter cu carnet de membru al Uniunii Scriitorilor, călduţ cuibuşor de comunişti până în 1989.  Abia după moartea lui Corneliu Coposu i s-a îngăduit, în fine, lui  Chesaru să se apropie de PNŢCD. Destul de surprinzător, am aflat abia de curând aceasta de pe un site extrem de bine întreţinut, de către o organizaţie ce are, dacă  nu aplicăm principiul ‘dublei măsuri’, preferat de orice neam care se consideră ‘poporul ales’, ci principiul de echitate naturală al lui Pareto, toate caracteristicile unui ‘hatred group’, un grup de instigatori la ură, asupra realităţilor româneşti “periculoase”, în fapt fiind vorba numai despre gesturi foarte timide, întotdeauna tardive şi de cele mai multe ori chiar total anodine, ale unor personalităţi româneşti de frunte, personalităţi intelectuale reale, ce par însă neprietenilor noştri a fi încărcate de intenţii criminale , acest lucru nu a fost bine văzut : “…the National Peasant Party Christian Democratic (PNTCD) would not hesitate to accept ultranationalists into its ranks, …. This was the case of Brancoveanu Eagle Association leader Radu-Mihai Chesaru who in the 1996 local elections ran on the PNTCD lists for a seat on one of the Bucharest’s sectors, becoming a local councilor representing that party …. Chesaru, who officially registered his association in April 1995, was proudly displaying the portraits of Codreanu in the association’s Bucharest offices “, (vezi http://www.referl.org).Am atras atenţia atât de frecvent asupra pericolului delaţiunii şi defăimării, doar pentru că ea evoluează necontrolat şi haotic, ajungându-se , cu voie sau fără voie, la instigare la crimă, desigur, o crimă perfectă, al cărei autor moral scapă de acţiunea codului penal. Iată cum, sub pana unui scrib al defăimării lumii româneşti, aflat într-o emulaţie cu ‘nemuritorul’  I.Ludo, Michael Shafir, ce semnează un text altminteri anemic în hematia conceptuală dar botezat în chipul cel mai pretenţios ’studiu’ cu titlul “Radical politics in east-central Europe part X : the Romanian radical return and ‘mainstream politics’ (A)”, apărut în Revista East European Perspectives, 21 march 2001, volume 3, number 6, este condamnat în fine!, pentru că dictatura lui Nicolae Ceauşescu nu a mai avut timp, “Vulturul Brâncovenesc” şi expus acest proiect al renaşterii româneşti, gândul nostru cel mai însemnat în finalul celui de al doilea mileniu, oprobriului opiniei publice internaţionale. Michael Shafir are state de vechi mincinos de profesie în slujba postului de radio ‘Europa liberă’ ce ne spăla creierii cu mesaje amăgitoare de genul planului Marshall ce îşi va revărsa cornul abundenţei asupra României după alungarea comunismului. Domnul Michael Shafir, care pregătea toată documentaţia aceasta pentru urechile noastre credule ştia prea bine că un plan Marshall pentru România nu s-ar fi întâmplat nici după o mie de revoluţii, pentru că toate ajutoarele acelea masive ale Americii erau destinate să meargă numai şi numai spre statul Israel. Mă întreb acum, cu ce -i mai bun acest Michael Shafir decât Ossama Bin Ladin? Si unul şi altul amorsează, prin îndemnurile lor, reţele de potenţiali asasini. Vi se pare că  aşa ceva este cam mult spus la adresa lui Michael Shafir? În studiul său, mai exact în rechizitoriul său, şi cine i- o fi dat oare lui Michael Shafir dreptul să organizeze un ‘tribunal de la Nürnberg’ pentru judecarea poporului român?, implacabilul activist dintr-o duzină ce face de râs tradiţionala înţelepciune a evreilor, o duzină botezată când ‘Rot Schild’, când ‘Rot Front’, când, pe vremuri poate mai calme, Toma Caragiu se amuza într-o explozie de spirit latin să -i spună ‘Rot Carot’, iar ’securiştii’ râdeau alături de noi, cel puţin atunci când râdeam de ‘evreii de rit roşu’ eram cu toţii împreună, îi judeca şi îi condamna aspru pe doi dintre intelectualii români de frunte, Alexandru Paleologu, despre care nu uita să ne spuna că a fost un informator al securităţii, ca şi cum Petre Roman ar fi fost la Toulouse doar pe bază de culoare a ochilor!, şi pe Dan Amedeo Lăzărescu, care astfel pe data de 21 martie 2001 era divulgat că fusese trecut pe o listă neagră, urmând să fie pedepsit. Iar pedeapsa, după câte se ştie, a sosit prompt, suspect de grăbită, administrată  în primul rând de un C.N.S.A.S. obedient intereselor exterioare României, chiar contrare intereselor ei majore, apoi de inevitabilii ziarişti, totdeauna primii la ‘asaltul redutei’, un Mircea Dinescu şi un Cristian Tudor Popescu, acesta prăpăstios până  la punctul de a învinui trădările lui Amedeo, câte vor fi fost ele şi faţă de cine ştia el bine Mircea, chiar şi de problemele matrimoniale, prin divorţ rezolvate, ale lui Cristian, ni s-a amintit aceasta în direct şi la un ceas de maximă audienţă!

Rechizitoriul pronunţat de Michael Shafir împotriva lui Radu Chesaru este extrem de aspru şi de nedrept, dar nu am să citez din el. Vreau numai să subliniez caracterul de instigare deliberată la acţiune, o acţiune neprecizată, ea putând fi de orice natură , chiar şi crimă, prin mijlocirea unui text HTML : “Email this report to a friend”. În cel mai fericit caz, propagarea haotică  pe orizontalele Internetului a unui mesaj de ură seamănă cu tiruri  pe întuneric în direcţie orizontală. Cum îl cheamă pe acel prieten, are el certificate de sănătate mintală care să ateste că nu va înţelege îndemnul ca pe o instigare la crimă, asemenea propoziţii vagi pot amorsa orice, s -a analizat recent acest lucru şi în privinţa felului în care teroriştii ce au organizat acţiunea violentă împotriva WTC şi-au putut transmite nestingherit mesaje aparent lipsite de malignitate, ce aveau totuşi ca scop amorsarea unor acte criminale. Fiecare civilizaţie are un număr de dimensiuni, un anumit număr de axe de coordonate. Universul civilizaţiei europene moderne trebuie să conţină  în mod obligatoriu secolul XVIII. Să reamintesc ‘transformarea Kozîrev’, un astronom rus ce a stat multă vreme în gulagul sovietic, şi care lansase ipoteza posibilităţii transformării timpului în energie. Chiar dacă din punct de vedere fizic ‘transformarea Kozîrev’ e incontestabil eronată, ea are însă forţa unei metafore extraordinare pentru definirea civilizaţiei europene din ultimii trei sute de ani : coordonata secolului XVIII, printr-o ’simplă’ navigare pe scala valorilor ei, se transformă în energie civilizatoare. Zborul ‘Vulturului brâncovenesc’ înseamnă navigarea noastră, a corăbiei numite naţiunea română, pe coordonata civilizatoare şi creatoare de energii. Unii dintre duşmanii nostri au avut şi ei intuiţia primejdiei ce o reprezenta Radu Chesaru, prin identificarea ‘Vulturului’ cu ‘Arhanghelul Legiunii’. Paradoxal ce afirm, dar tocmai moartea lui ‘misterioasă’  ne dovedeşte că ar mai fi o şansă pentru noi, ca naţiune. Oricum, el este unul dintre  ‘morţii din cetatea noastră’ şi trebuie să-i apărăm memoria. Îndrăznesc să mă rog ca numele lui să nu fie uitat cel puţin timp de trei veacuri de acum înainte. Cred că bunătatea lui Dumnezeu şi umilinţa noastră în faţa Domnului, dar nu în faţa “neamurilor”, vor învoi încă trei secole de viaţă românească în miracolul acestui Pământ.

Titus Filipas

*am fost nevoit să reactualizez acest articol  pentru că tag-ul Radu Chesaru nu  îl mai prinde

Asaltul redutei

‘”Allah!” , „Allah!” turcii răcnesc, /Sărind pe noi o sută’  Vasile Alecsandri – ‘Peneş Curcanul’

Neîncrederea lui Constantin Noica în dogma preeminenţei criticilor literari, aici incluzându-l şi pe divinul Gheorghe, nu George, cum îi spune aproape toată lumea, Călinescu, printre ceilalţi intelectuali români, era pe deplin justificată, cel puţin dacă privim lamentările mai recente că nu există un premiu Nobel pentru un scriitor român,  futil exerciţiu de justificare a fugii de lectură în limba română ; în fond doar plăcerea cititului în limba maternă ne poate arăta că există mulţi scriitori români ale căror opere sunt deasupra unor producţii literare străine ce au primit Nobelul.

Să luăm doar cazul premiului Nobel pentru literatură acordat lui Winston Churchill, în primul rând pentru ‘Memoriile’ sale, un text lipsit complet de calităţi literare, nici un editor nu s-a aventurat să-l publice în româneşte, socotind pe bună dreptate că e o pierdere sigură, având însă o valoare incontestabilă ca document istoric. În ‘Memorii’, analizând greşeala tactică a unui general britanic în campania din Africa de Nord, cred că era vorba despre Claude Auchinleck, Winston Churchill menţionează la un moment dat, prin contrastul cu o situaţie similară, geniul tactic al generalului turc Osman Pasha, demonstrat în războiul din 1877-1878. Când am citit prima oară afirmaţia aceasta, fiind educat şi ‘edificat’ asupra temei numai din textele româneşti, remarca mi s-a părut de-a dreptul surprinzătoare! De altminteri, deşi ‘Memoriile’ sunt dedicate celui de al doilea război mondial, Churchill nu ezită să menţioneze şi performanţele proaste ale armatei române în primul război mondial, cu toate că intrarea României în război de partea puterilor Antantei fusese aşteptată cu o anumită speranţă, întrucât armata română făcuse până atunci o bună impresie. Să fi fost o aluzie indirectă la războiul din 1877-1878 ? Comentariul acela, pentru mine chiar neaşteptat, la un eveniment militar întâmplat cu trei sferturi de veac înaintea faptelor relatate şi implicându-l pe Osman Pasha, mă îndreptăţeşte să cred că, realmente, campania unei armate române ce se îndreptase odinioară către Sud într-un superb efort de război a lăsat un anumit siaj şi a jucat apoi un rol în gândirea lui Winston Churchill ca lider de război.

Când era lord al Amiralităţii şi a proiectat campania militară balcanică şi debarcarea nenorocoasă de la Gallipoli, unde a murit Henry Moseley, unul dintre cei mai promiţători tineri fizicieni britanici, probabil că omul Winston aflat în disperare aşteptase un ajutor de la acea armată, daca România, ce efectiv negocia participarea ei, s-ar fi hotărât să intre în război într-un moment mai timpuriu. Ceea ce ar fi fost un act extrem de stupid, într-adevăr, la care pleiada de oameni politici geniali care au făurit România Mare nu s-a angajat, cel puţin nu în prima fază a războiului, când Germania părea să fie atât de puternică, şi chiar era, înainte de instaurarea defetismului provocat de refuzul bancherilor lumii de a-i mai avansa fonduri pentru finanţarea efortului de război, -criză pe care Germania s-a amăgit că a rezolvat-o prin inventarea ’economiei planificate’, pe care marioneta lor Vladimir Ilici Ulianov a copiat-o, luând-o ca bază pentru construirea economiei comuniste în Rusia de după Romanovi şi Kerenski. Însă resentimentele lui Churchill faţă de România s-au forjat atunci, în prima fază a războiului, iar Winston ne-a plătit până la urmă acea poliţă, pentru faptul că armata română nu l-a ajutat ‘la greu’; s-a văzut aceasta spre finalul celui de al doilea război mondial, în cabinetul lui Stalin, la împărţirea sferelor de influenţă de după al doilea război mondial, atunci când a oferit URSS – ului o pondere de 90 % asupra României (ce s-a dovedit în fapt a fi de 100 %, iar subiectiv aş spune chiar mai mult, daca lucrul ar fi şi matematic posibil), mâzgălind neglijent un document istoric pe care chiar şi crudul dictator roşu îl considera ruşinos.

Nedreptatea ce i s-a facut în literatura noastră lui Osman Pasha este imensă. ‘Şi-am prins şi pe-mpăratul lor / Pe-Osman nebiruitul / Că-l împuşcase -ntr-un picior / Şi-aşa i-a fost sfârşitul’, ne dezvăluia de pildă George Coşbuc, într- ‘O scrisoare de la Muselim Selo’, care era opinia populară despre generalul turc. George Cosbuc este un autor pe care îl preţuiesc, am recitit de atâtea ori traducerile sale de excepţie din Georgicele lui Vergilius, într -o limbă de o claritate extremă, revelându-ne importanţa lor pentru cultura europeană, (amuzantă  şi sinceră ignoranţa lui Marius Tucă într-un ‘show’ al său, atunci cînd îl întreba, nedumerit, pe Vergil Hâncu, „Dar de ce Vergil ?”, demonstrând naţiunii române  ‘în direct şi la o oră de vârf’ că nu a citit Georgicele), deşi, îmi pare rău să spun asta, Jorge Luis Borges îl acuza pe Vergilius de ipocrizie întrucât nu recunoscuse plictiseala muncilor câmpului, însă Borges beneficiază de circumstanţe atenuante. Tonul ireverenţios, dacă nu chiar peiorativ, faţă de Osman Pasha îmi arată că George Coşbuc a recurs numai la o informare din surse româneşti, dorind probabil să exprime opinii formate exclusiv din ziarele noastre, bazate în general pe dezinformare mai mult ori mai puţin crasă, vezi cazul ‘Naţiunea Română’ asupra căruia vom reveni, şi pe resentimentele ulterioare ale supravieţuitorilor, foarte bine justificate. Pentru că în realitate acest general turc nu a fost niciodată duşmanul românilor, ci românii au fost forţaţi de evenimentele istoriei să şi -l aleagă ca duşman. Mai mult, până atunci Osman Pasha combătuse, deşi indirect, în favoarea intereselor noastre. Astfel în războiul Crimeii, în urma căruia ne-au fost restituite cele trei judeţe din sudul Basarabiei, ar trebui să reamintim faptul ori de câte ori îl discutăm pe Osman Pasha, chiar şi în cărţile şcolare de istorie şi de limba română, Osman Pasha luptase, alături de englezi şi de francezi, împotriva ruşilor, care, atunci când a căzut prizonierul lor de război, l-au salutat, prin generalii Ganetsky şi Skobelev, cu maximum de deferenţă ; ‘El este cel mai mare general al epocii sale!’, ar fi subliniat Skobelev.

Osman Pasha a condus şi o campanie militară strălucită, dar, se spune, iar noi n-avem chiar deloc motive să tăgăduim, de o mare cruzime a başibuzucilor săi, împotriva Serbiei, în 1876, succese de pe urma cărora fusese avansat la rangul de musir, adică mareşal în armata otomană. Analizând acel moment înţelegem pentru ce Winston Churchill mai era obsedat, după trei sferturi de veac, de campania lui Osman Pasha la Dunăre. Pentru că aici suntem cu adevărat într -un loc central din Lumea Veche. Citind, pe un sit ce nu este recomandabil celor care, într-o superbă consecvenţă, doresc să rămână până la capăt ‘politically correct’, despre întâmplările acelor ani relatate de Eminescu ziaristul, vezi http://www.eminescu.petar.ro, constaţi uimitoarea similitudine cu întâmplări petrecute acolo cu încă alte trei veacuri şi jumătate în urmă ! Reporterul era pe atunci chiar întâiul scriitor, oficial recunoscut, de limba română, celebrul Neacşu de la Câmpulung. Şi el relata despre Dunăre, despre o spionare a activităţilor militare turceşti de peste fluviu, şi despre interesul acut al unor oameni de la nord de Carpaţi faţă de acele activităţi.

La 1876, într-un avânt iniţial peste frontiera statului lor, trupele sârbeşti au ajuns prin elan până în faţa Calafatului, la Vidin. Acolo aştepta însă Osman Pasha, ce i-a respins şi i-a urmărit, ajungând până în Valea Timocului din Serbia, locuită de vlahi, cum se cheamă în mod oficial românii de acolo. Eminescu ne mai relatează, anecdotic, că oamenii au putut privi ‘ca la teatru’, cu telescopul, de pe marginea slovenă a Austriei, la o altă luptă între turci şi sârbi. În fine, Eminescu se amuza de atenţia ce acorda Pesta intenţiilor şi mişcărilor noastre. Teama lor? ‘Crearea unui mare regat dacoromânesc. Ziarele din Ardeal mai vestesc că o comisie specială va inspecta în decursul lunei iulie obiectele de fortificaţie, iar mai cu samă trecătorile munţilor Carpaţi dintre România şi Transilvania, şi va hotărî cari din aceste trecători ar fi cu cale să se fortifice. Ziarele ungureşti nu ştiu ce vorbesc’, mai comentează sarcastic Eminescu : ‘N-aibă frică! Vavilonienii au alte treburi’.

Totuşi, diplomaţia românească începuse a lucra serios întru stabilirea unui modus vivendi mai convenabil între Imperiul Otoman şi România, în schimbul neutralităţii ei, mişcarea diplomatică fiind sprijinită de manevre militare demonstrative, însă iritante, la frontieră. Din tot ce s-a cerut atunci, otomanii au acceptat doar un singur punct. Pentru a câştiga sentimente în principatele române în favoarea politicii turceşti din Serbia, guvernul turc făcea uz pentru prima oară într-un document  de numele România, racordând oficial capitulaţiile otomane la  hrisoavele bizantine. Acest document este mult mai important pentru noi decat „Independenţa de la ’77”.

   În acelaşi timp, războiul turcilor împotriva sârbilor ortodocşi a fost prezentat de presa rusă şi de diplomaţia imperiului ţarist ca un conflict între două credinţe. Întrucât, după pacea de la Kuciuc-Kainargi, Rusia fusese declarată protectoarea oficială a creştinilor pravoslavnici din Balcani, ea a folosit prilejul pentru a-şi relua vechiul proiect de a ajunge la controlul Strâmtorilor, un vis străvechi în fond, nutrit de Rusia încă de pe vremea când era condusă de vikingi, şi care, să nu ne înşelăm, nu a fost uitat nici acum. Chiar înainte de începerea propriu-zisă a războiului dintre Turcia şi Serbia, ofiţeri ruşi fuseseră numiţi la conducerea armatei sârbeşti. Iar într – un articol din 1876, Mihai Eminescu se arăta extrem de îngrijorat de posibilitatea ca şi un ofiţer al armatei române sa fi fost atras într-o asemenea structură de comandă a armatei Serbiei, dar, din fericire, acest lucru, păgubitor pentru ţara noastră, până la urmă nu s-a realizat. Se vorbea chiar despre o mare confederaţie a slavilor ortodocşi din sud, sârbi şi bulgari, sub protecţia Rusiei. Însă diplomaţia românească a vremii a manevrat atât de perfect, încât acel proiect, ce ar fi însemnat moartea României moderne, nu s-a concretizat.

Pentru cei care n-au aflat înca semnificaţia cuvântului ‘Romania’, să reamintim că orice provincie din aria de influenţă a fostului imperiu bizantin în care se vorbea, ori se mai vorbeşte de către o populaţie devenită între timp minoritară, un idiom latin, era şi rămâne o ‘Romanie’. Dupa cum nu s-a modificat, de două milenii şi jumatate, teorema lui Pitagora, tot la fel nu s-a modificat nici acest vechi criteriu. Chiar şi Transnistria de acum este în fond tot o ‘Romanie’. Iar doparea sa forţată cu rusofoni, ‘populaţia civilizatoare’, nu-i altceva decât o încercare disperată a Rusiei de a se desprinde de faptul istoric al întemeierii prin vikingi şi de a impune în locul său mitul Moscovei ca pe o ‘Nova Roma’, ca pe ‘a treia şi ultima Roma’. Este simptomatic pentru ei, însă măgulitor pentru noi, cum mai toţi duşmanii noştri înverşunaţi vor să ne fure fie identitatea, fie titlurile de nobleţe ale neamului !

   La începutul noului război ruso-turc, Osman Pasha se afla ca de obicei la locul său, adică la Vidin, în faţa Calafatului. Ordinele pe care le-a dat Osman Pasha acolo pot fi făcute răspunzătoare pentru moartea lui Cobuz ciobanu’, ori başibuzucii au acţionat şi de acea data ‘teluric’ şi de capul lor? Foarte probabil că artileriştii turci care şi-au reglat tirul pe Calafat au făcut aceasta doar în urma unui ordin superior. Însă nu înseamnă că ar trebui să – l considerăm neapărat pe Osman Pasha drept un criminal de război. Skobelev şi Churchill aveau dreptate în opiniile lor excelente despre generalul Osman Pasha. Oricum, manevra lui, prin care s-a mişcat, cu trupe puţine dar bine dotate în armament, de la Vidin la Plevna, un loc de unde puteau fi controlate trecătorile din Balcani, rămâne şi acum un model de rapiditate şi derutare a adversarului. Nici măcar un singur rus nu ştia că mareşalul, şi nu erau prea mulţi mareşali în armata turcească, se îndrepta spre Plevna !

Pe data de 18 iulie 1877, un corp de cavalerie rusesc numărând 1500 de călăreţi s-a apropiat şi el de Plevna într – o misiune de recunoaştere. Au fost întâmpinaţi doar cu câteva focuri anemice de puşcă. Cavaleria rusească s-a întors şi a raportat comandantului, generalul locotenent Schilder-Schuldner, că oraşul este slab apărat. Acesta a hotărât să trimită întregul efectiv de care dispunea, regimentele Archanghelsk, Vologda şi Kostroma, totalizând 7500 de oameni, să atace orăşelul dinspre nord şi răsărit, pe data de 20 iulie. ‘După telegrama oficială din Sant-Petersburg au murit 2 colonei şi 14 ofiţeri, au fost răniţi 36 de ofiţeri, iar soldaţi din rînduri s-au pierdut 1878’, relatează Mihai Eminescu. Din articolul ‘The Plevna Delay’, publicat în ‘Man at arms Magazine’, volumul 19, numărul 4, din august 1997, aflăm că în realitate pierderile ruseşti au fost de 74 de ofiţeri şi 2771 de soldaţi, în vreme ce turcii au avut numai 12 morţi şi 30 de răniţi. Să recunoaştem, Osman Pasha a fost un strălucit ofiţer de comandă, care ştia cum să îndeplinească două obiective aparent ireconciliabile : victorie şi pierderi minime. Dar ruşii au primit imediat întăriri, chemând trupele lor din Nicopole. În acelaşi timp, Statul Major General al turcilor, aflat la Sofia, era jubilant în urma succesului şi la 22 iulie a mărit efectivul trupelor lui Osman Pasha până la 45000 de oameni.

În poezia lui George Coşbuc ‘Povestea căprarului’, povestitorul ne dă un detaliu extrem de revelator despre ceea ce s-a petrecut realmente la Plevna : ‘O, n-am crezut / Că omul în mânie poate / S-azvârle-aşa de mult omor, / Că plumbii-n deznădejdea lor / Curg râu !’. Numele ‘omului în mânie’, desigur, un fel de a spune, era Oliver F. Winchester, celebrul fabricant de arme din New Haven, Connecticut. Cu vreo zece ani înainte, acesta făcuse cadou unui grup select de ofiţeri şi politicieni turci de mare influenţă asupra treburilor statului lor, o serie de carabine Winchester, calibrul.44, modelul 1866. Carabina se spune, mă rog, se scrie, în engleză, şi rifle. Vasile Voiculescu foloseşte cuvântul riflă, pentru puşca de vânătoare, în una din povestirile sale. Mă intreb cand a intrat acest cuvant in limba română, oricum eu nu l-am întâlnit în textul vreunui autor clasic al secolului XIX românesc, ceea ce bineînţeles că nu-i o dovada peremptorie că termenul nu era consemnat în limba română scrisă încă din acel secol. Pe ce mă bazez ? Pe o comparaţie. Cuvântul flintă, pentru o armă veche ce se încarcă pe gura ţevii şi unde pulberea se aprindea de la o scânteie dată de ciocnirea cu metal a unei bucăţi de cremene, flint în limba engleză, intrase foarte repede nu doar în limba romana, ci chiar şi în folclorul românesc, în cântecele despre haiduci.

Oricum, acele cadouri, în fond, judecând acum după normele moderne, dovada unui exemplu clasic de corupţie în Imperiul Otoman, au dat roade ; pentru că riflele erau şi excelente arme de vânătoare. Aşa că guvernul turc a plasat trei comenzi de arme la firma Winchester, în anii 1869, 1870 şi 1871. În diversele razboaie purtate de armata turcă, ele au fost verificate în luptă, iar comandanţii s-au convins de eficienţa lor, cât şi de faptul că trupa reuşea să înveţe relativ uşor mânuirea şi întreţinerea lor într -o stare perfectă. Turcii au mai cumpărat, chiar în preajma războiului de la 1877, 60 de milioane de runde de muniţie pentru riflele lor Winchester. Dar cu câte rifle Winchester erau efectiv dotate trupele lui Osman Pasha ? Estimările merg între 8000 şi 12000 de asemenea arme.

Replici excelente prin fidelitatea execuţiei ale modelului 1866 Winchester Rifle sunt oferite acum spre vânzare chiar şi pe web. În filmele western în care apar şi trupe din U.S. Cavalry, acestea sunt dotate cu acelaşi model de armă, Winchester Rifle 1866. Însă acolo chiar că este vorba despre o inexactitate istorică. Pentru că, oricât a încercat, prin aceleaşi procedee de corupere prin cadouri ce funcţionaseră excelent în Imperiul Otoman, firma Winchester nu a reuşit în realitate să obţină vreo comandă pentru carabine şi din partea armatei americane. Motivul ? Era o excelentă armă pentru vânătoarea privită ca un sport, aşa încât rifla 1866 nu a fost niciodată calificată de armata americană ca o armă serioasă de război ! Astfel că, pentru acurateţea faptelor, trebuie să spunem că nu trupele U.S. Cavalry erau dotate cu asemenea rifle, ci indienii americani, ‘pieile roşii’, care preferau această riflă deasupra oricărei alte arme individuale ; mai mult, datorită îmbinării din alamă galbenă între patul de lemn maroniu şi ţeava cenuşie de oţel, indienii botezaseră cu afecţiune carabina Winchester model 1866, ‘The Yellow Boy’. Iar dacă judecăm rezultatul bătăliei purtate la The Little Bighorn între ‘pieile roşii’, dotate cu puştile ‘yellowboy’, şi U.S. Cavalry, ce nu deţineau superioritatea unor asemenea arme, putem înţelege mai clar motivul pentru care a fost înfrânt generalul Custer : nu presupusa lui incompetenţă, ci riflele Winchester au avut rolul principal în acel debaclu, numit cel mai adesea şi mai obiectiv, masacru. Precum în luptele de la Plevna, şi la Little Bighorn ‘curgea şi mult, şi iute focul’, preponderent dintr -o singură parte.

Din păcate, tipul de armament existent în dotarea armatei americane ne-a afectat negativ şi pe noi, pentru că dotarea trupelor române pentru războiul de independenţă s-a făcut în general din solduri ale lui U.S.Army. Ce li s-a întâmplat ruşilor în primul lor atac la Plevna a fost aidoma unei scene din vestul sălbatic în care ‘băieţii răi’ intră în oraş. Osman Pasha şi-a camuflat cu mare grijă trăgătorii, ce nu au tras nici un foc până când ruşii nu s-au adunat în număr considerabil. Apoi, la un semnal, soldaţii turci înarmaţi cu modelul Winchester 1866 au început să îi execute cu foc la gura ţevii pe ruşii uluiţi. Generalul maior Knorring a fost omorât, la fel şi comandantul regimentului Arhanghelsk, colonelul Rosenbaum. Asupra ruşilor ce reuşiseră sa iasă din capcană, turcii au executat foc lung cu carabinele standard din dotarea armatei turceşti, riflele Peabody-Martini de calibru.45, care puteau trage de 17 ori pe minut foc ochit, pe o traiectorie cu boltă inaltă, efectivă cam până la 700 de metri, iar după mărturiile ruseşti chiar până la 3 kilometri !

Osman Pasha nu a pornit în urmărirea resturilor trupei ruseşti care se retrăgea. În schimb, el şi-a îndemnat batalioanele la o campanie frenetică de fortificare a Plevnei, oraş lipsit complet de întărituri. Tranşeele pe un teren vălurit s-au dovedit de o eficacitate extraordinară împotriva celui de al doilea atac al trupelor ruseşti de la Plevna, comandate de prinţul Schachowskoi. Ruşii au pierdut atunci 169 de ofiţeri şi 7136 de soldaţi. Iar în cea de a treia luptă de la Plevna, ruşii au pierdut peste 20000 de oameni, iar aliaţii lor români, peste 2500.

Ceea ce a urmat este absolut incredibil, şi mi se pare a fi produsul tipic al ‘entuziasmului popular’ pentru independenţă, entuziasm creat artificial de unii dintre ziariştii români ai acelei vremi. Faptul că nu exista în realitate un ‘entuziasm popular’ pentru ‘războiul de independenţă’ era subliniat de Mihai Eminescu : ‘Arate-ni-se un singur ţăran care să vorbească în numele satelor şi sa zică, ,da, românul vrea sa faca război cu turcii”, [8 decembrie 1877]. ‘Ţăranul zice azi ca şi înainte de trei sute de ani: Voda au poruncit, să trăiască Vodă ! Ziarul radical vine însa cu vecinica minciună în gură: reprezentanţii naţiunii vor războiul’. Fără să primească ordin de la comandantul lor, prinţul Carol, un ofiţer extrem de lucid care până atunci favorizase munca genistică şi lupta de tranşee, entuziasmul soldaţilor şi ofiţerilor, făurit din lectura articolelor ‘mobilizatoare’ din ziare, a cerut de la comandant permisiunea unui atac frontal, exclusiv românesc, al redutei numărul 2 de la Griviţa ! Un act inutil, periculos şi gratuit. George Coşbuc, în ‘Coloana de atac’, ne spune cum a început această acţiune generată de un ‘entuziasm popular’ creat de un spirit de tip ‘Alianţa Civică’ avant la lettre. ‘Porniserăm din văi adânci / Şi ne târam acum pe brânci, / Să nu ne prind-Osman de veste, / Că năzuiam la deal spre creste’. Cum au decurs lucrurile mai departe ? ‘Ne văd păgânii, sar pe zid, / Potop de foc spre noi deschid, / Dar noi prin foc o rupem iute, / Crezându -ne pe sub redute. / Şi nu eram ! Vedeam de sus / Că altfel e de cum ne -au spus’. Cine le-a spus ? Şi cum le-a spus ? În poezia ‘O scrisoare de la Muselim Selo’, George Coşbuc ne dă un alt detaliu revelator : ‘Dar poate taica popa / V-a spus de prin gazeturi tot’. Ei, da. ‘Gazeturile’. Un autor clasic al literaturii române, Ion Luca Caragiale, ne descrie în schiţa ‘Succes’, funcţionarea lăuntrică a ziarului arhetipal al războiului de independenţă, ‘Naţiunea Română’. Despre apariţia noului ‘cotidian, avînd doua ediţii pe zi: una la 3 ore şi alta la 6 ore sara’ ne vorbeşte şi Mihai Eminescu, care nu a scris totuşi pentru acea publicaţie patronată de I.L. Caragiale împreună cu ‘amicul’ Frederic Damé. Ultimul redactează şi programul ziarului, definit drept ‘o gazetă care să cultive entuziasmul popular pe chestiunea independenţii’. Când ştim secretele economiei de piaţă, vedem de fapt crearea artificială a unui segment de piaţă care să consume ziarele despre independenţă. ‘Entuziasm popular’ creat prin orice mijloace de presă. Chiar şi prin omisiunea intenţionată în informarea publicului. Însă minciuna prin omisiune poate avea loc doar pe un fond de cunoaştere. Iar din circumstanţa că în presa românească a vremii nu se spune absolut nimic despre dotarea superioară a armatei turceşti în armament şi muniţie, suntem forţaţi să credem că nu era vorba despre omisiune. Ci despre ignoranţă crasă. Mult prea frecventă, din păcate, în România modernă. Dar ‘”Naţiunea Română” mergea cum nu mai mersese până atunci gazetă în ţară’, ne povesteşte I.L. Caragiale. Iar veniturile din vânzarea ei, la fel. ‘Armatele creştine împresuraseră acum Plevna’, urmează el. În continuare apare exemplul unei minciuni prin comisiune, la fabricarea căreia I.L. Caragiale a participat, deşi în schiţă încearcă să arunce blamul pe altcineva, un corespondent ce trimitea mesaje de pe linia frontului. ‘De colo până colo, am găsit unul – un om cu nume bine cunoscut în societatea noastră, bine crescut, afabil şi inteligent dar boier scăpătat’. ‘Pentru telegrame am aranjat un dicţionar cu cheie : ‘ Medoc – Plevna, fini – luat ; Votca – Ruşii ; Tzuica – Românii’. Imediat ce s-a primit mesajul telegrafic ‘Medoc fini, Votca, tzuica dedans’, vânzătorii ziarului au ieşit pe străzi cu o ediţie specială : ”Naţiunea Română’ cu căderea Plevnei !’. Osman Pasha, în realitate, aşteptase acel atac, şi concentrase în reduta Griviţa 2, asaltată de copiii aceia păcăliţi de presa românească a vremii, numai trăgători înarmaţi cu Winchester 1866, ce realizau o intensitate a tirului asupra românilor, calculat cu o mare acurateţe, de 20000 de gloanţe pe minut ! Iar versurile lui Vasile Alecsandri din poezia ‘Peneş Curcanul’ despre luptele de la Griviţa, ce insistă asupra numărului turcilor, suferă de aceeaşi lipsă de acurateţe ca şi filmările western cu U.S. Cavalry ; este adevărat însă că Vasile Alecsandri introduce imediat o corecţie, arătând indirect eficacitatea extraordinara a riflelor Winchester atunci când adaugă : ‘Un şir întreg s-abate-n loc, / Dar altul îi ia rândul’. La George Coşbuc aceste aluzii revelatoare abundă : ‘Ca grindina şi plumbii cad, / Se-ntunecă şi-i vai ca-n iad !’ ; ‘Un rând e mort, mai moare-un rând’, ( Seamănă cu Vasile Alecsandri ? ) ; ‘Dar iată-l, cade. L-a lovit / Pesemne-un plumb din multa ploaie ‘ ; ‘În şiruri strânse şi-mproşcând / Necontenit cu foc mulţimea / Se da-ndărăt dorobănţimea, / Loc turcilor pe şes făcând.’ (în ‘Povestea căprarului’) ; ‘Când ne-am retras pe-acele lunci / Respinşi de turci de la movilă, / Un regiment întreg, de milă, / A plâns de ce-a văzut atunci’. Cam o mie de oameni au fost ucişi atunci, într -un mod absolut inutil, de care se mai râde şi acum pe un web-site : ‘This 25-minute action appears to have satisfied their need to come into closer contact with their Turkish enemies, as they no longer begged for permission to repeat the assault on Redoubt No. 2’ ( spre convingere, caută cu google Plevna Delay ).

   Mă întreb daca nu cumva arborele genealogic al ‘naţionalismului’ lui Nicolae Ceauşescu, atât de caraghios încât părea născocit de însuşi Frederic Damé, îşi trage seva din paginile ‘Naţiunii Române’. Mi-e teamă că spiritul acela independentist, perpetuat apoi şi de poeziile patriotice din educaţia şcolară obligatorie, a forjat ‘independentismul’ lui Nicolae Ceauşescu, exacerbat până la ‘independenţa energetică’, din care s-au născut mai târziu mineriadele. Dincolo de învinovăţirea comunismului, trebuie să recunoaştem că Nicolae Ceauşescu este şi produsul unei anumite faţete a culturii româneşti, probabil singura pe care a putut să o privească sărmanul băiat de la ţară devenit calfă de cismar la oraş, faţetă din care răzbate spiritul, îndrăznim să-l denumim sindromul, ‘Asaltul redutei’. Însă, pentru echilibrarea lucrurilor, trebuie să încadrăm şi asaltul Palatului Victoriei de către ‘partidele istorice’ la sfârşitul lui ianuarie 1990, – scena seamănă şi cu asaltul Palatului de Iarnă, mai puţin ‘salbele Aurorei’! -, precum şi fenomenul ‘Pieţei Universităţii’, în manifestări ale aceluiaşi sindrom păgubitor al României moderne.

Titus Filipas

Vulturul Brâncovenesc

Catastrofa de la World Trade Center (9/11) a eclipsat un alt eveniment tragic, având chiar o însemnătate mult mai gravă pentru noi, românii din ţară ; este vorba despre „moartea misterioasă” a lui Radu Chesaru, şi am citat aici sintagma conţinută  în titlul unui articol publicat într-un ziar de la Bucureşti.

Cine a fost Radu Chesaru? Dintre toate personajele tragice ale istoriei româneşti, Radu Chesaru îşi află cel mai bine locul alături de Tudor Vladimirescu. Am putea spune că Radu Chesaru a fost, prin felul cum gândea Patria şi ‘norodul’, poate ultimul dintre pandurii lui Tudor. La fel ca Tudor Vladimirescu, Chesaru visa o întoarcere, în vigoarea impulsului spiritual şi cultural, la acele timpuri ce au premers venirii fanarioţilor în Ţara Românească.

Radu Chesaru a fost un personaj destinat prin naştere să fie doar o granulă de nisip, un „individ statistic” în acea formidabilă undă de şoc demografică numită, fără nimic depreciativ, „generaţia ceauşeilor”, şi care a fost singurul element autentic şi puternic, neperturbat de interferenţe din exterior pentru că exteriorul îi vedea, dacă îi vedea, cel mult ca o fluctuaţie temporară a cifrelor, al evenimentelor din decembrie 1989, numite atât de pompos, şi derutant faţă  de adevăr, „Revoluţia Română!”.

Radu Chesaru şi-a depăşit cu mult acea condiţie iniţială pe care i-o rezerva destinul vieţuirii între graniţele unei lumi condusă de un partid comunist, pentru a deveni poate mai puţin un lider de opinie, cât purtatorul unui semnal cu totul nou. Pentru o naţiune, o singură idee vizionară incorporată într-un mesaj ce îi poate anima pe oameni poate fi mai importantă decât o întreagă „bibliotecă  din Alexandria” plină cu manuscrise în care se ascund semnale inefabile către viitorime. Ei bine, Radu Chesaru a intrat în istoria noastră, a românilor de aici, prin această vizionară idee naţională inscripţionată ca nume al unei grupări clandestine, de luptă  în primul rând anticomunistă, numită „Vulturul Brâncovenesc”. Chiar şi pentru dictatura de atunci a lui Nicolae Ceauşescu, declarată comunistă şi naţională, o contradicţie în termeni, organizaţia aceasta a „ceauşeilor” naţionalişti a părut atât de derutantă, încât, din mărturiile celor arestaţi rezultă aceasta, s -a comportat faţă de ei cu o anumită lipsă de brutalitate ce îndepărta complet „stilul” securităţii anului 1989 de „stilul” securităţii anilor cincizeci! De ce nu a ajuns totuşi mesajul „Vulturului Brâncovenesc” la poporul român în procesul de democratizare de după 1989? În primul rând el a fost obturat chiar de către ciudatul fenomen, pentru că despre o istorie simplă şi clară nu poate fi vorba, de „Revoluţie Română!”, adică o ‘revoluţie română’ cu semnul mirării.

Eliberat viu, întreg şi nevătămat, de către securitate chiar înaintea începerii „evenimentelor”, Radu Chesaru a fost înşelat la fel ca noi toţi, ieşind pe străzi, pentru a fi împuşcat în acele saturnalii tragice de către un trăgător cu sânge rece aflat într-un elicopter cu semne clare de identificare, dar care nu a putut fi identificat niciodată în toate anchetele declanşate de noul regim sub presiunea opiniei publice pentru a lămuri misterul inutilelor şi uriaşelor vărsări de sânge din decembrie 1989, destinate să autentifice însă în faţa ochilor noştri candizi „Revoluţia Română!”, pentru ca văzând sângele udând din belşug străzile, să putem crede că el ar curge din prea- plinul unei şanse generoase, nu din trupul său grav rănit, mortal rănit, cursul zaverei dechemvriste însemnând poate moartea norocului nostru.La scurt timp după ce ‘teroriştii’ au dispărut, o parte dintre românii anticomunişti au fost tentaţi,  şi consider că pe bună dreptate, îmi amintesc că şi eu am fost unul din ei, să vadă salvarea în Seniorul Corneliu Coposu, înconjurat de a lui ceată de gherasimi-heruvimi. Dar bătaia lor zgomotoasă din aripi a izgonit Vulturul Brâncovenesc din preajma Seniorului Coposu. Oricum, mesajul ţărănist, chiar şi cu amendamentul postbelic de creştin-democrat, era cu o bătaie prea scurtă în timp, şi purta cu el vina, ce nu va putea fi de noi niciodată uitată, a distrugerii visului României Mari după un sfert de veac, ori nici măcar atât, scurs de la întrupare! Îndrăznesc să spun că în afara simbolului său de rezistent anticomunist, de apărător tenace al unei singure idei, aceasta fiind chiar ideea de tenacitate, Seniorul Corneliu Coposu nu oferea în realitate nicio soluţie practică, proteică şi dinamică, necesară într-o lume în care se perindaseră, când în marşuri forţate, când cu vioiciune spontană, atâtea schimbări şi transformări în cei peste şaptesprezece ani cât fusese confinat, privat de orice semnale din exterior, în coşciugul temniţelor comuniste. Dacă veţi încerca să îmi prezentaţi ca un contraexemplu cazul lui Nelson Mandela, vă voi răspunde că posibilitatea de a citi săptămânal revista ‘The Economist’ a introdus în mod automat o diferenţă colosală în programele pregătitoare ale celor doi pentru continuarea unui viitor politic.Prin comparaţie, mesajul ‘Vulturului Brâncovenesc’ oferea infinit mai multe şanse virtuale salvării noastre, pentru că el nu era doar anticomunist, după cum nu era nici un herald al capitalismului sălbatic dezlănţuit după 1989, ci purta ca pe un înscris de nobleţe viziunea ochilor săi ageri, ducându-ne în Ţara Românească până la începutul Veacului Luminilor, amintindu-ne mereu că trebuie să mergem dincolo de timpul fanariot, la începutul secolului XVIII, ca să aflăm ce-i autentic pentru noi, ajungând astfel la sursa energiilor noastre naţionale. Era, în fond, acelaşi gând ce- i animase pe Tudor Vladimirescu şi pe panduri, atâta vreme cât a mai fost un strop de sânge în ei ; căci se ştie, nici unuia dintre cei rămaşi în Ţara Românească, prada imperiilor de aproape, nu i s -a mai îngăduit să îşi ţină capul pe umeri. Înfiinţarea Alianţei Civice, în urma marii demonstraţii de stradă din Bucureşti, nu era în esenţă decât manifestarea, desigur concretizată într-un entuziasm magnific, a acelui sindrom păgubos aparţinând României moderne, fenomen din păcate recurent întreţinut de ziariştii de la România liberă, mă refer la sindromul numit „Asaltul redutei”. Alianţa Civică a fost din start dominată de personalitatea complexă, uriaşă, zdrobitoare pentru orice gând bărbătesc,  gând al bieţilor clăditori de Babel ori de sisteme cereşti, –e adevărat, Sfânta Scriptură ne dezvăluie doar că echipa de truditori de la ultimul etaj al turnului Babel avea o componenţă multietnică–,  dominată de personalitatea  scriitoarei Ana Blandiana, fără de care această organizaţie poate că nici nu ar fi apărut, o Ana Blandiana ce te duce cu gândul la Kay Boyle. S -ar putea spune că ‘Vulturul Brâncovenesc’ a trecut atunci pe lângă primejdia de a ajunge să fie mâncat de ‘motanul Arbagic’, un caracter cu carnet de membru al Uniunii Scriitorilor, călduţ cuibuşor de comunişti până în 1989.  Abia după moartea lui Corneliu Coposu i s-a îngăduit, în fine, lui  Chesaru să se apropie de PNŢCD. Destul de surprinzător, am aflat abia de curând aceasta de pe un site extrem de bine întreţinut, de către o organizaţie ce are, dacă  nu aplicăm principiul ‘dublei măsuri’, preferat de orice neam care se consideră ‘poporul ales’, ci principiul de echitate naturală al lui Pareto, toate caracteristicile unui ‘hatred group’, un grup de instigatori la ură, asupra realităţilor româneşti „periculoase”, în fapt fiind vorba numai despre gesturi foarte timide, întotdeauna tardive şi de cele mai multe ori chiar total anodine, ale unor personalităţi româneşti de frunte, personalităţi intelectuale reale, ce par însă neprietenilor noştri a fi încărcate de intenţii criminale , acest lucru nu a fost bine văzut : „…the National Peasant Party Christian Democratic (PNTCD) would not hesitate to accept ultranationalists into its ranks, …. This was the case of Brancoveanu Eagle Association leader Radu-Mihai Chesaru who in the 1996 local elections ran on the PNTCD lists for a seat on one of the Bucharest’s sectors, becoming a local councilor representing that party …. Chesaru, who officially registered his association in April 1995, was proudly displaying the portraits of Codreanu in the association’s Bucharest offices „, (vezi www.referl.org).Am atras atenţia atât de frecvent asupra pericolului delaţiunii şi defăimării, doar pentru că ea evoluează necontrolat şi haotic, ajungându-se , cu voie sau fără voie, la instigare la crimă, desigur, o crimă perfectă, al cărei autor moral scapă de acţiunea codului penal. Iată cum, sub pana unui scrib al defăimării lumii româneşti, aflat într-o emulaţie cu ‘nemuritorul’  I.Ludo, Michael Shafir, ce semnează un text altminteri anemic în hematia conceptuală dar botezat în chipul cel mai pretenţios ‘studiu’ cu titlul „Radical politics in east-central Europe part X : the Romanian radical return and ‘mainstream politics’ (A)”, apărut în Revista East European Perspectives, 21 march 2001, volume 3, number 6, este condamnat în fine!, pentru că dictatura lui Nicolae Ceauşescu nu a mai avut timp, „Vulturul Brâncovenesc” şi expus acest proiect al renaşterii româneşti, gândul nostru cel mai însemnat în finalul celui de al doilea mileniu, oprobriului opiniei publice internaţionale. Michael Shafir are state de vechi mincinos de profesie în slujba postului de radio ‘Europa liberă’ ce ne spăla creierii cu mesaje amăgitoare de genul planului Marshall ce îşi va revărsa cornul abundenţei asupra României după alungarea comunismului. Domnul Michael Shafir, care pregătea toată documentaţia aceasta pentru urechile noastre credule ştia prea bine că un plan Marshall pentru România nu s-ar fi întâmplat nici după o mie de revoluţii, pentru că toate ajutoarele acelea masive ale Americii erau destinate să meargă numai şi numai spre statul Israel. Mă întreb acum, cu ce -i mai bun acest Michael Shafir decât Ossama Bin Ladin? Si unul şi altul amorsează, prin îndemnurile lor, reţele de potenţiali asasini. Vi se pare că  aşa ceva este cam mult spus la adresa lui Michael Shafir? În studiul său, mai exact în rechizitoriul său, şi cine i- o fi dat oare lui Michael Shafir dreptul să organizeze un ‘tribunal de la Nürnberg’ pentru judecarea poporului român?, implacabilul activist dintr-o duzină ce face de râs tradiţionala înţelepciune a evreilor, o duzină botezată când ‘Rot Schild’, când ‘Rot Front’, când, pe vremuri poate mai calme, Toma Caragiu se amuza într-o explozie de spirit latin să -i spună ‘Rot Carot’, iar ‘securiştii’ râdeau alături de noi, cel puţin atunci când râdeam de ‘evreii de rit roşu’ eram cu toţii împreună, îi judeca şi îi condamna aspru pe doi dintre intelectualii români de frunte, Alexandru Paleologu, despre care nu uita să ne spuna că a fost un informator al securităţii, ca şi cum Petre Roman ar fi fost la Toulouse doar pe bază de culoare a ochilor!, şi pe Dan Amedeo Lăzărescu, care astfel pe data de 21 martie 2001 era divulgat că fusese trecut pe o listă neagră, urmând să fie pedepsit. Iar pedeapsa, după câte se ştie, a sosit prompt, suspect de grăbită, administrată  în primul rând de un C.N.S.A.S. obedient intereselor exterioare României, chiar contrare intereselor ei majore, apoi de inevitabilii ziarişti, totdeauna primii la ‘asaltul redutei’, un Mircea Dinescu şi un Cristian Tudor Popescu, acesta prăpăstios până  la punctul de a învinui trădările lui Amedeo, câte vor fi fost ele şi faţă de cine ştia el bine Mircea, chiar şi de problemele matrimoniale, prin divorţ rezolvate, ale lui Cristian, ni s-a amintit aceasta în direct şi la un ceas de maximă audienţă!
Rechizitoriul pronunţat de Michael Shafir împotriva lui Radu Chesaru este extrem de aspru şi de nedrept, dar nu am să citez din el. Vreau numai să subliniez caracterul de instigare deliberată la acţiune, o acţiune neprecizată, ea putând fi de orice natură , chiar şi crimă, prin mijlocirea unui text HTML : „Email this report to a friend”. În cel mai fericit caz, propagarea haotică  pe orizontalele Internetului a unui mesaj de ură seamănă cu tiruri  pe întuneric în direcţie orizontală. Cum îl cheamă pe acel prieten, are el certificate de sănătate mintală care să ateste că nu va înţelege îndemnul ca pe o instigare la crimă, asemenea propoziţii vagi pot amorsa orice, s -a analizat recent acest lucru şi în privinţa felului în care teroriştii ce au organizat acţiunea violentă împotriva WTC şi-au putut transmite nestingherit mesaje aparent lipsite de malignitate, ce aveau totuşi ca scop amorsarea unor acte criminale. Fiecare civilizaţie are un număr de dimensiuni, un anumit număr de axe de coordonate. Universul civilizaţiei europene moderne trebuie să conţină  în mod obligatoriu secolul XVIII. Să reamintesc ‘transformarea Kozîrev’, un astronom rus ce a stat multă vreme în gulagul sovietic, şi care lansase ipoteza posibilităţii transformării timpului în energie. Chiar dacă din punct de vedere fizic ‘transformarea Kozîrev’ e incontestabil eronată, ea are însă forţa unei metafore extraordinare pentru definirea civilizaţiei europene din ultimii trei sute de ani : coordonata secolului XVIII, printr-o ‘simplă’ navigare pe scala valorilor ei, se transformă în energie civilizatoare. Zborul ‘Vulturului brâncovenesc’ înseamnă navigarea noastră, a corăbiei numite naţiunea română, pe coordonata civilizatoare şi creatoare de energii. Unii dintre duşmanii nostri au avut şi ei intuiţia primejdiei ce o reprezenta Radu Chesaru, prin identificarea ‘Vulturului’ cu ‘Arhanghelul Legiunii’. Paradoxal ce afirm, dar tocmai moartea lui ‘misterioasă’  ne dovedeşte că ar mai fi o şansă pentru noi, ca naţiune. Oricum, el este unul dintre  ‘morţii din cetatea noastră’ şi trebuie să-i apărăm memoria. Îndrăznesc să mă rog ca numele lui să nu fie uitat cel puţin timp de trei veacuri de acum înainte. Cred că bunătatea lui Dumnezeu şi umilinţa noastră în faţa Domnului, dar nu în faţa „neamurilor”, vor învoi încă trei secole de viaţă românească în miracolul acestui Pamânt. Titus Filipas